CURSURI Combinate DSU 2

C1.
Comunicare și
învățare
Conf.univ.dr.Sonia Munteanu
DSU2_Curs Comunicare_2020-2021
Competențe, aptitudini, deprinderi
Competențe = ce știi să faci cu un set de cunoștințe, aptitudini/abilități, deprinderi
Aptitudini+deprinderi = ce poți să faci practic; acțiuni/activități/operații specifice
Aptitudinile = premise ale formarii rapide a deprinderilor, ale restructurarii lor în
conditii diferite
• Obiectivul acestui curs este acela de a forma competențe de comunicare

în situații profesionale ca parte din activitățile de dezvoltare profesională
și învățare continuă.
Învățarea
• însușire de cunoștințe si dobândirea de deprinderi
• achiziție de comportament nou – schimbare de atitudini
• modificări în comportamentul existent al subiectului
• Îmbunătățiri în efectuarea acțiunii

competență
cunoștințe
aptitudini+ deprinderi
atitudini
Învățarea din perspectiva cognitivistă
• Memoria senzorială
Sisteme mnezice • Memoria de scurtă durată/operațională/de lucru
• Memoria de lungă durată – organizare semantică
• Activități de planificare
Metacogniția • Activități de control
• Activități de reglare
Motivația • Extrinsecă
• Intrinsecă
Comunicarea se învață?
• implică deprinderi multiple care se pot rafina prin exersare;
• depinde de atitudini – ex. favorizante (deschiderea și acceptarea provocărilor) vs
inhibante (frica, procrastinarea)
• și cunoștințe dobândite – ex. evaluare nevoilor publicului
• strâns legată de evoluția individului ca ființa socială – contribuie la integrarea
socială
• fixează comportamente în memoria cognitivă dar și senzorială pe termen lung
• implică multiple aspecte metacognitive – ex. autoevaluarea la nivel personal
(punctele tari ale personalității sau cele slabe), planificare și monitorizare a
evoluției performanțelor de comunicare;
• are la bază motivația profund intrinsecă (ex. dorința de dezvoltare personală),
dublată de ce extrinsecă (ex. Posibilitatea de a obține o poziție mai bună în
companie)
învățare – comunicare – abilități sociale
Acumulare
Transmitere
Comunicare de Învățare
de informații
informație
Definiții ale comunicării
• un proces de transmitere de mesaje și interacțiune socială prin

intermediul mesajelor.
• procesul prin care o persoană influențează comportamentul sau

starea mentală a alteia.
Comunicarea – o trăsătură umană?
Comunicarea – o trăsătură umană?
Karl von Frisch – waggle dance
Comunicarea = țesătura socială
Comunicarea umană. Limbaje
Limbajul uman
• Limbaj vs Limba – cod simbolic
Limitele limbajului meu semnifică limitele lumii mele (Wittgenstein)
• Folosirea limbajului, a sistemului verbal – cea mai complexă abilitate pe care
o deprindem încă înainte de educația formală; componenta culturală a
limbajului vs structurile universale.
• Limbajul creează realitate socială – condiționează modul în care
comunitățile lingvistice văd lumea (ex. noțiunea de număr și acord în număr în
diferite limbi – singular-plural-dual...)
• În accepțiunea comună, limbajul este înțeles ca un sistem de comunicare
cultural particular; într-o accepție teoretic lingvistică, limbajul este o
componentă mentală, o facultate a creierului uman. (Hauser, Chomsky,
Fitch, 2002).
Limbajul uman
Folosim limbajul pentru a produce sens într-o anumită formă – lucru care ține
de structura cuvintelor și propozițiilor, adică de reguli:
• Reguli sintactice: cum sunt structurate cuvintele și propozițiile într-o frază;
• Sens denotativ: sensul literal, convențional al cuvintelor;
• Sens conotativ: sensul figurat, emoțional, implicit al cuvintelor;
• Reguli semantice: reguli de folosire a cuvintelor într-o frază pe baza sensului lor;
• Reguli pragmatice: reguli de adecvare a actelor verbale la context. Actul verbal: acțiuni
performate prin intermediul limbajului (întronizarea, jurământul, angajarea, insulta,
scuzele etc.); diferite relații – diferite acte de vorbire;
Comunicarea în funcție de
context
• Comunicare interpersonală
• Comunicare de grup
• Comunicare publică
Dezvoltare profesională prin comunicare
• Linkedin Learning - 2019

• abilitatea de persuasiune – locul 2 în topul celor mai căutate abilități în
organizații.
• persuasiune = să știi să comunici eficient.
• persuasiune = să știi să-ți construiești mesajele, astfel încât ceea ce oferi să
devină interesant pentru cel din fața ta.
• vorbitul în public/comunicarea publică – soft skill sau skill fundamental?
Cum apreciază angajatorii vorbitul în public?
Peste 40 companii, printre care:

UiPath, Samsung, Oracle, Avon Cosmetics Romania, IBM
Romania, NN Asigurari de viata, Harman, Happy Tour,
Metropolitan Life, Medicover, Banca Transilvania, EY, Sephora
Cosmetics Romania, City Grill, Bitdefender, Dodo Pizza, Pepsi,
HP Inc si BMW Group România.
De ce e important să ai angajați care știu să
vorbească în public?
• People englagement – team work

• Networking
• Învățare continuă
• Brand awareness
• Alte idei?.....
C2. Teorii ale
comunicării
Conf.univ.dr. Sonia Munteanu
Definiții ale comunicării
• un proces de transmitere de mesaje și interacțiune socială prin

intermediul mesajelor.
• procesul prin care o persoană influențează comportamentul sau

starea mentală a alteia.
Modele ale comunicării
Perturbatori/zgomot
Emițător Mesaj Receptor

codare decodare
Canal de transmitere
Modelul Shannon&Weaver (1948).

“A Mathematical Theory of Communication” in Bell System Technical Journal.
Abilitati de bază în a transmite mesajul, a asculta, a formula
întrebări și a acorda feedback – comunicare eficientă selectarea si
interpretarea
mesajului
mesaj mesaj
EMITATOR RECEPTOR
Canal de transmitere
(codarea mesajului) (decodarea mesajului)
selectarea si
interpretarea
feedback-ului
Bariere,
comportamente de
risc, perturbatori
FEEDBACK
Ce este un mesaj (transmis) eficient?
• Interpretat corect de receptor

• Nedistorsionat sau trunchiat de perturbatori
• Acela care produce efectul dorit de transmițător
Perturbatori
Fizic/mecanic
Zgomot
Semantic Contextual
Receptarea mesajului
• Comunicarea orală – se bazează pe ascultare
• Ascultarea nu este o deprindere pasivă
• Pentru a deveni un real interlocutor într-o comunicare, nu doar un obiect
pasiv, este nevoie ca cel care ascultă (audiența) să participe la actul social al
comunicării
a auzi ≠ a asculta
a auzi = percepția senzorială a stimuluilui auditiv
a asculta = angajarea, interacțiunea cu mesajul dar și cu transmițătorul
acestuia, necesită efortul de a înțelege mesajul, intenția celui care l-a transmis,
de a reține cât mai mult din el și/sau de a-l evalua.
• Ascultarea activă = feedback pentru emițător+efort de decodare
Ce înseamnă să fii un bun ascultător?
Urmăriți secvența din acest film și observați situațiile în care interacționeaza personajele din cele două
culturi. Lost in transaltion (2003) minutul 1:00:00– 1:02:35
• https://filmehd.se/lost-in-translation-2003-filme-online-gratis.html
Charlotte s-a accidentat la picior si are un deget foarte învinețit. Bob insistă să meargă la un spital local.
Ce dificultăți de comunicare întâmpină la spital?
Ce credeți că îl întreabă femeia japoneză pe Bob?
Ce strategii de comunicare aplică cei doi pentru a media lipsa limbajului comun (perturbator semantic) și
diferențele culturale (perturbator contextual)?
Este Bob un ascultător eficient? De ce/ de ce nu?
Ce înseamnă să fii un ascultător eficient?
Un ascultător activ
- Se concentrază pe ideile principale – mesajul principal;
- Se detașează de posibili factori perturbatori;
- Acorda atenție totală vorbitorului;
- Transmite mesaje că este atent (contact vizual, semnale nonverbale sau verbale);
- Mirroring;
- Nu-și pierde interesul și nu privește în altă parte;
- Cere clarificări dacă ceva i-a scăpat sau nu înțelege;
Ascultarea
• depinde de situația de comunicare;
• ascultarea pentru a înțelege informații;

• ascultarea pentru a reține informații;
• ascultarea critică (pentru a analiza și evalua conținutul);
• ascultarea empatică (pentru a dezvolta relații)
• ascultarea pentru divertisment.
Ascultare pentru înțelegere
• ne concentrăm pe conceptele principale (selectăm și ierarhizăm informația – idei

principale vs secundare);
• căutăm să identificăm cuvinte/fraze cheie care să ne orienteze spre ceea ce este
principal
• conlucrarea cu emițătorul care folosește conștient aceste cuvinte/fraze cheie într-o
modalitate care să permită celui care ascultă să le folosească coerent și pozitiv;
• încercăm nu doar să reținem elemente principale ale mesajului ci și să înțelegem
legătura structurată între ele așa cum a țesut-o emițătorul.
Ascultarea pentru reținerea de informații
• reprezentarea mesajului în mai multe moduri (dacă informațiile ne-au fost

transmise oral, ne luăm notițe scrise).
• repetăm ceea ce ni s-a transmis;
• parafrazăm – folosim propriile cuvinte pentru a reformula, a reda mesajul în
alt fel.
Ascultarea pentru a analiza și evalua
conținutul
• cercetăm argumentele prezentate, validitatea lor și relvanța lor;

• verificăm dacă o concluzie se bazează pe premisele prezentate;
• căutăm să identificăm nu numai informațiile ci și motivația celui care ni le
prezintă.
Ascultarea pentru divertisment
• nu încercăm să obținem sau să înțelegem informații și valoarea lor de adevăr,

ci să vedem în mesaj un mod de a obține confort, detensionare, relaxare.
• acest tip de ascultare este componetă importantă și în ascultarea pentru a
înțelege sau reține informații, deoarece creează un cadru afectiv propice unei
comunicări interactive în toate formele acesteia.
Barierele din calea ascultării active
• bariere la nivelul recepției (zgomote de diverse feluri; oboseala ascultătorului, alte

elemente din câmpul senzorial);
• bariere de interpretare (tema este cunoscută și deci plictisitoare, neinteresantă, sau,
din contră, cu totul nouă, necunoscută; atitudinea critică față de cel care transmite
mesajul; filtrarea mesajului prin prejudecăți și stereotipuri; reflecția prematură
asupra celor prezentate – a trage concluzii pripite);
• bariere interne (receptorul este atent la gândurile sale nu la mesajul transmis –
uneori acest pseudoascultător mimează atenția privind vorbitorul în ochi, dând
aprobator din cap, etc.).
Feedback
• răspunsul la mesajul transmis - pentru o comunicare eficientă

• Feedback necerut - dar care este oferit în mod natural în timpul vorbirii – prin
mesaje-răspuns verbale sau limbaj non-verbal
• Feedback cerut –la finalul unui discurs, prezentare, expunere.
Comunicarea orală eficientă
Complexitatea vocabularului:
• depinde de scopul și contextul comunicării (de ex. o expunere tehnică informativă, într-
un context formal va fi probabil încărcat de termeni de specialitate; o conversație
informală cu colegii, va conține mai puțin sau deloc vocabular de specialitate);
• depinde de audiență și nivelul ei de cunoaștere a subiectului abordat;
Structura sintactică:
• conectorii logici pot fi înlocuiți de dimensiunea nonverbală – printr-un gest care să
sugereze relația dintre propoziții (cauzală, coordonare, etc.)
• propozițiile/frazele sunt mai scurte cu structură mai simplă – pot fi mai ușor urmărite.
Organizarea logico-discursivă:
• repetarea unor afirmații, argumente, idei, etc. pentru eficientizarea înțelegerii;
• orientarea audienței pe parcursul comunicării (elemente de legătură discursiv-
pragmatice: în continuare, în concluzie, revenind la ideea anterioară, făcând o
paranteză, etc.)
Temă de lucru
• Urmăriți materialul de la acest link pentru a-l putea discuta în

cursul/seminariile din săptămâna următoare. Notați-vă aspectele care sunt
relevante pentru o situație de prezentare publică (de ex. pentru prezentarea
voastră de la examenul pt DSU2).
C3. Componentele
comunicării -
componenta verbală
Conf. univ.dr. Sonia Munteanu
Tipuri de comunicare
• Clasificare in funcție de mai multe criterii
• Natura partenerilor
• Statutul lor
• Mediu de transmisie
• Codul utilizat
Comunicare
Natura partenerilor
intrapersonală
Comunicare
interpersonală
Comunicare de
grup restrâns
Comunicare
publică
Comunicare în
masă
Statutul partenerilor
Comunicare pe
verticala
Comunicare pe
orizontală
Comunicarea pe circuite ierarhice
Schimbul de informații la nivelul structurilor unei organizații – exemplu de

comunicare pe verticală și orizonatală.
➢Vertical descendent (vârf spre baza organizației) – comunicarea de sus in
jos;
➢Vertical ascendent (bază spre vârful organizației) – comunicarea de jos in
sus;
➢Orizontală (între angajații care aparțin unor departamente, echipe aflate pe
acelasi nivel ierarhic) – comunicarea pe orizontală.
Mediul de transmitere
Orală
Scrisă
Mixtă
Codul utilizat
Multe situații de comunicare
Comunicare presupun utilizarea mai
verbală multor coduri simultan.
Comunicare În comunicarea orală

