Tema 3.

STATUL MEDIEVAL ȘI INSTITUȚIILE SALE

Cuprins
Introducere...............................................................................................................................................................1
1. Organizarea politică a Ţărilor Române. Aspecte generale................................................................................2
1.1.Relațiile de vasalitate. Compromis funcțional............................................................................................2
1.2. Instituțiile statului......................................................................................................................................3
2. Organizarea administrativ teritorială. Diferenţe............................................................................................6
3. Organizarea juridică. Scurte considerații......................................................................................................7
4. Organizarea militară.........................................................................................................................................7
5. Organizarea bisericească..................................................................................................................................8
6. Organizarea socială..........................................................................................................................................9
Concluzii................................................................................................................................................................12
Bibliografie............................................................................................................................................................13

Introducere

Statele medievale românești sunt cele în care au trăit și evoluat populații românești în decursul Evului
mediu. Moldova și Țara Românească au avut nu numai o majoritate românească timpuriu atestată, dar și
o pătură conducătoare românească (boieri și domnitori) chiar dacă unii dintre aceștia, precum dinastia
Basarabilor, erau de origine cumană. În Transilvania, deși a existat o majoritate românească în
majoritatea comitatelor, clasa conducătoare (grofii și voievozii) era maghiară.

Înainte de întemeiere statelor medievale românești, nici cnezatele prezente pe viitorul teritoriu al
României și Republicii Moldova, nici Țaratul Vlaho-Bulgar condus de dinastia Asenizilor, nu pot fi
considerate ca fiind „state medievale românești” deoarece atât populația lor, cât și pătura conducătoare
erau multinaționale, slavii (ziși „șchei”) fiind în general la fel de numeroși ca și proto-românii, și pe
alocuri majoritari (din acea perioadă au rămas nenumărate toponime slave precum Bistrița, Crasna,
Ialomița, Prahova, Săvădisla, Slatina ș.a., limba și scrierea slavonă oficiale în liturghia bisericească și în
principatele române, sau denumiri precum Blahnița, Vlăhița, Vlăsia sau Vlașca pentru zonele cu
comunități proto-române înconjurate de populații slave). Micile cnezate slavo-române erau de altfel
vasale ale puterilor vecine precum Ungaria, Galiția, Tătarii sau Bulgarii. Toate aceste formații statale
prevoievodale pot cel mult fi denumite „state medievale pre-românești”. Despotatele Vidinului,

1
 Tema 3.
Tărnovei și Dobrogei, provenite din destrămarea Țaratului Vlaho-Bulgar, erau de asemenea
multinaționale, „Vlahii” fiind doar una din componentele populației acestor state.

Războaiele lui Întinderea țaratului Vlaho Statele bulgare Statele bulgare și „vlăhești”
Ioan Asan II -Bulgar sub domnia lui și „vlăhești” după 1371
Caloian în sec. XIV

1. Organizarea politică a Ţărilor Române. Aspecte generale.

1.1.Relațiile de vasalitate. Compromis funcțional.

Marile Puteri vecine Țărilor Române: Regatul Ungariei, Regatul Poloniei și Imperiul Otoman au
exercitat presiuni asupra domnitorilor români pentru a-și impune stăpânirea politică. Au pretins drepturi
de suzeranitate asupra domnitorilor, pe care îi considerau vasali. Relațiile suzerano-vasalice erau
stabilite pe baza tradiției și pe baza puterii politice și militare. Titlurile înalte de regi, duci sau împărați
trebuiau recunoscute nu doar de supușii din interior, ci și de conducătorii vecini.

Țările Române s-au aflat în punctul de întâlnire a sferelor de influență a celor trei mari puteri ce și-au
disputat dominația în regiune. Domnitorii au echilibrat pretențiile suzerane ale acestora, asigurându-și o
durată mare a domniei. Pretentile de suzeranitate erau văzute ca drepturi naturale de către rege,
moștenite din generație în generație.

