1.

Analiza psihologică a victimelor criminalităţii

2.Stabilirea contactului psihologic dintre colaboratorul de poliţie şi victimă
3. Strategii de prevenire şi contracarare a victimizării
1. Analiza psihologică a victimelor criminalităţii
Activitatea practică a organelor de poliţie presupune manifestarea atitudinii
binevoitoare de înţelegere şi susţinere a victimelor diverselor infracţiuni.
Atitudinea corespunzătoare favorizează obţinerea informaţiei de la pătimaş despre
eveniment, ceea ce semnifică o sursă primară în descoperirea infracţiunii şi
evitarea erorilor judiciare. Locul şi rolul victimei în cuplul penal este reevaluat
potrivit maximei „aşa cum nu toţi autorii unor acte penale sunt vinovaţi, tot aşa nu
toatele victimele sunt inocente” , victimologii se interesează de relaţia infractor-
victimă. Pentru ei este important să afle dacă victimele au luat parte la infracţiune
şi dacă împart sau nu responsabilitatea cu infractorii de comiterea faptei.
Multiplele cercetări au evidenţiat că, deşi există cazuri în care între infractor şi
victimă nu s-a evidenţiat nici un fel de legătură anterioară, privind din perspectivă
strict psihologică, nici o victimă nu poate fi absolvită integral de o anumită
răspundere legală de actul infracţional. Ca exemplu, persoana este violată în
rezultatul flirtului, consumului de băuturi alcoolice cu tineri necunoscuţi într-un
local distractiv. Insuficientă securizare şi lipsa spiritului de observaţie a pasagerilor
în timpul călătoriilor în transportul public poate avea ca urmare jefuirea acestora.
Acceptând aceste puncte de vedere trebuie de relatat că „partea de vină” este
exprimată de profilul psihologic individual al pătimaşului. Prin urmare, în faza
preinfracţională victima manifestă o serie de stări, trăsături, aptitudini care atrag
asupra sa un anumit tip de infractori: oboseala (furt), siguranţa de sine (tâlhărie),
superfecialitate (escrocherie), nevroză (omor, viol), temperament energic, vioi
(fraudă), reacţii inhibate (şantaj). În faza infracţională victimele pot exterioriza
activism, calităţi volitive, mândrie, retragere, stres, frustrare, panică, utilizarea
forţei fizice, stare de afect etc.
Plecând de la această idee, de specificat că în activitatea practică omul legii trebuie
să acorde atenţie deosebită asupra psihocomportamentului pătimaşului şi, astfel, va
concluziona adecvat rolul şi apartenenţa victimei la infracţiune.
Reacţii emoţionale
Depresia – victima este pesimistă şi inhibată, îi vine greu să se concentreze la
diferite activităţi, îndeosebi, să execute sarcinile de serviciu. Prezintă dificultăţi de
gândire şi comunicare şi denotă apatie, tristeţe din cauza infracţiunii produse.
Starea de frustrare este percepută de victimă ca o lipsă de securizare a bunurilor
proprii, a celor din anturaj sau a proprii persoane. În asemenea caz frustrarea
generează tulburări psihosomatice.
Starea de stres reprezintă o reacţie emoţională a organismului la infracţiunea
produsă pentru a depăşi situaţia critică. Simptomele stresului înscriu: dureri de cap,
nervozitate, agresivitate, agitaţie, insatisfacţie, disconfort, incordare, tensiuni,
coşmaruri, anxietate, disfuncţii ale tractului digestiv, insomnie etc.
Lipsa de apărare şi neputinţa – se creează impresia că victima şi-a pierdut
sentimentul încrederii în sine, care era atât de evident în trecut. Infracţiunile
generează la victime o stare de incapacitate, în care ele se simt inapte de a se
controla sau de a stăpâni situaţia. Astfel de sentimente sunt deosebit de puternice în
cazul evenimentelor subite, când victimele afectate nu au avut timp pentru a se
pregăti psihologic. Victima conştientizează faptul că destinul său s-a aflat în
mâinile unor oameni delincvenţi, ceea ce o face să se simtă neajutorată şi
decepţionată. Dintr-o persoană plină de viaţă brusc s-a transformat în una pesimistă
şi deziluzionată.