paraverbală (conversații, prezentări,
discursuri publice, etc.),
toate componetele sunt
Comunicare implicate
nonverbală – cea verbală, nonverbala și
paraverbala.
Componenta verbală a comunicării - codul
lingvistic
Dezvoltarea limbajului uman – Revoluția
cognitivă – supremația lui Homo Sapiens
„Bârfa” - povestire despre membrii grupului,
- povestire despre evenimente care nu
sunt în raza vizuală/proximitatea fizică
- povestire despre evenimente trecute
= transmiterea de informații de natură socială
Ted talk Why humans despre membrii grupului
run the world = transmiterea de informații despre realități
Y.N.Harari imaginate în care membrii grupului pot să
https://www.youtube.com/watch?v
=nzj7Wg4DAbs&ab_channel=TED creadă
Limbajul uman a permis coagularea socială la
scară foarte mare (sute, mii, sute de
mii,milioane de oameni)
Spune-mi o poveste!
Narațiunea = formă de organizare a mesajului extrem de eficientă; poveste,
povestire, istorisire, istorie, etc.
- Prezentă în cele mai variate situații (conversația cotidiană) și forme de
comunicare umană (literatură, film), o dovadă a faptului că este o nevoie
umană fundamentală.
- Prin povestire se creează și întreține țesătura relațiilor sociale în comunitățile
umane.
întâmplări veridicitate
antrenarea
personaje
audienței
Narațiunea
structură suspans
Story/storytelling
Structura Călătoria eroului
O structură complexă și amplă prezentă în literatură, în filme de acțiune, prezentări/discursuri
extinse cu tematică foarte diversă.
• Personaj: eroul (pozitiv, de regulă, eroul cu care ne putem idntifica)
• Structura: povestirea în 3 acte
▪ Act 1 – expozițiunea – se fixează spațiul, timpul, personajele și motivul/motivele conflictului.
▪ Act 2 – intriga – situație de conflict, moment critic, decisiv – întâmplările se precipită –
include desfășurarea acțiunii cu încercări, probe de trecut, eșecuri și reveniri, plin de emoție,
antrenează deseori număr mare de personaje și întâmplări, unele se petrec în plan
secund/paralel cu firul principal.
▪ Act 3 – deznodământul - eroul găsește soluția, rezolvă problema sau suferă un eșec (mai rar
). Ca urmare a acestei etape erou se transformă, se maturizează, biruiește răul sau chiar
moare. The end!
• Acțiunea: călătorie/devenire/transformare/inițiere/maturizare, etc.
• Antrenarea audienței: situații în care se empatizează cu suferința/experiențele prin care trece
eroul/ audiența se poate identifica cu întâmplările, personajele, trăirile eroului, etc.
• Veridicitatea: acțiune, personaje, trăiri verosimile; „se poate întâmpla oricui”, „oricine poate păți
așa ceva”, etc.
• Suspans: situații limită, momente critice, dramatism, răsturnări de situații neașteptate, etc.
Sursa: University of Leeds
https://www.futurelearn.com/courses/pres
enting-your-work-with-
impact/12/steps/995278
Sursa: University of Leeds
https://www.futurelearn.com/co
urses/presenting-your-work-with-
impact/12/steps/995278
Structura Pixar
• Formule narative noi, adaptate menalității, gusturilor și așteptărilor societății contemporane de
consum;
• Numită Pixar pentru că a fost folosită de Studiourile Pixar în filme de succes (Finding Nemo sau
Toy Story);
• Mai simplă dar plină de emoție, personaje adorabile și întâmplări fericite;
Structura de bază
1. A fost odată un/o...
2. În fiecare zi...
3. Apoi, într-o zi...
4. De aceea...
5. De aceea...
6. Până când în cele din urmă...
Structura Sparklines
• O structură observată de specialista în comunicare Nancy Duarte în analiza discursurilor
publice cu mare impact la public (ex. dr. Martin Luther King I have a dream, August 28, 1963
https://www.youtube.com/watch?v=vP4iY1TtS3s&ab_channel=RAREFACTS )
• Această structură narativă se bazează pe contrast (what is vs what could be), alternanța între ce
este și ce ar putea fi/deveni;
• Pe parcursul povestirii, audiența este purtată prin momente/întâmplări ce ilustrează
alternativ cele două puncte, de regulă extrem diferite – ce este vs. ce ar putea fi – până
când, în final, li se revelează „noua fericire”, au o revelație, înțeleg o nouă realitate, etc.
• Audiența trăiește dramatic traseul polarizat, ca într-un carusel, sus-jos, rău-bine, ca în final
să renască într-un nou „adevăr”, cel furnizat de vorbitor.
• O structură foarte inspirațională, publicul este invitat să participe, să-și imagineze, să viseze,
să aibă speranța că viziunea finală este posibilă.
• Se face mult uz nu numai de contrast dar și de metafore, de repetiții, de alte figuri de stil,
pentru a crea emoție și a atrage adeziunea publicului la viziunea prezentată de vorbitor.
Analiza discursului I have a dream: Exemplu de prezentare ce folosește cu succes această structura
https://www.youtube.com/watch?v=l39CL0t- este discursul lui Elon Musk’s despre ‘The Tesla Powerwall’, 2015.
jyM&ab_channel=Duarte%2CInc. https://www.youtube.com/watch?v=OIgzzAMgnSU&feature=emb_title&ab_channel=FinanzTV
Știi să spui o poveste?
• Sunteți un bun povestitor? De ce/de ce nu?

• Cât de eficiente sunt aceste structuri narative în contextul comunicării
profesionale, într-o prezentare publică, într-un discurs?
• Pot fi adaptate oricărui context de comunicare? Cum?
Exercițiu
• Urmăriți prezentarea aceasta despre evoluția tehnologiei povestirii (Joe

Sabia_The technology of storytelling). Ce tip de structură narativă a ales
prezentatorul? De ce?
C4. Componenta Nonverbală și
Paraverbală a Comunicării
Conf.dr. Sonia Munteanu
MIMICA
POSTURA CONTACT
VIZUAL
Componenta
nonverbală a
comunicarii
SPATIUL
PERSONAL GESTURI
Expresia facială (mimica) – fața umană cuprinde peste 80 de mușchi care pot
crea peste 7000 de expresii faciale.
Exista 5 emotii de baza reflectate prin mimică (universale):
o Surpriza;
o Furia;
o Bucuria;
o Tristețea;
o Teama.
Contactul vizual – variante de mișcări ale ochilor.

o Privirea în jos sugereaza modestie, timiditate, teama;
o Privirea fixa sugereaza răceala, sfidare, înfruntare, dezacord;
o Ochii largi deschisi sugereaza întrebare, naivitate, teamă, surpriză.
Gesturile – sunt complemetare în transmiterea mesajelor
o comunică informații (ex. salutul unui prieten),
o susțin discursul,
o exprimă imaginea de sine (ex. gesturile largi exprimă încredere în sine; cele absente sau
de amplitudine foarte mica exprima neîncredere, teamă).
Atingeri (haptica): de îngrijire, de afecțiune, de control, ritualice;
Postura – poziția corpului sau poziția segmentelor corpului în raport cu alte

persoane, obiecte din jur și spatiul în care ne aflăm. Postura indică nivelul de relaxare
sau tensiune pe care îl resimțim.
o Postura dreaptă, capul ridicat sau lăsat pe spate indică mulțumire de sine;
o Capul plecat și umerii căzuti indică supunere, sentimente de inferioritate sau timiditate.
Principii ale comunicării nonverbale
Mesajele non-verbale interacționează cu cele verbale.
• Accentuarea comunicării verbale (gesturi-”bastoane”);
• Completarea sensului cuvintelor (gesturile ”ilustratorii”);
• Înlocuirea cuvintelor (gesturile ”emblemă”);
• Repetarea informației;
• Reglarea/controlarea conversației
• Contrazicerea informației transmise verbal;
Dinu, Mihai (2010), Fundamentele comunicării interpersonale, All
Mesajele non-verbale ajută la gestionarea impresiilor:
• A te face plăcut/apreciat: gesturi călduroase, zâmbet, bătăi pe umăr etc.;
• A te face crezut: afișarea unei priviri ferme, folosirea gesturilor largi;
• A te scuza pentru eșec: îți acoperi fața cu mâinile, expresii de șoc, de stupoare etc.;
• A-ți ascunde greșelile: încercând să faci cât mai puține gesturi adaptatorii;
• A cere ajutorul: gesturi care arată slăbiciunea;
• A te face urmat: afișarea distincțiilor, meritelor, stil vestimentar etc.;
• A-ți consolida imaginea, continuitatea sinelui: decorul, vestimentația, stilul
comportamental;
Mesajele non-verbale ajută la formarea relațiilor. Semne comportamentale ce denotă
tipul de legătură:
• Statusul relației;
• Gradul relației;
• Raportul între participanții la o relație: dominație, egalitate etc.
Mesajele non-verbale structurează conversația; reglezi luarea cuvântului, reacțiile,

ascultarea.
Mesajele non-verbale pot influența și pot manipula. Poți transmite, prin
comportament, hotărâre, determinare, vestimentar poți semnaliza ca ești potrivit
organizației; poți semnaliza că apreciezi o persoană doar pentru că ai nevoie de
ajutorul/sprijinul său;
DeVito, Jospeh A. (2015), The Human Communication,
Pearson
Spațiul de interacțiune
Ramura ştiințelor comunicãrii
preocupatã de influența
distanțelor interumane, a
orientãrii şi a relațiilor spațiale
asupra comunicãrii
interpersonale se numeşte
proxemicã (O.Sullivan,2001, p.
265).
Spațiul personal/interpersonal –
distanța la care suntem pregătiți
să interacționăm cu ceilalți;
Poate varia în funcție de cultură.
a. b.
Ce zone de interacțiune
sunt reprezentate aici?
d.
c.
a. c.
Ce se întâmplă aici? Analizați

situațiile din perspectiva proxemicii și
a limbajului nonverbal.
e.
b.
d.
Interpretarea limbajului nonverbal
• În mare parte este automată, prin capacitatea dobândită prin interacțiunea

socială;
• Este determinată cultural și variază de la o cultură la alta într-o oarecare
măsură;
• Important să facem efortul de a-l interpreta în contextul tuturor celorlalte
elemente verbale şi neverbale;
• Caracteristicile de personalitate individuale, de educație experiențe de
viață, etc. sunt de asemenea elemente care trebuie luate în considerare în
interpretarea corectă a limbajului nonverbal.
Dimensiunea temporală a comunicării
• Cronemica = percepția și gestionarea timpului la nivel

individual sau de grup;
• Fiecare individ are un ritm biologic și personal specific lui;
• Poate fi influențat de cultura din care provine, de
educație, valori, etc.
• Comunicarea între persoane cu ritmuri biologice și
percepții personale sau culturale ale timpului foarte
diferite poate deveni o provocare, poate duce la
neînțelegeri, eșecuri de comuncare și frustrare.
TONUL
DICȚIA RITMUL
Componenta
paraverbală a
comunicării
ACCENTUL VOLUMUL
Tonul /tonalitatea utilizată în timpul vorbirii:
o Tonalitățile înalte (voci stidente, țipătoare) exprimă tensiune, anxietate, alertă;
o Tonalitățile joase (voce plină, sigură) denotă calm, relaxare.
Ritmul vorbirii – viteza cu care rostim cuvintele.

o Ritmul alert, rapid conferă mesajului note de urgență;
o Ritmul lent indică siguranță, calm, stăpânirea subiectului sau a situației.
Dicția si accentul – modul in care sunt pronuntate si accentuate cuvintele sau silabele.
Accentul distribuit diferit in propozitie determină un alt înteles mesajului:
o “Eu nu am intocmit acea documentatie!” (înseamnă că se neagă faptul prezentat);
o “Eu nu am intocmit acea documentatie!” (înseamnă că persoana a întocmit o altă documentație).
Volumul vocii – intensitatea cu care cuvintele sunt rostite:
o Oamenii zgomotoși, cu un volum ridicat al vocii, sunt des percepuți ca fiind agresivi, aroganți;
o Oamenii care vorbesc încet sunt percepuți ca timizi și politicoși.
• Comunicarea eficientă presupune existența concordanței între ceea ce se

spune prin cuvinte și ceea ce se exprima nonverbal si paraverbal.
• Procesul comunicării “față în față”, componentele verbale, paraverbale si
nonverbale pot fi contradictorii (induse de către emitator voluntar sau
involuntar).
• Decodificarea – prin analiza, interpretare și semnificația “contradicțiilor”
Bibliografie
• Floyd, Kory (2013), Comunicarea interpersonală, Polirom

• Wood, J. (2009), Interpersonal Communication: Everyday Encounters,
Wadsworth
• Codoban, A. (2014), Gesturi, vorbe și minciuni Mic tratat de semiotică gestuală
extinsa și aplicată, Editura Eikon, Cluj Napoca.
• Pease Allan, (2002), Limbajul trupului, Ed Polimark, Bucuresti.
C5. Comunicarea
profesională
Conf.dr. Sonia Munteanu
Comunicare profesională
• Comunicarea legată de exercitarea unei profesii;

• Chiar în sens mai larg ”profesia” de student – includem și comunicarea în
mediu academic;
Caracterstici ale comunicării profesionale
• Determinată de contextul situațional
• Conținutul mesajelor (ex. subiecte tehnice);
• Scopurile mesajelor(ex. transmiterea de cunoștințe, schimb de informații, etc.)
• Factorul relațional – reflectat în limbaj – formal/informal;
• Domină funcția referențială (denotativă) a limbajului;
• Deseori este multi-cod (verbal, auditiv, vizual sau cod lingvistic + cod specializat –
formule matematice, grafice, etc)
• Complexă prin natura participanților: interpersonală + de grup + publică
Comunicarea profesională
Caracter instrumental (servește ca instrument în îndeplinirea sarcinilor ce ne revin ca

membrii ai unei comunități profesionale)
Comunicarea instrumentală apare atunci când sunt reunite o serie de particularități:
• focalizarea intenționată şi vădită pe un scop precis, comunicat mai mult sau mai puțin
partenerilor
• urmărirea atingerii lui prin obținerea unui efect anumit în comportamentul receptorului
• capacitatea de a se modifica, în funcție de reacția partenerilor, pentru a-şi atinge obiectivul.
Comunicarea profesională
• în mediul profesional accentul cade pe schimbul de informații în

comunicare;
• deseori între parteneri cu nivel omogen de cunoaștere a subiectelor
abordate, cu identitate de percepție și abordare a problemelor.
• din aceste motive argumentarea și persuasiunea sunt formele instrumentale
cele mai frecvent întâlnite în comunicarea profesională.
Limbajul și contextul comunicării
profesionale
• Comunicarea profesională este modelată de contextul în care se desfășoară.

