Educația non-formală 

(ENF) se referă la toate acele activități care sunt desfășurate în afara mediului
școlar și care tind a dezvolta abilitățile, facultățile intelectuale și facultățile morale ale indivizilor. Se
înțelege astfel, ca "educație non-formală, acel ansamblu de procese, ansamblu de medii și ansamblu
de instituții specifice și diferențiat concepute (funcție de explicitele obiective de formare sau de
instruire) care nu sunt direct orientate înspre obținerea de grade proprii (specifice) sistemului statal
(oficial) de învățământ".(Trilla, 1998:30)

Educația non-formală este un tip de educație care cuprinde toate procesele și practicile care implică
un grup social eterogen, dar a cărei structură instituțională nu certifică precum ciclurile  școlare, cu
alte cuvinte, care are o intenționalitate educativă și o planificare a procesului de predare-învățare,
numai că acest proces rămâne extra-școlar.

Cuprins

 1Antecendente istorice ale educației non-formale

 2Istoria

o 2.1Philip H. Coombs

o 2.2Educația non-formală în funcție de tipurile de națiuni

 2.2.1Națiuni industrializate

 2.2.2Națiuni în curs de dezvoltare

o 2.3Antonio Colom

 3Obiectivele educatiei non-formale

 4Factorii care influențează ca educația non-formală sa fie în vigoare

 5Referințe

 6Bibliografie

 7Alte referințe

 8Legături externe

 9Vezi și

Antecendente istorice ale educației non-formale[modificare | modificare sursă]

Termenul de educație non-formală s-a născut din nevoia de a se satisface cererea pe care societatea
a pretins-o  educației, prin anii șaizeci (1960), o analiză educațională detectând ceea ce la acel
moment a fost numit drept: "criză mondială în educație", o criză ce într-un mod special își regăsea
prezența în sistemele formale de învățământ (adică în clasicele "școli"). Sistemele educaționale
formale erau menținute în aceleași medii, instituții și principii convenționale cu perimatele sisteme
care funcționaseră până atunci și care cu greu reușiseră să facă față cererilor (solicitărilor) Societății
(al Societății în întregul ei). Școala începea să fie grav pusă sub semnul întrebării, pe-atunci când (pe
la sfârșitul anilor șaizeci și pe parcursul anilor șaptezeci), criticile s-au abătut în mod global asupra
acestei instituții, a cam început să pună școala în adevărata ei lumină. Toate aceste critici făceau ca
încrederea în această instituție (care devenise un fel de panaceu), să fie din ce în ce mai mică.

În prezent (și ca urmare a tuturor acestor critici), constatăm că școala continuă să ocupe un loc
important în cadrul Societății (unde, fără îndoială, deja nu mai există nici o categorie de monopol
educațional), în primul rând pentru că școala este doar unul dintre mai multiplele mijloace prin
intermediul căruia se promovează un proces de predare-învățare circumstanțial (la momentul dat), și
în al doilea rând, deoarece cadrul instituțional și metodologia școlară nu sunt întotdeauna atât de
ideale încât sa acopere toate nevoile și toate cerințele educaționale, care, fără încetare, continuă sa
apară. Prin urmare, a apărut necesitatea de a se crea noi mijloace și noi ambiente educaționale,
funcțional complementate cu școala, și care au fost denumite "non-formale" (asta întâmplându-se pe
la sfârșitul anilor șaptezeci) și astfel a apărut ca adaptat limbajului pedagogic, termenul de "educație
non-formală".

Conceptul "educația non-formală" a început să capete popularitate prin 1967, odată cu Conferința
Internațională privind Criza Mondială în Educație (ce a avut loc în Virginia, Statele Unite ale Americii),
acolo unde elaborarea unui document bază pentru lucrările acestui congres a fiind încredințat
Institutului Internațional pentru Planificarea Educației UNESCO, (conduse la acea dată de către P. H.
Coombs), în care elaborare accentul a fost pus pe necesitatea de a se dezvolta mijloace educationale
diferite de cele, pana atunci, convenționale, iar acestora (spre diferențiere) li s-au atribuit denumirile
de "educație informală" si de "educație formală". Pentru anul  1968, Coombs și colaboratorii săi au
propus distingerea între educația formală, educația non-formală și educația informală. În anul 1974
deja erau definite aceste concepte, după cum urmează: Educație formală (sau educație curriculară)
este acea educație instituționalizată, cronologic clasificată și ierarhic structurată, cu angrenare a
individului în această formă educatională de la primii ani de școală primară, cu orizont deschis până
în ultimii ani de universitate. Educația non-formală (educație ne-curriculară dar certificată) este acea
activitate educațională organizată și sistematică, care este dată în afara cadrului oficial al instituției
școlare, pentru a facilita învățarea atât a copiilor cât și a adulților. Educația informală (educație și ne-
curriculară și ne-certificată) este un proces care se produce de-a lungul întregii vieți a oricărei
persoane, educație în cadrul căreia se dobândesc și se acumulează cunoștințe, abilități și aptitudini,
prin intermediul trăitelor experiențe proprii ale fiecărui individ și al relației sale mediul sau
ambiental.

