ISTORIA MODERNĂ UNIVERSALĂ

RĂZBOIUL PENTRU SUCCESIUNEA LA TRONUL IMPERIULUI HABSBURGIC (1740-1748)

Războiul începe în 1740. În Prusia rege era Frederic II, iar în Rusia, Ecaterina a II-a. Rivalitatea
dintre casele de Austria și Prusia era pentru stăpânirea regiunii Silezia, zonă foarte
dezvoltată din punct de vedere economic, cât și al resurselor subsolului din această regiune.
În 1740 Frederic ocupă Silezia, profitând de dificultățile cu care se confrunta Austriapentru
succesiunea la tron.
Pentru candidatura la tron, apar mai mulți candidați : Francisc de Lorena(soțul Mariei
Tereza) și Carol Albert, Electorul de Bavaria. Franța încearcă să controloze situația profitând
și de fărâmițarea statelor germane(este preferată Bavaria).
Împărat al Austriei este ales Electorul de Bavaria, care este încoronat sub numele de
Carol al II- lea. Domnia sa nu va fi de lungă durată. ÎI urmează Francisc de Lorena.
Războiul pentru succesiunea la tronul Austriei se va extinde, la el participând tot mai
multe țări. Este afectat și spațiul italian. Dintre toate statele, Piemontul are cele mai bune
perspective. În peninsula Italiei mai existau Statul Papal și Regatul Neapolelui. În fruntea
regatului Neapolelui va veni ca rege în 1735 unul din fiii regelui Spaniei, care este un
Bourbon( Franța, Spania, Neapole, erau conduse de regi din dinastia de Bourbon).Franța,
Spania și Neapole, erau aliate împotriva Piemontului, care se aliase la rândul ei cu Austria.
Franța intervenise în acest conflict, mai ales din cauza rivalității cu Marea Britanie.Ea
încearcă să incomodeze cât mai mult Marea Britanie, profitând de problema iacobită.Fiul lui
Iacob II, Carol, aflat în exil, încearcă să vină la tronul Angliei pentru reinstaurarea dinastiei
Stuart. Dinastia Stuart are cei mai mulți adepți în Scoția. O expediție are loc în Scoția, dar
Carol este înfrânt la Culloden în 1746. Pierderile armatei iacobite sunt foarte mari, Carol
fiind nevoit să se refugieze pe continent.
După 1746, autoritățile engleze au dus o politică aspră împotriva clanurilor scoțiene
care i-au susținut pe Stuarți.Scoția văzându-se marginalizată în cadrul Marii Britanii, se
îndreaptă spre o viață economică tot mai dinamică. Ea devine în a doua jumătate a secolului
al XVIII-lea, una dintre zonele unde s-a declanșat revoluția industrială, iar universitățile
scoțiene au devenit printre cele mai prestigioase din Europa în domeniul umanismului,
influențand și alte zone.
În America de Nord francezii controlează un spațiu foarte mare, Canada. Francezii au
mai explorat și bazinul fluviului Ohio și Mississippi. Acest teritoriu se va numi Louisiana (sau
Noua Franță). Populația din acest teritoriu era destul de redusă comparativ cu restul
coloniilor americane (60 de mii, față de 2,5 mil.) Franța are o mare problemă de a lupta pe
mai multe fronturi în Europa și în America, ea neavând resurse suficiente să o facă eficient.
În Europa, Franța avea un comandant militar foarte eficient Maurice de Saxa. El este fiul
legitim al Electorului de Saxa. La începutul conflictului Maurice se găsea în tabăra adversă
1 Eugeniu de Savoia. Apoi, el se va pune în serviciul Franței
Franței, a Austriei, în armatele lui
obținând o victorie importantă la Fontenoy împotriva englezilor. În America, francezii nu
obțin victorii importante.
 În anul 1748, se încheie Pacea la Achen. Prusia obține Silezia. Pe plan maritim și
colonial, s-a revenit la situația de dinainte de război. Poziția francezilor în Canada rămâne
fragilă. Ea este vulnerabilă din cauza luptelor din Europa. După ce Franța a învins în Europa,
și-a recuperat teritoriile din America.
Perioada cuprinsă dintre sfârșitul Războiului la Succesiune și Războiului de 7 ani, este
destul de liniștită dar nu lipsită de incidente.

RĂZBOIUL DE 7 ANI (1756-1763)

În competiția franco-britanică, indienii au jucat un rol destul de important. Ei au fost în

majoritate aliații francezilor, dar și ai britanicilor. Încă din anii 1752-1753, au avut loc
incidente între francezi și britanici pentru zona Marilor Lacuri, un teritoriu cheie pentru
stăpânirea Americii. Existau numeroase forturi, pentru controlul teritorial al acestui spațiu
vast.
Conflictul va continua. În 1754 în cursul unei ciocniri de dimensiuni reduse, este făcut
prizonier un colonel al milițiilor din Virginia, Washington (care va juca un rol extrem de
important în Revoluția Americană de mai târziu). În anul 1755, în teritoriile pierdute de
francezi se gasea și o populație originară din Franța numiți acadieni. Pentru a nu exista riscul
ca această populație (în număr de cca. 10 mii de locuitori) să lupte de partea francezilor,
britanicii au hotărât să o deporteze în alte Colonii sau în Franța.
O altă zonă în care se loveau interesele franco-britanice a fost India și Asia de Sud-Est.
Britanicii controlau o parte dintre aceste teritorii, cu ajutorul Companiei Indiilor de Est, care
avea armată proprie și susținea expansiunea britanică. Conducătorul britanicilor Robert
Clive, încearcă să obțină sprijinul conducătorilor locali împotriva francezilor. Aceeași politică
va fi adoptată și de Franța.
Zona în care cele două puteri se confruntă este zona Bengalului (Delta Gangelui). Atât
francezii, cât și britanicii, se sprijină pe aliații locali. În 1757,are loc bătălia de la Plassey. Ea a
antrenat efective importante de ambele părți, dar puțini europeni. Englezii aveau 700 de
soldați, iar francezii 70. În schimb erau zeci de mii de luptători locali. Englezii reușesc să
învingă, datorită trădării unor conducători locali, care aflați de partea francezilor, trec de
partea lor.
În Europa, Anglia era inițial aliata Austriei împotriva Prusiei pentru reluarea controlului
asupra Sileziei. Dar lucrurile nu au stat chiar așa. Cele două războaie, de succesiune la tronul
Austriei și cel de 7 ani, au însemnat consolidarea tronului lui Frederic al II-lea conducătorul
Prusiei. Acesta se sprijinea pe o armată imensă comparativ cu numarul locuitorilor și a
teritoriului statului său. Prusia este nevoită să lupte cu o adevărată coaliție formată din
Franța, Austria, Rusia, sprijinită doar de Anglia financiar și naval.
În acest război Austria se va prezenta mult mai bine, cu o armată complet refăcută,
lucru care se va vedea, ea obținând victorii strălucite.
Războiul debutează în 1756, cu2 un atac prin surprindere a lui Frederic II împotriva Saxoniei
care va fi rapid scoasă din luptă. În 1757 începe adevărata luptă cu efective importante. La
Rossbah francezii sunt înfrânți de prusieni. În continuare se acumulează înfrângerile
francezilor.
 În Coloniile Americane războiul se desfășoară cu succese alternative. Din totalul coloniștiilor
de 3 mil., doar 60 de mii erau francezi. În acest război din Colonii francezii au făcut față
onorabil, ținând cont de dimeniunile reduse ale armatei lor și a slabei aprovizionări.
Confruntările au loc între efective de dimensiuni reduse, de la câteva sute până la câteva mii
de sodați. Francezii au stabilit relații bune cu triburile de indieni. Prinipala activitate a
francezilor în Noua Franță, era comerțul cu blănuri, indienii, fiind principalii parteneri. În
război indienii au luptat în majoritate de partea francezilor.
Francezii au un bun comandant Moncalm, care a obținut unele victorii. Ele nu sunt însă
decisive. În 1758, Franța începe să piardă din teritoriile coloniale. Pentru controlul acestor
vaste Colonii, sunt suficiente doar stăpânirea unor puncte cheie cum ar fi forturile, în
principal din cauza lipsei de efective. În 1759 în Canada, francezii au parte de două înfrângeri
la Quiberon . Acesta era un golf în peninsula Bretania. Flota franceză suferă o înfrângere din
partea englezilor. În acea perioadă Franța era condusă de un militar valoros pe nume
Choiseul, sprijinit de Ludovic al XV-lea. Cu toate calitățile sale, el nu va putea menține Franța.
Tot în 1759 are loc un eveniment important. Montcalm este înfrânt de britanici, în
bătălia de la ,,Câmpiile lui Abraham” lângă Quebec. Comandantul britanic este ucis, la fel ca
și Montcalm. Această bătălie a pecetluit soarta Canadei. În 1760 cade și Montrealul, iar în
următorii ani Franța pierde și restul Canadei.
În Europa francezii nu obțin victorii. Doar austriecii reușesc să obțină în 1759 o victorie la
Kunersdorf asupra prusienilor, ajutați și de ruși.
Alături de coaliția formată din Franța, Austria, Suedia, Rusia, apare și Spania. În tot
cursul secolului al XVIII-lea ea va fi aliata Franței. Datorită intereselor comune (în ambele țări
domneau regi din dinastia Borbon), s-a încheiat „Pactul de familie” din 1761. Spania va intra
în război alături de Franța.
Coloniile din America de Sud au fost cauza acestei decizii. Ele făceau comerț cu Spania,
dar Marea Britanie a început să se intereseze și ea de aceste Colonii. Marea Britanie
aproviziona Coloniile cu sclavi. Spania voia să recupereze Gibraltarul. Marea Britanie însă, a
ocupat imprtantante Colonii Spaniole, cum ar fi Cuba. Ea a fost deținută de britanici timp de
aproape un an. Negustorii britanici au introdus mai mulți sclavi în această perioadă, decât
spaniolii de la deținerea ei.
În Asia, britanicii au ocupat teritorii din India,care aparțineau francezilor. Ei vor ocupa și
Filipinele.
În 1761 una din aliatele Franței, Rusia se va retrage din Coaliție, la moartea împărătesei
Eliabeta. Ea obținuse mai multe succese împotriva prusienilor, ocupând pentru o perioadă
chiar și Berlinul. Pe tronul Rusiei ajunge Petru al III-lea un admirator al lui Frederic al II-lea,
care încheie un tratat de pace cu acesta cedându-i toate teritoriile cucerite de la el,
promițându-i chiar și ajutor militar. Nu s-a întâmplat acest lucru pentru că a fost înlăturat de
Ecaterina a II-a. Aceasta își declară neutralitatea în război.
Ieșirea Rusiei din război a însemnat foarte mult. În 1763 s-a încheiat pacea europeană.
Austria încheie pace cu Prusia, recunoscând sitația de dinainte de război. Prin Pacea de
3
laParis, Franța pierde unele teritorii coloniale- Antilele (Martinica, Trinidad Tobago, Santo
Domingo), care erau foarte importante pentru economia zahărului. Franța este principala
țară înfrântă în acest război.
 În America , Franța pierde Canada. Pentru a compensa înfrângerile Spaniei, Franța acceptă
să-i cedeze Louisiana. Spania pierde Florida (existau două Floride: una era peninsula propriu-
zisă de Est, iar a doua de Vest, continuarea teritoriului pe continent). După 1763 diplomația
franceză va fi interesată de obținerea revanșei.
Franța va reuși două achiziții teritoriale importante în Europa.
1.Lorena , provincie bogată în estul Franței. În această combinație intră Stanislas
Leszczynsky fost rege al Poloniei (pentru o perioadă scurtă), sprijinit de Franța. Ludovic al XV-
lea s-a căsătorit cu fiica lui Stanislas. Stanislas va primi cu titlu viager Lorena, de la Francisc
de Lorena (soțul Mariei Tereza). Francisc renunță la Lorena, în favoarea Toscanei (unde se
stinge dinastia Medici). La moartea lui Stanislas în 1766, Lorena vine la Franța.
2.Corsica a doua achiziție a Franței, are următorul parcurs. Insula apaținea Genovei aflată în
plină decădere. Pe insulă se desfășura o revoluție condusă de patriotul Pascuale Paoli,
pentru independența ei. În aceste condiții Genova pierde controlul și cere Franței ocuparea
insulei. Ea se va face cu condiția achitării costului intervenției. Genova nu va reuși să plătescă
acestă sumă, iar insula Corsica va reveni Franței.

RĂZBOIUL DE INDEPENDENȚĂ AL STATELOR UNITE ALE AMERICII (I)

Impactul Războiului de 7 ani a fost foarte mare pentru toate statele participante. Acesta
a dus la dispariția inamicului comun, Franța. Marea Britanie a dus acest război, folosind
importante resurse economice și financiare , iar recuperarea acestora însemna contribuția
tuturor coloniilor.
În octombrie 1763, George III stabilea mai multe decrete:
-în decretele referitoare la Canada, nu se amintea nimic despre legislația dintre
proprietari și cei care lucrau aici. Se menținea o anumită ambiguitate. Regimul seniorial care
funcționa până atunci nu a mai continuat, iar francezii nu mai erau menționați ca având
drepturi.
-francezii care erau catolici, au fost supuși unui jurământ de credință față de regele
Marii Britanii și biserica anglicană. Din această cauză catolicismul era doar tolerat.
-prevederile teritoriale nemulțumeau foarte mult pe coloniști. Se fixează o limită de
expansiune spre vest, situată pe linia munților Apalanși. Dincolo de această linie se găsea
rezervația indienilor, care nu avea autorizație pentru a fi ocupată, autoritățile britanice luând
acestă decizie pentru a nu crește prea mult puterea Coloniilor. Indienii care au luptat de
partea francezilor au primit anumite privilegii, pentru a fi atrași de partea britanicilor.
Pontiac căpetenia indienilor, s-a revoltat totuși împtriva britanicilor. Acest război i-a alarmat
pe britanici, care au căutat să-i liniștească pe indieni. În 1766 s-a încheiat pacea cu Pontiac,
făcându-i-se anumite concesii.
Britanicii în schimb, doreau o colonizare în Canada și Antile. Cele 13 Colonii Americane,
doreau și ele o recompensă pentru participarea lor la Războiul de 7 ani.
Introducerea unei fiscalități
4
mai aspre pentru recuperarea costurilor, au agravat
nemulțumirile Coloniilor.
-în 1763 s-a dat o lege, cea a „zahărului”, care privilegia importul de zahăr din
Antilele Britanice ( nu și a Antilelor Franceze), nemulțumind pe contrabandiștii care erau
foarte influenți în politica zonei.
 -în 1764 este interzisă emiterea de monedă de hârtie, care ducea la o mai mare
independență a Coloniilor Americane. Apar luări de poziție față de această lege, pentru că în
Parlamentul Britanic nu era și reprezentanți ai Coloniilor
-în 1765 apare legea timbrului
-în 1765 Adunarea din Virginia protestează împotriva acestor legi, spunând că proprii
locuitori ar trebui să alcătuiească legile, nu cei din alte părți
În 1763 apar primele Adunări ale Coloniștilor. La New York în 1765 are loc o adunare
împotriva legii timbrului, dar și recunoașterea fidelității pentru coroana britanică. În aceste
condiții, Parlamentul Britanic anulează unele legi, cum ar fi cea a timbrului. Dar în 1766
pentru a compensa pierderile, s-a legiferat legea pentru preponderența Parlamentului
Britanic asupra Coloniilor.
În anul următor,în guvernul britanic condus de WilliamPitt senior apare și Townshead,
care i-a unele măsuri nepopulare în Colonii, cum ar fi incartuirea (care în Europa însemna
primirea soldaților în casele civililor), dar care în colonii însemna doar hrana soldaților
briatnici și obligația pentru plata funcționarilor britanici.
Aceste legi stârnesc o puternică reacție în Coloniile Americane, jurnaliști precum John
Dickinson publică „Scrisorile unui fermier”, în care denunță aceste legi, numindu-le „legi
antieconomice”.
Coloniile Americane, dispun după modelul briatanic de propriile parlamente. Ele sunt
bicamerale. Aceste Adunări se opun luării legilor pentru Colonii, de către Parlamentul
Britanic. Există numeroase apeluri pentru retragerea acestor legi. Apare „legea boicotului”,
pentru mărfurile din Marea Britanie sau din Imperiul Colonial Britanic.
În 1770 se schimbă guvernul britanic. Vine Lordul North la conducerea noului guvern. În
acea perioadă, pe tronul Marii Britanii se afla George III din dinastia de Hanovra. Spre
diferență de predecesorii săi, George I și George II care erau interesați doar de Ducatul de
Hanovra și nu cunoșteau nici măcar limba engleză, noul suveran era mult mai ambițios. El
dorea să fie un monarh mult mai autoritar interesându-se atât de Marea Britanie, cât și de
Imperiul Colonial.
Acest guvern abrogă o parte din legile lui Townshead dar menține altele, cum ar fi
„taxarea ceaiului”, ceaiul bucurându-se de o mare popularitate în Colonii.
În 1770 are loc un evniment important, așa numitul „masacru de la Boston”. În fapt, a
fost doar uciderea unor manifestanți de către britanici. Americanii fac foarte mare caz de
acest eveniment.
În acestă perioadă,în 1772 apare o primă organizație care trebuie să conducă rezistența
împotriva britanicilor. În prima linie, sunt orașele Boston și Masechussets. Samuel și John
Hanckok sunt conducătorii acestei organizații, care trebuie să se alieze și cu celelalte colonii.
Astfel de organizații apar și în alte state americane.
În 1773, Compania Indiilor Occidentale obține mai multe privilegii, printre care și
„monopolul comercializării ceaiului”, care au nemulțumit pe comercianții din Boston. În
decembrie, ca urmare a acestei legi, un grup de patrioți în frunte cu liderii lor Samuel și John
5
Hanckok, aruncă încărcătura de ceai de pe vasele britanice ancorate în Boston.
În 1774, după o serie de dezbateri, apar unele legi pentru conciliere în Parlamentul
Britanic, privind coloniile. Dar ele au avut și alte repercursiuni:
 -portul Boston a fost închis, Coloniile protestând din nou la această măsură.
Parlamentul Britanic a mai luat o serie de măsuri împotriva Parlamentului din Massachusetts.
-unele procese care priveau funcționari sau cetățeni britanici, puteau fi transferate în
Marea Britanie, pentru a nu mai exista riscul unor presiuni locale.
-în 1774 s-a votat Legea Quebecului, care era deosebit de importantă. Canada
primește denumirea de Provincia Quebec, iar teritoriul său va fi extins spre Zona Marilor
Lacuri și Ohio. Cetățenii francezi din această provincie sunt tratați altfel : se recunosc legile
care existau înainte de Războiul de 7 ani, inclusiv religia catolică. Măsurile au fost luate
pentru a nu se contamina și Canada de revolta din State. Această lege interzicea americanilor
să pună mâna pe Canada.
-tot în 1774, avem reacții la legile scelerate luate de Parlamentul Britanic.
Parlamentul din Massachusetts refuză despăgubirea Companiei Indiilor Occidentale, în
legătură cu ceaiul aruncat în portul Boston. Drept răspuns, Parlamentul Britanic dizolvă pe
cel din Massachusetts.