• comunicare interpersonală: între colegi, între un profesor și un student, între
un client și furnizorul unui serviciu/produs, etc.
• Comunicare publică: munca în grupuri/echipe, etc.
Ce înseamnă formal?
• Reflectarea relațiilor ierarhice în organigrama unei companii/instituții/ organizații;

• Reflectarea relațiilor interumane dintre participanți: respect (social, profesional);
• Utilizarea unor indici lingvistici de politețe (pronume personal de politete, persoana
II plural, etc.);
• Respectarea cu strictețe a regulilor conversaționale (turn-taking/vorbitul pe rând,
ascultarea activă, angajamentul);
Kerbrat-Orecchioni, C. (1990, 1992,1994) Les interactions verbales, vol. I-ll-III. Paris: A. Colin.
Alternanța rândului la vorbire/turn taking
Activitatea dialogală se bazează pe principiul alternanței:

• într-o conversație, funcția locutorie trebuie să fie ocupată succesiv şi în mod echilibrat
de diferiții participanți la comunicare;
• o persoană pe rând (vorbitul în acelaşi timp trebuie evitat, dacă apare nu trebuie să
continue prea mult timp, o negociere (explicită sau nu, în registrul politicos sau agresiv)
trebuie să intervină imediat;
• există totdeauna o persoană care vorbeşte.
Reglarea alternanței rândului la vorbire
Alternanța la vorbire
Ratările sistemului de alternanţă la vorbire

• alternanța nu se face totdeauna în mod armonios;
• incidente:
• tăcere prelungită;
• întreruperi;
• vorbire în acelaşi timp;
• intruziune (un locutor “ilegitim” ia cuvântul).
Alternanța la vorbire
Sincronizarea interacţională:
• ansamblul mecanismelor de ajustare :
• funcționarea alternanței rândului la vorbire;
• comportamente corporale: adaptare instinctiva a posturilor, gesturilor, mimicii;
• alegerea subiectelor, a stilului schimbului, a registrului de limbă, a vocabularului utilizat etc.
• în interacțiunea față în față, discursul este în totalitate “co-produs”, este rezultatul unei
neîncetate munci de colaborare;
• atunci când locutorul comunică cu dificultate, interlocutorul are în mod spontan tendința de
a multiplica reglatorii;
• atunci când interlocutorul dă semne de “detaşare” (nu mai e atent, nu mai urmăreşte
comunicarea) locutorul are tendința de a multiplica procedeele fatice.
Atenție sporită la stilurile funcționale adecvate
situației de comunicare și scopurilor
• Tehnico-știinţific – asigură transmiterea de informații specifice, pe baza
raționamentului și argumentărilor. Se folosește în expuneri, conferințe,
referate, în relațiile profesionale. Se caracterizează prin utilizarea unor
termeni de specialitate, se urmărește exactitatea, obiectivitatea, claritatea,
concizia.
• Administrativ-juridic – folosit în relațiile oficiale, documente, corespondența
oficială. Ca și caracteristici: obiectiv și impersonal, aspect formal, claritate,
precizie, concizie.
• Beletristic – urmărește să producă efecte în plan afectiv.
• Publicistic – obiectiv dar și efect afectiv.
Atenție sporită acordată stilului adecvat situației și
publicului vizat
• Claritatea – presupune expunerea clară, concisă, sistematizată a ideilor; termenii să
fie explicați.
• Acurateţea – cuvintele sau expresiile trebuie să exprime exact ceea ce dorim să
spunem (de evitat termeni prea generali – problemă, aspect, etc.). Faptele
prezentate să fie corecte și informațiile să provină din surse sigure.
• Corectitudinea – obligativitatea respectării tuturor normelor gramaticale.
• Precizia sau concizia – în comunicare este important să utilizăm doar cuvintele
necesare pentru înțelegerea mesajului pe care dorim să-l transmitem, sunt de
evitat parantezele lungi.
• Puritatea – sunt de evitat cuvintele care nu fac parte din vocabularul limbii literare.
Atenție sporită acordată stilului adecvat
situației și publicului vizat
Eufonia – caracteristică în general a exprimării orale; un text oral sună bine
atunci când are un efect plăcut asupra ascultătorului.
Acest efect se obține prin evitarea alăturărilor cacofonice (ca candidat, de
departe, m-a marcat etc),
• a rimelor neintenționate
• a ritmului sacadat (Aceste probleme, în realitate, nu pot fi neglijate, ignorate,
minimalizate, ci asumate, mediatizate şi-ndreptate).
Intuitiv, spunem despre un text că sună ”bine" sau „sună ca dracu' ".
Argumentarea
în sens larg
- totalitatea mijloacelor pe care le folosim pentru a fundamenta opinii
și ale împărtăși altora.
- când dorim să dovedim valoarea de adevăr a unei afirmații.
Ex.
Sunt vegetarian pentru că nu doresc să moară animale pentru hrana mea.
(argumentarea unei opinii)
Argumentarea
În sens restrâns
- o formă de comunicare instrumentală, care se bazează pe raţionamente şi
dovezi pentru a influenţa convingerile şi comportamentul cuiva prin folosirea
de mesaje orale sau scrise.
- mijlocul de a convinge pe ceilalţi să aleagă o anumită acţiune;
- nu este un scop în sine.
Argumentarea
Ca proces de interacțiune dintre locutor și interlocutor are mai multe etape:

• expunerea unei teze/idei/opinii,
• susţinerea ei cu suporturi raţionale,
• analiza unor teze contrarii şi evaluarea concluziilor.
În practică, etapele nu sunt întotdeauna realizate în totalitate și nici perfect

delimitate textual.
Argumentarea
• Bazată pe raționamente
- unul sau mai multe enunțuri-suport care conțin concluzia, denumite primise;
- un enunț concluzie care derivă în mod logic din premisă sau premise;
- un indicator logic care face legătura între premisă şi concluzie.
Exemplu
• În interacţiunea cu mașinile autonome, oamenii preferă semnalele luminoase

în acele situaţii în care în mod normal ar fi interacţionat cu un șofer (concluzie).
De exemplu, oamenii sunt obișnuiți să facă contact vizual cu un șofer când
doresc să traverseze strada. Dacă semnalul luminos indică faptul că un
autovehicul se află în modul de conducere autonom, pietonii se simt în
siguranță chiar dacă pasagerii autovehiculului nu sunt atenți la trafic.
Argumentare bazată pe raționament
Premise Concluzie
• oamenii sunt obișnuiți să facă contact vizual cu un În interacţiunea cu mașinile autonome, oamenii
șofer când doresc să traverseze strada; preferă semnalele luminoase în acele situaţii în care în
mod normal ar fi interacţionat cu un șofer
• (pt mașini autonome, semnalul luminos
înlocuiește contactul vizual cu șoferul) –
subînţeleasă;
• semnalul luminos indică faptul că un autovehicul
se află în modul de conducere autonom
• pietonii se simt în siguranță
Conectori logico-discursivi
- indică rolul aserțiunii într-un argument,

sau/și
- ce anume crede vorbitorul despre aserțiunile din care este alcătuit
argumentul.
• indicatori ai concluziei: deci, aşadar, decurge că, prin urmare, în consecinţă, de

aici putem arăta că, dovedeşte că,reiese că, astfel că, etc..
• indicatori ai premiselor: deoarece, pentru că, întrucât, din cauză că, dat fiind
că, decurge din, presupunând că, pe motiv că, pe baza faptului că, după cum
rezultă din, datorită, având în vedere că, după cum se indică în, etc.
• realizează funcția expresivă (emotivă) a limbajului prin mărci ale

subiectivității;
• indicatori ai opiniei vorbitorului (celui care argumentează): probabil, cu
certitudine, foarte probabil, cred că, etc.
- indicatori ai succesiunii, continuitatăţii: în primul rând, în al doilea rând, etc, pe de o

parte... pe de altă parte, în plus, de asemenea, etc.
- indicatori ai contrastului: dar, însă, ci, în contrast cu, dimpotrivă, etc.
- indică ierarhizarea: înainte de toate, mai presus de toate, mai important decât, etc.
- indică comparaţia: la fel cu, tot aşa ca, în comparaţie cu, în mod asemănător, etc.
- indică probabilitatea: probabil, posibil, este cu putinţă, s-ar putea ca, etc.
- indicatori ai concesiei: deşi, totuşi, cu toate acestea, chiar dacă, etc.
De ce e util să argumentăm în comunicare?
• în viața de zi cu zi, pentru a produce judecăţi de ordin practic;

• pentru a hotărâ în multe situaţii în care apar diferenţe de opinie, întrebări şi incertitudini;
• ca o metodă credibilă pentru a ajunge la adevărul probabil al unei chestiuni aflate în dispută;
• pentru a mări gradul de flexibilitate personală;
• pentru a forma disponibilitatea ascultătorilor sau cititorilor de a-şi modifica convingerile (în loc
de a accepta ceva impus cu forța);
• pentru a ne umaniza şi civiliza.
Persuasiunea
• formă de comunicare instrumentală
• reprezintă activitatea de influenţare a atitudinilor şi comportamentelor unor
persoane în vederea producerii unor schimbări care sunt în acord cu scopurile
sau interesele agenţiei iniţiatoare (persoane, grupuri, instituţie sau organizaţie
politică, socială, culturală, comercială etc.) - Dicţionar de sociologie, 1993
• un proces modificator de atitudini, credinţe, păreri sau comportamente ce are
la bază existenţa cooperării între sursă şi receptor
• diferită prin acestea de manipulare;
Persuasiune - cooperare
• a crea împreună procesul persuasiv înseamnă că ceea ce se petrece în

mintea receptorului este la fel de important ca şi intenția sursei sau
conținutul mesajului.
• orice persuadare presupune și autopersuasiune – receptorul ia parte activ la
procesul de modificare a atitudinii, opiniei, etc.
Persuasiunea
Efectele persuasiunii sunt dependente atât de factorii personali, cât şi de cei
referitori la modul de organizare a influenţelor.
Factori personali
Receptor - sunt sintetizați în ceea ce se numeşte persuabilitate, adică acea

tendinţă individuală de a fi receptiv la influenţe şi de a accepta schimbări în
atitudini şi comportamente. Individul acceptă şi interiorizează, în mod
conştient, în cunoştință de cauză, mesajele transmise în scopul influențării.
Sursa mesajului (vorbitor/emițator) – credibilitatea sa, adică profilul
personalității sale, încrederea în sine, forță intelectuală, nivel profesional,
experiență de viață, statut profesional şi social, prestigiu, farmec personal, etc.
Factori de organizare a influenței
• argumentare – raționament logic;

• conținut;
• forma de structurare a conținutului (verbală, nonverbală sau paraverbală);
• ponderea diferitelor elemente informaționale, emoționale, motivațională;
• coerența, completitudinea şi adecvarea la situație etc.
Persusiunea – responsabilitate etică
• ca formă de comportament uman, conține întotdeauna potențiale probleme morale şi

etice
• standarde etice
• Trebuie să li se permită participanților să ia o hotărâre fără a fi constrânşi, înşelați ori manipulați.
• Trebuie încurajat raționamentul valid şi judecata de valoare relevantă.
• Participanții ar trebui să comunice cu ceilalți aşa cum ar dori ca aceştia să comunice la rândul lor cu ei.
• Exercițiul comunicării în grup se cuvine judecat în contextul valorilor relevante şi al criteriilor etice, nu
exclusiv ori în primul rând prin prisma obiectivelor urmărite.
Rezumat
• Comunicarea profesională – caracter instrumental