Suzeranitatea otomană s-a legitimat prin autoritatea puterii. Țările Române au fost învinse, nu cucerite,
iar domnitorii români au fost nevoiți să se închine sultanului pentru a nu pierde domnia și țara. Soluția
de compromis a fost benefică românilor, care au scăpat de cucerire și de transformarea în pașalâc.
Cauzele acestui compromis al otomanilor se află în vecinătatea Țărilor Române cu cele două mari
puteri: Ungaria și Polonia. Disputa dintre puterile creștine și Poartă a asigurat statutul autonom al Țărilor
Române.
Din perspectiva maghiară, țările române se aflau între hotarele regatului, iar regele era obligat să
recupereze ținuturile mărginașe ale egatului din mâna oricărui răzvrătit, să numească domnitori cărora să
le confere însemnele puterii, iar domnitorii celor două țări aveau datoria de a jura credință și loialitate
coroanei maghiare. Drepturile suzerane ale regelui maghiar se transmiteau ereditar, iar între acesta și
domnitor se încheiau înțelegeri scrise ce trebuiau respectate. Domnitorul, ca vasal, era obligat să acorde
sprijin militar regelui, prin trupe sau aprovizionarea oastei maghiare. Era obligat să acorde sfaturi
regelui, să-l informeze de pericolele externe, să plătească dări, să depună omagiul personal și obediență
(din secolul al XV-lea, se duceau delegații să depună omagiul în locul domnitorului). Regele trebuia să-
și apere vasalul, sub forma unei intervenții militare, fie diplomatice, să-i asigure garda personală
permanentă. Se încheiau alianțe antiotomane în anumite forme, de vasaliate. Dacă domnitorii nu

2
 Tema 3.
recunoșteau suzeranitatea regilor maghiari erau catalogați ca necredincioși, trădători și răzvrătitori, erau
acuzați de complot, de încălcarea credinței și regii considerau că aveau dreptul de-ai înlătura sau
pedepsi.

Din pespectiva poloneză, vasalitatea Moldovei de exemplu, era recunoscută pe plan internațional prin
depunerea omagiului la graniță de câte ori cerea suzeranul. Domnitorul român jură după rit răsăritean,
deși regele polonez era catolic. Și boierii depuneau omagiu și semnau un act separat. Obligațiile
domnitorului vasal erau sprijinul militar, să aducă sfat și să-l înștiințeze pe suzeran de pericolele externe,
să plătească tribut și nu avea voie să-și schimbe suzeranul. Supușii moldoveni nu aveau drept de apel la
scaunul de judecată al regelui, suzeranitatea nu era reflectată în titulatură, iar drapelul Moldovei se află
între însemnele heraldice ale regilor polonezi. Suzeranul polonez trebuia de asemenea să-și apere vasalul
politic și militar.

Din perspectiva otomanilor, Țările Române erau țări prietene. Condiția era plata unui tribut în funcție de
valoarea estimativă a teritoriului țării (Moldova plătea un tribut mai mic decât Țară Românească, și
ambele plăteau mai puțin decât alte state balcanice). În Țară Românească, s-a instituit practica
investiturii, prin care se confirma alegerea domnitorului de către boieri, însă câteodată, turcii își
impuneau propriul candidat. Printr-un act scris, se reglementau raporturile dintre Țările Române și
Poartă, principala obligație a sultanului fiind sprijinul militar. Schimbarea tratatului permitea
introducerea treptată a unor noi obligații, mai dure decât cele anterioare și treptat, creșterea gradului de
dependență față de Imperiul Otoman.

Din perspectiva românilor, încoronarea domnitorului era o problema internă, ce nu necesită acordul
pretinșilor suzerani. Înțelegerile scrise și jurămintele de omagiu erau des încălcate în funcție de
interesele domnitorului sau în cazul în care un suzeran nu-și respecta angajamentele. Românii au
încercat să găsească un echilibru între pretențiile marilor puteri vecine, profitând de conflictele de
interese.