Hipertrofierea stării de anxietate şi creşterea irascibilităţii– persoana devine foarte
sensibilă şi nervoasă („astfel de lucruri se pot întâmpla oricând!”). Evenimentele ce
amintesc fapta, adeseori provoacă o mare surprindere, ceea ce duce la accentuarea
stării de anxietate şi angoasă. Orice om devine suspect, iar în orice suspect se
ascunde o persoană periculoasă şi agresivă. Victima este pregătită să vadă pericol
pretutindeni: la serviciu, pe stradă, în magazine etc.
Frica – se poate manifesta faţă de o posibilă repetare a celor întâmplate sau, în
general, faţă de „destin”, predominând starea de insecuritate. Aceste afecte se pot
concentra şi asupra altui eveniment din viaţă, deoarece, când persoana sesizează
stare de frică, ea nu întotdeauna conştientizează motivul.
Frica influenţează toate procesele psihofiziologice şi produce modificări însemnate
în funcţionarea organismului victimei. Unele victime dominate de frică devin
impulsive, au mişcări dezordonate şi însoţite de accese de plâns, iar altele rămân
stupefiate sau îngrozite.
Mânia şi sentimentul vinovăţie. Mânia este o emoţie violentă şi agresivă produsă
de ofensă sau nedreptate, adică de evenimentul infracţional. Mânia provoacă o
excitaţie verbală şi motrică, descărcări emotive. Victima poate simţi mânia într-un
sens mai general, de exemplu ar putea fi îndreptată împotriva lumii întregi, care a
permis comiterea unei astfel de nedrepţi. În afară de cele menţionate, victima poate
fi mânioasă pe sine însăşi pentru că nu a întreprins careva măsuri întru prevenţia
incidentului, deoarece mânia anulează controlul conştient. De obicei, oamenii simt
necesitatea de a găsi o explicaţie faptei produse, în scop de a analiza motivul.
Găsindu-se vinovat de cele întâmplate („eu trebuia să fi prevenit aceasta”),
victimele descoperă cauza celor întâmplate şi motivul realizării infracţiunii asupra
sa, ceea ce duce la apariţia sentimentului de culpabilitate. Senzaţia de singurătate –
trăirea unei experienţe cu efect de traumă are loc într-o izolare relativă, dincolo de
sprijinul persoanelor din jur. Victimele pot să se simtă foarte singuratice, convinse
că nimeni nu înţelege cu adevărat prin ce ele au trecut sau care au fost sentimentele
cauzate de cele întâmplate. Victima nu întotdeauna poate să-şi împărtăşească
emoţiile sale, fapt care sporeşte comportamentul de izolare şi singurătate.
Consecinţe fizice şi psihofiziologice
Unele crime sau delicte pot cauza victimei grave sau uşoare leziuni corporale. Cicatricele şi/sau
invaliditatea permanentă sau temporară, sau nevoia de reabilitare psihofizică reprezintă consecinţe greu
de suportat de către victime. Un eveniment şocant cauzează urmări fizice şi psihofiziologice de tip:
durere de cap sau alte tipuri de durere provocate de încordare (durere în regiunea gâtului, umerilor, a
spinării); tremur; extenuare; dereglări ale somnului (insomnie, somnolenţă accentuată, coşmar etc.);
dereglări ale funcţiei stomacului sau ale intestinelor; dereglări sexuale; nivel ridicat al adrenalinei;
tulburări ale tensiunii arteriale; lipsa poftei de mâncare etc. Din nefericire fiecare victimă se confruntă cu
o multitudine de consecinţe, care sunt sesizate în mod individual cu intensitate diferită. Impactul
victimizării asupra persoanei este sesizat şi prin privarea de careva bunuri, producând pagube materiale.
