VII.

MARCAREA MĂRFURILOR

Marca şi-a câştigat un rol important în strategiile de acţiune ale întreprinderilor datorită
contribuţiei sale la obţinerea unor rezultate economice superioare. Rolul mărcii este în prezent
foarte bine definit întrucât serveşte identificării ofertei de un anumit fel a agenţilor economici,
reperării lor în masa bunurilor şi serviciilor existente pe piaţă.
Produsul, serviciul, gama de produse/servicii sau chiar întreprinderea patronate de o marcă
se diferenţiază în mod clar în raport cu concurenţa, facilitându-se astfel recepţionarea şi
memorizarea acestora de către diferitele categorii de consumatori.
Deseori suprasolicitată şi exagerată, rareori ignorată, considerată adesea un adevărat
capital, alteori ca bunul cel mai preţios al unei întreprinderi, marca este utilizată deopotrivă ca
mijloc de identificare şi de comunicare, fiind atât în slujba producătorului, cât şi a
consumatorului.

7.1 Elemente definitorii ale mărcilor

În Legea nr. 84/1998, denumită “Lege privind mărcile şi indicaţiile geografice”, este
definit conceptul de marcă.

 Marca este un semn susceptibil de reprezentare grafică servind la deosebirea

produselor sau serviciilor unei persoane fizice sau juridice de cele aparţinând altor
persoane.

Semnele distinctive care pot fi înregistrate ca mărci sunt:

 cuvinte originale sau aparţinând vocabularului unei limbi (care nu trebuie să constituie
denumirea generică a bunurilor sau serviciilor pentru care este creată marca respectivă);
 nume şi prenume;
 specimene de semnătură;
 litere şi cifre;
 desene, figuri şi pictograme;
 portrete umane;
 colecţii de cuvinte sau semne grafice şi semne complexe;
 forme tridimensionale (forma produsului sau a ambalajului acestuia);
 culori sau combinaţii de culori;

1
  mesaje muzicale.
Cu alte cuvinte, marca este alcătuită dintr-un ansamblu coerent de elemente, respectiv din
componente verbale şi componente figurative.
Componentele verbale ale mărcii sunt numele de marcă şi sigla, iar componentele
figurative sunt logotipul, emblema şi design-ul.
Numele de marcă poate fi compus dintr-un singur cuvânt, în acest caz pot fi folosite:
 substantive proprii (nume particulare sau pseudonime, nume din mitologie, nume istorice
sau denumiri geografice). Exemple: “Hermes”, “Atlantic”, “Chanel”, “Ford”, “Tofan” etc.
 denumiri din vocabularul curent (substantiv comune, adjective, verbe, adverbe). Exemple:
“Whirlpool”, “Arrow”, “Gateway”, “Trident”, “Shell” etc.
 cuvinte fără semnificaţie (cu condiţie să aibă o rezonanţă plăcută, pentru a fi uşor de
recepţionat, memorat şi de pronunţat1). Exemple: “Texaco”, “Intel”, “Castrol”, “Rolex”,
“Sony” etc.
Numele de marcă poate fi compus şi din mai multe cuvinte, o frază foarte scurtă sau o
deviză care să denumească un produs, un serviciu, o gamă de produse/servicii sau o firmă.
Exemple: Alfa Romeo, Hewlett Packard etc.
Alături de numele de marcă se pot folosi şi cifrele, care semnifică anumite variante ale
modelului, anul apariţiei, o anumită caracteristică de calitate etc. Această situaţie este frecvent
întâlnită în industria automobilelor. Exemple: Mercedes 600 SL, Porsche 911 etc.
Sigla are la origine, cel mai adesea, un nume sau o denumire compusă din mai multe
cuvinte. Ea este o prescurtare cu ajutorul iniţialelor, facilitând astfel citirea, pronunţarea şi
memorarea. Exemple: FIAT (Fabrica Italiana Automobili Torino), IBM (International Bussines
Machine), ICI (Imperial Chemical Industries), AMD (Advanced Micro Devices), ELF (Essences
et Lubrifiants de France), BMW (Bayerische Motoren Werke), HP (Hewlett Packard) etc.
Logotipul este reprezentarea vizuală a numelui de marcă şi se caracterizează prin:
 prezenţa unor elemente pur figurative: linii curbe, sublinieri, încadrări etc. Exemple:

 prezenţa unei culori sau asocierii mai multor culori. Exemple: culoarea galbenă a mărcii
Kodak, culoarea verde a mărcii Perrier etc;
 prin caractere tipografice şi caligrafie specifică. Exemple de acest gen sunt logotipurile
giganţilor produselor software (Microsoft), respectiv hardware (Intel):