1.2. Instituțiile statului.

Ducat emis în vremea lui Ban de argint emis de Dan I

Vlaicu Vodă în Țara Românească.

Domnia - este instituţia centrală, titlul venind de la latinescul „dominus”. În această calitate conducătorul este
stâlpul ţării, fiind comandantul armatei şi cea mai înaltă instanţă judecătorească. Totuşi, puterea sa este limitată
de „obiceiul pământului”, moştenit din strămoşi şi, în general, respectat. El se putea atinge de proprietăţile
boierilor şi ale ţăranilor numai în caz de trădare, neplata dărilor sau în cazul morţii fără moştenitori. Domnul are
în proprietate domeniul său personal care diferă mult de la unul la altul (Vlad Ţepeş are în proprietate 6 sate iar
Mihai Viteazul 129!). Domnul va controla şi biserica ortodoxă şi va purta şi titlul de voievod, preluat de la slavi şi
referindu-se, în Ţara Românească şi Moldova, mai mult la funcţia sa militară. De aceea, în mod obişnuit cel care
3
 Tema 3.
va obţine victorii se va intitula „domn şi mare voievod”. Lipsa de eficacitate a acestei instituţii din Moldova şi
Muntenia s-a datorat sistemului de moştenire ereditaroelectiv destul de imprecis. Deoarece principiul eredităţii
nu se respectă, boierimea alege pe cine doreşte, urmaşi legitimi sau nelegitimi sau pur şi simplu persoane fără
legătură cu scaunul domnesc. Acest sistem a adus mari necazuri celor două ţări şi a făcut ca majoritatea
domnilor să fie slabi, cedând presiunilor unei boierimi centrifuge, care dorea păstrarea vechilor autonomii locale
şi care, pentru a se impune, se alia de multe ori cu turcii.

Mircea cel Bătrân Bătălia de la Rovine

Țările Române Țările Române Țările Române Țările Române în timpul

(1330-1395) (1396-1484) (1484-1672) lui Mihai Viteazul

Voievodul Transilvaniei este numit de regii maghiari şi are atribuţii administrative, juridice şi militare (el
comanda armata voievodatului), dar este controlat de rege. Administrativ, el controlează doar comitatele
şi apoi „ţările româneşti” (districtele de mai târziu). El este ajutat de un vicevoievod şi, uneori, are
tendinţa de a se emancipa de sub controlul regelui şi de a duce o politică proprie. Din a doua jumătate a
secolului al XVI-lea îşi va organiza şi o cancelarie.

Sfatul domnesc - existent în Ţara Românească şi Moldova, îl ajută pe domn în conducerea ţării. El era
format din boierii dregători (cu funcţii), aleşi, de obicei, dintre marii proprietari de moşii. Principalele
dregătorii erau: logofătul ( şeful cancelariei), vistierul (administrează visteria), spătarul (comandantul
cavaleriei domneşti), vornicul (conducătorul curţii domneşti), dar cele mai importante erau cea de ban al
Craiovei şi portar al Sucevei. Ultimii doi dregători ocupau al doilea loc după domn. Mai târziu, în
secolul al XVI-lea apare în Moldova hatmanul (comandantul oastei), iar în Ţara Românească aga
(conducător al unui grup special de oşteni ce păzea curtea domnească şi pe domn).

4
 Tema 3.

Vlad Țepeș Vlad și solii otomani, pictură de Theodor Aman

Cancelaria - în Transilvania, îl ajută pe voievod în conducerea ţării. În ea intră apropiaţi ai voievodului,

aleşi de acesta, de obicei nobili maghiari.

Sala Sfatului Domnesc

Marea Adunare a Ţării - se întrunea numai în cazuri excepţionale ca: alegerea domnului, declararea
războiului sau încheierea păcii, aprobarea vasalităţii etc. Este de obicei convocată de domn şi cuprindea
întreaga boierime, clerul, reprezentanţii oraşelor, ai ţărănimii libere, fiind specifică pentru Ţara
Românească şi Moldova.