RĂZBOIUL DE INDEPENDENȚĂ AL STATELOR UNITE ALE AMERICII (II)

În cadrul Congresului de la Philadelphia s-au afirmat mai multe grupări. Una era pentru
Independența Coloniilor, condusă de George Washington, iar alta era pentru colaborarea cu
Marea Britanie, numită „gruparea loialistă” (sau loialiștii).
Loialiștii, în cadrul Războiului de Independență, vor fi priviți în scurt timp drept
„trădători”. Soarta lor a fost mult discutată, ei nefiind considerați combatanți. Fiind
persecutați în timpul războiului, ei au fost propuși de britanici pentru a fi despăgubiți. Pentru
a scăpa de persecuții, foarte mulți loialiști au emigrat. Se estimează că după semnarea
acordului, peste 200 de mii de loialiști au emigrat, majoritatea în Canada.
Congresul de la Philadelphia din 1774 a respins legile luate de Parlamentul Britanic
împotriva Coloniilor. Se impune pentru Colonii, boicotul pentru comerțul cu Marea Britanie.
Se constituie o Societate Americană, pentru a supraveghea dacă legile emise de Congres
sunt efectiv respectate.
Replica Marii Britanii la hotărârile Congresului de la Philadelphia, a fost cea a
confruntării . La începutul anului 1775 guvernul Marii Britanii a decis să folosească metoda
FORTE . Pentru aceasta, s-au difuzat unele mesaje în Colonii, de felul :„ 8 milioane de
britanici plătesc taxe în valoare de 10 milioane lire, în timp ce 3 milioane de americani
plătesc taxe de doar 70 de mii de lire. Aceasta însemna că cei îndreptățiți pentru revoltă sunt
britanicii, nu americanii”. Marea Britanie este nevoită deci să intervină militar. Cine poartă
responsabilitatea declanșării ostilitățilorrămâne discutabilă, americanii au încercat să-i
provoace pe britanici, ceea ce au și reușit.
Patrioții americani s-au înarmat și au trecut la confruntări armate. Au fost două
ciocniri : la Lexington și Concordia.
6
În mai 1775 a avut loc al II-lea Congres, care va funcționa pe tot parcursul războiului, el
luând decizii importante pentru desfășurarea lui. Tot în 1775 are loc efortul militar american
spre Canada. Congresul îl numește pe George Washington șeful armatei, cu misiunea de a o
organiza și a o face aptă de luptă. Un rol importan în război o au milițiile, pentru acțiunile de
gherilă. Washington însă avea nevoie de o armată redutabilă, pentru a lupta și dincolo de
frontierele recrutate. Cu mari eforturi el a reușit acest lucru.
Când Washington a fost numit comandant al armatei, britanicii reușesc să ocupe portul
Boston pe care l-au stăpânit câteva luni. Ocuparea orașelor reprezenta un act important.
Britanicii reușesc să ocupe și New Yorkul, pe care l-au deținut până la sfârșitul războiului. În
același an, americanii declanșează o ofensivă spre Canada. La început ei obțin unele victorii,
ocupând chiar și Montrealul. Reacția canadienilor s-a făcut imediat simțită, ei începând să se
mobilizeze împotriva americanilor. La asaltul Quebecului, americanii au pierderi mari și sunt
nevoiți să se retragă.
În societatea americană, mai ales în cea din sud, exista o importantă populație de
culoare neagră aservită. Între Marea Britanie și Statele Unite, exista o competiție importantă
pentru atragerea acestei populații de partea lor. Britanicii promiteau libertatea sclavilor,
dacă aceștia se revoltau împotriva stăpânilor săi, iar americanii, dacă luptă de partea lor, în
cadrul armatei. Ambii combatanți au folosit până la urmă negrii în armatele lor.
În 1775 apare prima Societate Aboliționistă, care cerea interzicerea sclaviei. Ea apare la
Philadelphia și este prezidată de Benjamin Franklin. Mai târziu au apărut și alte societăți
aboliționiste. În 1777 prin adoptarea Constituției SUA, Statele au început să aibă și ele
propriile constituții, iar Statul Vermont a abolit oficial sclavia.

CONTEXTUL DECLARAȚIEI DE INDEPENDENȚĂ

În ianuarie este publicată o lucrare de mici dimensiuni scrisă de un politician britanic,

Thomas Paine, numită „Bunul simț”, vânzându-se într-un număr foarte mare. Socitatatea
americană era considerată, una alfabetizată.
Paine era un simplu militant în Marea Britanie, în cadrul așa numitului grup al
radicalilor. După venirea lui GeorgeIII în Marea Britanie cu pretențiile sale de monarh
autoritar, apare uncurent al „radicalior” având puțini reprezentanți în Parlament, dar cu
mare influență la masele populare. Presa avea o mare putere și popularitate în Marea
Britanie. Radicalii erau buni ziariști, pamfletari, oratori. În anii 60 ai sec. al XVIII-lea, ei s-au
afirmat puternic cerând anumite reforme de care Marea Britanie avea nevoie pentru a se
moderniza. Ei lansează ideea măriri electoratului. Din această grupare făcea parte și Paine.
În 1774 Paine pleacă în SUA, iar doi ani mai târziu publică lucrarea sa „Bunul simț”, in
care justifică apariția SUA, independența ei și propunerea de Republică,pentru Statele Unite.
Această carte a grăbit momentul aplicării Declarației de Independență .
Americanii își dădeau seama că vor face cu greu față confruntării cu Marea Britanie,
fără sprijinul unei Mari Puteri. Singura putere la care ar fi putut apela americanii cu succes,
era Franța. Ludovic al XVI-lea permisese ca americanii să fie aprovizionați cu armament, dar
clandestin.
În aceste condiții, în Parlamentul american se creează trei comisii, care aveau rolul de a
elabora fiecare câte ceva: 7
-prima comisie trebuia să redacteze un document pentru Alianța cu o mare putere
(Franța)
-a doua comisie trebuia să elaboreze o Constituție
 -a treia comisie trebuia să elaboreze o Declarație de Independență. În acestă
comisie, un rol important l-au jucat Thomas Jefersson și Benjamin Franklin. Ea a fost votată
la 4 iulie 1776.

DECLARAȚIA DE INDEPENDENȚĂ

Thomas Jefersson a elaborat un proiect care a fost ulterior modificat de mai multe ori,
eliminându-se mai ales paragrafele care făceau referire la comerțul cu sclavi (ele fuseseră
eliminate pentru a nu afecta pe stăpânii cu sclavi). Textul se baza pe „legile naturale”.
Oamenii beneficiau de drepturile naturale, fundamentale pentru existența umană : viața,
fericirea, libertatea, libera alegere etc., care erau garantate printr-un acord între guvernanți
și guvernați. Dacă aceste drepturi fundamentale erau încălcate, oamenii aveau dreptul să se
revolte și să înlăture guvernul.
La 1776 cei care au făcut această Declarație, s-au gândit că pot pune în pericol chiar
statul american, înlăturarea guvernului putându-se face doar dacă aceste drepturi erau grav
încălcate.
Declarația de Independență a fost luată, mai ales împotriva regelui George al III-lea al
Marii Britanii, care a fost acuzat în 27 de cazuri. Declarația a fost influențată de lucrările
filozofului Locke. Această declarație este primul document politic modern, care a stat la
baza independenței unui unui stat, în care sunt recunoscute „pricipiile dreptului natural”,
acordul guvernaților de a se lăsa conduși, dreptul la insurecție pentru popor ( pentru
înlăturarea celor care le încalcă drepturile).

DESFĂȘURAREA RĂZBOIULUI DE INDEPENDENȚĂ AL SUA

În condițiile în care britanicii reușiseră să-i respingă pe americani din Canada, armata
britanică a avansat în continuare din Canada spre State. Această armată însă era slab
pregătită militar. Vina o aveau ofițerii care o comandau.
Confruntările dintre armatele britanice și cele americane nu au angrenat efective
numeroase. Doar câteva mii de soldați se confruntau de fiecare parte. Elementul indian în
acest conflict a fost destul de important, dar nu decisiv. Dintre triburile indiene, cei din nord,
irokezii din Ohio au fost cei mai implicați în conflict, ei având teritoriile aproape de locurile
de confruntare. Irokiezii au luptat de partea britanicilor la fel ca în precedentul conflict
(Războiul de 7 ani). Motivul pentru care indienii au luat din nou partea britanicilor, era acela
că pericolul principal pentru ei venea din partea americanilor, care voiau să ia în stăpânire
teritoriile stăpânite de ei. În acest război indienii nu au mai jucat același rol, pe care l-au avut
în Războiul de 7 ani. 8
În 1777 trupele britanice, prost comandate și în numar de 3500 de oameni, au fost
încercuite la Saratoga și luate prizoniere. Această victorie mai mult simbolică, a fost
speculată de americani și expusă în Franța, pentru a demonstra că britanicii pot fi învinși de
americani. Franța a fost propusă pentru a interveni alături de americani.
 Tot în aceeași perioadă, britanicii își mută efortul de război în Sudul Statelor Unite, spre
Virginia. Timp de câțiva ani, această decizie parea că ar avea rezultate pentru câștigarea
războiului.
În 1777 la o lună de la Saratoga, Congresul American a adoptat „Articolele
Confederației ”, care reprezentau în fapt prima Constituție. Potrivit acesteia, ea trebuia
ratificată de celelalte Congrese ale Statelor. Ea prevedea :
-pentru numele statului, s-a adoptat denumirea de Statele Unite ale Americii
-structura organizatorică era acea deConfederație. Spre deosebire de Federație, în
care părțile constitutive conservă mai multe atribuții, Confederația era mai centralizată. Ele
nu se aflau totuși la polul opus, una față de cealaltă. În cadrul Confederației, Statele
Americane,nu făceau politică externă în mod independent.
- Congresul avea mai multe atribuții : declară război, încheie pace, asigură circulația
monetară
-între sesiunile Congresului, exista un Comitet care punea în aplicare deciziile
Congresului
-pentru teritoriile din Vest existau două variante ale americanilor : Provinciile din
Vest se puteau extinde cât mai mult / teritoriile „libere” ale indienilor erau sub autoritatea
Congresului.
La 1776 Franklin este trimis în Europa pentru a atrage Franța în conflict. Acesta
reușește, și Franța intră direct în conflict în februarie 1778. Decizia Franței a fost luată din
dorința acesteia de a-și lua revanșa față de Marea Britanie.
FRANȚA. Cel care are rolul politic major este contele Vergennes, care preia politica externă
în 1774. După Războiul de 7 ani, Franța a făcut numeroase reforme militare, ea fiind teoretic
cea mai puternică din lume. Deasemenea ea avea și o flotă importantă, mai ales dacă se alia
cu cea a Spaniei. Pentru a-i sprijini pe americani, Franța trimite echipament militar,
contingente, ofițeri pentru instruirea armatei americane și nave de luptă. Pe lângă Franța, în
conflict mai intervine în conflict și Spania. Această internaționalizare a conflictului, duce la
anumite interese particulare.
SPANIA avea o serie de interese. Principalul obiectiv din sec. al XVIII-lea era Gibraltarul,
deținut de Marea Britanie și insula Menorca. Spania mai avea o problemă. Ea avea un
conflict cu Portugalia pentru posesiunile coloniale. Portugalia deținea Brazilia, care era foarte
importantă economic. Brazilia avea mari rezerve de aur și diamante. Portugalia a prosperat
foarte mult datorită bogățiilor acesteia. Portugalia avea o alianță tradițională cu Marea
Britanie. Spania era considerată o țară dușmană de către Portugalia.
Singura țară care îi putea asigura protecție Portugaliei, era o Putere Navală. A existat o
perioadă în istoria Portugaliei, când în orientarea politică a existat un mic viraj. Era perioada
când la conducerea politicii externe a Portugaliei s-a aflat marchizul Pombal. El a putut avea
această orientare, atâta timp cât regele Portugaliei, Jose I îl susținea. La moartea acestuia,
Pombal a fost înlăturat.
În zona Brazilia, Argentina, Uruguay, Paraguay sunt conflicte la frontiere între trupele
9
spaniole și portugheze. Spania se temea pentru o eventuală intervenție a Marii Britanii de
partea Portugaliei. În anul 1779, Spania intră în război ca aliată a Franței. Rolul ei s-a limitat
în principal la transportul de arme.
 O altă putere care va fi obligată să intre în conflict, a fost Olanda. Ea dădea credite
americanilor și tolera traficul cu arme. Marea Britanie îi declară război.
În 1780 Ecaterina a II-a a Rusiei, ia o decizie importantă. Ea lansează ideea unei ligi a
neutrilor „Liga Statelor Neutre”. La ea vor adera mai multe state: Prusia, Suedia,
Danemarca, Rusia. Este importantă această Ligă pentru dreptul statelor neutre față de acest
conflict. Interesul era mai ales pentru protejarea comerțului liber pentru statele neutre.
Această Ligă nu a fost prea importantă, ea era doar un „principiu”. Marea Britanie
percheziționa și navele neutre, pentru a afla dacă pe ele se găseau arme destinate
americanilor. Această Ligă a mai fost făcută și pentru ca Marea Britanie să nu mai aibă nici
un aliat în acest conflict (caz singular pentru acele vremuri, un adevărat fiasco pentru
diplomația externă britanică).
Revenind la conflictul din SUA, britanicii obțin victorii pe Frontul Sudic din Virginia. În
1780 armata britanică obține victoria de la Charlston, cu un mare număr de prizonieri. Ea nu
a fost însă decisivă. Britanicii s-au confruntat foarte mult cu rezistența populației din sud. Ei
nu aveau un control extins și mai în profunzime al zonei ocupate. Controlau doar marile
orașe, însă nu și zona rurală.
În 1781 se consumă ultimul episod al acestui război. Este vorba de Bătălia de la
Yorktown, în care britanicii suferă o mare înfrângere în fața trupelor americanilor, care
aveau în componența lor și contingente franceze și era de două ori mai numeroasă. Armata
britanică în număr de 8000 de oameni, capitulează. După această dată, nu vor mai avea loc
operațiuni militare între americani și britanici.
Pe alte fronturi, mai au loc ciocniri armate până la semnarea tratatului. Flota franco-
spaniolă ocupă insula Menorca și asaltează Gibraltarul (asediu care a eșuat). În
OceanulIndian se afla un teatru de operațiuni secundar, cu multe confruntări navale. Franța
voia să-și recupereze teritoriile pierdute în India. Mica flotă navală franceză condusă de un
talentat comandant militar, Suffren, reușește să obțină unele succese, suficiente pentru ca
Franța să-și recupereze teritoriile din India.
Tratatul dintre SUA și Franța din 1780, stipula faptul ca cele două state aliate să nu
semneze o pace separată cu Marea Britanie. Dar nu a fost așa, în 1782 ajungându-se la un
armistițiu separat între americani și britanici.
La începutul lui 1783 s-a încheiat o pace generală, diplomațiile intrând în acțiune. Au
fost mai multe Tratate de Pace.
Marea Britanie fără a fi înfrântă catastrofal, a fost obligată să-și divizeze forțele pe mai
multe fronturi. În Antile, lângă Jamaica, are loc o bătălie navală câștigată de britanici. Marea
Britanie este epuizată de război, în țară apărând o grupare favorabilă păcii.
Pacea de la Versailles din 1783. Această pace recunoștea independența Statelor Unite ale
Americilor.
-prevederea din 1763, prin care se interzicea Statelor Americane să se extindă către
vest este caducă (nu mai este valabilă)
-Prevederea Quebec, prin care zona Ohio intra în componența Canadei este anulată,
10
SUA putându-se extinde până la Mississippi
Pacea dintre Statele Unite ale Americilor și Marea Britanie, lăsa multe lucruri
nerezolvate.
În ceea ce privește celelate puteri implicate în conflict:
 - Spania recuperează Floridele și Insula Menorca
-Franța recuperează teritoriile din India și așezările întărite de pe coasta de vest a
Africii. În Zona Antilelor, mai recuperează Martinica, Santo Domingo și Trinidad Tobago
Tratatul dintre SUA și Franța nu ia sfârșit odată cu încheierea păcii.

REFORMELE STATELOR UNITE ALE AMERICII PÂNĂ ÎN 1815

Politica externă a SUA a fost pe larg elaborată pentru găsirea celei mai bine căi, pe care
aceasta trebuia să o urmeze. Un rol foarte important în aceste dezbateri îl are Hamilton, un
om de mare valoare, considerat unul dintre fondatorii SUA. El este un foarte bun
parlamentar, ziarist și orator. El pledează pentru o formulă centralizatoare, criticând
vehement Articolele Confederației.
În 1783 are loc un alt episod important - „Conspirația de la New Burgh”. Ca un răspuns
la situația haotică după război a SUA, militarii propun un sistem bazat pe o conducere
militară condus de George Washington.
Forma de guvernământ este diputată. Unii propun soluția monarhiei. Această
conspirație s-ar părea că este un model ales după cel al Marii Britanii din timpul lui Oliver
Cromwell, care se caracteriza printr-o conducere autoritară. Washington a respins însă
aceste propuneri, el dându-și demisia din fruntea armatei. După acest episod armata nu se
va mai implica în viața politică.
Un alt punct importan discutat în această perioadă este soarta pământurilor indienilor.
Zona de Nord-Vest, adică teritoriul de lângă Marile Lacuri, era dat Canadei conform
acordului din 1767. După 1783 însă, zona vine la Statele Unite. Indienii joacă un rol
important. În 1787 s-a încheiat un acord cu irokiezii, care locuiau în acestă zonă. Indienii și-
au cedat teritoriile, în condițiile suspecte și ambigue ale tratatului. Aceste neînțelegeri cu
indienii vor continua în perioada următoare.
În 1787 Congresul care se ocupa cu colonizarea din NV teritoriului trece la o nouă
etapă, stabilind noi modalități de împărțire a pământurilor nou- veniților. În 1787 la
inițiativa lui James Monroe care are un rol foarte important în această ordonanță, Congresul
a hotărât:
1.popularea teritoriului. Când localitățile ajungeau la un număr de 5000 de oameni,
puteau trece la alegeri. Se recruta o miliție, un deputat etc. Când localitatea ajungea la 60 de
mii de oameni, puteau transmite cererea de admitere în Uniune. Primul stat din acest nou
teritoriu care ajunge la acest criteriu, va fi Ohio.
2.problema sclaviei. Sclavia nu a fost interzisă. Doar marile state nou admise sunt
state libere de sclavie. Însă legile federale îi obligau să returneze eventualii sclavi fugiți pe
teritoriul lor.
3.sistemul electoral cenzitar (care se făcea în funcție de avere), va funcționa în aceste noi
teritorii.
4.schimburile comerciale. S-au stabilit
11
regulile comerciale între State.
ADOPTAREA CONSTITUȚIEI STATELOR UNITE ALE AMERICII DIN 1788

Virginia ia inițiativa și stabilește o Conferință la Anapolis. Acolo s-au discutat chestiuni

politice și economice. S-a hotărât proclamarea unei Convenții pentru revizuirea Constituței
de la Philadelphia. Această Convenție îi reunea pe toți liderii importanți americani. S-a
adoptat o Constituție care enunță „principiul suveranității poporului” :
-Constituția se baza pe principiul „separării puterilor în stat”
-Puterea Legislativă a cerut mai multe prerogative. Prin Articolele Confederației se
creea un Parlament Unicameral
-Puterea Judecătorească .Curtea Supremă de Justiție de numele căreia se leagă
personalitatea unui mare om politic, John Marshall. El devine Președintele Curții Supreme
de Justiție timp de peste 30 de ani în care își afirmă pe deplin autoritatea. Curtea Supremă
de Justiție devine și Curte Constituțională.
În cursul dezbaterilor Constituției din anii 1787-1788 au existat și anumite polemici.
Această Constituție pune la punct o putere centralizatoare. Apar două tabere- federaliști și
antifederaliști ( republicanii care se opuneau Constituției).
Liderii federaliști sunt Hemington și Madison. În cursul acestor discuții apar unele
propuneri pentru a prevedea în Constituție, drepturile și libertățile pentru care americanii se
luptaseră. Una dintre chestiuni a fost interzicera comerțului cu sclavi, care va fi însă adoptată
la 20 de ani de la promulgarea Constituției, în 1808. În realitate, contrabanda a înflorit și
comerțul cu sclavi nu s-a oprit. În Europa, Congresul de la Viena interzisese comerțul cu
sclavi.
La Congres s-au adoptat primele amendamente. Primele 10 amendamente, au fost luate de
Congresul American în același an cu francezii (drepturile pentru libertatea
americanilor=drepturile omului)
1.Libertatea cuvântului, presei, libertatea religioasă, separarea bisericii- de stat
2.Dreptul cetățenilor să poarte arme, pentru a da posibilitatea statelor să se apere
3.Drepturile cetățenilor în raport cu Justiția
4.Inviolabilitatea domiciliului, securitatea personală, dreptul la judecată imparțială
5.Cetățenii nu sunt obligați să depună mărturie, în cazul în care se incriminează
Amendamentul referitor la inviolabilitatea proprietății care putea fi naționalizată,se
putea face doar dacă exista un motiv just.