1
Se spune adesea că marca trebuie să fie eufonică, tocmai pentru a fi uşor de recepţionat, memorat şi de pronunţat.

2
 Emblema este un element cu ajutorul căreia firma poate face referiri la originea sa
geografică, la filozofia pe care o promovează sau la obiectul său de activitate. În acest scop pot fi
utilizate figuri geometrice, obiecte sau instrumente, personaje reale sau imaginare, reprezentări
din lumea animală, vegetală sau minerală. Exemple: mărcile firmelor Puma, Alfa Romeo, Audi,
Lacoste, Jaguar etc.

Design-ul se referă la mărimea, forma, culorile şi materialele care definesc un produs sau
ambalajul acestuia, precum şi la grafica logotipului şi emblemei. Exemple: recipientul de la
Coca-Cola, Pepsi-Cola, etc.

7.2 Funcţiile mărcii

Importanţa şi necesitatea utilizării mărcii sunt puse în evidenţă de funcţiile pe care aceasta
le îndeplineşte în raport cu producătorul, consumatorul şi distribuitorul.
Rolul mărcii pentru producător se exprimă prin intermediul următoarelor funcţii:
 semn de proprietate şi de diferenţiere, marca fiind un indiciu cu privire la proprietarul
produsului respectiv, produs care capătă prin marcă şi un element de diferenţă faţă de
produsele concurente;
 funcţia de autentificare permite firmei să revendice crearea unui produs, asumându-şi
paternitatea acestuia şi garantând totodată pentru calitatea sa;
 funcţia de comunicaţie, prin semnele şi simbolurile care i se asociază, marca transmite o
idee de valoare care asociază produsului un anumit nivel calitativ, iar atunci când se
asociază cu diferite teme istorice, zone geografice sau anumite personaje, ea facilitează
comunicarea cu diferite categorii de public;
 funcţia de publicitate, deoarece marca reprezintă o componentă importantă în acea
“aureolă de marketing” ce învăluie produsul şi poate avea - uneori - influenţe mai puternice
chiar decît caracteristicile intrinseci ale produselor.

3
 Funcţiile esenţiale ale mărcii pentru consumator sunt următoarele:
 funcţia pragmatică, ea fiind cea care ajută consumatorul să identifice şi să recunoască
instantaneu un produs;
 funcţia de garantare a calităţii, o marcă de prestigiu reprezintă garanţia celei mai bune
calităţi a produsului sau serviciului;
 funcţia de identificare, prin intermediul numelor şi simbolurilor care îi sunt specifice,
marca trimite consumatorul cu gândul la acea configuraţie unică a atributelor produselor
(uneori identificându-se cu produsul generic), de exemplu: Adidas pentru pantofii sport,
Ness pentru cafeaua solubilă etc;
 funcţia de personalizare, marca oferind consumatorului posibilitatea să-şi manifeste
personalitatea (originalitatea atât în plan psihologic, cât şi în plan social);
 funcţia ludică, corespunde satisfacţiei şi plăcerii pe care un consumator o poate resimţi în
procesul de cumpărare, alegând marca preferată, dintre altele similare;
 funcţia distinctivă, în cazul produselor care nu se deosebesc esenţial prin compoziţie,
formă sau culoare (de exemplu: detergenţi, şampanie) marca reprezintă singurul element cu
ajutorul căruia ele pot fi diferenţiate.
În cadrul unei firme de distribuţie, marca poate juca un dublu rol, în funcţie de raportul de
forţe între marca producătoare şi marca distribuitoare. Astfel, o marcă producătoare puternică
pune în valoare marca distribuitorului, contribuind la sporirea fidelităţii consumatorilor. În
acelaşi timp, o marcă distribuitoare puternică este în măsură să garanteze pentru produsele mărcii
producătorului, de această dată marca producătorului beneficiind de clienţii fideli ai
distribuitorului sau unităţii comerciale.
Această atragere reciprocă de clienţi este foarte evidentă în cazul în care firma
producătoare colaborează cu o mare reţea de distribuţie.
Pentru a satisface deopotrivă obiectivele şi interesele întreprinderii şi consumatorilor, o
marcă trebuie să îndeplinească o serie de condiţii:
 să fie clară, expresivă şi să se pronunţe uşor (eufonică);
 să aibă caracter distinctiv şi de noutate, pentru a se evita unele confuzii cu alte mărci
similare;
 să nu inducă în eroare publicul asupra caracteristicilor intrinseci ale produselor la care se
referă (să nu fie deceptivă);
 să fie uşor de memorat;
 să fie atrăgătoare din punct de vedere al modului de prezentare şi să transmită corect mesajul
dorit;

4
  să aibă, pe cât posibil, o semnificaţie legată de produsele în cauză, ori de activitatea
întreprinderii în general, fără a avea un caracter descriptiv.