De asemenea, de la începutul anilor șaptezeci s-au format grupuri instituționalizate pentru studiul
educației non-formale, astfel că, conceptul de educație non-formală a ajuns la a fi adoptat și de
către UNESCO. De remarcat faptul că Biroul Internațional al Educației (ca revistă internațională de
educație), și-a dedicat numere întregi subiectului educație non-formală. Enciclopedia Internațională
a Educației , în al treilea ei volum, a  inclus opt articole dedicate, în mod special, conceptului educație
non-formală.  În 1981, a avut loc Seminarul Ibero-American pe tema "Modalități non-formale în
sprijinul educației persoanelor adulte", și a fost organizat de către Universitatea Autonomă din
Barcelona.  În 1983, s-a celebrat la Salamanca, Seminarul Inter-Universitar de Teoria Educației,
seminar în care s-au abordat conceptele educație formală, educație non-formală și educație
informală, ca prioritate pentru viitor. În anul 1991, în Llanes (Asturia, Spania), a avut loc al X-lea
Seminar Inter-Universitar de Teoria Educației, care a fost dedicat educației non-formale.

Istoria[modificare | modificare sursă]

Philip H. Coombs[modificare | modificare sursă]

Philip Hall Coombs, în cartea sa lumea La crisis mundial de la educación (Criză mondială a
educației) (1968), rezultat al Conferinței Internaționale privind Criza Mondială a Educației din 1967,
este primul in a categoriza învățământul în funcție de obiectivele lui, de practicile sale pedagogice, și
spațiile fizice în care acestea se desfășoară.

Propunerea sa se sprijină pe nevoia de studiu interdisciplinar necesar explicării complexității

educative, cu accent pe recunoașterea "celorlalte sisteme de învățământ", care mai târziu s-ar
caracteriza ca " educație formală "[...] care influențează viețile multor oameni, iar atunci când
acestea sunt bine direcționate, au un mare potențial de a contribui rapid (și în mod substanțial) la
dezvoltarea individuală și națională",[1] , altfel spus, acest tip de educație este o alternativă care
permite  tranziția către condiția normativă, și, prin urmare, este necesar să se organizeze, dintr-o
perspectiva de dezvoltare, de către Stat.

În acest fel, el (Philip Hall Coombs) categorisește formele de educație în: educație formală, educație
non-formală și educație informală, definind aceste concepte după cum urmează:

 Educația formală (sau "Sistemul educational formal") a definit-o ca fiind: "sistemul de

învățământ maxim instituționalizat, cronologic graduat și ierarhic structurat , care cuprinde
tot parcursul dintre primii ani de școală elementară si până la ultimul an de universitate."

 Educația non-formală (sau "Sistemul educational non-formal) a definit-o ca fiind: "orice

activitate de învățământ organizată, sistematică, educativă, desfășurată în afara cadrului
sistemului oficial (în afara sistemului educativ formal), menită a facilita anumitor subgrupuri
specifice din rândurile populației (fie persoane adulte, fie copii), anumite tipuri de cursuri (ex:
cursuri de frizerie, coafura, mecanografie, designer pagini web, și tot felul de cursuri
autorizate). 

 Educația informală a definit-o ca fiind: "un proces care durează toată viața și în cadrul căruia
oamenii dobândesc și acumulează cunoștințe, abilități, aptitudini și moduri de discernământ
prin experiența de zi cu zi și prin relația lor cu mediul lor înconjurător". Vârfurile
(performanțele), educației informale se găsesc cel mai bine reflectate în "hobby"-uri.