IMPLICAREA SUA ÎN PROBLEMELE EUROPENE

După 1793, în Europa au fost conflicte aproape tot timpul, cu efective armate enorme.
În raport cu aceste țări, SUA au căutat să adopte cea mai bună politică externă:
-reglementarea comerțului
-putea să declare război 12
oricui
-reglementa amendamentele de război
-președintele american este șeful suprem al armatei și se implică în deciziile ei
-în 1789 s-a creat un departament al relațiilor externe
-armata are un anumit rol în politica indiană
 Pentru a fi cât mai eficient, Washington și-a ales pe cei mai buni colaboratori : Hamilton
și Jefersson. Problema cu care s-a confruntat Washington a fost Revoluția Franceză. Exista
pericolul ca Franța să reactiveze tratatele de alianță cu SUA din 1778. Se considera că după
1789 Franța este un alt stat.
În contextul războaielor revoluționare SUA adoptă neutralitatea. În 1794 Congresul
adoptă și întărește această hotărâre. În aceeși perioadă, ajunge în SUA și ambasadorul
Franței revoluționare. El încearcă să creeze dificultăți Marii Britanii, recrutând oameni pentru
a lupta împotriva lor. Aceste acțiuni ale ambasadorului Franței, puteau să atragă SUA în niște
conflicte care nu conveneau pricipiilor ei. S-a pus problema retragerii acestui ambasador.
În 1793 are loc o schimbare politică la Paris. În conflictul dintre girondini și iacobini,
girondinii sunt înlăturați de la putere. Ambasadorul Franței care era reprezentantul
intereselor girondinilor este nevoit să ceară azil politic în SUA. Drept răspuns, guvernul
francez îl expulzează pe ambasadorul american (cel care intervenise în favoarea lui Ludovic al
XVI-lea și a Mariei Antoaneta).
Probleme sunt și cu Marea Britanie. Unele sunt mai vechi de la 1783, altele mai noi de
la 1793. În problemele vechi, britanicii nu au respectat convențiile stabilite cu SUA (nu au
evacuat forturile de pe valea fluviului Mississippi) pentru a mai obține unele avantaje
economice și militare. Deasemenea, britanicii încercau tot timpul să-i răscoale pe indieni
împotriva americanilor, continuau comerțul cu blănuri etc. Nici americanii nu și-au respectat
toate angajamentele (cum ar fi despăgubirea loialiștilor).
Marea Britanie încerca să blocheze comerțul aliaților Franței. Britanicii au o practică
inconvenabilă americanilor- recrutarea marinarilor americani (principalul partener comercial
al SUA rămânea tot Marea Britanie).
În 1794 Washington își trimite reprezentantul pentru a încheia un tratat de comerț și
prietenie cu Marea Britanie, ceea ce și reușește. Dar acest tratat nu a rezolvat chestiunile
anterioare, Marea Britanie neacceptând neutralitatea SUA în conflictul european.
Se normalizează relațiile cu Spania. Spania deținea încă teritorii în America de Nord. În
1795, se încheie un tratat avantajos cu Spania. Se acorda libertatea navigării pe fluviul
Mississippi și se stabileau granițele celor două Floride.
În 1796 în fața Congresului, Washington ține „cuvântarea de adio”,un fel de testament
politic. Ea este foarte importantă. El critică o Europă dominată de forma de guvernământ
monarhică, caracterizată de corupție și instabilitate. Acest document este temelia
izolaționismului american.
În acel moment Washington avea dreptate. Implicarea SUA în conflictele europene însemna
un risc major, ea nefiind pregătită pentru așa ceva.
În 1796, după Washington, ajunge președinte al SUA , John Adams care era federalist.
În confruntarea pentru președenție, adversarul său a fost Thomas Jefersson. Adams era
filobritanic, iar Jefersson era filofrancez.
Adams are de gestionat relațiile tot mai proaste cu Franța. Atât Franța cât și Marea
Britanie, inspectau vasele americane, pentru a căuta o eventuală încărcătură cu arme
13
destinată adversarilor.
În 1798 izbucnește un incident. Pentru a reglementa relațiile cu Franța, Adams trimite
un grup de plenipotențiali. Ei se confruntă cu o situație neobișnuită cu negociatorii francezi.
Francezii cer o serie de sume de bani (un fel de mită), care trebuiau să ajungă și la ministrul
Taler, pentru a se ajunge la o situație avantajoasă cu americanii. Ele au fost respinse de
americani. Afacerea a rămas în istorie sub denumirea de „Afacerea XYZ”.
Președintele Adams a influențat votarea unor legi, care puneau sub semnul întrebării
libertățile americanilor : expulzarea unor persoane, cenzura presei etc. Aceste legi,au trezit
reacția lui Thomas Jefersson.
La 1800, se încheie o convenție cu Franța. Francezii acceptă unele pretenții ale
americanilor :
-libertatea mărilor
-avantajele clauzei națiunii celei mai favorizate
-Franța acceptă să rezilieze tratatele din 1778 (care nu erau în favoarea americanilor)

THOMAS JEFFERSON. Printr-o serie de tratate din 1801, Louisiana a fost cedată de
Spania, Franței. În acel moment, Napoleon în calitatea sa de prim consul ar dori ca Franța să
revină în această zonă. El are un proiect să reia Santo Domingo, Louisiana și Antilele. Din
Santo Domingo, britanicii au fost forțați să plece.
În 1794 Parlamentul francez a abolit sclavia. În aceste condiții, în Santo Domingo apare
o colaborare între negrii și francezi, colaborare care va dispărea însă în 1802, pentru că
Napoleon va reintroduce sclavia. Corpul militar francez nu va obține vreun succes militar
decisiv, fiind forțat să plece din Santo Domingo.
Aceste planuri ale lui Napoleon de a recupera teritoriile pierdute Santo Domingo,
Louisiana și Antilele, nu trebuie să i-a în calcul doar reacția britanicilor, ci și pe cea a
americanilor. Clasa politică americană va lua atitudine, propunând nici mai mult nici mai
puțin decât declararea de război Franței. Acest lucru nu s-a întâmplat totuși. Louisiana
ajunsese în posesia SUA de la Franța, care nu intrase efectiv în posesia ei. În condițiile
conflictului franco-britanic, francezii interziseseră accesul negustorilor americani, sub
pretextul că bumbacul comercializat de ei ajungea și în Marea Britanie, țară aflată sub
embargoul impus de Napoleon. Pentru a lămuri această chestiune, Jefferson va trimite ca
ambasadori în Franța pe Du Pont de Nemours și pe Monroe, care au dus negocierea cu
Napoleon. În condițiile create, Napoleon a încercat să obțină un aliat, oferind toată Loisiana
pentru suma de 11 milioane de dolari. Afacerea era foarte bună, cele două Floride,
rămânând încă la Spania.
În 1803 SUA preia Louisiana de la Franța. A apărut și o chestiune constituțională.
Președintele avea dreptul de a cumpăra un teritoriu. Jefferson este liderul grupării
antifederaliste, ostil dezvoltării orașelor și a industriei. El încurajează expansiunea spre vest,
la Pacific. În timpul mandatului său se va organiza prima expediție care să ajungă la Pacific în
1804-1806.
Americanii încep să aibă și o marină comercială în Atlantic și Marea Mediterană. În
bazinul Mării Mediterane exista ceva ce împiedica comerțul statelor europene - pirateria.
Având principala bază la Alger, ei perturbau comerțul în zonă cerând sume de bani.
Americanii vor organiza o expediție militară împotriva bazelor piraților din Alger, Tripoli și
14
Tunis, dar fără prea mare succes.

RELAȚIILE SUA CU MAREA BRITANIE ȘI FRANȚA

 Relațiile SUA cu Marea Britanie și Franța rămân neclare. Britanicii boicotează mărfurile
americane. Britanicii practică și returnarea forțată a marinarilor care făceau contrabandă (în
viziunea lor). Marinarii dezertau din flota britanică și se înrolau în cea a americanilor. Royal
Navy era o forță mondială, metodele de antrenament fiind foarte dure de multe ori marinarii
dezertau. Când erau prinși de britanici, erau obligați să se reîntoarcă. Pentru a controla zona
Mării Mediterane, britanicii instituiseră o blocadă.
În 1806 se semnează un acord al relațiilor SUA cu Marea Britanie. În 1807 are loc un
incident, dintre o navă britanică și una americană. În urma acestui incident, Congresul va
vota o lege a embargoului. SUA nu mai făcea comerț cu Marile Puteri. Ea nu a fost
respectată, mai ales în Noua Anglie ( care era în strănsă legătură cu Marea Britanie).
Federaliștii (Noua Anglie era un fief al lor) fac presiuni asupra lui Jefferson pentru a înlătura
acest embargou.
În 1809 a fost adoptată o altă lege, care diminua din rigiditățile legii din 1807, numită
„legea de neintervenție”. Această lege conține următorul mecanism:
-dacă una dintre statele care până atunci se opuneau comerțului SUA, americanii
permit relația comercială, atât cu statul care a ridicat această lege, cât și cu celălalt. Dacă în
termen de 3 luni celălalt stat nu emite un act pentru a opri confiscarea navelor americane,
prevederile cu acel stat reintră în vigoare.
Acest lucru s-a intâmplat intr-un caz. Napoleon este interesat să provoace un război
între SUA și Marea Britanie. În 1810 Napoleon a anunțat că ridică toate restricțiile care vizau
statul american. Americanii ridică și ei restricțiile de comerț cu Franța, dar și cu Marea
Britanie. Dacă în timp de trei luni Marea Britanie nu ridică restricțiile de comerț cu SUA, ea
reintră în boicot.
Nalopeon împinge Marea Britanie într-o poziție proastă, care va declanșa un război cu
SUA (în 1812). Britanicii nu prea respectau angajamentele luate în 1783 privind frontierele
între SUA și Canada. Ele nu erau prea bine reglementate (se menținea o anumită
ambiguitate). În Ohio, Marea Britanie ducea o politică de sprijinire a indienilor pentru a
menține o zonă tampon împotriva expansiunii SUA către Vest. Un conducător indian, pe
nume Shawnee Tecumseh, a reeditat activitatea lui Pontiac. În 1811 are loc bătălia de al
Tippecanoe. Combatanții nu erau mai mult de 2000 de oameni. Adversarul său, guvernatorul
zonei pe nume Hamison William (timp de o lună a fost și președintele SUA) reușește să-l
înfrângă pe șeful indienilor. Americanii descoperă că indienii erau înarmați de britanici.
În 1812 Marea Britanie era dispusă la o conciliere totală cu SUA. Congresul SUA, declară
totuși război în iunie 1812 Marii Britanii. El este purtat mai degrabă pentru onoarea națiunii
americane. Mai este totodată și un război cu miză pentru politică. Este un război cerut cu
energie de federaliști (care cereau și un război cu Franța, după ce ar fi terminat cu Marea
Britanie). Republicanii reprezentați de Statele din Vest și Sud, cereau pacea cu celelalte țări.
Președintele SUA, Madison , a fost un partizan al războiului cu Marea Britanie. Unii istorici
vorbesc de un al doilea Război de Independență, pentru recunoașterea națiunii și a
15
cristalizării sale, în fața inamicului comun : Marea Britanie.
 RĂZBOIUL DINTRE SUA ȘI MAREA BRITANIE (1812- 1815)

Principalele evenimente ale războiului au loc în Nord. Americanii pornesc ofensiva spre
Canada. Au avut loc lupte atât terestre, cât și navale (pe lacul Erie). Marea Britanie era o țară
care se înarma de 20 de ani, pentru a face față confruntării cu Franța. Americanii reușesc să
facă față războiului naval cu britanicii. În luptele terestre britanicii obțin victorii, dar suferă și
înfrângeri. Tecumseh căpetenia indienilor, îi ajută pe britanici să obțină victorii terestre, dar
care nu pot fi menținute din cauza înfrângerilor navale. Tecumseh este ucis într-un conflict,
iar alianța indienilor se destramă , ei semnând pacea cu SUA în 1814.
Mai există și un front în Sud spre sfârșitul războiului. Protagonist este Andrew Jackson
(care va deveni în 1829 președinte SUA). El își îndreaptă atenția spre cele două Floride
(aparținând de Spania, aliata Marii Britanii de atunci). Francezii la acea dată fuseseră înfrânți
în Spania. În Spania revenise Ferdinand al VII-lea, monarhul care fusese alungat
Armata lui Andrew Jackson invadează cele două Floride, pretextând că indienii semioli
conduși de Osceola, care atacau fermele izolate și pe coloniști, s-au refugiat acolo.
Războaiele dintre coloniști și indieni erau deosebit de sângeroase. Britanicii care erau aliații
spaniolilor, intervin. Se dă o mare bătălie în 1815 la New Orleans. Britanicii aveau în
rândurile lor pe veteranii din Campania Spaniolă, care au luptat împotriva lui Napoleon,
soldați deosebit de curajoși. În total, numărul combatanților de ambele părți se ridica la
circa 30 de mii de oameni. Surprinzător, americanii obțin victoria. La data când s-a dat lupta,
SUA și Marea Britanie nu se mai găseau în stare de război, pacea semnându-se în decembrie
1814 la Gand în Belgia. Dar din cauza comunicațiilor deficitare, vestea nu a ajuns și pe frontul
de luptă. Acest tratat însemna retragerea pe pozițiile anterioare războiului.
Mai există și alte chestiuni în discuție. Se admite o Comisie de Arbitraj pentru zona de
frontieră SUA-Canada. Se vor mai reglementa și zona dintre Pacific , SUA-Canada (care nu
colonizaseră zona în acel moment). Principala consecință a acestui tratat, era că SUA își
rezolvase conflictele cu celelate state (mai ales cu Marea Britanie). Pentru SUA important era
să aibă o armată permanentă și o flotă de război. Ostilitatea dintre SUA și Marea Britanie nu
s-a mai menținut, în 1815 încheindu-se un acord avantajos pentru SUA. Având în vedere
relansarea relațiilor SUA-Marea Britanie, are loc și demilitarizarea din zona Marilor Lacuri. În
1818 aceste acorduri se mai extind.
Pentru Spania menținerea controlului asupra celer două Floride era greu de făcut, din cauza
problemelor interne și a lipsei navelor de război. SUA profită de acest fapt, și duc tratative cu
spaniolii „Tratatul Adams-Onis”. Spania transferă către SUA, Florida Orientală și Florida
Occidentală (1819). Nu există o clauză de cumpărare a Floridei. Era doar o clauză, că SUA vor
despăgubi pe cetățenii care au formulat plângeri împotriva spaniolilor, care renunțau la ele,
fiind preluate de americani. SUA își luau angajamentul că nu se vor extinde către Est, spre
Texas.