7.3 Tipologia mărcilor

În literatura de specialitate există mai multe criterii de clasificare a mărcilor,

corespunzătoare unor abordări diferite a domeniului în discuţie.
Astfel, în abordarea marketingului, mărcile pot fi grupate în patru mari categorii:
* marca-produs (se identifică, de obicei, cu produsul, având rolul de a asocia acestuia un
nume şi o promisiune publicitară specifică. Este specifică produselor de întreţinere şi
igienă, precum şi celor alimentare);
* marca-gamă (se utilizează pentru a acoperi un ansamblu omogen de produse, aparţinând
aceluiaşi producător şi este caracteristică produselor cosmetice şi celor alimentare);
* marca-umbrelă (ea acoperă produse eterogene, din game diferite. Se mizează pe
notorietatea puternică a numelui respectiv şi pe imaginea favorabilă deţinută pe un anumit
segment de piaţă);
* marca-garanţie (ea desemnează o marcă legată de mai multe game complexe de produse,
care sunt acoperite, la rândul lor, de mai multe mărci-produs sau mărci-gamă. Garantarea
unei mărci se poate realiza prin utilizarea prefixului mărcii-garanţie în numele de marcă
specific produsului, sau prin semnalarea mărcii fabricantului pe produs).
Abordarea proprie ştiinţei mărfurilor permite clasificarea mărcilor folosind şase criterii
distincte:
 după destinaţie:
 marca de fabrică (se aplică de către producător) - Coca Cola, Kodak, Unilever, Procter &
Gamble, Mercedes Benz etc.;
 marca de comerţ (se aplică de firma de comerţ) - Quelle, Trident, Carrefour, Metro, Mall
etc.;
Având în vedere criteriul destinaţiei, statisticile demonstrează că în momentul actual
numărul mărcilor de fabrică este mult mai mare decât cel al mărcilor de comerţ, deşi importanţa
acestora din urmă a sporit spectaculos în ultimii ani, datorită perfecţionării sistemului de
distribuţie al produselor.
 după obiect:
 mărci de produse:

5
 -marcă pentru fiecare produs al întreprinderii (de exemplu, companiile producătoare de
ţigarete au înregistrat mărci separate pentru fiecare din produsele lor - Colgate
Palmolive are mărci individuale ca Axion, Ajax, Palmolive, Colgate etc.);
-marcă pentru fiecare linie de produse a întreprinderii (situaţia aceasta este frecventă în
lumea automobilelor, unde marii producători au păstrat mărcile iniţiale ale firmelor pe
care le-au cumpărat - FIAT comercializează autoturisme cu mărcile FIAT, Ferrari,
Maserati, Alfa Romeo, Lancia, având și o participare de 25% în grupul Chrysler etc.,
concernul Volkswagen are ca mărci proprii Volkswagen, Audi, Seat, Skoda,
Lamborghini);
-marcă pentru toate produsele întreprinderii (Sony, Philips);
-marcă structurată pe mai multe niveluri (exemplele sunt numeroase în cazul produselor
cosmetice şi de curăţat, a autoturismelor etc. Astfel, Colgate Palmolive produce pastă de
dinţi Colgate Anti Tartru, Colgate Dual Floruri, Colgate Herbal, Colgate Baking Soda
etc., gama Gillette Series conţine produsele Pacific Light, Cool Wave, Wild Rain etc.);
 mărci de servicii:
-mărci aplicate pe produse, indicând prestatorul (se aplică de prestatorii de servicii
legate de anumite produse: spălătorii - Nufărul, servicii de protecţie prin alarmă - Viper
etc.);
-mărci nelegate de existenţa fizică a unui produs (servicii bancare - Citibank, Banca
Naţională a României, etc, turistice - Marriot, Hilton, Sheraton, de telecomunicaţii -
CNN, NBC, PRO TV etc., agenţii de presă - France Press, Ager Press etc., poştă şi
mesagerie - DHL etc., transporturi - British Airways, Air France, Tarom etc.
-mărci aplicate pe instrumentele folosite în prestarea serviciului (biletele de spectacol,
bilete turistice, vesela din hoteluri şi restaurante, cartelele magnetice etc.);
 după titularul dreptului de marcă:
 mărci individuale (aparţin unei singure persoane, juridică sau fizică, sunt cele mai
comune tipuri de mărci);
 mărci colective (aparţin unor organizaţii naţionale, regionale sau internaţionale de
producători, comercianţi sau prestatori de servicii. Ele au rolul de a spori încrederea
clienţilor în calitatea sau originea produselor sau serviciilor respective şi sunt supuse
unui regim special2);
 după normele de reglementare:
 mărci facultative (în majoritatea cazurilor, aplicarea mărcilor este facultativă, dreptul de
decizie revenind producătorului, comerciantului sau prestatorului de servicii);