Printre pagubele materiale suferite de victime pot fi menţionate:  cheltuieli pentru îngrijire şi asistenţă
medicală;  pierderea venitului;  cheltuieli pentru asistenţa psihomorală şi juridică;  cheltuieli pentru
asigurarea protecţiei;  pierderea banilor, hârtiilor de valoare şi a altor bunuri de preţ în urma unei
infracţiuni;  pagube cauzate locuinţei, bunurilor casnice, îmbrăcămintei;  pagube provocate
mijlocului de transport;  cheltuieli necesare recalificării în cazul incapacităţii de a continua activitatea
la serviciul precedent;  cheltuieli legate de împrumut etc.

2.Tipologia victimalului a lui Schafer conţine șapte categorii de

victime:
1. victime care anterior faptului infracţional nu au avut nici o legatură cu
făptașul. Victima nu are nici o parte din vină în actul infracţional; incidental
victima s-a aflat la locul infracţiunii. Este cazul funcţionarului de la ghișeul unei
bănci care cade victimă întîmplător, unui infractor, pentru cș la ora respectivă se
afla acolo;
2. victime provocătoare sunt acelea, care anterior victimizării lor au comis
ceva, conștient sau inconștient, faţă de infractor. Asemenea cazuri pot fi intîlnite
atunci cînd cineva (victima ulterioară) se comporta arogant faţă de viitorul
infractor sau dacă nu își ţine o promisiune solemnă ori dacă intră in legături
amoroase cu iubita infractorului, care ulterior „ trece usor la act”, victimizîndu-l pe
cel care i-a provocat starea de frustrare;
3. victime care precipită declanșarea actiunii răufacatorului. Este cazul
persoanelor care, prin conduita lor, influenţează răufăcătorii în a comite infracţiuni,
deși între ei nu a existat niciodată nici o legătură. Comportamentul neglijent al
viitoarei victime il incită pe infractor. Spre exemplu: femeia care umblă seara prin
locuri puţin frecventate cu o costumaţie provocătoare. Oricît de ademenitoare ar fi
„ocaziile”, în mod curent, ele nu ar trebui să aibă nici un efect asupra persoanelor
care sunt perfect integrate în societate și acceptă normele legal morale. Totuși o
parte din vină aparţine victimei, care prin comportamentul 22 neglijent, prin lipsa
de grijă faţă de bunuri sau propria persoană o fac să devină pradă usoară a unor
infractori;
4. victime slabe sub aspect biologic. Este cazul persoanelor care prezintă unele
deficienţe psihice sau lipsa forţei fizice (copii, batrînii). Deși constituţia biologică,
lipsa posibilităţii de apărare adecvată facilitează sau chiar precipită comiterea
infracţiunii, totuși victima nu poate avea nici o parte din responsabilitate. Dacă se
pune problema vinovăţiei, răspunderea revine, în primul rînd, persoanelor care sunt
obligate să le supravegheze și să le asigure protecţia;
5. victime slabe sub aspect social, sunt acele persoane care aparţin unor
grupuri minoritare etnice, unor religii neagreate de către comunitate. Fără să aibă
nici un fel de vină reală personală pot să cadă frecvent victime agresiunii
manifestate de către reprezentanţii comunităţii;
6. victime autovictimizante sunt acele persoane care orientează agresiunea
către propria persoană, ele însele ajung să devină proprii lor criminali.
Toxicomaniile, suicidul sunt acte deviante în care cel lezat are rol dublu de
criminal și de victima;
7. victime politice sunt persoane care au de suferit din cauza convingerilor
lor, convingeri care nu trebuie să se materializeze în mod obligatoriu în acţiuni.
3 Stabilirea contactului psihologic dintre colaboratorul de poliţie şi
victimă
De obicei, colaborarea poliţiştilor cu victimele are loc imediat după incident, când
victima se află la o etapă (extrem de) emoţională, de „criză”. Dincolo de faptul că
persoana încă nu simte stare de frică sau anxietate, aceasta este totuşi o situaţie
excepţională. La această fază pentru victimă este dificil de a furniza informaţii
logice şi coerente necesare pentru investigaţiile organului de drept. Tactica
incipientă de contact are o importanţă vitală, incontestabilă pentru procesul de
trăire şi de depăşire a consecinţelor psihologice. Prin urmare stabilirea contactului
psihologic cu victima de către omul legii reprezintă condiţia primordială în aflarea
adevărului.