16

FRANȚA ÎN PERIOADA 1715 - 1789

 La moartea lui Ludovic al XIV-lea, Franța nu avea o situație prea bună. Ea a pierdut
războiul pentru succesiunea la tronul Spaniei. Din 1715, pentru că Ludovic al XV-lea era
minor, s-a făcut o regență condusă de ducele d,Orleans. Elitele culturale din Franța criticau
sistemul monarhic. Cei doi regi care i-au urmat lui Ludovic al XIV-lea, nu s-au mai ridicat la
nivelul acestuia.
Franța avea o situație economică precară, având o mare datorie externă. Pe acest
fundal economic, apar primele critici. S-a încercat revenirea economică. John Law venit din
Scoția în Franța, face un experiment între 1716-1720. El a fost sprijinit în acțiunile sale de
ducele d,Orleans. Law a format o Bancă prin care trebuia să se emită acțiuni, iar mai târziu o
monedă de hârtie, precm și de a colecta veniturile statului. Deasemenea, Law a încercat să
valorifice și Coloniile. S-a înființat Compania Mississippi pentru a pune în valoare Louisiana
(unde a luat ființă orașul New Orleans).
Acest sistem a avut o singură reușită: achitarea datoriilor Franței, prin emiterea
monedei hârtie. Sistemul ca să funcționeze, trebuia să se bucure de încredere. Însă Law avea
dușmani, mulți speculând pe seama datoriilor.Pentru a putea specula, această monedă a
început să se schimbe în aur. Aurul care garanta masa monetară, era în scădere. Cei care au
aflat că sistemul lui Law avea probleme, s-au dus să reclame acțiunile și monedele hârtie
emise de bancă. Însă depozitul de aur al băncii s-a epuizat rapid. Aceste lucruri de întâmplau
în 1720. Au loc revolte la Paris.
Efectul pozitiv, a fost că pe baza acțiunilor și monedelor hârtie s-a reușit absorbția
datoriilor statului. Pe de altă parte, Franța a fost vulnerabilă la faptul că o singură Bancă
Centrală controla totul. În alte țări precum Marea Britanie, sistemul cu o bancă centrală
funcționa. Problemele economice au fost marea problemă a monarhiei franceze. Nevoia unei
reforme fiscale devenea evidentă și necesară. Franța a fost angajată în toate conflictele
militare ale secolului al XVII-lea, care necesitau eforturi financiare imense. Cu timpul
dezechilibrele se acumulau. Pentru rezolvarea soluțiilor economice nu existau prea multe
soluții. Una dintre aceste soluții, era mărirea impozitelor și a masei contribuabililor.
Impozitele pentru susținera războiului, au fost introduse cu ocazia fiecărui conflict la
care lua parte Franța. La războiul pentru succesiune la tronul Spaniei, a fost introdus un
impozit numit - Vingtieme ( a 20-a parte pe clădiri, manufacturi etc), plătit de către toată
societatea. Au apărut însă și excepții - clerul (scutit de stat în 1751). Însă Biserica Franței
plătea dări către stat. Adunarea anuală a bisericii hotăra suma care trebuia plătită către stat.
Aceste reforme fiscale au mulți adversari : nobilimea, clerul și Parlamentele Regionale
(în număr de 13). Aceste Parlamente sunt de fapt Curți de Justiție, care aplicau legile
regatului. Ele mai au și un alt rol (mai ales Parlamentul din Paris) - înregistrarea edictelor
regale-care intrau în vigoare doar dacă erau înregistrate în Parlament.
Parlamentul avea dreptul de a critica politica regelui. Regele la rândul său, putea să
oblige Parlamentul să adopte legile. Însă Parlamentul voia să transmită regelui, faptul că
legile trebuiau impuse doar de Parlament. Parlamentul francez era diferit de cel britanic,
17
reformat în timpul lui Cromwell.În Parlamentul francez nu există alegeri și nici legitimitate.
Funcțiile care sunt în Parlament, încep să fie transmise ereditar din tată în fiu, sau pot să fie
cumpărate. Parlamentul francez avea pretenția să aibă aceeași poziție, ca cel din Marea
Britanie.
 Alt motiv de conflict era cel religios. Încă din sec.al XVII-lea apare în biserica franceză
catolică, un curent numit „jeansenism”. Ei sunt numiți așa , după numele creatorului acestui
curent Jeansen din Belgia. Ei se considerau catolici. Pe de o parte, monarhia a sprijinit
papalitatea, iar jeanseniștii au susținut Parlamentul. Jeanseniștii au un inamic în sânul
bisericii catolice- iezuiții (care erau apărătorii papalității). La un moment dat apare o
presiune asupra iezuiților. Ludovic al XV-lea interzice ordinul iezuit în Franța, cu consecințe
importante. Iezuiții reprezentau cel mai imprtant ordin al catolicilor. Ei erau foarte buni
teologi și polemiști.
Pentru a încerca să remedieze situația, monarhia va încerca să introducă o reformă
contra opoziției parlamentare. În 1771 regele face o Comisie Regală, condusă de Manpeon.
El desființează Parlamentele, înlocuindu-le cu Tribunale Justițiare, care aveau sarcina să
distibuie gratuit judecățile. Până în 1774 ei reușesc să echilibreze și să refacă bugetul, însă
moare Ludovic al XV-lea. Succesorul său, Ludovic al XVI-lea renunță la abrogare și reface
Parlamentul.
Ideea de reformă nu este abandonată de Ludovic al XVI-lea. El dispune de câțiva
colaboratori foarte buni. În funcția de Controlor al Finanțelor, se află Jack Turgot. În Franța
apăruse o nouă doctrină economică (până atunci funcționa mercantilismul) sprijinită de
elitele culturale care alcătuiseră Enciclopedia Franceză. Ei promovau fiziocrația, care este
legată de întemeietorul ei Francois Quesnay. El are mai multe scrieri, printre care și „Tabloul
economic”. Quesnay spunea că principala sursă cu adevărat de valoare, este pământul. Deci,
agricultura era cea mai importantă, restul activităților erau mai mult parazitare. Turgot însă,
nu era de acord cu această părere. Pe de altă parte, ei încercau să găsească mecanismele și
principiile prin care să facă economia să funcționeze cât mai bine.
Fiziocrații, aveau ca principii - libertatea muncii și libera circulație a mărfurilor.Ca
urmare, Turgot vine cu ideea introducerii unui impozit plătit de toată lumea. El încercat să
aplice principiile sale :
- libera circulație a mărfurilor, abolind vămile interne;
-libertatea muncii, prin desființarea bresleleor;
- cerea convocarea unor Adunări Provinciale.
Turgot are sprijinul regelui, dar are și foarte mulți dușmani. El va fi demis în anul 1776.

FRANȚA LA SFÂRȘITUL SECOLULUI AL XVIII-LEA

La sfârșitul sec. al VIII-lea, în Franța și Marea Britanie structurile feudale dispăruseră

complet. Exista o țărănime proprietară. Aristocrația deținea aprox. 30-40% din suprafața
arabilă a țării. Biserica mai deținea și ea 5-10%, din suprafață.
După 1760-1770 în Marea Britanie debutează revoluția industrială, care însemna
introducerea și începerea unui întreg set de inovații. Trecerea de la manufactură la fabrică,
însemna faptul că producția se făcea cu mijloace și utilaje din ce în ce mai performante și
mai eficiente. Apare o nouă clasă 18
socială - proletarii. Cele mai avansate zone ale Europei
sunt Marea Britanie, Franța, Germania Renană, Țările de Jos, Nordul Italiei. Din Marea
Britanie după 1815, revoluția industrială trece rapid în Europa, mai întâi prin Belgia.
Dezvoltarea economică, zona urbană densă, disponibilitatea de capital, erau îndeplinite
perfect și în Belgia (ele au funcționat la o scară mult mai mare în Marea Britanie). În restul
Europei, era răspândită economia agrară dominată de o țărănime aservită (șerbia).
Evoluția demografică în secolul XVIII face doar parțial parte din vechiul regim
demografic (prima jumătate a secolului), caracterizat de o mortalitate și natalitate ridicată.
Începând cu secolul al XVIII-lea demografia crește foarte mult în Franța, de la 18 mil. la 28 de
mil.locuitori, iar în Europa de la 118 mil la 187 mil.locuitori. În timpul Revoluției, Franța era
cel mai populat stat al Europei. Franța se impunea și câștiga pe câmpul de luptă, în primul
rând datorită numărului combatanților (ea introdusese prima, serviciul militar obligatoriu-
conscripția), putând să surclaseze toate statele la un loc. Marea Britanie în aceeași perioadă,
trece de la 5 mil. la 10 mil.locuitori.
Cauzele creșterii demografice pot fi identificate prin ameliorarea alimentației,
sănătatea, prin eradicarea unor boli cu o rată ridicată de mortalitate (se introduce vaccinul).

EXPERIMENTELE POLITICE DIN EUROPA ÎN A DOUA JUMĂTATE A SEC. XVIII

Despotismul luminat era o formă de conducere bazată pe ideile iluministe ale

filozofilor. Conducerea în spirit despotic era concepută pentru a fi mai eficientă și de a
controla mai bine societatea. Cele mai bune exemple sunt : Prusia- Frederic II, Suedia -
Gustav III, Danemarca - Struensee, Austria - Iosif II.
Iosif al II-lea este prototipul despotului luminat. De la venirea lui la tronul Austriei, are la
dispoziție 10 ani pentru a-și pune în practică ideile și reformele :
-reforma educației
-diminuarea influenței bisericii catolice în societate
-secularizarea unor ordine călugărești care nu aveau o utilitate practică
-toleranța religioasă, care se aplica la toate religiile existente. Papa începea să fie
îngrijorat că pierde teren, în fața altor confesiuni din Imperiul Habsburgic. Iosif dorea ca
biserica să nu fie un oponent al puterii, ci un executant
-Iosif încearcă să desființeze șerbia, promulgînd o serie de legi în acest sens.
-despotismul însemna de fapt centralizarea statală. Pentru Imperiul Habsburgic era
dificil de făcut acest lucru. Centralizarea se lovea de opoziția nobiliară și de privilegiile
existente în statele respective
-utilizarea limbii germane care să înlocuiască latina. Atașamentul pentru limba latină
era destul de mare în Imperiul Habsburgic
-dezvoltarea economică și a unei industrii puternice, a fost una din preocupările lui
În Peninsula Iberică , avem două experimente :
În Spania regele Carol al III-lea a aplicat o serie de reforme. El încearcă să dezvolte
Spania prin introducerea unor legi inovatoare. Spania nu mai avea șerbie, dar era o țară
latifundiară.
În Portugalia marchizul de Pombal a făcut deasemenea o serie de reforme (Portugalia
devenise un satelit al Marii Britanii).
19
Portugalia avea o serie de atuuri - Brazilia care deținea
rezerve importante de aur și diamante. Pombal a încercat mai multe experimente pentru ca
Portugalia să se îndepărteze de Marea Britanie și să devină independentă.
În secolul al XVIII le-a apare masoneria. Venind din Marea Britanie, ea are un succes
deosebit în Europa, mai ales în rândurile aristocrației. În primul rând, prin masonerie s-au
difuzat ieile iluministe. Ea dădea impresia unei organizații secrete. În cazul lui Iosif al II-lea,
acesta a interzis masoneria, după care a refăcut-o avându-l pe el ca prim reprezentant.

EVENIMENTELE EUROPENE PREMERGĂTOARE REVOLUȚIEI FRANCEZE

Revoluția Franceză izbucnește într-un climat care este tulburat de o serie de

evenimente din Europa Centrală. Există trei cazuri de tulburări politice care premerg
Revoluției Franceze - Marea Britanie, Țările de Jos Austriece, Olanda.
Marea Britanie - are un regim parlamentar. Intră într-un conflict cu alte clase, dând naștere
radicalismului britanic. Radicalismul este o grupare influentă. În 1780 au loc la Londra timp
de o săptămână, „revoltele lordului Gordon”. Gordon este președintele anglicanilor
(protestanților).
În 1778 Parlamentul Britanic a dat o lege, prin care nu se mai persecuta catolicismul,
apărând câteva drepturi pentru acesta. Apare însă pericolul reîntoarcerii catolicismului, iar în
1780 mulțimea de oameni din Londra s-a revoltat. Aceste revolte au durat timp de o
săptămână, fiind nevoie de intervenția autorităților pentru a o înăbuși.
Radicalii voiau legi noi pentru reformarea societății, în primul rând pentru
modernizarea Parlamentului:
-votul universal
-districte electorale egale
-reforma justiției
-măsuri pentru îmbunătățirea situației sclavilor
Dar din cauza violențelor din 1780, aceste propuneri de legi au fost amânate pentru a fi
aplicate pentru mai târziu. Britanicii erau sensibili la violențele politice, din cauza
evenimentelor extrem de tulburi din sec. al XVII-lea. Evitau pe cât posibil acest tip de
violențe politice. Reformele care erau considerate extrem de necesare, nu vor fi adoptate
decât după 1815.
Olanda . În acestă țară existau la sfârșitul secolului al XVIII-lea trei grupări rivale. Prima, îl
susținea pe ducele de Orania. A doua grupare susținea menținerea actualei formule de
guvernare, iar a treia voia noi reforme în care Parlamentul să conducă. Între cele trei
grupări,au existat conflicte. Ultimele două grupări s-au unit, și pentru a preîntâmpina
instaurarea monarhiei l-au înlăturat pe standhauder. Puterile Europene au reacționat și l-au
readus pe standhouder. Patrioții olandezi sunt nevoiți să părăsească Olanda și să se
refugieze în Franța.
Belgia -există o reacție împotriva reformelor lui Iosif al II-lea. Se ajung la incidente între
austrieci și locuitorii autohtoni. Austriecii vor fi alungați. Reîntorși, austriecii îi vor învinge pe
patrioți ,care se refugiază la rândul lor în Franța.
Geneva - este o republică. Diverse categorii de oameni se cofruntă între ele. S-a întâmplat la
fel ca în Olanda. Are loc o intervenție
20
armată. Patrioții elvețieni (genevezi) se refugiază și ei
în Franța.

REVOLUȚIA FRANCEZĂ 1789-1799

 După demiterea lui Turgot, Ludovic al XVI-lea caută alte pesoane pentru a conduce
finanțele Franței. Este ales Necker. Acesta publică un buget, din care reieșea o balanță
pozitivă între încasări și cheltuieli. În buget figurau și pensiile aristocraților. Ele reprezentau
aprox. 6% din cheltuielile bugetare. Aceste pensii, în condițiile problemelor economice erau
rău văzute. În 1781 la presiunea Curții, este demis și Necker. Succesorul său este Calonne. El
caută noi soluții pentru ieșirea din impasul financiar publicând diverse lucrări. Promovează
investiții publice în drumuri și poduri. Dar este și el nevoit să apeleze la fel ca precedenții, la
aplicarea de noi impozite. Calonne voia să aplice o subvenție teritorială la care se gândise și
Turgot.
Adunarea Notabililor se convoacă în 1787. Se întâmplă un lucru,care dezvăluie lipsa de
autoritate. Adunarea Notabililor era alcătuită din nobili care erau numiți de rege și aveau un
rol consultativ. Această Adunare s-a opus reformelor regelui și a miniștrilor săi (cum ar fi o
nouă fiscalitate). Adunarea era alcătuită din mai multe Comisii. Două din cele mai
importante Comisii, erau conduse de Contele de Provence și de Contele d ,Artois. Primul este
viitorul Ludovic al XVIII-lea, iar al doilea Carol al X-lea (ultimul Bourbon). Această Adunare se
opune planului miniștrilor și propune alegerea lor doar de către Stările Generale.
Intervin și Parlamentele (Parlamentul din Paris era cel mai important). Parlamentul din
1788, arată că problemele care țin de fiscalitate trebuie să țină de Stările Generale. Pentru a
lichida opoziția Parlamentară, unul dintre miniștrii încearcă să introducă o nouă reformă, cea
a justiției. Regele acceptă doar două propuneri :
-covocarea Stărilor Generale
-dublarea numărului deputaților pentru starea a III-a
În primăvara lui 1789 se fac noi alegeri pentru Stările Generale. Primele lucrări sunt
inaugurate în luna mai a aceluiași an, iar Starea a III-a se procalmă Stare Generală Majoritară
Independentă. Regele se opune. Unul care se opune transformării Stărilor Generale într-un
Parlament, este vorba de Necker, este demis.

DECLARAȚIA DREPTURILOR OMULUI ȘI CETĂȚEANULUI

La 4 august 1789, Stările Generale s-au transformat în Adunarea Națională

Constituantă. Aceasta a renunțat la redevențele țărnilor.
La 26 august 1789, s-a adoptat Declarația drepturilor omului și cetățeanului. În acest
moment funcționa în Franța un fel de monarhie-republică.
Declarația drepturilor omului și cetățeanului va fi difuzată în perioada următoare în toată
Europa. Această Declarație a fost mult mai elaborată decât aceea a SUA. Ea cuprinde niște
legi care nu mai fuseseră adoptate până atunci, cum ar fi :
-libertatea individuală
-siguranța persoanei
-proprietatea 21
-dreptul la insurecție
Aceste formulări însemnau ruptura totală față de vechiul regim. Aici mai avem menționate :
-oamenii se nasc liberi și egali
-egalitatea în fața fiscalității
 -se definește proprietatea, care este declarată sacră și inviolabilă. Pentru interes
public, proprietatea se poate lua numai cu dreptul unei juste despăgubiri
-puterile publice se bazează pe principiul separărilor puterilor în stat
-suveranitatea națională este cea care conferă legitimitate fucționarilor, care
primesc autoritate publică
-egalitatea în fața funcțiilor, doar pe baza competențelor profesionale
Câteva legi nu erau totuși suficient de clare :
-libertatea de conștiință
-libertatea religioasă
-libertatea cuvântului
Față de Constituția Franceză, cea a SUA nu conține anumite legi.
Regele Ludovic al XVI-lea nu a promulgat această Constituție, până când nu a avut loc
un eveniment important care l-a forțat să o aprobe. Sub presiunea parizienilor Regele și
Curtea Sa sunt obligați să părăsească Versaillesul și să se stabilească la Paris. Regele este
începând cu anul 1789 , un prizonier al revoluționarilor.