• Argumentarea și persusiunea = forme de comunicare instrumentală
• Se deosebesc de manipulare/constrângere/etc.
• Contribuie la menținerea standardelor etice și morale în grupul profesional
• Dominante în comunicare profesională orientată spre transfer de informație
și căutarea valorilor relevante pentru domeniul profesional respectiv ;
Disciplina socio-umană II: Dezvoltare personală – comunicare conf. univ.dr. Sonia Munteanu
Curs V. Limbaj și context – formal/nonformal. Argument și persuasiune
Obiective
În cursurile anterioare am definit tipurile de comunicare și am creionat caracteristicile principale
ale comunicării profesionale discutând două forme de comunicarea instrumentală, argumentarea
și persuasiunea
În cursul de față ne vom concentra pe o serie de componente ale comunicării profesionale: limbaj,
context, participanți și scopuri, argumentarea și persusiunea, având în vedere în principal
comunicarea orală.
Limbajul și contextul comunicării profesionale – formal/nonformal
Comunicarea profesională este modelată de contextul în care se desfășoară. Poate avea loc între
doi colegi, între un profesor și un student, între un client și furnizorul unui serviciu/produs, etc.
Aici avem de-a face cu comunicare interperonală. Dacă natura și scopul activităților profesionale
o cer, munca în grupuri/echipe va presupune o comunicare de tip public.
În exercitarea multor profesii, următoarele activități de comunicare sunt esențiale și frecvente la

locul de muncă:
Activităţi interactive:
- cer o bună stăpânire a subiectului
- nu presupun o pregătire la fel de amănunţită ca şi activităţile non-interactive
conversaţia
improvizaţia
discuţia
dezbaterea
simularea
grupul de lucru
directivele transmise pentru executarea unei sarcini
povestirea unei întâmplări
întrevederea
masa rotundă
conversaţia imaginară
informarea
Activităţi non-interactive
- presupun o pregătire adecvată:
rapoarte, dări de seamă
conferinţe
expuneri pe un subiect dat
1
emisiuni radiofonice
rezumate orale
comentarii explicative
mini-conferinţe
prezentarea de sine şi prezentarea altor persoane
monologul
Limbajul folosit este de obicei formal, în activitățile curente între colegi un nivel mai scăzut de
formalitate este acceptat.
Ce înseamnă formal?
1. Reflectarea relațiilor ierarhice în organigrama unei companii/instituții/ organizații;
2. Reflectarea relațiilor interumane dintre participanți: respect (social, profesional);
3. Utilizarea unor indici lingvistici de politețe (pronume personal de politete, persoana II plural,
etc.);
4. Respectarea cu strictețe a regulilor conversaționale (turn-taking/vorbitul pe rând, ascultarea
activă, angajamentul)1;
Alternanţa rândului la vorbire:

Principiul alternanţei: ca să existe un dialog, trebuie să existe cel puţin doi interlocutori care să
vorbească pe rând;
- locutorul L1 are dreptul de a vorbi un anumit timp, dar are şi obligaţia de a ceda
cuvântul la un moment dat;
- succesorul său potenţial L2 are datoria de a-l lăsa pe L1 să vorbească şi de a-l asculta
în timp ce vorbeşte. El are şi dreptul de a cere cuvântul după un anumit timp, precum
şi datoria de a vorbi atunci când i se dă cuvântul.
Activitatea dialogală se bazează pe principiul alternanţei:
- într-o conversaţie, funcţia locutorie trebuie să fie ocupată succesiv şi în mod echilibrat
de diferiţii participanţi la comunicare;
- o persoană pe rând (vorbitul în acelaşi timp trebuie evitat, dacă apare nu trebuie să
continue prea mult timp, o negociere (explicită sau nu, în registrul politicos sau agresiv)
trebuie să intervină imediat;
- există totdeauna o persoană care vorbeşte.
Reglarea alternanţei rândului la vorbire:

Luarea cuvântului este uneori acordată de o persoană îndreptăţită pentru aceasta (preşedinte de
şedinţă, moderator …) care ocupă funcţia de “distributor” oficial al dreptului la cuvânt; cel mai
adesea, alternanţa luării de cuvânt este reglată de participanţii la comunicare.
Semnalele de final sunt diverse:
- semnale verbale: enunţ complet, întrebare, “nu-i aşa?", "nu?“ …
1
Kerbrat-Orecchioni, C. (1990, 1992,1994) Les interactions verbales, vol. I-ll-III. Paris: A. Colin.
2
- semnale prozodice: curbă a intonaţiei, încetinirea ritmului, scăderea intensităţii

articulatorii, pauză…
- semnale mino-gestuale: privire concentrată pe destinatar, scăderea tensiunii musculare,
încheierea gesticulaţiei …
- succesorul la vorbire este ales de L1 sau se propune singur.
Ratările sistemului de alternanţă la vorbire

- alternanţa nu se face totdeauna în mod armonios;
- incidente:
- tăcere prelungită;
- întreruperi;
- vorbire în acelaşi timp;
- intruziune (un locutor “ilegitim” ia cuvântul).
Sincronizarea interacţională:
• ansamblul mecanismelor de ajustare :
- funcţionarea alternanţei rândului la vorbire;
- comportamente corporale: într-o interacţiune participanţii par să danseze un balet perfect
pus la punct, adaptându-şi instinctiv posturile, gesturile, mimica;
- alegerea subiectelor, a stilului schimbului, a registrului de limbă, a vocabularului utilizat
etc.
• în interacţiunea faţă în faţă, discursul este în totalitate “co-produs”, este rezultatul unei
neîncetate munci de colaborare;
- atunci când locutorul comunică cu dificultate, interlocutorul are în mod spontan tendinţa
de a multiplica reglatorii;
- atunci când interlocutorul dă semne de “detaşare” (nu mai e atent, nu mai urmăreşte
comunicarea) locutorul are tendinţa de a multiplica procedeele fatice.
5. Atenție sporită la stilurile funcționale adecvate situației de comunicare și scopurilor:

• Tehnico-științific – asigură transmiterea de informații specifice, pe baza raționamentului și
argumentărilor. Se folosește în expuneri, conferințe, referate, în relațiile profesionale. Se
caracterizează prin utilizarea unor termeni de specialitate, se urmărește exactitatea,
obiectivitatea, claritatea, concizia.
• Administrativ-juridic – folosit în relațiile oficiale, documente, corespondența oficială. Ca și
caracteristici: obiectiv și impersonal, aspect formal, claritate, precizie, concizie.
• Beletristic – urmărește să producă efecte în plan afectiv.
• Publicistic – obiectiv dar și efect afectiv.
6. Atenție sporită acordată stilului adecvat situației și publicului vizat:

• Claritatea – presupune expunerea clară și concisă, respectiv sistematizată a ideilor. De evitat
expresii lungi care nu pot fi urmărite. Este obligatoriu ca termenii să fie explicați.
• Acuratețea – cuvintele sau expresiile trebuie să exprime exact ceea ce dorim să spunem.
Faptele prezentate să fie corecte și informațiile să provină din surse sigure.
• Corectitudinea – obligativitatea respectării tuturor normelor gramaticale.
3
• Eufonia – caracteristică în general a exprimării orale; un text oral sună bine atunci când are un
efect plăcut asupra ascultătorului. Acest efect se obţine prin evitarea alăturărilor cacofonice
(ca candidat, de departe, m-a marcat etc), a rimelor neintenţionate şi a ritmului sacadat (Aceste
probleme, în realitate, nu pot fi neglijate, ignorate, minimalizate, ci asumate, mediatizate şi-
ndreptate). Intuitiv, spunem despre un text că sună ”bine" sau „sună ca dracu' ".
• Precizia sau concizia – în comunicare este important să utilizăm doar cuvintele necesare pentru
înțelegerea mesajului pe care dorim să-l transmitem, sunt de evitat parantezele lungi.
• Puritatea – sunt de evitat cuvintele care nu fac parte din vocabularul limbii literare.
4
Curs I. Comunicare și învățare
Competențe, aptitudini, deprinderi
Competențe = ce știi să faci cu un set de cunoștințe, aptitudini, deprinderi, si altele (abilități-

sinonime cu aptitudini dar și cu atitudini) – rezultatele învățării. Competenţa reprezintă capacitatea
de a rezolva o anumită situaţie, pe baza unor deprinderi şi cunoştinţe dobândite anterior.
Aptitudini+deprinderi = ce poți să faci practic; acțiuni/activități/operații specifice – se dezvolta
în abilități
Aptitudini – deprinderi = Prezenta unei aptitudini este indicata de usurinta cu care sunt învatate
cunostintele si deprinderile dintr-un anumit domeniu, de fatigabilitatea mai redusa ca efect al
muncii depuse, aplicarea reusita a informatiilor dobândite în domeniul respectiv. Sub aspect
procesual, deprinderile - care sunt actiuni automatizate - comporta o simplificare, o reductie
treptata a proceselor psihice implicate în componenta lor. În acelasi timp, structura aptitudinilor -
pe masura dezvoltarii lor - devine din ce în ce mai complexa, întrucât ea implica un numar crescând
de procese psihice, înglobând ca momente chiar si unele deprinderi. Aptitudinile sunt premise ale
formarii rapide a deprinderilor si totodata ale restructurarii lor în conditii diferite, pe de alta parte,
deprinderile formate se pot integra în structura aptitudinilor, contribuind la amplificarea,
îmbogatirea repertoriului lor.
competență
cunoștințe
aptitudini+
deprinderi
atitudini
Obiectivul acestui curs este acela de a forma competențe de comunicare în situații

profesionale ca parte din activitățile de dezvoltare profesională și învățare continuă.
1
Formarea oricăror competențe se bazează pe capacitatea de a învăța. Deși este o trăsătură umană
fundamentală, învățarea nu trebuie să se bazeze doar pe abilitățile noastre naturale. Învățarea poate
și este controlată (prin sistemele educaționale, de exemplu) dar poate și trebuie să fie și
autodirecționată și susținută de atitudini personale pe tot parcursul vieții.
Definirea conceptului de învățare nu intră în obiectivele acestui curs, dar vom folosi înțelesul său
cel mai general pentru a pleca de la o bază clară. Asfel, înțelegem prin învățare (in sens
psihopedagogic) acea activitate desfasurata de catre oameni in scopul insusirii de cunostinte si
dobandirea de deprinderi in toate sectoarele vietii, avand din aceasta perspectiva o functionalitate
informativa si un rol formativ – de formare si transformare continua a personalitatii individului, a
dimensiunilor cognitive in primul rand.
În psihologia actuală, noțiunea de învațare umană desemneaza, în general, “achiziții de

comportament nou”, “modificări în comportamentul existent al subiectului” sau „imbunatatiri in
efectuarea acțiunii, obtinute indeosebi, prin exerciții pentru adaptarea sa nuanțată la mediu” (T.A.
Bogdan, 1980).
Învățarea din perspectivă cognitivistă (psihologia cognitivă)1
Contribuţiile specifice ale psihologiei cognitive pentru realizarea obiectivelor strategice ale
învăţământului se leagă în special de analiza funcţionării memoriei şi a modului de organizare a
cunoştinţelor în sistemul cognitiv uman.
Sistemele mnezice şi organizarea învăţării în psihologia tradiţională

Memoria era văzută ca o facultate psihică unitară, guvernată de câteva legi generale, iar
procesele ei (întipărirea, stocarea, reactualizarea) erau considerate ca desfăşurându-se în acelaşi
mod în toate formele sau tipurile sale.
Analiza memoriei cu instrumentele psihologiei cognitive a infirmat teza caracterului unitar al

memoriei şi a pus în evidenţă existenţa unor memorii multiple, a unor adevărate sisteme mnezice.
Daniel Schacter şi Endel Tulving au arătat că „ceea ce numim memorie reprezintă în fapt un
număr de sisteme separate, dar care interacţionează. Toate aceste sisteme au o funcţie comună:
ele fac posibilă utilizarea cunoştinţelor achiziţionate şi reţinute".
O primă distincţie, bazată pe modelul cu cea mai lungă carieră în psihologia cognitivă, datorat lui
R. Atkinson şi R. Shiffrin (1968), se face între memoria senzorială sau registrul senzorial, memoria
de scurtă durată şi memoria de lungă durată. Potrivit acestui model, informaţia care provine de
la diferite modalităţi senzoriale este reţinută pentru un timp foarte scurt şi sub o formă primitivă
în registrul senzorial, apoi este transmisă memoriei de scurtă durată, care are o capacitate
1
Sălăvăstru, D. (2004). Psihologia educației. Polirom: Iași. Pp. 54-67.
2
limitată atât ca timp, cât şi ca volum; o parte a informaţiei din memoria de scurtă durată este
folosită în reacţiile curente ale individului, în timp ce o altă parte este transferată în stocul
memoriei de lungă durată.
Memoria senzorială permite menţinerea timp de câteva sutimi de secundă a informaţiei