2
Legea 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, art. 51.

6
  mărci obligatorii (există şi situaţii când interesul general al societăţii determină
obligativitatea marcării produselor/serviciilor. Este cazul marcării substanţelor toxice,
armelor de foc, muniţiei, metalelor preţioase etc.);
 după modul de comunicare a informaţiei:
 mărci verbale (se referă la utilizarea unilaterală a unor combinaţii de litere, cuvinte sau
combinaţii de cuvinte);
 mărci figurative (în acest caz este vorba de folosirea unor elemente grafice, care pot fi
însoţite şi de numele de marcă);
 mărci sonore (pentru sporirea impactului asupra clienţilor-consumatori şi pentru
personalizarea unei anumite activităţi se pot folosi combinaţii de note muzicale. Este cazul
unor posturi de radio care transmit o anumită succesiune de note muzicale pentru a-şi
marca începutul emisiunii);
 alte tipuri:
 marca de certificare (este marca ce indică faptul că produsele/ serviciile pentru care este
utilizată sunt certificate de titularul mărcii în ceea ce priveşte calitatea, materialul, modul
de fabricaţie a produselor sau de prestare a serviciilor, precizia ori alte caracteristici);
 marca de conformitate cu anumite standarde;
 marcă defensivă (are rolul de a împiedica înregistrarea de către terţe persoane fizice sau
juridice a unei mărci asemănătoare, deci de a asigura o protecţie mărită. Pentru aceasta se
efectuează nişte modificări de detaliu ale mărcii înregistrate);
 marcă de rezervă (motivaţia utilizării sale este asemănătoare cu cea de la marca defensivă,
nefiind creată cu intenţia declarată de a fi folosită, ci doar păstrată ca rezervă, în caz de
necesitate. Se deosebeşte de marca defensivă prin faptul că nu are la bază o altă marcă, a
cărei protecţie s-o întărească);
 marca anterioară (este marca înregistrată, precum şi marca depusă pentru a fi înregistrată în
Registrul Naţional al Mărcilor, cu condiţia ca ulterior să fie înregistrată);
 marcă notorie (atunci când marca respectivă are o largă recunoaştere, aparţine unei
companii cu tradiţie şi renume, care şi-a obişnuit clienţii cu produse/servicii de calitate
ridicată, constantă);
 marca colectivă (aceasta este destinată a servi la deosebirea produselor sau serviciilor
membrilor unei asociaţii de produsele sau serviciile aparţinând altor persoane);
 contra-marca (din dorinţa de a-şi spori veniturile, unii producători sau distribuitori apelează
la tehnici imitative, în sensul că folosesc pentru produsele lor nume de marcă, design sau
culoare a ambalajului ce imită cât mai bine elementele specifice unui produs similar de pe

7
 piaţă, dar posesor al unei mărci notorii. Exemple: PLIMA în loc de PUMA, Pawasonic în
loc de Panasonic etc.).