PRIMA FAZĂ A REVOLUȚIEI FRANCEZE

Revoluția are puterea de a tranforma și schimba totul. Din punct de vedere religios, are
loc procesul de emancipare a protestanților și a evreilor (evreii fuseseră transformați în
cetățeni francezi, apoi, s-a încercat și asimilarea lor). S-au făcut încercări pentru rezolvarea
problemelor economice și sociale.
Pentru refacerea financiară, s-a încercat creșterea masei monetare prin emiterea unor
bonuri de tezaur (bancnote) numite assignat. În 1795 se va forma și moneda numită franc.
Napoleon în anul 1803 va stabili echivalențele în aur și argint ale francului. Acestă monedă
trebuia să aibă acoperire în metal prețios. Pentru ca statul să dispună de o anumită cantitate
de metal prețios și a garanta assignatul, s-a luat următoarea decizie - bunurile bisericii au
fost naționalizate. Este vorba de terenuri care vor fi vândute treptat, fiind folosite drept
garanție pentru assignat. Pe baza veniturilor obținute, se spera la o stabilitate care ar fi
permis emiterea monedei hârtie. Prin această modalitate s-a efectuat un transfer de
proprietate de la cler, la laici. Țăranii primesc pămănt, mai târziu ei devenind un element de
stabilitate.
În pofida acestui mecanism din cauza tulburărilor interne, războiului, recoltelor
proaste, instabilității, au generat fenomene inflaționiste, assignatul devalorizându-se destul
de mult până în anul 1797 când s-a făcut o nouă reformă.
În 1791 sunt desființate Corporațiile . S-a declarat „principiul libertății muncii”. „Legea
lui Le Chapelier” cum i se mai spunea, interzicea asociațiile pe motivul că ele contravin
principiului muncii , iar grevele vor fi interzise. Sunt abolite vămile interne și privilegiile
Companiilor Comerciale. Acestea 22
erau reformele propuse cu câțiva ai în urmă de fiziocrați .
Franța a fost împărțită în 83 de departamente . Aceasta a însemnat o rupere cu
trecutul. Departamentele erau împărțite în districte. Districtele la rândul lor erau împărțite
în cantoane, apoi în comune. Aceasta însemna o descentralizare. În timpul „terorii” s-a
încercat o centralizare (din cauza războaielor externe).
 Se creează un nou sistem judiciar. S-a adoptat un nou Cod Penal (inspirat de codul lui
Becaria). Nu va rezista prea mult, Napoleon promulgând altul. Drepturile politice - cetățenii
(după 26 august 1789). Exista o anumită inegalitate din cauza censului. Mai erau și „cetățenii
pasivi care nu participau la viața politică.
Declarația drepturilor omului și cetățeanului a fost un preambul la următoarele Constituții,
chiar și la cea din zilele noastre. Toate eceste legi noi de transformare a locuitorilor în
cetățeni, nu a luat în calcul și femeile. O femeie numită Gonges a propus o Declarație a
Dreapturilor Femeilor, însă fără succes.
În septembrie 1791 este promulgată prin Constituție o lege, prin care atestă faptul că
Șeful Statului este regele. El este însă doar un rege al francezilor (nu și de drept divin cum
pretindeau predecesorii săi). El are mai multe prerogative : poate promulga legile, are drept
de veto absolut sau suspesiv. Regele se poate opune unei legi timp de două legislaturi, care
pot dura doi ani fiecare. Dacă treceau de aceste legislaturi și legea era propusă din nou, ea
trebuia promulgată.
Problemele religioase apar imediat după secularizarea pământurilor clerului. Biserica nu-și
mai putea exercita activitatea din cauza lipsei resurselor. Spitalele, fondurile de susținere a
bolnavilor, a săracilor, a educației, nu se puteau asigura din cauza lipsei banilor. S-a căutat o
soluție. A fost elaborată „Constituția civilă a clerului” în anul 1790. Ea punea bazele unei
biserici îndepărată de vechile principii. Preoții erau aleși. Aceasta însemna că papalitatea nu
mai avea nici un rol (înainte Papa îi numea pe episcopi în funcție). Clerul urma să fie salarizat
de către stat. Această organizare nu mai semăna cu vehea organizare, iar Papa Pius al VI-lea
cere clerului să nu recunoască acest act. Constituția cerea depunerea jurământului. S-a ajuns
la o schismă, majoritatea preoților refuzau jurământul, intrând în așa numita „Biserică
Refractară”, iar cei care acceptau, destui de puțini, se grupau în „Biserica Constituțională”.
Mulți preoți aleg să plece în exil. Politica religioasă a Revoluției Franceze este cea care
generează o fractură în socitatea franceză, probleme care nu s-au rezolvat nici până în zilele
noastre.
În iunie 1791 regele și principalii săi colaboratori au încercat o evadare din Paris,
cunoscută sub denumirea de „Fuga de la Varennes”. Ludovic al XVI-lea spera să treacă la
armata de exilați care se adunase la Kobleiz. El lăsase un bilet spunând că este prizonier al
unei facțiuni politice și nu-și putea exercita funcția pentru luarea de decizii în folosul
poporului francez . Regele este prins și suspendat din funcția de monarh pentru câteva luni.
Revoluția Franceză a fost întâmpinată mai degrabă favorabil în țările vecine. Importanți
scriitori britanici se pronunțau în favoarea Revoluției. În Marea Britanie apar societăți care
pun în lumină pozitivă Revoluția Franceză. Aceste societăți încearcă să-i reînvie pe „radicali”
și politica lor. În spațiul german nume importante precum Goethe, Herder, Fichte, sunt
favorabili Revoluției Franceze. Motivul pentru care mulți monarhi erau pentru Revoluția
Franceză, era acela că Franța era cel mai puternic stat al Europei, iar dacă s-ar fi confruntat
cu grave probleme interne , nu ar mai fi putut să fie un adversar periculos.
Țările Occidentale erau legate într-un fel de problema poloneză. Polonia era într-o
23
situație disperată fiind amputată teritorial de vecinii săi. O parte din clasa ei politică
împreună cu regele Stanislas Poniatovski, încearcă să salveze ce se mai putea salva. El
împreună cu un grup de patrioți încearcă să modernizeze statul. În 1791 acestă Dietă va
adopta o Constituție, prin care încerca să emită niște legi pentru salvarea statului polonez.
Era anulat „dreptul de liberum veto” prin care dacă un singur deputat se opunea, legea nu
mai putea fi votată. Însă în această Constituție nu se specifica nimic despre desființarea
șerbiei.
Influența franceză s-a exercitat și în nordul Europei, mai precis în Suedia. Gustav al III-
lea, crescut și educat la Versailles, era reprezentantul despotismului luminat, prin autoritatea
principelui. El trece de această etapă, iar în 1789 propune adoptarea în Parlament a unui act
de „Unire și siguranță”,adică principiul egalității tuturor în fața legii. Prin această lege nobilii
nu mai aveau privilegii. Însă peste trei ani el va fi asasinat, legea rămânând totuși în vigoare.
Reacțiile internaționale nu sunt numai favorabile Revoluției Franceze. Există și o
Contrarevoluție, elementele opoziției (regaliștii) începeau să acționeze, avându-l ca lider pe
Contele d,Artoix. La Kobleiz se concentrează toate aceste elemente ale opoziției, care erau
conduse de către Conde, unul dintre cei mai capabili comandanți militari ai Franței. Această
armată nu era prea importantă. După cum se știe, regele Ludovic al XVI-lea a încercat să se
salveze ajungând la ea.
Peste tot în Europa a existat o emigrație franceză, care a făcut presiuni asupra
principilor pentru reluarea tronului de către Ludovic al XVI-lea. Astfel, Împăratul Austriac
Leopold al II-lea s-a întâlnit cu regele Prusiei la Pilniz, în Saxonia. Această întâlnire din august
1791, avea în vedere problema Poloneză, dar aici vine contele d ,Artoix pentru a-i convinge
pe cei doi să inițieze o acțiune de ajutorare a regelui francez. Ei fac apel și la ceilalți principi
din Europa, pentru ca regele Franței să poată să facă un guvern de ajutorare a poporului
francez.
Acest apel a creat o atmosferă tensionată în Franața, care va conduce în final la război
începând cu anul 1792. Mulți s-au întrebat, de ce o Revoluție care a început atât de pașnic, a
degenerat în momente de extremă violență în perioada 1792-1794 ? Unii au răspuns că
războiul generează o violență politică de stat, necesară pentru eficiența sistemului politic,
care să permită Franței să câștige războiul „dacă teroarea n-ar fi existat, Franța n-ar fi
câștigat războiul”. Școala istoriografică mai nouă, spune că episodul violent al Revoluției
Franceze ,a putut să-și impună principiile sale, și celorlalți.

PRIMA COALIȚIE EUROPEANĂ ÎMPOTRIVA FRANȚEI 1792-1797

Războiul începe în luna aprilie a anului 1792 împotriva Împăratului Habsburgilor, Francisc al
II-lea, și a regelui Prusiei, Frederic Wilhelm al II-lea. Pe plan intern, au loc evenimente care
duc la înlăturarea monarhiei. Intervenția puterilor străine pe teritoriul francez mobilizează
toate forțele franceze.
Declarația de război a statelor europene are efect pe plan intern, regele Ludovic al XVI-
lea având interesul ca în cazul înfrângerii trupelor franceze, să poată urca din pe tron.
Mai erau și două facțiuni24
rivale, girondinii și iacobinii (care voiau pacea). Războiul
convine unor interese interne.
În august 1792, comandantul prusian adresează un manifest cerând capitularea
francezilor în termeni destul de duri și injurioși, care a creat o tensiune la Paris, tradusă
printr-o escaladare a violenței în capitală. Capitala are o influență importantă asupra
evenimentelor. Elementele revoluționare numiți souslioți, adună o masă diversă de oameni -
artizani, calfe, lucrători, ucenici, care au idealuri politice, ei fiind împotriva monarhiei și a
clerului. Ei reacționează la manifestul comandantului prusian și, mobilizându-se, iau cu asalt
Palatul Tuilerie la 10 august 1792. Cei de acolo sunt masacrați, iar regele este făcut
răspunzător pentru invazie, fiind suspendat. Se poate spune că data de 10 august 1792 este
începutul pentru „prima teroare”.
Între 2-6 sept.1792 au loc asalturi ale închisorilor pariziene, iar nobilii arestați sunt
masacrați. Ea va culmina cu două evenimente între 20-26 sept 1792.
Armata prusiană este oprită în„Bătălia de la Valmie ”. Prusienii se retrag. Sub acest
efect al victoriei, o zi mai târziu se abolește monarhia, iar Franța devine Republică la data de
21 sept. 1792. Ea se va baza pe Convenția Națională (organizată prin noi alegeri). Republica
astfel organizată va căuta să facă față tuturor problemelor.

CONFRUNTAREA DINTRE GIRONDINI ȘI IACOBINI

În 1793 se întâmplă unele lucruri, care vor precipita confruntarea dintre girondini și
iacobini. La 2 iunie 1793 iacobinii vor da o lovitură de stat împotriva girondinilor, preluând
puterea. Ei au reușit pentru că s-au aliat cu elementele radicale. În momentul când se luptau
aceste două facțiuni între ele, în Franța existau mai multe probleme.
Din martie 1793 intervine un element important. Se declanșează așa numita
„Insurecțiedin Provincia Vandeea” din vestul Franței, împotriva Republicii. Este de fapt un
adevărat război civil. Apare o armată catolică și regală, cu ofițeri de carieră, care poartă un
război convențional cu trupele republicane. Ea nu poate ocupa însă principalele orașe. În
dec. 1793 are loc o bătălie pe Valea Loirei, la Savenay. Este o bătălie câștigată de republicani
care îi masacrează pe regaliști, dar și pe civili. Se va trece apoi la un război de gherilă, până
când Napoleon va pacifica zona. După unele calcule, au fost aprox. 200 de mii de victime.
Unii vorbesc de un adevărat genocid. Se pare că au fost și niște dispoziții de la Paris pentru a
depopula zona.
Izgonirea girondinilor de la putere, a declanșat la sfârșitul lui 1793 insurecții conduse de
girondini, care s-au desfășurat în mai multe departamente ale Franței: Toulon, Marsillia,
Lyon. După recucerirea orașului Lyon, iacobinii plănuiau să extermine toată populația și să
radă orașul până la ultima locuință. Dar la sfârșitul lui 1793 toate insurecțiile vor fi înăbușite.
Va lua ființă un regim dictatorial, care va lua măsuri pentru câștigarea războiului cu puterile
străine.

ROBESPIERRE ȘI COMITETUL SALVĂRII NAȚIONALE

Comitetul Salvării Naționale ține mai mult de personalitaea lui Robespierre, ajutat de
Saint-Juste și Boutton. Robespierre
25 nu se poate considera un conducător al Franței.
Comitetul avea 12 conducători, iar el era unul dintre ei. El s-a impus mai ales prin calitățile
sale personale. Legile propuse de Comitet erau promulgate de Parlament. Robespierre,
impunea și el niște legi.
Exista și un Comitet al Siguranței Naționaleavând un rol de poliție politică.
 Al treilea element pe care se baza Guvernul Revoluționar, era Tribunalul Revoluționar.
Aici sunt judecați, condamnați și executați prin ghilotinare, toți dușmanii declarați ai
Revoluției. Însuși regele a fost judecat de către Convenția Națională.
Pe lângă aceste trei instituții de bază Tribunalul Revoluționar, Comitetul Salvării Publice
și Comvenția Națională, mai existau și Comitetele Cetățenești, care denunțau pe suspecți
(dușmani ai Revoluției). Trimișii în misiune aveau puteri foarte mari. Detașați pe lângă
armată, ei puteau să demită pe loc orice suspect. Cei în cauză erau scoși și arestați, apoi
trimiși la Paris.
Dictatura fusese instituită pentru ca Franța să poată câștiga războiul extern, a se impune pe
plan intern prin stabilizare și pentru a-i învinge pe regaliști. Numărul victimelor terorii nu se
poate cunoaște cu exactitate. Din august-septembrie 1793 până în iulie 1794, se pare că au
fost arestate 400-500 de mii de persoane, dintre care aprox. 40 de mii, au fost executate, la
care se mai pot adăuga 200 de mii de vicime ale masacrului din Valdeea. Victimele au fost
din toate categoriile sociale - țărani(1/3 din total), ucenici și calfe (tot 1/3 din total), restul
nobili, preoți etc.
Teroarea, cu costul ei enorm, a fost și o perioadă în care s-a dus o politică în favoarea
celor mai mulți dintre francezi:
-legea maximului preț din sept.1793, era pentru a se fixa și stabiliza prețurile la
bunuri și pentru a se evita specula. Pentru a se evita inflația , au fost înghețate atât
prețurile, cât și salariile
-în plan religios, Campania de decreștinare a Franței urmărea excluderea elitelor
clericale. Era o acțiune a radicalilor locali. Liderii Comunei Pariziene precum Hebert, Jack
Roux (numiți și turbații) au purces la o serie de excese, cum ar fi desființarea bisericilor,
persecutarea clerului constituțional, organizarea de ceremonii care semănau cu niște
mascarade împotriva clerului.
Robespierre a introdus în locul bisericii catolice ,cultul rațiunii și cultul ființei supreme,
dar fără succes. Teroarea a fost o guvernare care a obținut și unele rezultate pozitive :
-recrutarea masivă pentru armată
-impulsionarea economică
-s-a obținut înfrângerea regaliștilor
-în iunie 1794, armata franceză obține la Fleures în Belgia o victorie imporantă.
Belgia va face parte din Franța
-practica mobilizării națiunii pentru pericolul extern, va trece apoi la alte principii
naționale
-măsuri drastice pentru toți adeversarii ei. Vor fi eliminați principalii oponenți -
Danton și liderii radicali de la Paris
- legea din iunie 1794 (anul II) simplifică procedurile de la tribunal, acuzații nu se mai
puteau apăra, condamnările fiind astfel foarte rapide. Ele au dus la erodarea sprijinului unor
deputați din Convenția Națională. Robespierre a ținut un discurs acuzator pentru trădătorii
care se aflau acolo, fără însă a numi pe cineva anume. S-a produs o Conspirație în 27 iulie
26
1794 (9 thermidor anul II), dictatura iacobină ia sfârșit, Robespierre va fi arestat și executat
a doua zi împreună cu toți colaboratorii săi .
S-a format o Convenție Teritorială care va conduce Franța timp de un an, toți iacobinii,
fiind înlăturați.
DIRECTORATUL 1795-1799

Convenția Teriotorială este un Parlament care funcționează de la 1792, dar care după
evenimentele legate de Robespierre va conduce Franța timp de un an, între 1794-1795. În
această perioadă s-au pus bazele unei Constituții, care a funcționat pe toată perioada
Directoratului.
Fratele lui Ludovic al XVI-lea care era în exil (viitorul Ludovic al XVIII-lea) are o mică
Curte . Ludovic al XVII-lea care era copil, moare în timpul Revoluției. Regaliștii, după moartea
lui Robespierre se reorganizează și încearcă să revină la putere. După 1795 în vară, se
organizează o debarcare în vestul Franței a unui corp expediționar. Aceasta va eșua. O bună
parte din prizonieri au fost executați (nobili, aristocrați, ofițeri). În 5 octombrie 1795 (13
vendemiaire anul III) la Paris, partizanii regalității organizează o insurecție, dar care va fi
înăbușită cu ajutorul lui Paul Barras și a lui Napoleon Bonaparte (el va fi denumit „generalul
vendemiaire). Cei doi au reușit în urma unei operațiuni militare să pună capăt acestei
amenințări.
Din punct de vedere al politicii externe au avut loc evenimente importante. Acum se
semnează Tratate de Pace cu statele cu care Franța se găsea în război. În 1795 la Basel, au
loc tratate de pace succesive. Prima țară care semnează tratatul cu Franța este Prusia,
interesată de a se concentra pe problema Poloniei. A doua țară este Spania, care va ceda
partea de est a insulei Santo Domingo. Din 1796, Spania va semna un tratat de alianță cu
Franța.
Încă din perioada Convenției, se elaborează o Constituție la 27 august 1795 (a anului III
-5 fructidor). Ea va lua locul Comitetului Salvării Publice. Franța nu avea atunci o Constituție
funcțională. În 1793, se elaborase o Constituție ( a anului I), destul de democratică, cu
numeroase drepturi, însă ea nu va fi niciodată aplicată. Ea trebuia să intre în vigoare, doar
când Franța s-ar fi aflat în pace cu puterile străine.
Noua Constituție, este mult mai moderată. Ea dă posibilitate doar unui mic număr de
oameni să voteze, nu exista dreptul la muncă și educație.
Puterea Legislativă, este alcătuită dintr-un Parlament, cu două Camere. Exista un Consiliu al
Bătrânilor și un Consiliu al celor 500. Cele două Camere colaborau între ele.
Puterea executivă este menținută de un consiliu numit Directorat. El era format din 5
directori aleși de Consiliul Bătrânilor, pe baza unei liste făcute de către Consiliul celor 500.
Anual prin tragere la sorți, se reînnoiește numarul directorilor cu 1/5 (un director pe an).
Barras va reuși să se mențină permanent.
Directoratul era o formă destul de curioasă de exercitare a puterii executive. De multe ori,
directorii nu se întruneau cu toții decât rareori, pentru a lua decizii comune. Ei aveau fiecare
desemnate în parte niște atribuții. Directorii au posibilatatea să numească miniștrii și pot să
delege agenți ai puterii în teritoriu.
În 1795, Constituția este27supusă unui referend (pentru a fi promulgată) de poporul
francez. Anual, Constituția a prevăzut alegerea Corpurilor Legislative a membrilor ei, cu 1/3.
Ea părea destul de democratică, însă pentru o țară instabilă cum era Franța în acea perioadă,
alegerile puteau provoca agitații. Aplicarea prea strictă a separării puterilor în stat, nu era
prea binevenită în acest moment. Ea era un fel de antidot pentru Dictatura din timpul terorii.
Altă problemă, era modificarea unei părți a Constituției care se făcea prea greu.
Tot atunci, a fost descoperită și anihilată Conspirația Egalilor. Liderul acestei conspirații,
Babeuf, este considerat un prim reprezentant al ideologiei comuniste. El voia să creeze o
societate egalitară de anihilare a proprietății private. În 1796, Conspirația este descoperită,
iar liderii ei sunt executați.
În 1797, au loc alegeri pentru a reînnoi Corpurile Legiuitoare. Au câștigat moderații și
regaliștii. Se vorbea de o lovitură de stat dată de acești moderați și regaliști. Ei au sprijin și
din partea armatei. Cel mai cunoscut general adept al acestei idei, era Pichegru. El a făcut și
politică, devenind Președintele celor 500. Dar în septembrie 1797, Barras a fost mai rapid,
decât acești conjurați, reușind să-i neutralizeze în această încercare de preluare a puterii, tot
cu ajutorul lui Napoleon. Deputații considerați periculoși vor fi înlăturați. Este o lovitură de
stat. Alegerile din 1798 ilustrează deplin acest lucru. Cei care câștigă aceste alegeri, sunt cei
cu simpatii de stânga (iacobinii). În mai 1798 s-a mai dat o lovitură de stat, anulându-se
mandatul unor deputați de stânga.
Din punct de vedere al politicii externe, Directoratul obține succese foarte importante,
în condițiile în care războiul cu Marea Britanie și Austria, continua. Este perioada în care se
distinge generalul Napoleon, în Campania din Italia 1796-1797. El se afirmase până atunci
doar în Franța. Bonaparte primește o armată de diversiune, formată din 36 de mii de soldați,
prost înarmată și indisciplinată, dar care reușește să o organizeze, iar printr-o campanie
fulger în Italia reușește să zdrobească armatele austriece (cuvintele sale sunt legendare
pentru încurajarea soldaților: „Soldați, sunteți goi, prost hrăniți, guvernul nu vă poate da
nimic...Nu aveți nici bocanci, nici încălțăminte, nici cămăși, aproape de loc pâine, și magaziile
noastre sunt goale; acelea ale inamicului sunt pline cu tot ce vreți : depinde de voi să le
cuceriți. Voi o voiți, voi o puteți. Înainte!”). El forțează Austria să capituleze, încheind pacea
de la Campo-Farmini. Această pace a însemnat ca Austria să recunoască cuceririle franceze în
NV Italiei și crearea Republicii Cisalpine (Lombardia). În schimb, Austria era împuternicită să
ocupe Veneția. În 1797 Franța mai continuă războiul doar cu Marea Britanie.
Idealul unității italiene a fost puternic impulsionat de politica Franței în Peninsula Italia.
După trecerea Alpilor în 1796, Napoleon are o politică proprie în aceste teritorii. El aplică o
formulă experimentală pentru creearea Republicilor Surori. Prima dată înființează Republica
Cisalpină. Genova este ocupată și transformată în Republica Ligurică. Trupele franceze
sprijineau aceste republici. După 1798 ei vor ocupa statele pontificale, iar Papa va fi obligat
să plece. Acest teritoriu va fi și el transformat în Republică Romană. În 1799 Napoleon
respinge trupele Neapolelui, transformând teritoriul lor în Republica Parthenopeană. La
Napoli se instalează un guvern format din patrioți locali.