senzoriale primite de la diferitele organe de simţ. Funcţia esenţială a acestei memorii constă în a
păstra informaţia senzorială până când alte procese cognitive sunt capabile să o preia, să o
analizeze şi să o interpreteze. Mecanismele de procesare extrag informaţia utilă din materialul
stocat, după care informaţia trebuie să părăsească registrul senzorial pentru a face loc unui nou
flux de informaţii. Acest tip de memorie este specific fiecărei modalităţi senzoriale şi are proiecţii
neuroanatomice relativ bine determinate. Vom distinge astfel o memorie vizuală (iconică), o
memorie auditivă (ecoică), o memorie tactilă etc. Retenţia senzorială a stimulului este automată,
ea nu reclamă efort din partea subiectului.
Memoria de scurtă durată asigură stocarea informaţiei timp de 15-20 de secunde. După acest
interval, informaţia este uitată sau este trecută în ceea ce se cheamă memoria de lungă durată.
Viaţa cotidiană oferă numeroase ocazii pentru a ilustra acest tip de memorie. De exemplu, pentru
a forma un număr de telefon abia aflat trebuie să acţionezi foarte repede şi să nu fii deranjat.
Altfel, numărul este repede uitat. La fel se întâmplă şi în cazul în care efectuăm un calcul mintal.
Datele care intră în calcul sunt reţinute în memorie până când obiectivul e atins, apoi sunt uitate.
Memoria de scurtă durată ne ajută să operăm cu informaţiile noi, curente, cotidiene exact atât
timp cât este necesar. Ceea ce unii autori numesc memorie de scurtă durată, alţii numesc
memorie operaţională (Bisseret) sau memorie de lucru (Baddley, Hitch).
Memoria de scurtă durată este limitată nu numai în ceea ce priveşte durata conservării
informaţiilor, ci şi în ceea ce priveşte volumul. Cercetările efectuate de George Miller au arătat
că volumul acestui tip de memorie este de 7 ± 2 elemente (cifre, litere, imagini). Totuşi, s-a
constatat că s-ar putea creşte destul de mult capacitatea memoriei de scurtă durată dacă s-ar
realiza o grupare a unităţilor informaţionale (numite chunk) după criterii de semnificaţie. De
exemplu, puteţi avea dificultăţi în memorarea seriei de litere BBCCNNNBCPROTV dacă veţi
încerca să memoraţi fiecare literă în parte. Memorarea lor va fi mult mai uşoară dacă le veţi grupa
în patru unităţi cu sens: BBC / CNN / NBC / PROTV, mai ales că fiecare unitate reprezintă numele
unor posturi de radio sau televiziune foarte cunoscute. Cercetările efectuate (Baddley, Conrad,
Petterson) au arătat că, în memoria de scurtă durată, informaţiile sunt codate preponderent
fonologie (acustic). De exemplu, un număr de telefon prezentat oral va fi mai bine reţinut decât
dacă este prezentat în formă scrisă. Subiectul uman procedează la verbalizarea (cu voce tare sau
în limbaj interior) a stimulului, prelungind astfel durata retenţiei sale de la câteva sutimi de
secundă (memoria senzorială) la o durată de ordinul secundelor. Codajul auditiv şi/ sau
articulator domină codajul vizual în memoria de scurtă durată.
Un alt aspect care interesează în legătură cu memoria de scurtă durată este posibilitatea de a
prelungi durata de păstrare a informaţiei. Acest lucru se poate realiza prin autorepetare
(repetarea fără încetare a informaţiei), numită şi repetiţie de menţinere. Exemplul cel mai
3
ilustrativ este acela în care am obţinut un număr de telefon de la serviciul de informaţii, şi până
la formarea lui îl repetăm mental pentru a menţine activă informaţia în memoria de scurtă
durată. Intervenţia unui excitant perturbator care împiedică realizarea repetiţiei (suntem strigaţi
de un coleg) face ca informaţia să fie uitată şi să fie dificil de recuperat în integralitatea sa.
Memoria de lungă durată cuprinde totalitatea informaţiilor pe care le posedă sistemul cognitiv
şi care pot fi păstrate un timp nelimitat. În timp ce memoria de scurtă durată are o capacitate
limitată, capacitatea memoriei de lungă durată este foarte mare, întrucât ea fixează aproape tot
ce ni se întâmplă: evenimente zilnice, cunoştinţe, deprinderi, trăiri afective. O mare parte a
conţinutului acestei forme a memoriei nu este disponibilă în permanenţă. Conţinutul poate fi
reactivat în funcţie de necesităţile subiectului sau în situaţii deosebite (stres, de exemplu).
Codarea informaţiilor în memoria de lungă durată este preponderent semantică, întrucât ceea
ce se encodează sunt înţelesurile itemilor. Cantitatea mare şi diversitatea informaţiilor stocate în
memoria de lungă durată necesită o organizare fără de care o mare parte a acestui material ar
deveni inaccesibilă reactualizării. De altfel, şi prelungirea duratei stocării informaţiilor în acest tip
de memorie se realizează prin repetiţie elaborativă, proces care presupune formarea asociaţiilor
între itemii deja aflaţi în memorie şi organizarea itemilor în reţele, scheme mnezice, scenarii.
Organizarea cunoştinţelor in memorie şi învăţarea

Pentru reprezentarea pe plan mintal a obiectelor sau categoriilor de obiecte, subiectul uman
recurge la concepte şi prototipuri.
Conceptul este unitatea cognitivă de bază a gândirii, ce condensează însuşirile generale şi
esenţiale pentru o clasă de obiecte sau relaţii (Paul Popescu-Neveanu). Pentru Lefton (1991),
„conceptele sunt categorii mintale pe care oamenii le utilizează pentru a clasifica evenimentele
şi obiectele, respectând proprietăţile lor comune". Suportul conceptului este cuvântul sau
expresia verbală, ceea ce face ca unul şi acelaşi conţinut al conceptului să fie întotdeauna înţeles
şi împărtăşit de toţi indivizii care vorbesc aceeaşi limbă. Conceptul se exprimă printr-o definiţie
ce cuprinde toate caracteristicile necesare şi suficiente ale unei clase de obiecte, pe baza cărora
putem stabili, fără echivoc, apartenenţa sau nonapartenenţa unui obiect la clasa respectivă.
Prototipul se referă la unul sau mai multe exemplare ce apar cu cea mai mare frecvenţă când se
cere exemplificarea unei categorii (este mai reprezentativ pentru categoria respectivă) sau, în
alte cazuri, el este un exemplar ideal, un portret-robot care însumează caracteristicile mai multor
membri ai categoriei (Miclea, 1999, pp. 146-149). Prototipul este exemplul ce ilustrează cel mai
bine un concept. Conceptele, ca şi prototipurile se găsesc doar rareori izolate unele de altele. în
mod obişnuit, ele se prezintă în interrelaţii ce dau naştere unor structuri conceptuale complexe.
Rolul acestor structuri este acela de a reproduce în plan mintal relaţiile obiective existente între
obiecte.
4
Structurile conceptuale corespondente cunoştinţelor declarative sunt reţelele semantice.

Reţeaua semantică este o structură mintală compusă din concepte legate între ele prin diferite
relaţii semantice. Ea exprimă caracterul extrem de bine organizat şi structurat al cunoştinţelor.
Schema cognitivă constă într-o structură generală de cunoştinţe, activate simultan,

corespunzând unei situaţii complexe din realitate (Miclea, 1999, p. 249). Spre deosebire de
concept, care se defineşte prin raportare la alte concepte din reţeaua semantică, schemele
cognitive sunt blocuri de cunoştinţe care se definesc prin ele însele, fiind deci autonome în raport
cu alte informaţii. O schemă cognitivă lasă deoparte detaliile, specificând doar trăsăturile
generale ale unei situaţii. De aceea, ele se aplică la o clasă întreagă de situaţii, nu la o situaţie
individualizată. De exemplu, cunoştinţele noastre despre un cabinet stomatologic sunt
organizate într-o schemă cognitivă: o încăpere văruită în alb, un scaun stomatologic cu aparatura
aferentă, un miros specific etc. Această schemă cognitivă se va concretiza diferit în situaţii
diverse, cu detalii nespecificate: o anumită dispunere a scaunului, un anumit tip de aparatură,
prezenţa şi a altor obiecte (flori, materiale de educaţie sanitară, diplome etc). Unii autori au
afirmat despre schemele cognitive că sunt pachete de informaţii ce conţin un nod fix (cunoştinţe
general valabile în orice caz particular al situaţiei respective) şi elemente variabile, care se
specifică în fiecare situaţie în parte. O schemă cognitivă ne ajută să înţelegem un text, o
problemă, să prezicem un comportament, să interpretăm un eveniment etc.
Scenariul cognitiv este constituit dintr-o succesiune de evenimente specifice unui anumit context,
care ghidează comportamentul oamenilor. El poate fi considerat un caz special de schemă
cognitivă, particularizat la o mulţime de evenimente organizate serial. Comportamentul nostru
cotidian este ghidat de numeroase scenarii referitoare la modul în care trebuie executate
anumite acţiuni: a merge la serviciu, a merge la şcoală, a pregăti micul dejun, a lua masa la
restaurant, a merge la dentist etc.
Principiile achiziţiei de cunoştinţe în psihologia cognitivă

Pentru cognitivişti, a învăţa înseamnă a integra informaţiile noi în memoria permanentă. O
informaţie care poate fi integrată într-o reţea conceptuală e mai bine înţeleasă şi memorată.
Această integrare este dependentă de cunoştinţele prealabile ale subiectului. Starea sistemului
cognitiv în momentul învăţării constituie un cadru asimilator a cărui importanţă e frecvent
invocată de cognitivişti. Rolul cunoştinţelor anterioare se face simţit pe tot parcursul procesului
de prelucrare a informaţiei: reperajul perceptiv este, în acelaşi timp, o fază de selecţie, de filtraj
al stimulilor şi de atribuire de semnificaţii conform experienţei anterioare; la nivelul memoriei de
lucru se prelucrează informaţiile noi care vor fi integrate în structurile existente (şi vor trece deci
în memoria de lungă durată), iar activarea nodurilor semantice şi a schemelor cognitive este
prima condiţie a utilizării cunoştinţelor anterioare.
Cunoştinţele anterioare într-un domeniu dat sunt indispensabile procesului de învăţare,

deoarece o informaţie nouă care nu poate fi legată de una anterioară devine o informaţie
nonpertinentă, care nu va fi memorată de sistemul cognitiv.
5
Metacogniţia se defineşte ca fiind cunoştinţele pe care le are un individ despre funcţionarea

propriului său sistem cognitiv. Ea este un factor-cheie al controlului pe care individul poate să-l
exercite asupra gândirii sale. Pentru J. Delacour (2001, p. 35), metacogniţia e „capacitatea de a-
şi reprezenta propria activitate cognitivă, de a-şi evalua mijloacele şi rezultatele, de a o ajusta
diferitelor tipuri de probleme sau de situaţii prin alegerea deliberată a unor strategii şi reguli, şi
mai ales de a stabili caracterul adevărat sau fals al unor reprezentări".
J.S. Brown (apud M. Crahay, 1999, pp. 279-2802) consideră că există patru factori care intervin în
autocunoașterea cognitivă:
• să știi când știi,
• să știi ceea ce știi
• să știi ceea ce mai e nevoie să știi
• șă știi să utilizezi strategii de intervenție pentru a învăța.
O slabă autocunoaștere cognitivă însemană nu numai că persoana nu cunoaște conținutul/materia
pe care încearcă să o învețe, dar nu înțelege lacunele pe care le are – se numește ignoranță
secundară. Pentru a pune întrebări pertinente o persoană trebuie să fie conștientă de exitența unor
lacune în cunoțtințele sale și de natura exactă a lor.
Metacogniția este un factor important aș adar în învățare. Perspectiva cognitivă sugerează că

dezvoltarea metacogniției contribuie la un mai bun control al învățării și la o învățare mai
eficientă.
Pentru aceasta, un aspect important este gestiunea activităţii mintale, reprezintă aspectul
procedural al metacogniţiei şi cuprinde activităţile pe care le desfăşurăm pentru a controla şi
monitoriza propria gândire.
Ele sunt activităţi de planificare, de control şi de reglare aflate în strânsă legătură cu sarcina de
rezolvat şi cu situaţia.
De exemplu, atunci când ne aflăm în faţa unei probleme de rezolvat, este necesar să procedăm
în felul următor: realizăm mai întâi o analiză a sarcinii şi a strategiilor care au cele mai mari şanse
de succes, apoi împărţim problema în subprobleme şi fixăm obiectivele ce trebuie atinse, stabilim
etapele de parcurs şi timpul necesar pentru fiecare etapă. Toate acestea sunt strategii de
planificare. Schoinfeld (1978) a arătat că începătorii în domeniul matematicii petrec mult mai
puţin timp decât experţii pentru a desfăşura astfel de activităţi de planificare atunci când au de
rezolvat o problemă. Acest lucru face ca ei să se lanseze, de multe ori, pe căi greşite, care sunt
mult mai costisitoare ca timp şi efort cognitiv.
Activităţile de control sunt legate de supravegherea a ceea ce facem prin verificarea progresului,
a corectitudinii rezultatelor obţinute, identificarea erorilor, evaluarea eficienţei strategiilor
2
Crahay, M. (1999). Psychologie de l’éducation. PUF.
6
utilizate. Activităţile de reglare (autoreglare) se referă la intervenţiile pe care am decis să le facem