Alexandru cel Bun Ștefan cel Mare Icoană Harta desfășurării bătăliei de la
cu Ștefan cel Mare Podul Înalt

Congregaţiile nobiliare - sunt specifice Transilvaniei şi, la început, se numeau generale, deoarece la ele
participau şi cnejii români. După 1366 şi, mai ales, după 1437, în urma răscoalei de la Bobâlna, când
apare Unio Trium Nationum, românii vor fi excluşi, la ele participând doar reprezentanţii nobilimii
maghiare, fruntaşii saşilor şi secuilor, având mai mult atribuţii judecătoreşti. Ele premerg Dieta de mai
târziu.

5
 Tema 3.

Ioan de Hunedoara Asediul Belgradului

2. Organizarea administrativ teritorială. Diferenţe.

Transilvania, cucerită şi organizată de regatul maghiar, va avea o organizare administrativă care ţinea
cont de naţionalităţile ce locuiau aici.

Districtele - erau specifice zonelor locuite numai cu populaţie românească şi au fost organizate din
vechile „ţări”: Amlaşului, Făgăraşului, Maramureşului, Rodnei, Bârsei etc. La început dispuneau de o
largă autonomie care este treptat restrânsă. Ele vor depinde de voievodul Transilvaniei.

Amlașul și Făgărașul

Comitatele - erau organizate de regalitate, de la vest spre est, pe măsura cuceririi ţării, primul fiind
Bihorul (1111). Locuite, în general, de români şi maghiari, ele erau conduse de comiţi şi administrate de
voievod.

Scaunele - sunt forme de organizare administrativă a secuilor şi saşilor şi unii şi alţii aveau câte 7
asemenea scaune, cele secuieşti cu atribuţii mai mult juridice şi militare, iar ale saşilor, juridice şi
administrativ-fiscale. Mai târziu, saşii care avea şi două districte în zona Braşovului şi Bistriţei le-au
organizat într-o adunare teritorial politică numită „Universitatea saşilor”. Formele de organizare
administrativă a saşilor şi secuilor se bucurau de autonomie şi privilegii şi depindeau direct de regale
maghiar.

Judeţele - sunt specifice Ţării Româneşti, iar ţinuturile, pentru Moldova şi respectă teritorial vechile
uniuni de obşti sau teritoriul din jurul unei cetăţi sau târg, fiind conduse de un reprezentant al domnului,
pârcălabul.

6
 Tema 3.
Oraşele - sunt mult mai bine organizate în Transilvania, unde se bucură, de altfel de o largă autonomie.
Erau conduse de un sfat orăşenesc (12 juraţi), care la rândul său era condus de un jude, reprezentantul
regelui. La jumătatea secolului al XIV-lea sub influenţa saşilor apare burgmeisterul (primarul). În
Ţara Românească oraşele erau conduse de un judeţ, iar în Moldova de un şoltuz, ambii ajutaţi de 12
pârgari. Trebuie spus că în cele două ţări române – Muntenia și Moldova, oraşele erau mult mai rare şi
nu aveau organizarea şi dezvoltarea celor transilvănene.

3. Organizarea juridică. Scurte considerații.

Organizarea juridică are trăsături specifice mai ales în Ţara Românească şi Moldova. În Transilvania
jurisdicţia era regală, voievodală, seniorială, iar în secolul al XVI-lea apare codul de legi - „Tripartitul
lui Werboczi”. În Moldova şi în Ţara Românească se mergea pe „obiceiul pământului”, adică pe o
tradiţie nescrisă. Lipsa pentru o perioadă destul de îndelungată a unor legi scrise a permis numeroase
abuzuri şi a făcut ca, mult timp, românii să fie reticenţi faţă de aceste legi, care reduc arbitrariul, dar şi
sporesc responsabilitatea individului şi a comunităţii. Cum aceste tradiţii nu erau respectate de
cuceritori, aceştia vor profita de lipsa unui drept scris pentru a spolia de bunuri şi de terenuri pe
localnici.