7.4 Protecţia mărcilor la nivel internaţional şi european

Dinamica ofertei de mărfuri şi dezvoltarea comerţului mondial au impus ca o necesitate

protecţia proprietăţii industriale şi intelectuale, un segment important fiind rezervat domeniului
mărcilor.
Deşi majoritatea ţărilor au adoptat legi referitoare la protecţia proprietăţii industriale, există
şi preocupări la nivel internaţional privind reglementarea acestui domeniu.
O primă încercare de reglementare a fost o convenţie internaţională privind protecţia
proprietăţii industriale, denumită şi Convenţia de Uniune de la Paris3. În articolul 2 al convenţiei
se prezintă formele de proprietate industrială care fac obiectul reglementării: brevetele de
invenţie, desenele şi modelele industriale, modelele de utilitate, mărcile de fabrică, de comerţ, de
serviciu, numele comercial, indicaţiile de provenienţă sau denumirile de origine. Pe baza
Convenţiei de la Paris s-au încheiat mai multe aranjamente speciale, dedicate diferitelor aspecte
ale proprietăţii industriale şi intelectuale.
Astfel, încă din 1892 a intrat în vigoare Aranjamentul de la Madrid privind înregistrarea
internaţională a mărcilor, care prevede posibilitatea obţinerii protecţiei unei mărci în mai multe
ţări, printr-o înregistrare unică, denumită înregistrare internaţională.
Avantajele utilizării acestui sistem sunt:
 un formular unic de cerere pentru înregistrare;
 utilizarea unei singure limbi de lucru (franceza);
 plata taxelor într-o singură monedă (actual în euro, iniţial în franci elveţieni);
 posibilitatea de a înscrie, prin intermediul unei singure cereri, orice modificare referitoare
la înregistrarea internaţională; modificarea, odată înscrisă, având efect în toate ţările
acoperite de înregistrarea internaţională;
 posibilitatea de a efectua reînnoirea înregistrării internaţionale, prin simpla plată a taxelor
cerute la Biroul Internaţional, reînnoirea având efect în toate ţările acoperite de
înregistrarea internaţională.
În ultimul timp au apărut şi unele preocupări vizând perfecţionarea sistemului.

3
În vigoare din 1884, România a aderat în 1920.

8
 În acest context, în anul 1989 a fost adoptat Protocolul referitor la aranjamentul de la
Madrid privind înregistrarea internaţională a mărcilor, care a introdus unele modificări, în sensul
extinderii unor prevederi. Acest protocol a fost semnat de 27 de state, iar în 1998 Parlamentul
României a aprobat Legea pentru ratificarea Protocolului menţionat.
În ceea ce priveşte intervenţia comunitară în privinţa protecţiei mărcilor s-a concretizat
prin următoarele trei măsuri:
 o directivă care armonizează aspecte ale legislaţiilor naţionale privind mărcile (Directiva
CEE 89/104 - 1988);
 un regulament ce instituie marca comunitară (Regulamentul 40/94 al Consiliului CEE);
 un regulament ce vizează interzicerea la frontieră a importului definitiv, în cadrul
Comunităţii, de produse cu mărci contrafăcute (Regulamentul 3842/86 al Consiliului
CEE).
Arhitectura comunitară a dreptului mărcilor prevede coexistenţa regimurilor naţionale ale
mărcilor cu cea a mărcii comunitare. Ţinând cont de interesul şi necesităţile lor, operatorii
economici vor putea alege între mărcile naţionale, pentru fiecare teritoriu naţional, şi marca
comunitară, pentru întreg ansamblul Comunităţii, marca care îndeplineşte trei funcţii majore:
 garantează originalitatea bunurilor şi/sau serviciilor pentru care a fost creată;
 garantează calitatea absolută a acestor bunuri şi/sau servicii;
 reprezintă un mijloc de comunicare bazat pe publicitate şi reclamă.
Orice firmă poate solicita înregistrarea unei mărci în UE. Toate persoanele fizice şi juridice
pot înregistra mărci, organismul abilitat în acest sens fiind OHIM - Oficiul de Armonizare pe
Piaţa Internă. Sediul central al acestui organism se află în Spania, localitatea Alicante. OHIM
deţine arhive publice ale înregistrărilor şi îşi asumă sarcina rezolvării cererilor de validare a
titlurilor înregistrate, alături de Curţile de Justiţie din statele membre UE.
Marca înregistrată în UE conferă proprietarului acesteia drepturi valabile pe întreg
teritoriul comunitar, având la bază o procedură singulară, care simplifică politica generală a
mărcilor înregistrate.

7.5 Reglementarea şi protecţia mărcilor în România

Legea 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, prin care România se aliniază la
standardele internaţionale, întregeşte ansamblul reglementărilor din domeniul protecţiei
intelectuale.