în baza a ceea ce am constatat prin activităţile de control, adică să schimbăm strategia, să reluăm
etapele parcurse sau să mergem mai departe. în egală măsură, autoreglarea priveşte şi
intensitatea efortului, numărul repetiţiilor, organizarea timpului, automotivarea. De cele mai
multe ori, activităţile metacognitive se desfăşoară automatizat şi nu sunt conştientizate. în
această privinţă există însă diferenţe importante între experţi şi novici. Pentru experţii într-o
sarcină dată, metacogniţia este inconştientă şi nu accede la nivelul conştiinţei decât atunci când
apare un element neprevăzut în cursul realizării sarcinii. Pentru neiniţiaţi însă, lucrurile stau altfel,
deoarece ei au multe ezitări şi trebuie să reflecteze la fiecare acţiune pe care o desfăşoară în
rezolvarea unei sarcini.
O altă componentă psihologică importantă în învățare este motivația.
In literatura de specialitate se disting, de obicei, două categorii opuse ale motivaţiei învăţării:
motivaţia intrinsecă şi motivaţia extrinsecă.
Motivaţia intrinsecă îşi are sursa în însăşi activitatea desfăşurată şi se satisface prin îndeplinirea
acelei activităţi. Ea îl determină pe individ să participe la o activitate pentru plăcerea şi satisfacţia
pe care aceasta i-o procură, fără a fi constrâns de factori exteriori. Unii autori vorbesc, în acest
caz, de motivaţie izvorâtă din caracterul atractiv al scopului urmărit (Winnefeld). Forma de bază
a motivaţiei intrinseci este curiozitatea şi, îndeosebi, curiozitatea epistemică, ce exprimă nevoia
de a şti, de a-şi lărgi şi îmbogăţi orizontul de cunoaştere. Activitatea de învăţare motivată
intrinsec este aceea susţinută de o nevoie interioară de cunoaştere, de pasiunea pentru un
anumit domeniu, de plăcerea de a învăţa. Ea se realizează cu un efort de mobilizare relativ redus,
antrenează sentimente de satisfacţie, de mulţumire, de împlinire şi conduce la o asimilare trainică
şi de durată a cunoştinţelor.
Motivaţia extrinsecă este aceea a cărei sursă se află în exteriorul individului şi a activităţii
desfăşurate. Angajarea în activitate e văzută ca un mijloc de atingere a unor scopuri şi nu ca un
scop în sine.3
Deși memoria și organizarea cunoștințelor în memorie, tipurile de memorie cu care operăm,

metacogniția sunt mult mai complexe decât putem detalia aici, perspectivele descrise ne sunt
suficiente pentru a înțelege cum ar putea să funcționeze propriul mecanism de învățare.
De la aceste fundamente ale psihologiei umane relevante pentru procesele de învățare, s-a
dezvoltat o nouă știință, știința învățării. Aceasta încearcă să descopere principiile, componentele
și mecanisme învățățării și să le transforme în practici ce pot optimiza învățarea umană. În prezent,
știința învățării este un domeniu ce beneficiază de date și cunoștințe din arii de cercetare extrem
de diverse, de la psihologie și științele sociale, la neuroștiințe, cum învață computerele, teorii ale
expertizei, etc.
3
Sălăvăstru, op.cit.
7
Terrence Sejnowski, profesor la Salk Institute of Biological studies, renumit specialist în

neuroștiințe, și Barbara Oakely, profesor la American Institute of Medical and Biological Studies,
inginer și specialist în inginerie medicală și-au unit forțele și cunoștințele pentru a scrie o carte
despre învățare în domeniul științelor și ingineriei, pe înțelesul tuturor. A Mind for Numbers – How
to excel at Maths and Science4 a devenit curând o carte de referință deoarece aduce în prim plan
aplicațiile practice ale conceptelor din psihologia cognitivă, din neuroștiințe și din psihologia
învățării.
În strânsă legătură cu felul în care creierul funcționează pentru a procesa informație și a stoca noile
cunoștințe, Oakely a descris două moduri de desfășurare are proceselor de gândire: modul
concentrat (focus mode) și modul difuz (difuse mode). În viața de zi cu zi, trecem frecvent de la
un mod la altul și suntem fie în modul de gandire concentrat fie în cel difuz, alternativ. Nu putem
fi în mod conștient în ambele în același timp.
Procesele de gândire din modul concentrat sunt asociate cu activitatea cortexului prefrontal și se
declanșează când ne concetrăm atenția asupra unei sarcini, idei, probleme pe care încercăm să le
rezolvăm. Modul concentrat ne ajută să activăm conexiuni neuronale bine stabilite, adică
cunoștințe pe care le avem deja stocate (spre exemplu când facem o înmulțire, activăm cunoștințele
despre înmultire pe care le avem deja). În felul acesta căutăm soluția unei probleme conform
tiparelor/cunoștințelor pe care le avem deja sau stabilim alte conexiuni cu cele deja existente.
Modul difuz este util în achiziția de noi cunoștințe. În modul difuz, creierul realizează conexiuni
mai îndepărtate, permițându-ne să avem o perspectivă de ansamblu asupra unei probleme.
Procesele de gândire din modul difuz sunt mai puțin controlate, se declanșează când nu ne
concentrăm intens pe o singură idee/problemă.
Uneori modul concentrat ne poate împiedica să găsim soluția unei probleme, deoarece activează
tipare mentale prestabilite, soluții pe care le-am mai folosit, le știm. Când problema pe care
încercăm să o rezolvăm necesită însă o soluție diferită, un tipar nou, creierul pare să sufere un
blocaj. În astfel de cazuri este util să activăm modul difuz care permite creierului să exploreze zone
de cunoștințe și idei inovative5.
Ambele moduri de gândire sunt esențiale în învățare, mai ales în domeniul științelor unde avem
de-a face cu noțiuni, concepte și probleme abstracte. Alternând conștient între a ne concentra intens
asupra unei probleme pe care dorim să o rezolvăm și apoi îndepărtându-ne de ea o vreme (modul
difuz) fie prin schimbarea de activitate fie prin relaxare (visat cu ochii deschiși, asculat muzică,
plimbări, etc.) permite creierului să proceseze informația și din perspectivă mai largă și să găsească
o soluție care poate părea la început imposibil de găsit. Cercetările arată că prin această alternanță
de concentrare-relaxare-revenire asupra problemelor se poate îmbunătăți performanța și
creativitatea în orice domeniu.
4
Oakely, B. (2014). A mind for Numbers – How to Excel in Maths and Science. TarcherPeigee.
5
Oakely, op.cit. pg 21 – the triangle problem.
8
În procesul de învățare și achiziție de cunoștințe ne confruntăm deseori cu problema procrastinării.

Procrastinarea este o tendință de a evita sau amâna să facem o activitate ce trebuie îndeplinită, cu
consecințe serioase chiar și pe termen lung dacă devine obișnuință.
Barbara Oakely sugerează pentru evitarea situațiilor de procrastinare, activitatea de învățare

constantă, zilnică, în doze moderate. Pentru a activa modul concentrat cu care ar trebui să începem
învățarea, Oakely sugerează tehnica cronometrării6: 20-25 minute concentrare intensa asupra unei
sarcini, cronometrat, încercând să îndepărtăm orice sursă ce poate distrage atenția sau întrerupe
concentrare. În această perioadă ar trebui să exersăm ceea ce știm, să recitim materialul de studiat,
să înțelegem ceea ce trebuie să învățăm. După scurgerea timpului, trecem în modul difuz,
încercând să facem o pauză, să ne relaxăm sau să facem o activitate cu totul diferită. Alternanța se
repetă până la parcurgerea întregului material de studiat.
Pentru că învățarea profundă presupune stocarea de informații în structuri organizate (memoria de

lungă durată se organizează semantic) și capacitatea de a forma legături durabile ce pot fi
rechemate la nevoie din memorie, conținuturile trebuie ”revizitate” periodic. Cu alte cuvinte, un
material învățat trebuie repetat, la intervale pentru a-l fixa în memoria de lungă durată. Cercetările
au arătat că și tipul de repetiție contribuie la calitatea stocării în memoria de lungă durată. O
repetare continuă, automată la intervale mici și apoi abandonarea materialului, poate face ca în
timp informația să nu mai fie accesibilă, adică să fie uitată.
Cea mai bună tehnică se numește a repetiției spațiate: aceasta presupune repetarea materialului ce
trebuie reținut întâi la intervale mici, dar regulat, apoi, pe măsură ce se întipărește (trece în
memoria de lungă durată) la intervale tot mai mari.
Repetiția unui material nu înseamnă cititrea repetată, ci redarea din memorie a ceea ce am citi
(acoperiți pagina/formula/fragmentul, etc. pe care încercați să le învățați și încercați să redați în
cuvintele voastre ceea ce ați citit; testați-vă singuri, scriind ce ați învățat). Citirea repetată,
sublinierea fragmentelor pe care le considerăm importante nu fac decât să ne creeze iluzia
cunoașterii (illusion of competence) – un fenomen bine documentat și nedorit. Psihologul Jeffery
Karpicke7 a studiat acest fenomen și a arătat că studenții care se pregătesc pentru un examen de
multe ori o fac citind și recitind materialul. Revenind asupra unui text/probleme au impresia că au
reținut-o, că informația este bine întipărită în memorie, prin faptul că textul/problema le sunt
familiare. În realitate, însă, puși să repete fără textul în față sau să explice în cuvintele lor ceea ce
au citit de atâtea ori, eșuează sau o fac doar parțial. Această iluzie a cunoașterii nu numai că nu
contribuie la activarea corectă a memoriei de lungă durată, dar îi și împiedică pe studenți să-și
dezvolte potențialul, explorând alte strategii de învățare. Doar redarea din memorie, auto-testarea,
rezolvarea de probleme, etc. pot indica cu precizie cât din material s-a învățat/reținut și cu câtă
ușurință poate fi apelat la nevoie.
6
Tehnica pomodoro (it. Rosie, tomată) – după numele si forma cronometrelor folosite în bucătărie.
7
Karpicke, JD (2012). Retrieval-based learning: Active retrieval promotes meaningful learning. Current Directions
in Psychological Science 21, 3. Pp 157-163.
9
Rezumat8
Strategii de învățare eficiente Strategii de învățare ineficiente

Redarea unui material din memorie Recitirea repetată/pasivă
Auto-testarea Sublinierea paragrafelor care par importante
După rezolvarea unei probleme, reluarea ei pas Citirea soluției unei probleme – impresia că
cu pas pentru fixarea modului în care s-a ajuns știm cum să o rezolvăm fără să urmăm singuri
la soluție fiecare pas
Repetiția spațiată – revenirea asupra unui Învățatul în ultima clipă – procrastinarea și
material de învățat la intervale tot mai mari, efortul de învățare doar cu puțin înaite de test.
până când poate fi rechemat din memorie cu
ușurintă
Alternarea diferitelor tehnici de rezolvare a Rezolvarea repetată a aceluiași tip de
unei probleme într-o sesiune de învățare; problemă/folosirea doar a unei tehnici/soluții
rezolvarea mai multor tipuri de probleme într- pe care o cunoaștem deja.
o sesiune de învățare
Pauzele – exercițiu fizic, activități relaxante, Lipsa pauzelor (în criză de timp) epuizarea
somnul înainte de teste
Tehnica autointerogarii și folosirea Sesiuni de învățat în grup/perechi care deviază
analogiilor/metaforelor pentru a explica de la scopul lor și devin conversații irelevante
materialul ce trebuie învățat
Concentrarea intensă – cronometrat, în Lipsa somnului înainte de teste/sesiune
alternanță cu pauze scurte/recompense pentru
efort.
Studiul materialului dificil dimineața/înaintea Învățare în medii cu mulți stimulenți care
celui ușor pentru a evita oboseala. distrag atenția.
Alte surse
http://www.scritub.com/sociologie/psihologie/APTITUDINI-SI-DEPRINDERI94109224.php
https://www.uvvg.ro/cdep/wp-content/uploads/2012/06/Didactica-competente-final.pdf
8
Oakely, B. Op.cit., Felder, RM (1999). A memo to students who have been disappointed with their test grades.
Chemical Engineering Education, 33/2.
10
Curs II. Comunicarea și reperele relaționării profesionale. Tipuri de

comunicare
Obiective
În cursul anterior am analizat procesul de învățare din perspectiva cognitivistă, definindu-l ca
formare si transformare continua a personalitatii individului, a dimensiunilor cognitive in primul
rand.
Achiziția de cunoștințe și deprinderi în procesul de învățare este legată intrinsec de o altă