4. Organizarea militară.
În ceea ce privește organizarea militară a țărilor române, aceasta seamănă în unele privinţe cu cea din
majoritatea statelor europene din acea perioadă.

Transilvania avea oastea formată din trupele strânse de comitate, de episcop, de nobili şi, până în
secolul al XIV-lea, de cetele cnejilor şi voievozilor români.

Ţara Românească şi Moldova aveau o organizare militară similară, oastea fiind formată din curtenii
domnului, cetele boierilor, ale ţăranilor liberi şi ale târgoveţilor. În cazuri excepţionale erau chemate
şi mase de ţărani, formându-se astfel „oastea cea mare”. „Oastea cea mică” era alcătuită din soldaţi
permanenţi, întreţinuţi de domn, dar în număr destul de mic (câteva mii).

Oșteni români. În dreapta-trupe moldovene în luptă cu armata Steagul de luptă al lui

Maghiara - în stânga - Bătălia de la Baia Ştefan cel Mare

Sistemul militar era completat de oraşele şi cetăţile din cele trei ţări, sistem defensiv, care va rezista de
multe ori invaziilor.

7
 Tema 3.

Cetatea Făgăraş Cetatea Alba Carolina Cetatea Oradei

5. Organizarea bisericească

Cu privire la organizarea bisericească din cele trei țări românești, menționăm că acesta este deosebită în
Transilvania faţă de celelalte două ţări româneşti. Aici, după 1366 va fi recunoscută doar biserica
catolică, impusă de maghiari, având în frunte un episcop, care, de multe ori, juca şi un rol politic.
Religia ortodoxă a populaţiei româneşti va fi marginalizată şi asupra ortodocşilor se vor face presiuni
pentru a trece la catolicism, cea mai eficientă armă fiind lipsa totală de drepturi.

Biserica Catolică, Roma Biserica Catolică „Sf. Mihail” Biserica romano-catolică

din Cluj-Napoca din Odorheiu Secuiesc,

În Ţara Românească, biserica se organizează sub Nicolae Alexandru, care înfiinţează o Mitropolie la
Argeş în 1359, iar mai târziu Vladislav Vlaicu înfiinţrază o mitropolie la Severin, dar se pare că
titularul acesteia era de fapt episcop. Mitropolitul Ţării Româneşti va primi de la Patriarhul de la
Constantinopol titlul de Exarh al plaiurilor (avea drept de protecţie pentru ortodocşii români din
Transilvania). O altă episcopie se va înfiinţa sub Radu cel Mare, la Buzău.

Nicolae Alexandru Vladislav Vlaicu Radu cel Mare

În Moldova, Petru I Muşat încearcă să organizeze biserica ţării, dar intră în conflict cu Patriarhia de
la Constantinopol, care nu recunoaşte mitropolia ţării. Diferendul va fi rezolvat sub Alexandru cel

8
 Tema 3.
Bun, când noua mitropolie este recunoscută de Constantinopol şi îşi are sediul la Suceava, apoi vor mai
apărea episcopiile Rădăuţilor, Romanului şi mai târziu a Huşilor.

Petru I Muşat Alexandru cel Bun

Alături de aceste eparhii, mai ales în nordul Olteniei şi Moldovei, va apărea o salbă de mănăstiri ca
Vodiţa, Cozia, Tismana, Neamţ, Putna etc. Tabloul religios al acestor două ţări va fi întregit şi de cele
trei episcopii catolice, înfiinţate în secolul al XVI-lea la Severin, Siret şi Baia, care trebuie privite ca
o încercare de impunere a catolicismului la sud şi est de Carpaţi. Aflată sub presiunea catolicismului şi a
islamismului, biserica ortodoxă va rezista, datorită unor domni credincioşi şi curajoşi dar, mai ales,
datorită unei populaţii legate prea puternic de tradiţia constantinopolitană şi foarte refractară faţă de
biserica catolică romană.