Coombs denumește într-un mod nedeslușit educație non-formală și educație informală, întreaga
diversitate de procese educaționale extra-școlare situata in afara cadrului sistemului de învățământ
reglementat, considerând de putina operativitate ca o singură expresie sa poata acoperi cu
desemnarea ei, excesiva și diversificata amplitudine a sectorului  educațional extra-școlar.

Educația non-formală în funcție de tipurile de națiuni[modificare | modificare sursă]

Coombs realizează o diferențiere a conceptului în funcție de tipurile de națiuni: industrializate sau în

curs de dezvoltare.
Națiuni industrializate[modificare | modificare sursă]

Potrivit lui Coombs, educația non-formală si educația  informală, în țările industrializate este menită
să compenseze și să completeze deficiențele din sistemul formal de educație, spre a satisface:[2]

 Mobilitate a forței de muncă; convertirea de persoane ne-angajabile, în persoane angajabile.

 Actualizare/ Capacitare continuă în favoarea productivității

 Îmbunătățirea și îmbogățirea calității vieții; îmbunătățirea și îmbogățirea calității timpului

liber (repausului).

Națiuni în curs de dezvoltare[modificare | modificare sursă]

Datorită caracteristicile lor distincte, națiunile în curs de dezvoltare folosesc educația non-formală ca

pe un mijloc de a compensa lipsa unei baze solide a sistemului de învățământ, cu concentrarea
atenției  înfocată pe acele persoane care nu au accesat vreodată sistemul de învățământ, sau, pe a
acelora care, la vremea lor, au dezertat (dar care caută, totuși, să se reintegreze într-un model
educațional).

Antonio Colom[modificare | modificare sursă]

Antonio Colom a propus ca mod de analiză și de distincție între educația formală și educația non-
formală, ideea de complementaritate și de continuitate. Distincția între cele două tipuri de educație
"nu depinde de nici o variabilă pedagogică, fiind, în orice caz, cea care cel mai mult servește
discriminării ambele tipuri de educație."[3]

Obiectivele educatiei non-formale[modificare | modificare sursă]

Obiectivelor educației non-formale, se pot introduce într-o listă, de forma următoare:

 Creare de programe educaționale care să încurajeze aptitudini, valori, competenți (abilități) și

forme de organizare socială, capabile să prelucreze, sa promoveze si sa produc schimbarea și
să acorde considerație satisfacerii necesităților existente.

 Crearea de programe de capacitare care să ducă la creșterea oportunităților de angajare,

pentru ca omul sa poată ajunge la situația de a-și îmbunătăți veniturile familiei și modificarea
în tot mai bine a condițiilor de viață.

 Transmiterea de cunoștințe de bază și de competențe (abilitați) necesare comunicării și

integrarii în societate.

 Programele sunt adresate către persoane de diferite vârste, gen, statut social, rasă, etc

Factorii care influențează ca educația non-formală sa fie în vigoare[modificare | modificare sursă]

 Creșterea cererii de educație.

 Rentabilitatea investițiilor în educație, în comparație cu cele convenționale.

 Tehnologia informației și a comunicațiilor facilitează o învățare metodică și eficace, chiar si în
afara cadrului instituției școlare, servind ca bază formelor de educație ne-prezentiale și
potențează într-o enormă măsură auto-didactica (asimilarea independentă).

 Școala a fost mult mai concentrată pe transmiterea de cunoștințe decât pe generarea

"științei de a face", menținându-se complet străină de lumea activității lucrative, si este
demnă de remarcat defazarea dintre ceea ce sistemele de învățământ produc în ce privește
formarea profesională și cerințele de pe piața muncii. în fața unui astfel grad de ineficiență,
educația non-formală s-a preocupat de crearea de programe pentru a solventa această
deficiență.

 Toate modificările în jurul valorii de viața de familie, al ambientului de muncă, al mediului

urban, împotriva marginalizării, etc, crează nevoi noi și diferite de necesități educative, si pe
care trebuie să le acopere sistemul de educație non-formală.

 Criza clasicei școli contribuie, fără îndoială, la crearea mijloacelor, resurselor, inclusiv la
crearea de instituții non-formale, pentru a completa, înlocui sau substitui educația
convențională, în beneficiul vreunui determinat grup de indivizi (public țintă).