dimensiune umană: capacitatea de a comunica. În cursul de față vom aborda noțiunea de
comunicare ca proces integrant al dezvoltării personale în relația cu sine și cu societatea.
Comunicarea este obiectul de studiu al unui număr mare de discipline știintifice (știința
comunicării, psihologia, pedagogia, ca sa enumerăm doar câteva). Ne vom concentra doar pe acele
aspecte care au relevantă directă și practică asupra dezvoltării abilităților de comunicare ca parte
integrantă a dezvoltării personale și profesionale.
Introducere
Omul este o ființă socială. Împortanța acestei afirmații atât de banale greu poate fi exagerată în
zilele noastre. Studii recente1 arată că, teoretic, nu există limite ale logevității. Sunt persoane care
au trăit până la vărsta de 117 ani2. Care ar fi ingredientele acestei logevități? Se pare ca datele
genetice joacă un rol, însă nu atât de substanțial cum s-a crezut în trecut (studiile arată că între
25% -10% este determinare genetică). Un alt factor crucial este calitatea procesului de îmbătrânire3
(aging process). Dacă îmbătrânim ”sănătos”, traim mai mult. Între alte ingrediente (dietă, etc.), o
viață socială activă, în care individul este înconjurat de membrii familiei, participă activ la viața
comunității, deci se implică în activități ce presupun comunicare constantă în grupul social,
asigură o viață sănătoasă și îndelungată4.
Comunicarea și aparteneța la grupuri sociale nu sunt atribute exclusiv umane. Cimpanzeii, între
marile primate, comunică complex și eficient, în grupuri destul de mari. Acest fapt le asigură un
loc privilegiat în lanțul trofic și ne arată un grad ridicat de inteligență. Karl von Frisch a luat in
1973 Premiul Nobel pentru Fiziologie (împreună cu alți doi cercetători) pentru studiile lor asupra
albinelor si limbajului lor de comunicare numit the waggle dance. Prin miscări complexe ale cozii
și descriind traiectorii precise, albinele comunică eficient despre locul unde se află flori cu polen,
cantitatea disponibilă, distanța și direcția în care se găsesc sursele de hrană.
1
Dong, X., Milholland, B. & Vijg, J. Nature 538, 257–259 (2016). Barbi, E., Lagona, F., Marsili, M., Vaupel, J. W.
& Wachter, K. W. Science 360, 1459–1461 (2018).
2
Emma Morano, an Italian supercentenarian who died in 2017 at the age of 117, was the world's last surviving person
born in the 19th century. In Nature, 2018: https://www.nature.com/articles/d41586-018-05582-3#ref-CR1.
3
Human longevity: Genetics or Lifestyle? It takes two to tango Giuseppe Passarino, Francesco De Rango, and Alberto
Montesanto, 2016. DOI: 10.1186/s12979-016-0066-z. Anthony Giddens, Modernity and Self-Identity. Oxford,
Polity Press, 1991.
4
http://time.com/5160475/blue-zones-healthy-long-lives/
1
Atât cimpanzeii, cât și albinele, folosesc un limbaj de comunicare format din semne (poziții ale
corpului, deplasări stereotipe, sunete specifice) și un set de reguli de înlănțuire a lor (o ”gramatică”)
pentru a transmite informații. La fel, omul comunică printr-un limbaj format din semne (verbale
sau scrise) și o ”gramatică” de combinare a lor (în funcție de limba naturală folosită, de ex.
româana, engleza, limbajul surdo-mut, etc.).
Cum se deosebește, totuși, comunicarea umană de cea din lumea animală, oricât de complexă ar fi
cea de pe urmă? Istoricul și filozoful israelian Youval Noah Harari afirmă în cartea sa Sapiens - O
scurtă istorie a omenirii (Humanitas 2017) că limbajul uman și comunicarea umană prin limbaj
au permis speciei Homo Sapiens acum aproximativ 70.000 ani să facă un salt cognitiv spectaculos,
numit Revoluția Cognitivă.
Cimpanzeii și albinele comunică eficient, dar comunică doar despre entități și evenimente REALE,
FIZICE; PALPABILE cum ar fi bananele, un leu care amenință grupul sau florile cu polen. Harari
argumentează că limbajul a evoluat ca mijloc de transmitere a informației, însă cea mai importantă
informație pentru om era acea DESPRE oameni, nu despre banane, flori sau pericolele fizice
iminente. Astfel, explică filozoful, limbajul a evoluat ca mijloc de a bârfi. Bârfa are o proastă
reputație in societate, însă accepțiunea termenului de bârfă pe care o dă Harari este capacitatea de
a transmite informații de natură socială despre membrii grupului social, cum ar fi cine pe cine
urăște, cine pe cine iubește, cine este onest și demn de încredere sau cine este fățarnic. Această
abilitate de a transmite eficient informații sociale este un atribut uman exclusiv și deosebește
comunicarea umană de comunicarea din regnul animal. Această comunicare ”bârfă”, cum o
numește Harari, a permis Revoluția Cognitivă în urma căreia Homo Sapiens a reușit să devină
singura specie de umanoizi de pe planetă dar și specia dominantă până azi.
Dar capacitatea de a stabili relații sociale ”bârfind”, adică transmițând informații sociale despre
entități și evenimente care nu se află în proximitatea fizică, nu se văd cu ochiul liber (precum
onestitatea cuiva, ce a făcut cineva ieri, dacă cineva a înșelat pe altcineva,etc.) a mai permis ceva:
extinderea grupului social la care un membru poate să adere. În lumea cimpanzeilor, un grup social
coeziv și funcțional este de aproximativ 20 indivizi, pâna la un maxim de 50. In lumea umană s-a
arătat că prin relații personale, prin comuncare directă, un individ poate să aibă o rețea de maxim
150 indivizi. Se pare că acesta este um număr ”magic” de indivizi care pot să formeze un grup sau
o organizație eficient funcțională. Pentru ca o societate mai largă să se coaguleze și pentru ca un
număr mare de indivizi să colaboreze flexibil dar eficient în beneficiul speciei a fost nevoie de
dezvoltarea unei alte componente a comunicării: transmiterea de informații despre realități
imaginate (numite de Harari mituri) în care un număr mare de indivizi să creadă și în jurul cărora
să poată construi și exprima valori comune. Harari afirmă că orice cooperare pe scară largă se
bazează pe mituri comune, pe realități imaginate (ideea de stat/statalitate, religia, companiile
multinaționale, etc.). Doi indivizi care nu s-au cunoscut niciodată pot să lupte împreună pentru
statul căruia îi aparțin (român, sârb, etc), deși aceste concepte se întemeiază pe o realitate imaginată
de un grup de oameni, aceea de stat român, sârb, etc. O fac deoarece acest mit le-a fost transmis,
poate din generație în generație, au dobandit informațiile despre el și împărtășesc valorile asociate
lui.
2
Transiterea de informații și influențarea comportamentului indivizilor prin schimbul de informații

este una din definițiile cele mai utilizate a comunicării.
Definiții și teorii ale comunicării.
Deși există cel puțin două orientări fundamentale în știința comunicării, ne vom referi aici doar la
scoala-proces, cum o numește John Fische5, cea care privește comunicarea ca pe un proces de
transmitere de mesaje și interacțiune socială prin intermediul mesajelor. Conceptele și modelele
lor sunt utile în deducerea unor concluzii practice despre cum ne-am putea îmbunătăți abilitățile
de comunicare la nivel personal și profesional.
Ea se preocupă de modul în care emițătorii și receptorii codifică și decodează mesajele, de felul

în care transmițătorii utilizează canalele și mijloacele de comunicare. Adică de problemele
eficienței și acurateței. Comunicarea este înțeleasă ca fiind procesul prin care o persoană
influențează comportamentul sau starea mentală a alteia. Dacă efectul este diferit sau mai scăzut
decât cel intenționat, această școală tinde să vorbească despre eșecul comunicării și analizează
fazele procesului de comunicare pentru a afla unde a intervenit eșecul6.
Pentru a descifra factorii implicați în procesul de comunicare, ne vom referi la câteva modele (sau
teorii) ale comunicării.
Cel mai cunoscut model care are la bază ideea de comunicare ca proces, este cel al lui Claude
Elwood Shannon şi Warren Weawer (1948). Este un model care vede comunicarea ca fiind liniară:
„Comunicarea este un proces asemănător prelucrării, introducerii şi ieşirii de informaţii, în care

există un iniţiator al comunicării - emiţătorul de mesaj - şi un destinatar sau primitor de mesaje,
între care transferul de informaţie se desfăşoară în ambele sensuri, pe canale variate, în ciuda unor
bariere observabile sau nu." (Shannon&Weaver 1948)
În baza acestui model simplu, R. Jakobson stabilește lista celor şase factori implicaţi în procesul
de comunicare: emiţător, receptor, mesaj, context, cod şi contact7.
Emițător = cel care produce și emite mesajul; sursa de informare in modelul lui
Shannon&Weaver.
Receptor = cel care primește, recepționează mesajul;
Mesaj = suma informaţiilor vehiculate între cei care comunică
Context = factorii conjuncturali care influenţează într-o oarecare măsură procesul comunicării (în
modelul Shannon&Weaver purtau denumirea de transmițător/canal de comunicare) precum
mediul (oral sau scris), contextul situațional (profesional, personal, etc., nivelul de formalitate –
5
John Fische. Introducere în ştiinţele comunicării, traducere de Monica Mitarcă, Polirom, Iaşi, 2003.
6
J. Fische, cap 1.
7
Vezi și Cristian Radu, Comuncarea verbală și nonverbală, 2013. Note de curs UBB.
3
formal/informal), suportul tehnic (telefon, fax, mijloace audio-video, etc.); toți acești factori
conjuncturali pot reprezenta și elemente perturbatoare ale procesului de comunicare (zgomotul –
fizic sau semantic – în Shannon&Weaver).
Codul = un sistem de semne guvernat de reguli (explicite sau implicite) împărtăşite de membrii
unei culturi; codul lingvistic este cel mai cunoscut şi mai utilizat, dar trebuie să conştientizăm
faptul că viaţa socială şi profesională şi, implicit, modul de a comunica sunt reglementate de un
număr considerabil de coduri (explicite sau implicite) pe care le achiziţionăm prin educaţie,
instrucţie şi experienţă. Tradiţia familiei sau a comunităţii, regulile de conduită socială, morala,
convenţiile culturale, prescripţiile religioase, legislaţia etc., sunt tot atâtea coduri care organizează
acţiunile noastre şi le conferă semnificaţie. Manipularea conştientă a acestor coduri este, de aceea,
o condiţie necesară pentru reuşita unui act de comunicare.
Contact = Jakobson se referă aici la relaţia psihologică existentă între partenerii de dialog. Unii
autori care consideră că, în orice act de comunicare, relaţia (contactul) este factorul privilegiat şi funcţia
corespondentă, cea fatică, este cea mai importantă dintre cele şase funcţii ale limbajului, inventariate
de Roman Jakobson.
Eficiența și acuratețea în comunicare. Zgomotul
Dacă plecăm de la definiția comunicării ca transmitere de mesaje și de la modelul liniar al

comunicării prezentat mai sus, putem considera că un mesaj este eficient și se transmite cu
acuratețe dacă, odată ajuns la receptor, produce în acesta schimbarea de comportament dorită de
emițător.
Diferiți factori (canalul, codul, contactul, etc.) pot însă interveni pentru a perturba procesul de
transmisie, diminuând eficiența comunicării. Shannon & Weaver identifică în modelul lor
conceptul de zgomot în procesul de comunicare.
La nivelul strict tehnic, zgomotul care perturba transmiterea mesajului poate fi de natură fizică,
ceva ce se adaugă neintenționat mesajului precum „pârâituriâ pe firul de telefon, blurarea imaginii
la televizor, distanța prea mare dintre emițător și receptor, gălăgia din mediul ambient, etc.
Zgomotul perturbator al mesajului poate însă să fie și de altă natură, reprezentând o barieră sau un
filtru ce distorsionează mesajul. Fische menționează perturbatori emoționali din mediu cum ar fi
un scaun inconfortabil care îl împiedică pe receptor să se concentreze asupra mesajului, gândurile
sale proprii care pot fi la un moment dat ma interesante decât mesajul din exterior și care pot
acționa ca p„zgomot„.
Există de asemena posibilitatea ca bariera în calea transmiterii cu acuratețe a unui mesaj să fie de
natură semantică, la nivelul codului folosit (pentru un mesaj transmis prin codul lingvistic,
receptorul nu cunoaște sensul unor cuvinte, de exemplu, sau emițătorul nu respectă regulile
sintactice, morfologice, discursive ale limbii, etc.). Această situație a fost numită de Shannon&
Weaver zgomot semantic.
Redundanța și entropia
Redundanța reprezintă ceea ce este predictibil sau convențional într-un mesaj. Opusul
redundanței este entropia. Redundanța este rezultatul unei mari predictibilități, entropia .
rezultatul unei predictibilități reduse. Astfel, un mesaj cu predictibilitate mică se numește
entropic și profund informativ. În schimb, un mesaj cu predictibilitate mare este redundant și
4
puțin informativ. Când ne întâlnim cu un prieten pe stradă și îi spunem Bună ziua transmitem un
mesaj foarte predictibil, redundant. Însă acest act de comunicare nu este o risipă de timp și efort.
Redundanþa nu este doar utilă în comunicare, ea este vitală. În teorie, comunicarea poate avea
loc și fără redundanță, însă, în practică, situaþiile în care o astfel de comunicare ar fi posibilă sunt
rare, dacă nu chiar inexistente. Un oarecare grad de redundanþă este esenþial pentru practicile
de comunicare.
Redundanța ajută, de asemenea, la depășirea inconvenientelor legate de canalele prea
zgomotoase. Obișnuim să repetăm pe litere cuvintele pe care vrem să le comunicăm, atunci când
vorbim la telefon și avem o conexiune proastă; când vrem să fim înțeleși corect vom spune Ana
pentru litera A, Sandu pentru S ș.a.m.d. Un creator de publicitate, al cărui mesaj trebuie să
concureze cu multe alte mesaje pentru a ne capta atenția (adică un mesaj care utilizează un canal
plin de zgomote), va merge pe un mesaj simplu, repetitiv, predictibil.
Redundanța mai servește la rezolvarea problemelor legate de audiențe. Dacă dorim să atingem
o audiență largă, eterogenă, va trebui să gândim un mesaj cu un grad mare de redundanță. O
audiență redusă, specializată, omogenă, pe de altă parte, ar putea fi expusă la un mesaj mai
entropic.
Discursurile trebuie să fie mai redundante decât scrisul, deoarece ascultătorul nu poate să-și
introducă propria redundanță, cum face cititorul, prin reluarea lecturii.
Această primă funcție a redundanței se concentrează deci asupra modului în care ajută la
depășirea problemelor practice ale comunicării, este o modalitate de eficientizare a transmiterii
mesajelor. Aceste probleme pot fi asociate cu acuratețea și detectarea erorilor, cu natura
mesajului sau cu audiența.8
Tipuri de comunicare
Comunicarea interumană este de mai multe feluri, în funcție de o serie de criterii.
A. În funcție de natura partenerilor, comunicarea poate fi:
- comunicarea intrapersonală: se referă la felul în care comunicăm cu noi înşine. In cadrul acestui
tip de comunicare se construiesc înţelesuri şi se evaluează feedback-ul actelor de comunicare cu
exteriorul.
-comunicarea interpersonală: se referă la comunicarea cu cei din jurul nostru, în care fiecare se
adresează fiecăruia, într-o manieră formală şi structurată sau într-o manieră informală şi
nestructurată. In astfel de comunicare vorbim cu una sau mai multe persoane şi lucrăm de la egal
la egal. Are următoarele trăsături: întâlnirea faţă în faţă; particularizarea rolurilor participanţilor
(implică persoane cu roluri diferite); comunicarea se produce în ambele sensuri.
- comunicarea în grup restrâns: se referă la comunicarea cu trei sau mai multe persoane. In acest
caz: se lucrează împreună pentru a se ajunge la un consens; se stabileşte o anumită convingere de
grup; se lucrează împreună cu alţi pentru a rezolva probleme.
8
Fische, op.cit. pg30.
5
- comunicarea publică:se referă la comunicarea cu grupuri mari. Este tipul de comunicare de care
oamenii se tem cel mai mult. Când comunicăm în acest fel, ne caracterizează următoarele acţiuni:
suntem angajaţi în relaţia vorbitor-auditor şi, primim mai multe conexiuni inverse (feedback-ul
imediat).
- comunicarea în masă: presupune comunicarea prin mass - media. Acest tip de comunicare
implică următoarele: comunicarea se face prin intermediul radioului, televiziunii, filmelor,
ziarelor, revistelor etc.; vorbitorul şi auditorul sunt izolaţi şi, astfel, conexiunea inversă (feedback-
ul imediat) este limitată.
B. În funcție de statutul interlocutorilor:

• comunicare pe verticala (intre parteneri cu statute inegale; de exemplu, elev-profesor);
• comunicare pe orizontala (intre locutori cu statute egale; elev-elev).
C. În funcție de mediul de transmitere, comunicarea lingivstică poate fi:

• orală;
• scrisă.
D. În funcție de codul utilizat comunicarea este

• verbala - inseamna a intelege mesajele primite în limba în care se comunică, a se exprima
oral in diferite medii profesionale și a-și adapta discursul la nivelul interlocutorului.
• paraverbala - ceea ce oamenii comunica prin voce (volum intonație, ritm, tonalitate, accent,
pauze) și prin manifestări vocale fără continut verbal (râsul, dresul vocii, oftatul, urlete, țipete,
etc);
• nonverbala – transmiterea de mesaje prin alte mijloace decât verbal sau paraverbal. Tacerea
de exemplu nu înseamnă absența comunicării, ci poate transmite mesaje complexe. Imaginați-
vă o prelegere sau un curs într-o sală în care este rumoare din cauza unor studenți vorbăreți.
Profesorul care ține prelegerea poate să se oprească din vorbit. Tăcerea sa poate transmite:
iritare pentru zgomotul din sală, faptul că deranjat și-a pierdut firul ideilor, sau faptul ca
așteaptă ca sala să se liniștească.
Comunicarea verbală este mereu completată de paraverbal și de nonverbal. Când în transmiterea

unui mesaj dorim ca acesta să ajungă doar la o persoană apropiată fizic de noi și cei din jur să nu
audă, modulăm volumul vocii astfel încât recepția mesajului să se opească la persoana de lângă
noi. Alteori dorim să accentuăm importanța unui cuvânt sau expresii din discursul nostru pe care
le rostim mai apăsat sau mai rar, diminuând viteza de vorbire. Aceste mărci ale paraverbalului
adaugă la sensul mesajului. Uneori chiar sensul principal al unui act de comunicare se află în
componenta sa paraverbală. Rostiți propoziția de mai jos accentuând cuvintele subliniate. Veți
obține mesaje cu acelasi conținut verbal, dar cu un conținut informațional total diferit:
Partenerii nu vor fi niciodată de acord cu asta. (Dar poate competitorii noștri vor fi)
Partenerii nu vor fi niciodată de acord cu asta. (În niciun caz!)
Partenerii nu vor fi niciodată de acord cu asta. (Dar poate vor agrea o altă soluție).
6
Voluntar sau involuntar, următorele componente ale nonverbalului comunică mesaje sau adaugă
sensuri mesajelor noastre verbale:
• expresia feței – un zambet, o incruntare;
• gesturi – miscarea mâinilor și a corpului pentru a explica sau accentua mesajul verbal;
• poziția corpului- modul în care stăm, în picioare sau așezați;
• orientarea – daca stăm cu fața sau cu spatele către interlocutor;
• proximitatea – distanța la care stăm față de interlocutor, în picioare sau asezati;
• contactul vizual – dacă privim interlocutorul sau nu, intervalul de timp în care îl privim;
• contactul corporal – o bătaie ușoara pe spate sau prinderea umerilor;
• mișcări ale corpului – pentru a indica aprobarea/dezaprobarea sau pentru a încuraja
interlocutorul să continue;
• aspectul exterior.
Conform estimărilor unor studii relativ recente, din totalul mesajelor, aparţinând comunicării
umane, aproximativ 7% sunt verbale (cuvinte), 38% vocale, incluzând tonalitatea vocii,
inflexiunile, calităţi vocale, ritm, intensitate, onomatopee, sunetele guturale, oftat, suspin, accent,
intonaţie etc., restul de 55% reprezentând mesaje nonverbale9. In conversaţie, componenta verbală
este sub 35%, iar comunicările nonverbale peste 65%.
Cercetătorii sunt de acord că limbajul verbal este în mod preponderent folosit pentru transmiterea
informaţiilor, în timp ce limbajul nonverbal exprimă atitudini interpersonale, stări psihice, afective
etc., deşi uneori sunt folosite şi pentru a înlocui mesajele verbale.
În concluzie:
A comunica înseamnă:
• A stabili o relaţie între două sau mai multe persoane
• A interpreta semnele verbale, para-verbale şi non-verbale
• A-şi exprima şi construi identitatea
• A respecta uzajele (coduri, ritualuri, reguli …)
• A construi sens într-un context dat
Comunicarea profesională – caracteristici generale
În definirea comunicării profesionale și determinarea caracteristicilor ei principale vom avea în

vedere contextele situaționale în care activează persoanele cu formare tehnico-științifica și
inginerească.
Substanța vieții profesionale și a dezvoltării competențelor specifice unei profesii este

comunicarea profesională. Comunicarea profesională (înțeles în sens larg și poate include mediul
educațional în care ne formăm ca profesioniști, locul de muncă, etc.) este profund marcată de
factorul context (situațional – profesional vs personal) dar și de factorul relațional (contact) care
9
Mehrabian, Albert, Silent Messages, Woodsworth, Belmont Ca, 1981, apud Dinu, Mihai, Fundamentele comunicării
interpersonale, Editura All, 2004, p. 235.
7
stabilește de la început dacă ne angajăm într-o comunicare pe verticală (angajat –

superior/manager/șef; client – furnizor, etc.) sau pe orizontală (de la coleg la coleg).
În comunicarea profesională funcția cea mai importantă este cea referențială. Mesajul transmis are
încărcătură informațională precis codată (mesaj monoreferențial), accentul cade pe valoarea de
adevăr a faptelor și fenomenelor descrise. Subiectivitatea emițătorului este menținută la minim și
acuratețea transmiterii este esențială.
Comunicarea profesională este deseori și una multi-cod. Într-un text (oral sau scris) tehnic sau
științific se pot combina mai multe tipuri de coduri:
- codul lingvistic – limba utilizata de emițator și înțeleasă de receptor/-i (româna, engleza,
etc.)
- codul unor discipline științifice ca matematica, fizica, chimia ca set de semne/simboluri
specifice și reguli de combinare (teoreme matematice, formule chimice, etc)10.
Dacă un act de comunicare are loc între participanți care stăpânesc egal de bine toate codurile
folosite (de ex. limba română dar și limbajul matematic într-un curs de matematică) înțelegerea
mesajului este asigurată. Dacă receptori unor mesaje multi-cod au cunoștințe insuficiente pentru a
înțelege unul din coduri succesul actului de comunicare este periclitat. Astfel revenim la barierele
ce pot să apară în comunicare. Exemplul de mai sus ilustrează o barieră de cunoaștere. Emițătorul
și receptorul unui mesaj pot sa aibă cunoștințe inegale într-o situație particulară de comunicare,
lucru ce-i împiedică să facă un schimb eficient de informații.
O altă caracteristică a comunicării profesionale este aceea că tinde spre eficiență maximă deci
poate să facă uz de mai multe medii de transmisie în același timp. Multe prezentări orale la
conferințe au și un suport scris (slide-uri, fișe, poster, etc) dar și unul de natură vizuală sau auditivă
(fotografii, sunete, muzică, etc.).
Comunicarea profesională este complexă și din perspectiva participanților. În funcție de situație,

în mediul profesional suntem nevoiți să apelăm la o comunicare interpersonala (în activitățile
curente la locul de muncă, de exemplu, comunicăm cel mai des unu-la-unu cu colegii, partenerii
de lucur), în grup restrâns (când lucrăm în echipă) sau chiar la cea publică (de exemplu când
trebuie să facem o prezentare în fața clienților, colegilor, etc.).
10
Lee, Clare (2006). Language for Learning Mathematics. Assessment for Learning in Practice. Open University
Press

CURSURI Combinate DSU 2

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CURSURI Combinate DSU 2

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

C1.

Aptitudini+deprinderi = ce poți să faci practic; acțiuni/activități/operații specifice

Aptitudinile = premise ale formarii rapide a deprinderilor, ale restructurarii lor în

• Obiectivul acestui curs este acela de a forma competențe de comunicare

• însușire de cunoștințe si dobândirea de deprinderi

• achiziție de comportament nou – schimbare de atitudini

• modificări în comportamentul existent al subiectului

• Îmbunătățiri în efectuarea acțiunii

• un proces de transmitere de mesaje și interacțiune socială prin

• procesul prin care o persoană influențează comportamentul sau

Comunicarea = țesătura socială

• Linkedin Learning - 2019

Peste 40 companii, printre care:

• People englagement – team work

• un proces de transmitere de mesaje și interacțiune socială prin

• procesul prin care o persoană influențează comportamentul sau

Emițător Mesaj Receptor

Modelul Shannon&Weaver (1948).

• Interpretat corect de receptor

• depinde de situația de comunicare;

• ascultarea pentru a înțelege informații;

• ne concentrăm pe conceptele principale (selectăm și ierarhizăm informația – idei

• reprezentarea mesajului în mai multe moduri (dacă informațiile ne-au fost

• cercetăm argumentele prezentate, validitatea lor și relvanța lor;

• nu încercăm să obținem sau să înțelegem informații și valoarea lor de adevăr,

• bariere la nivelul recepției (zgomote de diverse feluri; oboseala ascultătorului, alte

• răspunsul la mesajul transmis - pentru o comunicare eficientă

• Urmăriți materialul de la acest link pentru a-l putea discuta în

Schimbul de informații la nivelul structurilor unei organizații – exemplu de

Comunicare În comunicarea orală

• Sunteți un bun povestitor? De ce/de ce nu?

• Urmăriți prezentarea aceasta despre evoluția tehnologiei povestirii (Joe

Conf.dr. Sonia Munteanu

Contactul vizual – variante de mișcări ale ochilor.

Postura – poziția corpului sau poziția segmentelor corpului în raport cu alte

Dinu, Mihai (2010), Fundamentele comunicării interpersonale, All

Mesajele non-verbale structurează conversația; reglezi luarea cuvântului, reacțiile,

Ce se întâmplă aici? Analizați

• În mare parte este automată, prin capacitatea dobândită prin interacțiunea

• Cronemica = percepția și gestionarea timpului la nivel

Ritmul vorbirii – viteza cu care rostim cuvintele.

o Oamenii care vorbesc încet sunt percepuți ca timizi și politicoși.

• Comunicarea eficientă presupune existența concordanței între ceea ce se

• Floyd, Kory (2013), Comunicarea interpersonală, Polirom

Conf.dr. Sonia Munteanu

• Comunicarea legată de exercitarea unei profesii;

Caracter instrumental (servește ca instrument în îndeplinirea sarcinilor ce ne revin ca

• în mediul profesional accentul cade pe schimbul de informații în

• Comunicarea profesională este modelată de contextul în care se desfășoară.

• Reflectarea relațiilor ierarhice în organigrama unei companii/instituții/ organizații;

Activitatea dialogală se bazează pe principiul alternanței:

Ratările sistemului de alternanţă la vorbire

Ca proces de interacțiune dintre locutor și interlocutor are mai multe etape:

În practică, etapele nu sunt întotdeauna realizate în totalitate și nici perfect

• În interacţiunea cu mașinile autonome, oamenii preferă semnalele luminoase

- indică rolul aserțiunii într-un argument,

• indicatori ai concluziei: deci, aşadar, decurge că, prin urmare, în consecinţă, de

• realizează funcția expresivă (emotivă) a limbajului prin mărci ale

- indicatori ai succesiunii, continuitatăţii: în primul rând, în al doilea rând, etc, pe de o

• în viața de zi cu zi, pentru a produce judecăţi de ordin practic;

• a crea împreună procesul persuasiv înseamnă că ceea ce se petrece în

Efectele persuasiunii sunt dependente atât de factorii personali, cât şi de cei

referitori la modul de organizare a influenţelor.