Mihai Viteazul Mihai Viteazul intrâd în Alba Iulia

6. Organizarea socială.

Organizarea socială a celor trei țări românești respectă în general structura societăţilor medievale
europene. Populaţia numără aproximativ 700.000 locuitori în Transilvania, 500.000 în Ţara Românească
şi 400.000 în Moldova. Această populaţie era structurată astfel:

Clasa feudalilor - compusă din cele două părţi - laică şi ecleziastică. Laicii se numeau nobili în
Transilvania şi boieri în Muntenia şi Moldova.

9
 Tema 3.

Nobilimea în societatea medieval Societatea feudală - ierarhie

Clerul - era catolic în Transilvania şi ortodox în Moldova şi în Ţara Românească. Trebuie subliniat că,
mai ales, în Moldova şi Ţara Românească, nu era ierarhia bine stabilită, ca în apusul Europei, dar şi aici,
diferenţele dintre feudali se datorează, în primul rând, mărimii domeniului stăpânit sau importanţei
funcţiei deţinute în stat.

Ţărănimea liberă - este destul de numeroasă în toate cele trei ţări: răzeşii în Moldova, moşnenii în
Muntenia şi ţăranii liberi în Transilvania sau din secuime şi săsime ori de pe pământul regal. Ţăranii,
posesori de mici loturi de pământ, cele mai multe scutite de dări, aveau obligaţii militare faţă de domnie
şi trăiau în comunităţi săteşti bine închegate.

Răzeș moldovean Moșneni munteni Țărani liberi ardeleni

Ţărănimea dependentă - avea o situaţie mai grea, fiind lipsită de pământul propriu şi obligată să
plătească rentele feudale, fără dreptul de a se muta de pe o moşie pe alta. Ţăranii aserviţi se numeau
vecini în Moldova, rumâni în Ţara Românească şi iobagi în Transilvania. O situaţie foarte grea o aveau
jelerii din Transilvania, care nu deţineau loturi în folosinţă la fel ca şi iobagii şi erau folosiţi ca zilieri
agricoli, dar cu libertate de mişcare. O categorie socială şi mai oropsită, dar mai puţin numeroasă, era
cea a robilor. Majoritatea lor proveneau din ţiganii care se pare că au ajuns aici o dată cu tătarii în
1241. În Moldova, o parte a robilor proveneau şi dintre tătarii luaţi prizonieri, care trăiau ca şi ţiganii în
„sălaşe”, fiind mai ales robi ai mănăstirilor.

Rumân Iobagi Robi

Proceul de feudalizare era prezent şi în societatea românească şi se caracterizează şi aici prin aservirea
ţărănimii libere şi creşterea sarcinilor ţăranilor dependenţi. Acest lucru va duce la apariţia unor
10
 Tema 3.
mişcări sociale, care s-au desfăşurat şi în Europa de vest în a doua jumătate a secolului al XIV-lea şi
începutul celui următor. Prima astfel de mişcare a fost Răscoala de la Bobâlna (1437), la care participă
mari mase de iobagi din Transilvania, dar şi săraci de la oraşe. Marea masă a răsculaţilor erau ţărani
români, dar şi maghiari, în anumite zone. Urmarea principală a răscoalei a fost semnarea la Căpâlna, pe
16 septembrie 1437, a înţelegerii numite „Unio Trium Nationum”, adică unirea nobilimii maghiare
cu fruntaşii saşilor şi secuilor. Ea va sta de acum înainte la baza organizării Transilvaniei, românii
fiind privaţi de orice drept politic.