EXPEDIȚIA DIN EGIPT 1798-1799

Expediția începe în primăvara

28
lui 1798. Ea ridică însă o problemă. Inițial această
expediție a fost sugerată de Napoleon pentru a da o lovitură Marii Britanii. Această
interpretare însă este foarte vulnerabilă, pentru că situația geopolitică nu prea părea a fi așa
bună, Egiptul făcând parte din Imperiul Otoman. Ea putea crea probleme Marii Britanii doar
prin interceptarea unor rute comerciale, sau poate cel mai important motiv ar fi controlul
bazinului Mării Mediterane și a Strâmtorilor. Se putea creea impresia înlocuirii Imperiului
Otoman în plină decădere cu Rusia, care trimisese deja trupe la Strâmtori. Francezii în
drumul lor spre Egipt ocupă Malta, care era un punct strategic important (pentru scurt timp
însă).
Expediția debutează bine, francezii înregistrând o victorie asupra forțelor locale ale
mamelucilor (el își motivează soldații : „Soldați, din înălțimea acestor piramide 40 de secole
vă privesc...”). Dar flota amiralului britanic Nelson interceptează navele franceze ancorate în
golf și le distruge. Armata franceză rămâne prizonieră în Egipt și nu mai poate primi ajutor. În
momentul victoriei lui Nelson se poate spune că Napoleon este înfrânt. Napoleon mai
încearcă însă o soluție de salvare. El încearcă să se îndrepte spre Strâmtori prin Siria. La
vremea respectivă Egiptul era condus de către Mehmed al II-lea care dorea să se emancipeze
de Imperiul Otoman, pe care spera chiar să-l cucerească prin ocuparea Strâmtorilor.
Expediția lui Napoleon spre Strâmtori eșuează, ea oprindu-se în Libanul de astăzi.
Corpul expediționar francez va capitula, fiind repatriat mai târziu în Franța de navele
engleze. Singurul punct pozitiv a fost cercetarea științifică, Napoleon luând cu el la plecarea
în Egipt un număr considerabil de cercetători și specialiști care au studiat cu atenție vechile
monumentele ale egiptenilor.

FRANȚA ȘI POLITICA FRONTIERELOR NATURALE

În această perioadă Franța a avut o politică expansioanistă. Franța a elaborat totuși o

doctrină, aceea de a da dreptul popoarelor la autodeterminare. Ea a dat ajutor (chiar și
militar) unor popoare pentru a se emancipa de sub stăpânirea puterilor care le subjugau.
O altă idee, este cea a frontierelor naturale. Ea fusese pusă în practică mai demult de
către Ludovic al XIV-lea. Acum ea revine în actualitate. Sunt câteva chestiuni care atestă
această politică a Franței :
-Franța are pe teritoriul ei o enclavă papală la Avignon . Încă din 1789 locuitorii ei se
pronunță pentru unirea cu Franța. Adunarea Constituantă este destul de prudentă. Abia în
1791 Constituanta votează pentru Unirea Avignonului cu Franța.
-politica frontierelor naturale se va vedea ceva mai târziu în legătura cu Savoia și
Nisa. În 1793 aceste teritorii vor fi alipite la Franța.
-problema belgiană. Inițial Belgia era a dinastiei de Habsurg, care avea problemele ei
în cadrul Imperiului Romano-German. În iunie 1794 armata franceză învinge armata
austriacă la Fleurus. Această victorie lasă Belgia la discreția Franței. Sunt păreri pro și contra
anexării Belgiei la Franța. S-a preferat totuși anexarea ei, în 1795 Belgia devind în mod oficial
posesiune a Franței. Ea este organizată în departamente unde se va aplica legea franceză
timp de 20 de ani
-problema coloniilor. Franța neavând o flotă comparabilă cu cea a Marii Britanii are
dificultăți în a le menține. Ea le 29
pierde, apoi le recâștigă. La început, Franța Revoluționară a
acordat o anumită autonomie comunităților franceze din Colonii. Această autonomie nu se
referea și la autohtoni.

REVOLTA DIN HAITI

 În 1791 în Haiti se declanșează o insurecție împotriva francezilor. Este o adevărată
Revoluție care a durat mult timp, cunoscând unele episoade sângeroase. Marea Britanie a
încercat să profite intervenind și ocupând insula pentru un timp, dar a renunțat după scurt
timp din cauza dificultăților întâmpinate. Aici exista o ierarhie în funcție de metisaj. Mulatrii
sunt aceia care vor declanșa Revoluția. Mai târziu vor cădea ei înșiși victime negrilor, care vor
încerca să-i extermine.
În 1794 în Franța s-a adoptat un decret pentru desființarea sclaviei. S-a ajuns la un
climat de pace între francezi și negrii. Toussant-Louverture fost sclav eliberat înainte de
Revoluție, devine el însuși proprietar de sclavi. El a avut un rol important în aceste
evenimente. El are relații bune cu francezii până când Napoleon va prelua puterea în Franța,
și se hotărește să reinstaureze sclavia. Napoleon va încerca să-și recâștige poziția în colonii.
În 1802 Napoleon va reintroduce sclavia în Colonii. El va trimite un corp expediționar în
Santo-Domingo (Franța semnase un acord de pace cu Marea Britanie și putea trimite nave
pe mare fără a fi interceptate). Dominicanii însă, aveau o armată bine organizată cu care vor
reuși să-i alunge pe francezi. Toussant, conducătorul răsculaților, va fi luat prizonier și va
muri în Franța.
Unul dintre comandanții negrii va prelua puterea și se va proclama împărat sub numele
de Jacques I. în 1804 se va proclama independența insulei Haiti. Franța însă nu evacuase în
întregime insula, un grup de aprox. 10 mii de albi rămânând pe insulă. Negrii vor declanșa o
politică de exterminare a albilor. El se poate numi primul genocid modern.

INTRAREA LUI NAPOLEON PE SCENA POLITICĂ ȘI MILITARĂ A FRANȚEI

Napoleon are câteva idei care sunt corecte. El are în vedere să ia măsuri de consolidare
a statului francez și pacea cu puterile europene, în condițiile în care după expediția din Egipt,
în 1798 s-a creat a Doua Coaliție Europeană formată din Marea Britanie, Rusia, Imperiul
Otoman și alte câteva state europene mai mici ( cum ar fi Regatul Neapolelui). Austria va
intra și ea în război, încheind o alianță cu Rusia pentru a lupta împotriva Franței. Bazinul
Dunării va deveni centrul operațiunilor militare. În primă fază armata franceză suferă câteva
înfrângeri din partea rușilor. Curând situația se va schimba.

NAPOLEON LA CONDUCEREA FRANȚEI

În 1799 Franța are o conducere care pierde din putere. Directoratul are mari probleme,
mai mulți miniștrii având vederi de stânga, Fouchet (ministrul de externe), generalul
Bernadot (ministrul de război) creează probleme. Barras este singurul care nu are vederi de
stânga. 30
Din punct de vedere al situațieiexterne, intervenția trupelor ruse are efect asupra celor
franceze care sunt înfrânte în primă fază. În septembrie 1799 are loc o mare bătălie lângă
Zurich, forțele ruse fiind înfrânte. Rusia se va retrage ceva mai târziu din Coaliție.
 Din punct de vedere al situației interne se întâmplase ceva în vara lui 1799. Regaliștii au
organizat mai multe insurecții în Franța, inclusiv în Vandeea. Ele au fost însă înfrânte.
Napoleon se prezintă în formula de „om providențial”(salvator). El dă o lovitură de stat în 9
noiembrie 1799 (lovitura din 18 brumar anul VIII). Napoleon a fost ajutat în această tentativă
de Moreau și de fratele său Lucien Bonaparte. Le va impune să voteze pentru el, formându-
se Consulatul (alcătuit din trei persoane, dar de fapt singurul care conducea era Napoleon în
calitatea sa de prim consul). Au fost câteva împotriviri, dar în final această formă de
conducere a fost adoptată.
Consulatul se bazează pe Constituția din 25 dec. 1799 (anul VIII- 4 nivose), elaborată
atunci cu concursul lui Napoleon, el creând noi instituții care îl avantajau :
Puterea Executivă
-deținută de trei consuli, Napoleon având calitatea de prim- consul
-există miniștrii
-nu există însă guvern
Puterea Legislativă. Napoleon nu a dorit să slăbească această instituție. El a creat trei
puteri :
-Tribunatul , cu o sută de membrii
-Corpul Legislativ- cu cei trei sute de „muți”(votează proiectele de legi fără a le
amenda)
-Senatul - are un rol important în timpul lui Napoleon. Verifică constituționalitatea
legilor și poate să modifice Constituția.
Constituirea acestor Corpuri Legislative nu s-au făcut în baza unor alegeri, ci prin numiri
și cooptare. Modernizarea Franței a fost făcută în timpul Consulatului. Ceea ce a pus la punct
Napoleon nu a fost o dictatură militară, ci un regim autoritar care a pus în valoare Franța.
Este un regim personalizat, care poate să funcționeze gravitând în jurul unei persoane
(Napoleon) care cunoaște succesul, atât militar cât și economic.

CONSULATUL 1799 - 1804

Consulatul reprezintă o epocă de modernizare a Franței, pe baza căruia statul francez

funcționează și astăzi. Este perioada cea mai fecundă din întreaga istorie a Franței.
La preluarea puterii, Napoleon avea destui de mulți adversari. În 1800 la puțin timp
după ce Napoleon devine consul, el scapă dintr-un atentat organizat se pare de monarhiști.
Atât în privința complotiștilor, cât și a monarhiștilor, Napoleon a încercat să risipească
bănuielile în privința revenirii monarhiei. El se gândea chiar să înceapă o altă formă de
organizare. În 1799 armata nu fusese pe deplin de acord cu venirea lui Napoleon la putere.
În 1802 se descoperă un complot în cadrul armatei, în care se pare că era implicat și
generalul Bernadot. Acest complot 31
i-a dat posibilitatea primului consul să epureze din ofițerii
armatei care nu erau de acord cu el.
Tot în 1802 este întocmită Legiunea de Onoare, cea mai mare distincție onorifică pe
care o putea acorda Franța. Tot în 1802 există o modificare a Constituției a anului 8 (unii
vorbesc chiar de o altă Constituție a anului X). Principala schimbare constă în acordarea
consulatului pe viață pentru cei trei consuli.
În acești cinci ani cât a funcționat Consulatul, a fost o perioada de pace pe care Franța
nu a mai avut-o de mult timp. Opera de consolidare a statului francez a avut-o Napoleon,
care a încercat să consolideze, să modernizeze și să stabilizeze statul.
Măsuri de ordin financiar
-el a organizat un nou sistem fiscal prin care se putea afla cu exactitate numărul de
contribuabili, precum și angajarea unor buni funcționari care puteau să colecteze mai bine
impozitele.
-pentru o economie puternică era nevoie de o monedă puternică. Francul introdus
în timpul Directoratului, a fost întărit în perioada Consulatului.
- la 13 febr. 1800 (24 pluviose anul VIII) se înființează Banca Franței, cu un capital
inițial de 30 milioane franci, care va deveni o societate pe acțiuni. O bancă poate funcționa
prin acumularea unor capitaluri inițiale, apoi se pot emite acțiuni care vor fi vândute, iar cu
banii obținuți se putea întări Banca emitentă. Statul a intervenit și el cu banii din bugetul
țării, pentru a avea controlul acestei instituții, având capital majoritar. Banca Franței era o
societate semiprivată, având dreptul să emită monedă (francul), care este consolidat de
Napoleon în 1803, prin paritatea cu argintul (4,5 grame de argint). Prima devalorizare a
francului a avut loc în timpul primului război mondial . Șeful statului putea să numească pe
Guvernatorul Băncii. Expresia „cele două sute de familii care stăpânesc Franța”, face
referire la acele familii din marea burghezie care au subscris primele capitaluri inițiale ale
Băncii Franței.
Reforma administrației
În 1800 se creează Institituția Prefectului (departamentul) condusă de către un prefect,
arondismentul (care era în locul districtului, dar având o suprafață mai mare) era condus de
către un sub-prefect, iar comuna condusă de către un primar . Prefecții sunt recrutați din
cadrul Adunării, pe baza experienței și a meritelor personale.
Justiția
În timpul lui Napoleon, aparatul justiției cunoaște o reformă profundă prin legea din 18
martie 1800 (27 ventose anul VIII), păstrându-se vechea ierarhie creată de Revoluție. Curtea
de Casație se afla în vârful piramidei Justiției, terminând pe ultimul loc cu judecătorii de
pace.
-sunt reglementate profesiunile din cadrul Justiției - Corpul Notarilor, Avocaților (prin
instituirea barourilor).
-în 1804 se elaborează Codul Civil, care conține legi privind libertățile individului,
rolul familiei etc. Codul Civil este un document care reflectă ideile din acel moment, el
reprezentând un progres. Însă avea și unele hibe, recunoscând inegalitaea dintre bărbat și
femeie.
-este abrogat dreptul de primogenitură cu anumite probeme de rezolvat. La țărani s-
a obsevat în primul rând efectul împărțirii pământului la mai mulți moștenitori, ducând astfel
32
la micșorarea loturilor și implicit la nerentabilitatea sa. Prin această lege, moștenirea
revenea primului născut, păstrăndu-se astfel integral lotul de pământ.
-au fost adoptate și modernizate Codul Comercial în 1807 și Codul Penal în 1810
 -printre organele care sunt chemate să mențină ordinea și să ajute statul se află și
Jandarmeria, care este cea mai importantă din acest punct de vedere. Ea a fost reorganizată
și dezvoltată fiind condusă de un mareșal. Ea menținea ordinea mai ales în zona rurală.
Jandarmeria mai avea și un alt rol . Franța se confrunta cu fenomenul brigandajului
(banditismului). Existența unor bande crea o stare de insecuritate în teritoriu. Ea a fost
neutralizată de către Jandarmerie. Jandarmeria mai avea un rol în cadrul nesfârșitelor
războaie (dezertările, refractarii care erau la un moment dat în număr de 100 de mii de
oameni)
Religia
În Franța exista o schismă între o biserică minoritară și o biserică refractară (catolică). Pentru
a pune capăt acestei schisme s-a încercat să se ajungă la o înțelegere cu Papalitatea. Papa
Pius al VI-lea murise în exil, teritoriile papale fiind transformate într-o Republică controlată
de statul francez. Noul Papă, Pius al VII-lea, a ajuns la o înțelegere concretizată în anul 1801
printr-un Concordat, încheiat între papalitate și statul francez pentru reorganizarea bisericii
catolice din Franța.
Acest Concordat face referire la încetarea sciziunii bisericii în Franța și să se înființeze o
nouă biserică. Episcopii Constituționali erau controlați de stat, însă episcopii refractari se
supuneau doar Papei. Se pune capăt acestei schisme, fiind numiți noi episcopi din rândul
refractarilor. Concordatul mai prevedea și o serie de drepturi pentru intervenția statului.
Puterea politică din Franța putea numi episcopii, iar Papa îi confirma în funcție.
Clerul era salarizat prin intermediul Bugetului Cultelor. Fanța avea aproximativ 1 milion
de protestanți și aproximativ 70 de mii de evrei. În timpul lui Napoleon se reorganizează
statutul acestora, intrând și ei în sistemul de salarizare. Acest sistem a funcționat mai bine de
100 de ani.
Învățământul
Prima lege din 1802 care privea învățământul, creează obligativitatea învățământului
primar, înființându-se mii de școli. Se organizează și învâțământul secundar care dădea
cadre militare și funcționari publici. Napoleon fiind acela care a înființat Bacalaureatul.
În 1806 se organizează Univesitatea Imperială.Era un sistem de organizare și control al
sistemului de învățământ. Napoleon reorganizează și stabilește tipul standard al universității
moderne : Facultatea de Litere, Facultatea de Medicină, Facultatea de Teologie, Facultatea
de Drept, Facultatea de Arte.

IMPERIUL NAPOLEONIAN

Circumstanțele care au dus33

la crearea Imperiului. Totul a pornit de la un complot din
1804. Sunt implicați câțiva comandanți militaricu nume sonore : Moreau și Pichegru. Alături
de aceștia, mai era implicat în complot și unul dintre conducătorii Revoltei din Vandeea -
Cadindal . A mai fost implicat și ducele d ,Enghien, care era fiul ducelui de Conde. Ei doreau
îndepărtarea lui Napoleon și revenirea monarhiei. Conspiratorii au fost arestați. Generalul
Pichegru a fost găsit mort în Închisoare. Ducele d ,Enghien care era înrudit cu Bourbonii, nu
era implicat direct în complot. El a fost răpit din Germania, apoi executat în Franța . Se pare
că această execuție a fost un mesaj, pentru a se transmite că nu se mai dorea revenirea la
monarhie .
Aceste complot a fost folosit de Napoleon pentru a proclama Imperiul. Primul pas a
fost făcut de Tribunat, care a propus ca funcția de Prim Consulsă fie ereditară (urmașul putea
să fie din familia sa), punându-se bazele unei dinastii . Această modificare a fost supusă unui
referendum, care a fost aprobată.
Următorul pas a fost proclamarea Imperiului printr-o procedură care a fost votată de
Senat, prin care putea să fie modificată Constituția printr-un Act-Consult, adică Proclamarea
Imperiului.
În mai 1804 se introduce Imperiul. Încoronarea lui Napoleon are loc la 2 decembrie
1804 (și a împărătesei Josefina) la Notre-Dame. Ceremonialul este hibrid (se inspiră din
ceremonialul lui Ludovic al XIV-lea) sugerându-se și o legătură cu Carol cel Mare și Imperiul
Carolingian. La această ceremonie este invitat și Papa, dar ca simplu asistant, legitimând
prin prezența acestuia Titlul Imperial.

STATUL LUI NAPOLEON

Regimul lui Napoleon nu este o simplă dictatură militară. Este un regim în care se îmbină
atât formule de autoritarism , cât și formule liberale. În cadrul acestui regim, se putea
accede la funcțiile de stat pe baza meritelor personale . Totuși, pincipiul separărilor în stat nu
funcționa perfect. Judecătorii nu erau tocmai independenți.
Francezii sunt interesați de un regim care să le asigure cât mai multe facilități (cum ar fi
cazul țăranilor care au fost împroprietăriți). Este un regim personal. Napoleon reprezintă
Franța, un șef de stat și un comandant militar. Un astfel de regim, poate să funcționa doar
dacă succesele sunt permanente (în caz de război permanent). Dacă apar înfrângeri acest
regim începe să se clatine, neputând să mai funcționeze după înlăturarea lui Napoleon, care
era liderul..
Este un stat care funcționează cu un guvern puțin numeros - Internele, Ministerul
Războiului, Ministerul Coloniilor (dar care nu prea funcționa din cauza lipsei coloniilor pe
care Franța le-a pierdut în favoarea Marii Britanii, posesoare a unei flote extrem de
puternice), Ministerul Învățământului. Însă nu avem de-a face cu nașterea unui guvern de
echipă având în fruntea sa un prim ministru. Napoleon discută cu fiecare ministru în parte,
cum făcea și Ludovic al XIV-lea. Statul napoleonian se bazează pe miniștrii și funcționarii săi.
El mai înglobează și Episcopatul. Napoleon folosește biserica pentru controlul social,
elaborând un catehism.