Contactul psihologic în procesul audierii prevede:
1. Oferirea victimei a unui mediu nepericulos Primele elemente de relaţionare cu
victima se bazează pe oferirea ajutorului psihologic şi demonstrarea susţinerii prin
înţelegere de către colaboratorii de poliţie. Plasarea victimei într-un mediu
nepericulos, unde ea şi-ar putea reveni din starea de şoc, în cazul cercetării la faţa
locului este pasul de armonizare a personalităţii. Siguranţa poate fi asigurată în
orice loc, de exemplu, sar putea pur şi simplu să se afle cineva alături de victimă şi
să se vorbească cu voce calmă. Dacă veţi pronunţa cu voce moderată că
incidentul „s-a sfârşit”, aceasta deasemenea o va ajuta să conştientizeze că ea se
află în siguranţă. O altă metodă de a-i inspira victimei încrederea în securitate
este adresarea întrebărilor despre ea şi propunerea de a bea ceva. Astfel victima
percepe faptul că nu mai este constrânsă şi că nu trebuie să facă nimic împotriva
voinţei sale. Înţelegerea situaţiei în care se află victima şi recunoaşterea o va ajuta
să se simtă protejată.
2. Recunoaşterea emoţiilor Este foarte important ca stările emoţionale ale
victimei să nu fie ignorate sau negate. Emoţiile, indiferent de ce natură sunt, nu
trebuie percepute drept dovadă de „slăbiciune”. Contactând cu victima, urmează
ca reprezentantul poliţiei să-i asigure suficientă atenţie şi să asculte relatările
persoanei. Victima are nevoie de sprijin emoţional, deci în nici un caz ea nu va fi
insultată, ameninţată sau criticată. Aceasta este extrem de important pentru a nu
spori sentimentul de „neajutorare” sau de „comitere a greşelilor”.
3.Evitarea capcanelor Poliţiştii care se concentrează asupra capturării imediate a
criminalului, riscă de a nu acorda victimei atenţia necesară, concentraţi fiind
asupra tendinţei (nobile) de a soluţiona cazul.
Organul de drept nu trebuie să adreseze întrebări însoţite de o încordare
emoţională mult mai puternică, decât victima ar putea suporta. Un astfel de
exemplu este situaţia în care victima agresată sexual este rugată să povestească
în detalii cele întâmplate
. În scop de depăşire a situaţiilor cu încărcătură emoţională şi echilibrare psihică a
victimei se evită acţiunile:
a) Ignorarea procesele afective Chiar dacă emoţiile nu sunt exteriorizate sau
poliţistul nu le înţelege, este important ele să fie recunoscute. În cazul în care
stările afective ale victimei sunt ignorate, se instaurează atmosfera de neglijenţă
din partea organului de drept, iar audierea n-ar avea succes.
b) Trivializarea emoţiilor Astfel de comentarii ca „nu este chiar totul atât de rău”
sau „mâine, când îţi vei veni în fire, vei uita totul” ar putea fi înţelese corect, însă
ele nu corespund intensităţii emoţiilor victimei şi, deci, mai degrabă vor duce la
un rezultat negativ. Se poate întâmpla că însăşi victimele să atenueze gravitatea
celor întâmplate prin remarci de tipul „acestea urmau să se întâmple” sau
„aceasta întotdeauna i se întâmplă cuiva”. În astfel de situaţii, mai mult ca sigur
victima îşi subapreciază propriile emoţii şi comportament.
c) Interpretarea emoţiilor În cazul în care victimele nu vorbesc despre ceea ce
simt, poliţistul, cu cele mai bune intenţii, poate deduce nişte presupuneri greşite
în legătură cu acesta. Pericolul creşte dacă organul de drept a cunoscut o
experienţă similară şi are convingerea că el „cunoaşte stările emoţionale ale
victimei”. Atitudinea respectivă nu ajută victima din simplul motiv că fiecare
persoană simte în mod diferit şi, din motivul că poliţistul interpretează greşit
emoţiile victimei.