Răscoala de la Bobâlna Unio Trium Nationum

Mult mai amplă a fost mişcarea din 1514, condusă de micul nobil secui, Gheorghe Doja, cu o largă
participare socială şi naţională (maghiari, secui, români, slovaci), mişcare ce capătă dimensiunile unui
adevărat război ţărănesc. Urmările directe ale mişcprii conduse de Gh. Doja, după înfrângerea ei, au
fost înăsprirea obligaţiilor feudale şi apariţia în 1517 a codului de legi al juristului Werboczi numit
„Tripartit”, care va fi aplicat în secolele următoare în viaţa social politică a Transilvaniei. Desfăşurarea
celor două mişcări în Transilvania demonstrează gradul mai ridicat de feudalizare a ei faţă de celelalte
două ţări româneşti. De altfel, Transilvania se aproprie mai mult de sistemul feudal apusean şi
centraleuropean decât de cel sud-estic. Mişcări sociale de asemenea amploare nu au avut loc în
Muntenia şi Moldova, unde procesul de aservire al ţărănimii libere este mult mai lent.

Gheorghe Doja Execuția lui Gheorghe Doja

11
 Tema 3.

Concluzii

Odată cu secolul XIII, documentele istorice oferă din ce în ce mai multe informații despre începuturile
principatelor Moldovei și Țării Românești. Simultan, în Transilvania, intrată în sfera de influență a
catolicismului, reprezentat prin Regatul Ungariei și prin Ordinul Teutonic, jupânii și boierii români
rămași ortodocși sunt marginalizați sau constrânși să treacă dincolo de Carpați ("descălecarea" în
Moldova și Țara Românească), pe când cei trecuți la catolicism se maghiarizează devenind grofi ai
Ungariei.

La sfârșitul secolului XIV, Imperiul Otoman cucerește despotatele Vidinului și Tărnovei din sudul
Dunării, în timp ce acela al Dobrogei se alipește Țării Românești, episcopul dobrogean Iachint al Vicinei
devenind primul metropolit al "Ungro-Vlahiei". Dar în anii 1418-1422, și Dobrogea cade pradă a
Turcilor. Constantinopolul, total încercuit de teritoriul de acum încolo otoman, este cucerit la rândul său
în 1453, devenind capitala imperiului turcesc. În 1484, Ștefan cel Mare este obligat să le cedeze Turcilor
Bugeacul, pierzând astfel accesul la mare odată cu Cetatea Albă. În 1526 după dezastrul armatelor
Regatului Ungariei la Mohacs, întreaga Peninsulă Balcanică și mare parte din Ungaria sunt pașalâcuri
ale Imperiului Otoman, dar Transilvania (cu voievozi maghiari), Moldova și Țara Românească (cu
voievozi români) rămân Principate autonome, cu propriile lor Sfaturi, suverani, legi, armate, flote
dunărene, logofeți (ambasadori) și cu religia oficială creștină: ele plătesc tribut Sultanului turc dar nu fac
parte din Imperiul acestuia, cum reiese în mod greșit din multe hărți moderne ilustrând istoria Europei
sau Balcanilor.

Stindardul mare al lui Mihai Viteazul, „Steagul cel mare” al Moldovei Drapel
prelucrare a reconstituirii în perioada domniei lui Principatul Transilvaniei
lui Dan Cernovodeanu Ştefan cel Mare

12
 Tema 3.

Bibliografie

1. Stelian Brezeanu, Identități și solidarități medievale : controverse istorice, București, 2002

(p. 135-138, 371-386)
2. Grigoraş, N., Instituţiile feudale din Moldova. I. Organizarea de stat până la mijlocul sec. al
XVIII-lea, Bucureşti, 1971
3. Brătianu, Gh. I., Sfatul domnesc şi Adunarea stărilor în Principatele Române, Bucureşti,
1995
4. https://materialedeistorie.com/2019/03/02/statul-medieval-si-institutiile-sale/
5. https://ro.wikipedia.org/wiki/Statele_medievale_romanesti/

13