SOCIETATEA FRANCEZĂ
34
Franța are aproape 30 de milioane de locuitori. Deși în timpul Consulatului s-a înființat un
birou de statistică. El nu a reușit să facă un recensământ adevărat, dar a reușit să facă unele
lucruri importante.
 Franța este statul cel mai populat din Europa (exceptând Rusia). În privința
recensământului situația Rusiei era mult mai proastă. În Franța regimul demografic se
apropie de regimul demografic modern (trecerea de la regimul demografic vechi,
caracterizat prin natalitate și mortalitate ridicată), scăzând mortalitatea și crescând
natalitatea. Un indiciu important fiind scăderea mortalității infantile.
Încep să se vadă în cazul Franței unele elemente, prin care populația sa a stagnat în tot
cursul secolului al XIX-lea. Franța a pierdut în timpul Revoluției și a Imperiului aproape 1,5
milioane de oameni (incluzând și pierderile din timpul „masacrului din Valdeea”).
Franța este dominată de o populație rurală. Țăranii reprezintă o bază politică pentru
regim. Ei au avut mai multe beneficii prin împroprietărire (confiscarea averilor clerului). În
timpul Imperiului a fost menținut un preț ridicat la alimente, țărănimea având profituri
importante.
În timpul lui Napoleon s-a înființat unitatea de bază- comuna (urbană sau rurală).
Existau circa 30 de mii de comune în Franța. Pe plan local, administrația era asigurată de
funcționar. Două personaje controlau comunele rurale - preotul și învățătorul. În funcție de
comună, existau școli primare și școli secundare.

SOCIETATEA URBANĂ
Principalele orașe cu peste 100 de mii de locuitori, erau doar Parisul, Lyonul și Marsillia.
Majoritatea orașelor erau mai degrabă de talie mică și mijlocie. Impulsul economic al acestei
societăți urbane, este dată de către industrializarea intensă (nu la fel de extinsă ca în cazul
Marii Britanii). Blocada Continentală a stimulat dezvoltarea industrială în lipsa concurenței
britanice. Această șansă a industrializării Franței, a făcut ca la sfârșitul Imperiului lui
Napoleon să existe aproape două milioane de muncitori.
Efectele Blocadei Continentale și a întreruperii contactelor comerciale cu britanicii au
fost importante. Apariția acestui proletariat (cele două milioane de muncitori) a însemnat o
reglementare de muncă între patron și muncitori, prin apariția unor Consilii în 1806 (pentru
medierea conflictului). Grevele erau interzise (Codul Penal prevedea acest lucru).
Napoleon, după instituirea Imperiului a reglementat instituțiile : Casa Împăratului și
Casa Împărătesei (având și demnitari).În 1800 sunt numiți primii mareșali (au fost în total 26
de mareșali). În 1808 se creează o nobilime a Imperiului ( care nu admitatea însă privilegii
cum se întâmpla cu vechea nobilime), care era mai mult onorifică. Aceste titluri nobiliare
sunt acordate funcționarilor, primarilor, ofițerilor etc. Au fost create în total 3600 de titluri
de nobili. Mareșalii au primit titluri de duci și de prinți. Orașele importante nu au la început
primar. Ele sunt organizate în cadrul arondismentelor (care aveau un primar). Mai târziu
orașele au dreptul la un primar, cu excepția Parisului.

FRANCMASONERIA
35
Francmasoneria a cunoscut o popularitate foarte mare în rândul aristocrației, chiar înainte
de 1789. Foarte mulți au adoptat masoneria, devenind membrii în lojele masoneriei. Loja
Marelui Colier înființată în 1775, a fost condusă de ducele d ,Orleans (care își va pierde viața
la Revoluție fiind executat.Era tatăl lui Louis Philipe).
 În 1789 în urma unui acord între obediențe, se creează Grand Orient de France (și
astăzi cea mai importantă organizației a Francmasoneriei). În timpul Imperiului,
conducătorul Lojei Grand Orient de France a fost Josef Bonaparte (fratele lui Napoleon).
Mulți funcționari, mareșali, generali, ofițeri superiori, sunt membrii ai Francmasoneriei.
În timpul campaniilor militare, ofițerii masoni facilitau intrarea notarilor locali din alte țări în
Masonerie, pentru adoptarea stilului de viață francez.
Exista o regulă în masonerie de a nu-și ucide fratele (care era mason), ofițerii inamici se
întâlneau pe câmpul de luptă și se recunoșteau pe câmpul de luptă dacă erau masoni, prin
anumite semne.

A DOUA COALIȚIE EUROPEANĂ ÎMPOTRIVA FRANȚEI DIN 1798-1801

În cadrul acestei Coaliții, au făcut parte Marea Britanie, Imperiul Otoman, Austria,
Rusia, Regatul Neapolelui. Ea a fost cauzată de expediția lui Napoleon în Egipt. Războiul se
desfășoară pe două fronturi : Nordul Italiei unde acționează Napoleon și Centrul Dunării
unde acționează generalul Moureau. În ambele cazuri, francezii vor obține victoria. În Italia
de Nord la Morengo, Napoleon învinge cinci armate austriece succesiv, iar Moureau la
Hotenlinden în Austria , înregistrează aceleași succese.
Negocierile de pace încep în 1801 la Luneville. Este un tratat, în care se specifică
prevederile tratatului din 1797. Austriecii cedează Lombardia și recunosc teritoriile de la vest
de Rin. Cei care vor continua însă războiul, vor fi britanicii.
RUSIA a avut o atitudine ostilă Revoluției Franceze, Ecaterina a II-a lansând Rusia în Coaliția
antifranceză. Pavel I urmașul ei, acceptă inițial să lupte împotriva Franței, intrând în război în
1798 și obținând câteva victorii. Însă problemele încep să apară odată cu lungirea liniilor de
aprovizionare, care au ajuns până în Elveția.
Dintre generalii francezi, doar doi erau capabili să poarte lupte fără indicațiile lui
Napoleon : Messena și Douval. Murat nu era un comandant independent eficient. El
comanda cavaleria în șarjă în timpul bătăliilor. Murat a fost și Rege al Neapolelui. După
abdicarea lui Napoleon, Murat a tratat cu aliații pentru păstrarea tronului Neapolelui. Va
eșua însă. El a încercat să înființeze primul stat independent din Italia.
În 1799 armata rusă suferă o grea înfrângere lângă Zurich. După această înfrângere,
comandanții ruși au cerut țarului să scoată armata din război. Rusia iese din război în anul
1800 și constituie o Ligă a Neutrilor, care trebuia să apere interesele statelor neutre în acest
conflict. Din această Ligă făceau parte Suedia, Rusia, Prusia .
În 1801 are loc un mare complot în Rusia. În urma acestuia, țarul Pavel I este asasinat. Îi
urmează fiul său Alexandru I. Sunt dovezi că fiul său știa de acest complot. Noul țar
Alexandru I este mai degrabă favorabil
36
relațiilor cu Marea Britanie.
Tot în 1801 Austria semnează și iese din război prin tratatul de la Luneville. În martie
1802 la Amiens în Franța, Marea Britanie încheie pacea cu Franța și aliatele ei (Republica
Batavă, Spania). Marea Britanie are posibilitatea să rețină unele colonii câștigate de marină,
dar este nevoită să restituie altele, cum ar fi Colonia Capului Verde. De la olandezi reușește
să câștige Ceylonul. Marea Britanie este preocupată de obținerea unor puncte strategice
pentru viitoarea sa expansiune. Vechea zicală : „cine stâpânește mările, stăpânește lumea”,
este perfect valabilă în cazul Marii Britanii.

NOUA HARTĂ A EUROPEI ȘI PACEA LUI NAPOLEON

În 1802 Europa cunoaște pacea. Napoleon pare să fi respectat această promisiune. Însă
acestă pace nu va dura prea mult. Înfrângerile suferite de Francisc II și teritoriile cedate de
el, îl fac pe acesta să pregătească revanșa.
În 1803 se reface harta Franței, dar și a Europei. Dispar o serie de state, precum și acel
adagiu. În trecut statele din Imperiul German aveau confesiunea religioasă adaptată după
aceea a conducătorului lor. Dar acum ea se schimbă, devenind biconfesională ( puteau să
existe două religii în același stat).
Marea Britanie a traversat o criză în tot acest timp. Exista problema Irlandei. În sec. al
XVIII-lea , Irlanda reușise să ajungă la o situație destul de bună, având o anumită autonomie
precum și un Parlament propriu. Englezii le-au acordat o serie de privilegii pentru a-și lua
singuri hotărârile. Însă în 1793 izbucnește un război între Marea Britanie și Irlanda. Francezii
încearcă să intervină și îi sprijină pe irlandezi. Între 1796 și 1798, s-au încercat două expediții
de debarcare în Irlanda, însă ambele au eșuat.
Pentru Marea Britanie s-a propus ideea unirii cu Irlanda, actul votându-se în 1800.
William Pitt Junior a semnat și a promis că vor fi abrogate legile care îi priveau pe catolici
(care erau discriminați). Însă George III s-a opus, iar Pitt și-a depus demisia în 1801. Pitt este
adevesarul Franței Revoluționare și a lui Napoleon în special. Timp de trei ani se retrage,
apoi revine.
În aceste condiții Napoleon se pregătește să invadeze Marea Britanie. El caută o forță
navală pentru sprijinirea acestei debarcări. Flota franco-spaniolă, pe hârtie însemna ceva mai
mult decât cea a Marii Britanii. Însă în 1805 la Trafalgar, flota franco-spaniolă este grav
înfrântă de britanici. Ambii comandanți și-au găsit moartea în confruntare. Planul invaziei
Marii Britanii a fost abandonat. Începând cu acestă dată, Franța nu a mai avut forță navală.
Unii istorici spun că după Trafalgar, războiul pe termen lung nu mai putea fi câștigat de
Napoleon.

A TREIA COALIȚIE EUROPEANĂ ÎMPOTRIVA FRANȚEI 1805

Participanții la această nouă coaliție sunt Marea Britanie, Rusia și Austria. Napoleon
atacă primul, și printr-o campanie fulger obține victoria de la Austerliz la 2 dec. 1805, cu
pierderi mici pentru francezi și foarte mari de partea rușilor și austriecilor.
După această înfrângere, în37decembrie 1805 Austria încheie pace, cedând Veneția către
Franța. Alte teritorii au fost cedate de Austria statelor germane aliate cu Franța. Aceste state
aliate erau Bavaria, Baden, Wurtenberg, Saxonia. Primele trei au o populație catolică
importantă. Saxonia are o populație majoritar protestantă. Această victorie însă, nu
înseamnă și sfârșitul războiului. Rusia își revine și poate continua războiul.
Italia. În Lombardia, Franța crease una din Republicile Surori, Republica Cisalpina (tactică
bazată pe constituirea unor state satelit, controlate politic și militar de Franța), care apoi s-a
transportat în Republica Italiană, iar după încoronarea lui Napoleon, în Republica Italiei
condusă de Napoleon. Cel care conduce în teritoriu este însă fiul său adoptiv Eugene de
Beaunarsaites (mareșal al Imperiului).
După rezolvarea acestuia, în 1806 Regatul Neapolelui este atacat de francezi, bourbonii
sunt alungați, iar Murat devine rege (în trecut Neapole era denumit „Regatul celor Două
Sicilii”. Aici s-au refugiat Bourbonii după alungarea lor din Franța).

PROBLEMA IMPERIALĂ ÎN OCCIDENT . A PATRA COALIȚIE

EUROPEANĂ ÎMPOTRIVA FRANȚEI DIN 1806-1807

În 1806 problema germană continuă să fie de actualitate. Napoleon pretindea că este

urmașul lui Carol cel Mare. Ideea era că în Occident nu putea fi decât un singur împărat. În
1804 existau trei titluri de împărat. Prima persoană era Napoleon, apoi Francisc al II-lea
(care avea două titluri). Fragilitatea Imperiului Romano-German, l-a determinat pe Francisc
al II-lea să fie doar Împărat al Austriei. Însă el a domnit timp de doi ani cu două titluri de
împărat, cel al Austriei și cel al Imperiului Romano-German (la care a renunțat ulterior).
Napoleon va crea Confederația Rinului din mai multe state germane : Wurtenberg,
Saxonia, Bavaria etc, Napoleon fiind protectorul ei. Această Confederație a trezit însă
nemulțumirea lui Frederic Wilhelm al III-lea al Prusiei, care va reacționa, solicitând
desființarea Confederației. Napoleon refuză, și începe războiul. Prusia se aliase cu Rusia
împotriva Franței. În două mari bătălii purtate de Davout și Napoleon, la Jena și Auerstadt,
armata prusiană este complet înfrântă ( poetul german H. Heine spunea :„Napoleon a suflat
asupra Prusiei, și Prusia a încetat de a mai exista”).
Rămășițele armatei prusiene se refac și se alătură armatelor rusești. În 1807 în
bătăliile purtate de Napoleon, acesta câștigă, dar cu pierderi foarte mari. În iulie 1807, Rusia
și Prusia încheie pacea separat cu Franța.
Tratatul cu Rusia, a însemnat împărțirea sferelor de influență în Europa. Prusia a fost
tratată foarte sever, pierzând mai multe teritorii și obligată să-i furnizeze contingente
militare lui Napoleon. Victoria din 1807, a însemnat punerea în aplicare a unui nou sistem de
împărțire. Cu teritoriul luat de la Prusia, s-a înființat Ducatul Varșoviei, condus de către
ducele Saxoniei. Ducatul Varșoviei, nu însemna și Polonia. El avea în componență teritorii din
Prusia și Austria.
Tot în 1807 s-a creat în Germania, Regatul Westfaliei, dat unui frate a lui Napoleon,
Jerome Bonaparte. Acest stat este interesant. El se dorea un un stat model, care să
dovedească superioritatea sistemului francez transplantat aici. El avea o constituție liberală,
o situație economică bună, iar Codul lui Napoleon se aplica și aici. Începea să prindă contur
sistemul continental gândit de Napoleon. Un Stat Francez Mare, înconjurat de state satelit
controlate de Franța. În aceste 38 state, urmau să conducă rudele lui Napoleon, sau
conducători locali care își vor dovedi loialitatea către Franța .
 BLOCADA CONTINENTALĂ A LUI NAPOLEON

Imediat după înfrângerea Prusiei din 1806, Napoleon a introdus o blocadă împotriva
Marii Britanii, ca răspuns la blocada navală engleză.
În realitate, după anul 1800 Marea Britanie nu mai depindea chiar așa de comerțul cu
statele europene controlate de Franța. Ea își reorientase comerțul spre posesiunile coloniale
și statele neutre. Deasemenea se continua parteneriatul cu Statele Unite, deși existau
anumite tensiuni între cele două state. Se poate spune că Marea Britanie a suferit de pe
urme blocadei, dar nu au fost dificultăți așa de mari. Doar 1/3 din exportul britanic mergea
spre Europa. Blocada a afectat însă țările europene, în special pe cele care erau dependente
de Marea Britanie, prin furnizările de echipamente industriale.
Blocada a fost o capcană pentru Napoleon. El rămâne convins că arma economică este
perfectă pentru îngenuncherea Marii Britanii, iar Franța trebuie să controleze toată Europa
pentru ca Blocada să fie cu adevărat eficientă. Însă comerțul cu Marea Britanie era esențial
pentru multe țări europene. Unele dintre ele au aplicat doar parțial, sau chiar deloc blocada.
Franța este nevoită să ocupe mai multe țări pentru a eficientiza blocada. Acest efort al
Franței s-a întors până la urmă împotriva lui Napoleon.
Napoleon a încercat să reorganizeze Europa în așa fel încât Franța să aibă întâietate,
fiind în centrul ei. Această reorganizare a făcut să se lovească între ele interesele mai multor
popoare. Napoleon este direct și indirect, cel care stimulează acele tendințe în organizarea
statelor naționale : cazul italian, cazul german, cazul polonez etc.

SITUAȚIA PENINSULEI IBERICE ÎN TIMPUL BLOCADEI CONTINENTALE

Portugalia este de mai multă vreme un stat dependent de Marea Britanie, atât
economic, cât și politic. În 1807 francezii organizează o campanie împotriva Portugaliei,
pentru a o ocupa și a impune Blocada. Anterior, Spania semnase un tratat cu Franța, prin
care îi permitea acesteia să-i tranziteze teritoriul în drumul lor spre Portugalia. Campania
franceză în Portugalia avea să eșueze parțial.
Situația politică în Spania se deteriorase. De câțiva ani erau două tabere: prima era în
jurul actualului rege Carol al IV-lea, iar a doua în jurul viitorului rege Ferdinand al VII-lea.
Spania suferise din punct de vedere politic, social și militar o degradare după revirimentul lui
Carol al III-lea. După venirea lui Carol al IV-lea în 1788, Spania începe să decadă. Pornind de
la acestă criză, în martie 1808, partizanii lui Ferdinand au acționat împotriva lui Carol al IV-
lea. Napoleon i-a decizia să intervină, obligându-i pe ambii regi să renunțe la tron. În locul lor
vine Jerome Bonaparte care este adus de pe tronul Neapolelui.
Însă această decizie a trezit39o reacție națională, și în scurt timp se organizează o revoltă
care este cu greu controlată. Revolta madrilenilor care are loc în 1808, pune în dificultate
trupele franceze. Situația se agravează, trupele din Portugalia sunt nevoite să se retragă,
forțate și de debarcarea unui corp expediționar britanic în Spania.
 REZISTENȚA SPANIOLĂ

Spania este o țară agrară. Influența religioasă catolică este mare asupra populației. Ea
trebuie înțeleasă și din punctul de vedere al catolicilor asupra Revoluției Franceze și a lui
Napoleon, care era una negativă, el fiind asociat cu persoana anticristului. Sentimentul
monarhic era profund. Monarhia în Spania nu era prea influentă. Însă populația a reacționat
la înlăturarea Bourbonilor. Altă reacție a fost cea naturală împotriva invadatorului, precum și
revenirea britanicilor, care au dat speranțe eliberării de sub dominația franceză.
Rezistența a fost în primul rând una ultraconservatoare. Francezii au încercat să
modernizeze acolo unde au stăpânit efectiv. În rezistența spaniolă au existat și liberali, care
au conceput reformarea Spaniei în condiții de libertate, nu sub stăpânirea franceză. Aceasta
explică de ce și liberalii au luptat împotriva lui Napoleon.
Există și un grup de oameni politici spanioli, care văd în prezența francezilor o ocazie de
a introduce reformele necesare unui stat înapoiat. Acei membriiai grupării au fost denumiți
afrancesados. Ei doreau o legislație modernă, eliminarea inchiziției, reforme economice și
sociale. Ei erau văzuți de restul populației drept colaboratori ai francezilor.
Intervenția lui Napoleon. Situația care se instalase în Spania, nesigură, a fost accentuată în
iulie 1808 când un corp de armată francez este înfrânt de un alt corp de armată spaniol, în
bătălia de la Baylen. S-a produs un șoc, armata franceză considerată invincibilă fiind înfrântă
de către o armată mediocră. Spre sfârșitul lui 1808, Napoleon se decide să intervină și să
redreseze situația. Este o campanie victorioasă, englezii vor fi alungați, au loc asedii ale unor
orașe care rezistă foarte mult, orori asupra populației etc. Campania lui Napoleon din iarna
1808-1809 este victorioasă, însă nu completă. Austria profită de blocarea armatei franceze în
Spania și vrea să-și ia revanșa.