d) Reproşurile (admonestările) Replici de tipul „nu ar fi trebuit să...”, „de ce te-ai
dus...”, „trebuia să fii atent...” pot crea o stare de confuzie şi înrădăcina
subaprecierea capacităţilor victimei. În acelaşi timp se provoaca un sentiment de
umilinţă prin care victimei i se reproşează infracţiunea. Chiar şi atunci când
comportamentul victimei poate fi considerat drept o instigaţie, totuşi, este
incorect de a-i obiecta crima, ţinând cont de pagubele materiale şi psihofiziologice
suportate de victimă.
e) Adresarea numeroaselor întrebări De regulă, situaţia nu întotdeauna este
suficient de clară, organul de drept are o mulţime de întrebări privitoare la
evenimentul infracţional. Pentru victima care se află într-o stare de emotivitate
sporită, aceste întrebări pot fi o sarcină mult peste puterile sale. Victima percepe
infracţiunea drept o realitate care pur şi simplu nu mai are nevoie de demonstrări
sau de explicaţii adăugătoare. În astfel de cazuri organul de urmărire penală nu va
dobândi o îmbunătăţire a calităţii informaţiei primite, dacă va continua să insiste
asupra întrebărilor.
f) Întrebările „imposibile” Colaboratorul de poliţie trebuie să cunoască exact ce s-
a întâmplat în fazele pre-, infracţională şi postinfracţională din considerente
profesionale. Astfel, este posibil ca întrebările privitoare la elucidarea faptelor şi
detaliilor să fie dificile pentru victime, din motiv că memorizarea procesului de
infracţiune a fost insuficientă şi incompletă. Pentru evitarea adresării întrebărilor
imposibile este important de a „raporta” audierea la starea psihologică a victimei.
Întrebările, deci, se vor adresa atunci când victima va demonstra că este pregătită
să răspundă la ele.
g) Constrângerea / contactul fizic Este primordial, în special pentru victimele
crimelor sexuale, ca ele să se simtă stăpâne pe situaţie şi pe propria soartă.
Atingerea victimei fără invitaţia respectivă, de exemplu, punerea mânii pe umăr
(în scopul de a calma) poate avea rezultate negative. Urmează ca persoana de
drept să fie foarte atent în contactul fizic cu victima. Orice discuţie cu victima îşi
atinge scopul doar în măsura în care colaboratorul OAI ajută interlocutorul să se
exprime, îi stimulează disponibilitatea şi bogăţia universului interior. Este o
competenţă pe care omul legii o dobândeşte treptat; ea presupune cunoştinţe
teoretice psihologice, experienţă practică, autoobservare şi autoanaliză. Pentru
stabilirea contactului psihologic între organul de drept şi victime, este necesar de
aplicat unele mecanisme psihologice pe care spaţiul psihosocial intersubiectiv al
convorbirii psihologice, le activează. Înţelegerea empatică a victimei de către
organul de drept. Într-o discuţie, înţelegerea empatică are la bază transpunerea
sentimentală imediată, o identificare cu alte persoane la tensiunea emoţională
care o trăiesc într-o situaţie.
3. Strategii de prevenire şi contracarare a victimizării Ideal ar fi ca, într-
o societate liberă, echilibrată, armonioasă, să nu existe nici un fel de pericol de
victimizare, fiecare individ fiind deplin convins că niciodată şi nicăieri nu-l
urmăreşte vreo primejdie, indiferent de statutul său social, profesional, economic,
de vârstă sau sex. Din nefericire, însă, fiecare societate se confruntă cu fenomenul
infracţional, care, cel puţin în ultimul timp, manifestă o tendinţă de creştere. Din
punct de vedere psihologic şi psihosocial, rata criminalităţii determină
intensificarea sentimentului de insecuritate resimţită în general de către indivizi,
dar, mai ales, de către cei care prezintă un mai mare risc victimal sau un grad mai
mare de vulnerabilitate victimală (copii, femei, persoane în vârstă, handicapaţi).
Uneori, instinctiv sau raţional unele persoane îşi creează măsuri de prevedere
pentru a evita orice risc de victimizare (asigurarea intrărilor în locuinţe şi imobile,
evitarea locurilor periculoase, evitarea companiilor dubioase, evitarea reclamei şi
publicităţii legate de anumite bunuri şi