9
 Instituţia abilitată să administreze această lege este Oficiul de Stat pentru Invenţii şi
Mărci (OSIM).
În capitolul al XIV-lea din Legea 84/19984 (art. 92 şi art. 93) sunt redate atribuţiile ce revin
OSIM, acest organism fiind autoritatea unică ce asigură în România protecţia mărcilor şi
indicaţiilor geografice.
Marca, odată înregistrată valid, conferă titularului său un drept exclusiv, care susţine direct
promovarea comercială sau asigură protecţia faţă de potenţialii concurenţi.
Titularul mărcii poate cere instanţei judecătoreşti competente să interzică terţilor să
folosească în activitatea lor comercială:
a) un semn identic cu marca pentru produse sau servicii identice cu acelea pentru care marca a
fost înregistrată;
b) un semn care, dată fiind identitatea sau asemănarea cu marca ori dată fiind identitatea sau
asemănarea produselor sau serviciilor cărora li se aplică semnul cu produsele sau serviciile
pentru care marca a fost înregistrată, ar produce în percepţia publicului un risc de confuzie,
incluzând şi riscul de asociere a mărcii cu semnul respectiv;
c) un semn identic sau asemănător cu marca pentru produse sau pentru servicii diferite de cele
pentru care marca este înregistrată, când aceasta din urmă a dobândit un renume în
România şi dacă, din folosirea semnului, fără motive întemeiate, s-ar putea profita de
caracterul distinctiv ori de renumele mărcii sau folosirea semnului ar cauza titularului
mărcii un prejudiciu.
Titularul mărcii poate cere să fie interzise terţilor următoarele acţiuni (dar numai după
publicarea mărcii):
 aplicarea semnului pe produse sau pe ambalaje;
 oferirea produselor sau comercializarea ori deţinerea lor în acest scop sau, după caz,
oferirea sau prestarea serviciilor sub acest semn;
 importul sau exportul produselor sub acest semn;
 utilizarea semnului pe documente sau pentru publicitate.
Titularul mărcii nu poate cere să se interzică unui terţ să folosească în activitatea sa
comercială:
* numele/denumirea sau adresa/sediul titularului;
* indicaţii care se referă la specia, calitatea, destinaţia, valoarea, originea geografică,
perioada de fabricaţie a produsului sau perioada prestării serviciului sub marcă, precum şi
orice alte caracteristici ale acestora;

4
Legea 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, publicată în MO nr. 161/1998.

10
 * marca, dacă aceasta este necesară pentru a indica destinaţia produsului sau serviciului, în
special pentru accesorii sau piese detaşabile.
Înregistrarea mărcii produce efecte din momentul depozitării naţionale reglementare a
mărcii, pentru o perioadă de zece ani. La cererea titularului poate fi efectuată o reînnoire a
înregistrării la expirarea fiecărui termen de zece ani, cu plata taxei prevăzute de lege. Neplata
acestei taxe atrage decăderea titularului din dreptul la marcă.
Cererea de reînnoire a înregistrării mărcii trebuie să conţină:
 solicitarea expresă a reînnoirii înregistrării mărcii;
 datele de identificare a titularului, precum şi numele, domiciliul şi sediul mandatarului,
dacă este cazul;
 numărul de înregistrare a mărcii la Registrul Naţional al Mărcilor;
 data depozitului reglementar al cererii de înregistrare a mărcii.
Când titularul solicită reînnoirea numai pentru o parte din produsele şi serviciile înscrise în
Registrul Naţional al Mărcilor, el va indica şi numele produselor/serviciilor respective.
Dacă OSIM constată că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru reînnoirea
înregistrării mărcii, organismul menţionat va notifica acest lucru titularului, care poate prezenta
un răspuns în termen de trei luni de la primirea notificării. Dacă acest răspuns nu este dat în
termen, cererea de reînnoire a înregistrării mărcii se respinge.
Pe durata protecţiei mărcii, titularul poate solicita (cu plata unei taxe prevăzute de lege) din
partea OSIM introducerea de modificări neesenţiale ale unor elemente ale mărcii, cu condiţia ca
aceste modificări să nu afecteze imaginea de ansamblu a mărcii. OSIM va înscrie în Registrul
Naţional al Mărcilor modificările introduse şi va publica marca, aşa cum a fost ea modificată.
De asemenea, titularul mărcii poate solicita OSIM (tot cu plata unei taxe) şi înscrierea unor
modificări referitoare la numele, denumirea, adresa sau sediul titularului. Aceste modificări se
înscriu în Registrul Naţional al Mărcilor şi se publică în Buletinul Oficial de Proprietate
Industrială.

11