A CINCEA COALIȚIE EUROPEANĂ ÎMPOTRIVA FRANȚEI DIN 1809

Această campanie este foarte grea. Principala bătălie de la Essving, nu are un învingător
clar. Au fost pierderi foarte mari de ambele părți. În iulie 1809 are loc o a doua bătălie , la
Wagram. Au fost angajate efective mari de circa 300 de mii de soldați în total. Francezii
câștigă cu pierderi grele. În octombrie 1809 Austria semnează pacea : Pacea de la
Schonbrum. Austria este obligată la concesii teritoriale :
- Galiția este cedată. O parte din Galiția este dată Rusiei, iar alta Ducatului Varșoviei
- în zona Dalmației se creează un teritoriu direct lipit Franței (nu exista totuși graniță
comună), denumite Provinciile Ilirice. Ele vor rezista patru ani. Au fost create cu scopul de a
interzice contrabanda cu produse britanice care se desfășurau prin Mediterana.

BENEFICIILE SISTEMULUI DE40 ORGANIZARE AL EUROPEI DE CĂTRE NAPOLEON

Anii 1810-1811 au fost anii de beneficiu maxim al sistemului împărțirii Europei.

- Italia. În nord este Regatul Italiei, iar în sud, ca rege al Neapolelui în locul lui Joseph
Bonaparte care devine regele Spaniei, este numit Murat.
 - Olanda .Inițial se numea Republica Batavă, iar Louis Bonaparte este făcut rege. Se va
numi Republica Olandei. Însă aici nu se va aplica eficient Blocada, iar Napoleon va lua decizia
de a o alipi Franței.
-Statele pontificale. Papă este din 1800, Pius VII. Statele pontificale există până în 1808,
când Napoleon decide să le invadeze pentru a controla complet Peninsula Italiei, iar în 1809
sunt desființate și se alipesc Franței. Franța va avea două capitale, Parisul și Roma. Papa este
dus în exil în Franța. Napoleon a vrut să-l sprijine inițial pe Pius VII, propunându-i să semneze
un nou Concordat, care ar fi însemnat un control mai mare al bisericii catolice din Franța.
Papa a vrut să semneze, dar fiind informat că Napoleon avea probleme în Europa, a refuzat.
Ulterior Papa va fi eliberat.

Criza economică din 1810-1811.Din cauza Blocadei Continentale, din 1810-1811 se

declanșează o criză economică, cu falimente, șomaj etc. Sub efectul crizei, Napoleon a
flexibilizat regulile Blocadei, permițând o reluare parțială a legăturilor economice cu Marea
Britanie. El a acordat 299 de licențe comerciale, britanicii primind în schimbul exportului
unor produse în Franța, produse franțuzești.

INTRAREA LUI NAPOLEON ÎN RÂNDUL CASELOR REGALE EUROPENE

Napoleon încearcă să fie recunoscut și admis în clubul caselor regale europene. El divorțează
de Josephine, care nu-i putea asigura continuitatea monarhică și încearcă mai multe
variante. Prima o viza pe fiica împăratului Francisc I. A doua variantă, privea mariajul rus,
care va eșua.
În 1810 Napoleon se va căsători cu Maria Luiza, fiica lui Francisc I al Austriei, și nepoata
Mariei Antoaneta (soția lui Ludovic al XVI-lea care a fost ghilotinată în Franța). Din acestă
căsătorie rezultă fiul său numit ulterior Napoleon al II-lea. După înfrângerea lui Napoleon, el
a fost izolat, fiind crescut la Viena de către unchiul său . Grav bolnav, moare în 1832.
Aceasta nu a fost doar o operațiune de succes în rândul familiilor domnitoare din
Europa. Este o curbură a Franței care abandonează ideea de revoluție și Republică în
general. Aceasta atrage o flexiune pentru controlul sovietății, neutralizarea adversarilor
politici, fiind date în folosință închisorile de stat . În 1810 întră în vigoare Codul Penal. Unele
prevederi sunt severe și se aplică cu rigurozitate.

CAMPANIA DIN RUSIA 1812

SITUAȚIA FRANȚEI ȘI A ȚĂRILOR EUROPENE ÎN AJUNUL CAMPANIEI

Apogeul sistemului de împărțire și guvernare european al lui Napoleon se situează în
jurul anului 1810. Sistemul privea și caracterul militar, economic, social, judiciar etc. Franța
are acum peste 750 000 km2, 13o 41 de departamente, peste 44 milioane de locuitori. Franța
propriu-zisă avea 30 mil. locuitori. Imperiul Francez nu era unitar, mai multe teritorii
europene aparținând Franței nu aveau graniță directă Imperiul : Provinciile Ilirice, Teritoriul
Hansei etc. Statele care erau în diverse forme de alianță cu Franța, erau:
Spania condusă de către Joseph I (fratele lui Bonaparte). Se continuă rezistența spaniolă,
caracterizată prin luptre de gherilă, iar britanicii conduși de Welington revin în Peninsulă.
Autoritatea regelui este restrânsă teritorial, împărțită cu diverși generali francezi. Apar
diverse tactici de război antigherilă.
Danemarca este aliata Franței. Ea a rămas alături de Franța din cauza rivalității cu Suedia.
Disputele priveau supremația teritorială. Suedia nu a fost aliata Franței.
Spațiul german. Există mai multe state aliate ale Franței : Bavaria, Wurtenberg, Saxonia,
Baden, Westfalia (condusă de către Jerome Bonaparte), Confederația Rinului.
Austria. După ce a fost înfrântă de Franța în 1809, a fost nevoită să fie aliata acesteia,
întărită și de căsătoria lui Napoleon cu fiica lui Francisc I.
Prusia. A fost redusă teritorial în urma războaielor cu Napoleon, și obligată să-i furnizeze
contingente militare.
Ducatul Varșoviei. Este în uniune cu Saxonia și unul dintre aliații de bază a lui Napoleon.
Italia. În Nord , Regatul Italiei; În Centru Statele Pontificale (transformate în teritoriul
francez); în Sud Regatul Neapolelui (condus de Murat).

MOTIVELE CARE AU DUS LA CONFLICTUL CU RUSIA

- Ducatul Varșoviei (denumit așa pentru a nu se face legătura cu Polonia și a nu fi lezată

Rusia). Nu se dorea refacerea Poloniei Mari (cu teritoriul său extins). Există însă o bănuială
din partea Rusiei, care se temea de refacerea Regatului Poloniei.
-Suedia are un contencios destul de îndelungat cu Rusia pentru Finlanda. Au loc mai
multe războaie între cele două țări. În războiul din 1809-1810, Suedia va pierde întreaga
Finlandă. Are loc înfierea generalului Bernadotte pentru venirea la tronul Suediei.
-după 1806 ,Rusia se află în război cu Imperiul Otoman, care se încheie oportun în mai
1812 (peste o lună avea să înceapă invazia lui Napoleon). Dacă nu s-ar fi încheiat pacea cu
turcii, rușii ar fi fost obligați să lupte pe două fronturi și să detașeze importante forțe militare
.
-divergențele ideologice între o putere conservatoare și Statul lui Napoleon, care deși era
autoritar era diferit din punct de vedere al legilor (Codul Civil). Statul francez era un amestec
între autoritarism și liberalism, față de cel rus care era autoritar și aristocrat.
-rațiuni economice. Rusia a fost obligată să adere la Blocada Continentală. Interesele ei
economice erau benefice cu Marea Britanie. Din 1810, Rusia nu va mai respecta Blocada
Continentală.
Toate aceste cauze, au dus la invazia napoleoniană din 1812. Armata condusă de
Napoleon obține victorii. În sept.1812 la Borodino, rușii se retrag. Calea spre Moscova era
liberă (care va fi și ocupată).
Armata franceză (La Grande Armee), în număr de 600 000 de soldați, jumătate erau
contingentele aliaților : austrieci, prusieni, germani, polonezi, spanioli, italieni etc. Armata
franceză era formată din soldați-cetățeni (doar cei francezi), care își dădeau tot interesul
42
pentru a obține victoria . În rândul adversarilor lui Napoleon apare patriotismul , în Rusia,
Spania, Prusia. La Grande Armee este o armată hibridă. Doar soldații francezi luptau cu
înflăcărare, ceilalți, cu excepția polonezilor, luptau doar din obligație.
 După bătălia de la Borodino, ambele armate și-au proclamat victoria, rușii ridicând
ulterior un monument. Dar în realitate, rușii s-au retras. Au fost pierderi grele de ambele
părți. Napoleon spera ca prin ocuparea Moscovei și a Rusiei, Alexandru să înceapă să
negocieze. Dar Moscova nu era chiar prima capitală a Rusiei. Mai era și Petersburgul. După o
lună de stat în Moscova, la 19 oct. 1812 Napoleon ordonă retragerea. Clima a fost principalul
impediment . Liniile lungi de aprovizionare, care erau și vulerabile la atacurile partizanilor, au
contribuit la eșecul campaniei. Retragerea s-a terminat într-un dezastru. Din marea armată
napoleoniană, de 600 mii soldați, 100 de mii au căzut în lupte, 100 de mii luați prizonieri, 100
de mii s-au întors. Restul au pierit de foame și de frig. Și rușii au avut pierderi importante, de
circa 300-400 mii soldați.
Însă înfrângerea a însemnat slăbirea alianțelor. La Paris, în momentul părăsirii Moscovei
de către francezi, a apărut Conspirația Malet . Malet și adepții lui au difuzat diferite zvonuri,
cum că Franța ar fi înfrântă, că Napoleon a murit, zvonuri alarmiste, care din perspectiva lui
Napoleon au avut un anumit ecou. Mulți au dat crezare zvonurilor, reacționând ca și cum
Napoleon ar fi dispărut. Malet este arestat, judecat și executat. La aflarea conspirației lui
Malet, Napoleon va abandona armata și va pleca spre Paris. Când a ajuns acolo, Malet fusese
deja executat. Napoleon s-a speriat însă de fragilitatea sistemului său.

REGIMUL POLITIC NAPOLEONIAN

Regimul politic al lui Napoleon, instaurat atât în Franța cât și în statele controlate de
francezi, este unul hibrid. El îmbină atât elemente de dictatură militară, cât și elemente
liberale. Nu se poate spune că este un regim dictatorial, dar nici liberal nu este.
Ultimii ani de domnie a lui Napoleon, au fost caracterizați de anumite excese pentru
reprimarea opoziției. Spațiul controlat de Franța era foarte eterogen, din punct de vedere
economic, militar, social, economic. Ea a contribuit la șubrezirea și prăbușirea Imperiului
Napoleonian. Legătura dintre conducere și popor, era încă una de actualitate, față de
noutatea regimului de guvernare francez. Timpul scurt de aplicare al acestor principii, au
întâmpinat destul de multă opoziție .Cauzele au fost atașamentul la vechea guvernare ,
tradițiile, cultura care era destul de puternică.
Cel mai bun exemplu este Prusia, care înfrântă grav de Napoleon în 1806, Berlinul
ocupat, teritorii pierdute, reușește să revină și să se adapteze prin propriile mijloace. În
1807, un filozof german pe nume J.G. Fichte, sub efectul dezastrului din 1806, ține un ciclu
de conferințe numit „Discurscătre națiunea germană”. El spune că un popor se definește în
primul rând prin limbă, apoi cultură și istorie. El definește limba germană, dar păstrează în
același timp și simpatiile pentru Revoluția Franceză și calea pentru emancipare. Fichte a fost
un filozof important al Germaniei, comentat și analizat foarte mult. El are o reacție la
distrugerea Prusiei și la înghițirea ei de către națiunea franceză. El nu contrazice principiile
Revoluției Franceze, dar are o reacție ca patriot la distrugerea statului său.
Politica franceză trezește43
reacții de tip național în mai multe state care se aflau în
diferite stadii de dezvoltare : Spania , Spațiul german, Prusia, Italia etc.
După înfrângera din 1806, Prusia a încercat să tragă niște cocluzii, încercând să se
modernizeze. Prima decizie luată, este de a desființa șerbia acolo unde mai exista, apoi după
1807 reformele au continuat și în domeniul militar. Rolul cel mai important în modernizarea
startului prusian îl are baronul Stein. Reformele au atins toate domeniile, inclusiv educația, în
anul 1810, înființându-se Universitatea din Berlin, condusă de Fichte. Această politică, era un
răspuns la hegemonia franceză și prezentarea modelului prusian pentru spațiul german. În
acest fel se poate aspira la locul de lider pentru acest spațiu.

COALIȚIA A VI-EA EUROPEANĂ ÎMPOTRIVA FRANȚEI DIN 1813-1814

În 1813 situația lui Napoleon nu era prea bună. Armata sa nu mai era suficient de
numeroasă pentru a se confrunta cu puterile coaliției. După dezastrul din Rusia, Napoleon
reușește să-și refacă armata. Se formează o noua coaliție europeană, condusă de Rusia, la
care aderă și Prusia. În mai 1813 Napoleon reușește să mai câștige câteva lupte. Dar ele sunt
mai degrabă înfrângeri pentru că împinge Franța să mai lupte. S-a încercat semnarea unui
tratat de pace la Praga. Nu s-a ajuns la nici un compromis.
Între 16-18 oct. 1813, are loc „Bătălia Națiunilor” de la Leipzig, numită așa din cauza
numărului mare de state participante. În timpul luptei, trupele Saxoniei trec de partea
aliaților, creând o slăbiciune în armata lui Napoleon. Cu tot eroismul soldaților francezi și
polonezi, Napoleon nu reușește să facă față trupelor coaliției mult superioare numeric. A
fost o înfrângere foarte gravă pentru Napoleon, care este nevoit de acum încolo să lupte
numai în defensivă. El nu se mai poate gândi decât la apărarea propriului teritoriu.
În primele luni ale anului 1814, are loc așa numita Campania Franței. Toate statele
create de Napoleon dispar : Confederația Rinului, Ducatul Varșoviei, Regatul Italiei, Spania
etc. În Spania, trupele anglo-hispano-portugheze obțin victorii, reușind să-i alunge pe
francezi. În iunie 1813 la Vittoria francezii sunt înfrânți, iar în ocombrie 1813 trec Pirineii, dar
la fel și aliații care pleacă în urmărirea lor spre Franța.

CAMPANIA DIN FRANȚA 1814

Sunt o serie de bătălii purtate în perioada ianuarie-martie 1814, care reprezintă potrivit
istoricilor una din paginile glorioase ale lui Napoleon. Aliații se îndreaptă pe mai multe
coloane spre Paris. Napoleon voia să negocieze de pe poziții mai bune. El reușește să obțină
câteva victorii, dar fără efect. Napoleon nu dispune decât de efective foarte modeste, motiv
pentru care nu poate obține victorii importante și decisive. El este însă foarte mobil. Aliații
sunt îngrijorați, fiindu-le încă frică de Napoleon.
În februarie 1814 se deschide un Congres de Pace între francezi și aliați (Rusia, Prusia,
Austria, Marea Britanie). El a fost purtat cu întrerupere la Chatillon. A eșuat însă. Erau în
discuție chestiuni teritoriale, însă nu se punea problema înlocuirii lui Napoleon.
În 9 martie 1814 se încheie Pactul de la Chaumont. Cei patru aliați se angajau să nu
negocieze separat cu Napoleon și să-și ducă misiunea până la capăt. La sfârșitul lui martie
aliații ajung la Paris, iar mareșalul
44
care trebuia să apere orașul se predă.
Napoleon se găsește la Fontainbleu. Senatul îl declară decăzut din funcțiile sale.
Mareșalii îl trădează și nu mai continuă lupta. Ei și-au dat seama că rezistența este inutilă. La
6 aprilie 1814 Napoleon abdică. El urma să plece într-un exil în insula Elba. Cât timp a stat în
exil în periada aprilie 1814, martie 1815, beneficiază de o mare libertate pregătindu-și
revenirea.
În locul lui Napoleon au fost mai multe variante la conducerea Franței:
-menținerea lui Napoleon pe tron (a fost respinsă)
-reîntoarcerea Bourbonilor în persoana lui Ludovic al XVIII-lea
-există și o variantă cu regența Mariei Luiza pentru domnia lui Ludovic al III-lea
A fost aleasă venirea lui Ludovic al XVIII-lea și prima restaurație a Bourbonilor în mai
1814 - martie 1815. S-a adoptat o Constituție care punea bazele unui regim politic destul de
liberal. El a încercat să domnească într-un spirit de conciliere. Mulți senatori din perioada lui
Napoleon au trecut și la Ludovic.

COALIȚIA A VII-EA EUROPEANĂ ÎMPOTRIVA FRANȚEI DIN 1815.

CELE 100 DE ZILE. LUPTA DE LA WATERLOO

Napoleon se reîntoarce în Franța în martie 1815. El încearcă să mențină pacea. Franța avea
teritoriul pe care îl deținea până în 1792. se ajunge însă la Campania din iunie 1815 de la
Waterloo.
Napoleon în 1815 este o altă persoană, față de cel care a fost până în 1814. El încearcă
să elaboreze o nouă Constituție, însărcinându-l pe Conatantin Benjant cu elaborarea ei. Ea
este mult mai liberală. Rezultă un document care face din statul francez un stat
constituțional, Napoleon având mai puține atribuții. Aceste modificări sunt supuse unui
plebiscit în mai 1815. este o victorie a lui Napoleon, dar a existat și o rată mare a
absenteismului.
Venirea lui Napoleon a strâns o nouă Coliție împotriva sa, condusă de Marea Britanie și
Prusia. Napoleon este înfrânt la Waterloo, care abidică din nou, fiind exilat definitiv în insula
Sfânta Elena.
Înfrângerea lui Napoleon are un dublu sens. El perturbase liniștea Europei timp de 20
de ani, la care se adaugă acest Napoleon revoluționar după 1815, în condițiile în care statele
adversare lui erau conservatoare (care doreau să elimine un produs al Revoluției Franceze).
Din această cauză el nu avea nici o șansă să ajungă la o înțelegere cu ei.

CONGRESUL DE LA VIENA 1815

Acest Congres începe să fie anunțat încă de la primul tratat de la Paris din mai 1814.
Congresul de la Viena începe cu reuniunea celor patru mari puteri : Marea Britanie, Rusia,
Prusia, Austria. Franța care era condusă de Ludovic al XVIII-lea, era reprezentată de prim-
ministrul ei Taylerand. Președintele acestui Congres este Meternich,prim- ministrul Austriei.
Mai sunt prezente și alte personalități
45
importante : Așlexandru I (țarul Rusiei), Frederic
Wilhelm III (regele Prusiei), Francisc I (împăratul Austriei), prim miniștrii etc.
Congresul a funcționat pe baza unui număr de zece comisii. Aceste comisii aveau
anumite atribuții specifice :
- comisia germană se ocupa de problema statelor germane
 - comisia toscană se ocupa de problemele Toscanei
- comisia transportului
- comisia aparatului diplomatic. Se hotăresc principalele ranguri diplomatice care sunt
valabile până în ziua de astăzi
- comisia de statistică. A acumulat un volum mare de date
- comisia căilor internaționale de navigație. S-a stabilit principiul libertății de navigație
pe Rin și pe principalii săi afluenți.
S-a încercat să se aplice principiile echilibrului european împotriva hegemoniei vreunui
stat. S-a creat în toamna anului 1815, Pactul Cvadruplei Alianțe pentru menținerea situației
de la Viena .
S-au restaurat vechile case domnitoare la curțile europene. În septembrie 1815 s-a
creat Sfânta Alianță pentru combaterea manifestărilor revoluționare din Europa.

46