“Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”

Poet, filosof si eseist, Lucian Blaga a fost o personalitate polivalenta a vietii intelectuale
interbelice pe care a marcat-o prin personalitatea sa impunatoare. Arta sa poetica “Eu nu
strivesc corola de minuni a lumii” este considerata o opera de capatai a literaturii romane
interbelice alaturi de “Testament” de Tudor Arghezi si “Joc secund” de Ion Barbu.
Conceptul de artă poetică exprimă un ansamblu de trăsături care compun viziunea
despre lume şi viaţă a unui autor, despre menirea lui în univers şi despre misiunea artei sale,
într-un limbaj literar care-l particularizează. Caracterul de ars poetica moderna al acestei opere
reiese din deplasarea interesului autorului de la tehnica poetica la raportul dintre poet-lume
si poet-creatie. Volumul reprezinta confesiunea artistica si de conduita filosofica a poetului prin
solilocviul liric al eului rostitor si expresivitatea limbajului, metaforele fiind revelatorii, iar nu
plasticizante, care nu aduc un plus de semnificatie.
Poezia care deschide volumul sau de debut din 1919, “Poemele luminii”, “Eu nu strivesc
corola...”apartine modernismului interbelic atat la nivel compozitional, prin dublarea discursului
liric in plan secundar cu unul filosofic, cat si la nivelul formei prin redarea ideii in versuri
eliberate de rigorile poeziei clasice. Caracterul modern al operei reiese de asemenea din
viziunea pur subiectiva asupra lumii si conditiei fiintei umane si din influentele expresioniste.
Acestea se produc prin prezenta eului stihial dictatorial, care se impune ca “factor decisiv in
raportul stabilit cu cosmosul intreg” (Marin Mincu) si a elanurilor vitaliste.
Substratul de semnificatii filozofice este vizibil, poetul realizand o analiza lirica a celor
doua tipuri de cunoastere, paradisiaca si luciferica prin care misterul poate fi descoperit.
Cunoasterea paradisiaca este rationala, stiintifica, logica, plus-cunoastere care descifreaza
misterul iar cea luciferica este poetica, intuitiva, revelatoare, minus-cunoastere care potenteaza
si amplifica misterul. Omul e nevoit sa traiasca “intru mister si pentru revelare” intrucat accesul
la cunoastere ii este limitat, prin “cenzura transcendenta”, de catre o instanta suprema, numita
“Marele Anonim”.Asumandu-si conditia de creator de mistere , eul liric se situeaza de partea
cunoasterii luciferice care inseamna imbogatirea lumii prin mistere si protejarea tainelor prin
creatie. Asadar rolul creatorului – poet este sa imbogateasca tainele prin metafore
revelatorii.Sentimentul poetic este de contopire cu esenta lumii , iar la baza cunoasterii se afla
iubirea.

Tema poeziei este cunoasterea, reprezentata metaforic prin “lumina” in cadrul poeziei,
dar si atitudinea eului liric in fata marilor taine ale lumii. Din sintagmele “Eu nu strivesc”, “caci
eu iubesc” reiese ca iubirea este singura modalitate prin care cunoasterea lumii poate fi atinsa.
 Titlul enuntiativ este conotat stilistic printr-o litota(idee redata prin negarea
contrariului) si exemplifica relatia subiect-obiect, a eului raportat la cosmos. Corola de minuni
reprezinta taina lumii care nu trebuie descoperita, ci pusa in abis, sugerand perfectiunea,
esenta vietii.
Structura celor douazeci de versuri organizate intr-o singura strofa polimorfa poate fi
asemanata unui demers argumentativ: teza, antiteza, sinteza.
Secventa initiala sintetizeaza convingerile poetice cu ajutorul verbelor negative(“nu
ucid” “nu strivesc”) sugerand o atitudine protectiva. Structura “calea mea” sustine ideea unui
destin asumat, luand calea cunoasterii luciferice in defavoarea celei paradiziace, “mintea”
capatand sensul unei decizii luate in mod rational pe care eul liric o refuza. “Corola de minuni”
este transformata in elementele primare din care face parte: florile semnifica frumusetea,
efemerul si viata, ochii simturile si descifrarea trairilor interioare, “buzele” si erosul si cuvantul
iar “mormintele” eternitatea.
Secventa mediana se deruleaza sub forma unei dihotomii prin relatia de opozitie fata de
cunoasterea paradisiaca. Poetul se delimiteaza de “lumina altora”, diurna, care “sugruma vraja
nepatrunsului ascuns”, “lumina” sa fiind asociata regimului nocturn, mistificator, care amplifica
“intunecata zare” [prin “largi fiori de sfant mister”]. Verbele la timpul prezent sunt dispuse in
serii antonimice si sugereaza optiunea pentru una sau alta dintre cele doua forme ale
cunoasterii.
Antiteza este marcata si grafic, intrucat versul liber poate reda fluxul afectiv si de idei. In
centrul poeziei sunt situate atat cel mai scurt (“dar eu”) cat si cel mai lung vers al poeziei(“eu cu
lumina mea sporesc a lumii taina”)
Lumea este descoperita prin lumina clar-obscura a astrului selenar care o contureaza
fara a o revela in totalitate. Cunoasterea poetica este emanata “de un soare de noapte,
contaminata de intuneric” (I. Pop). Campul semantic al “misterului”(“vraja”, “nepatrunsul
ascuns”, “adancimi de intuneric”) este bine ilustrat, devenind element de recurenta alaturi de
corelativul sau metaforic – “lumina”. In relatarea mitului pesterii de catre Platon, lumina ia
semnificatia cunoasterii, eul liric aderand la forma luciferica a acesteia prin intermediul
asemenarii cu luna si misterul acesteia.
Secventa finala marcheaza planul concluziei, introdus prin raportul de cauzalitate. Omul
traverseaza intreaga corola pentru a ii fi revelata cunoasterea, prin “flori si ochi si buze si
morminte”. Motivatia actului creatiei sta in iubirea pentru misterele universului. Prin
“polisindeton”(repetarea conjunctiei “si” inaintea fiecarui termen din enumerare) se reitereaza
temele majore ale creatiei, imaginate ca petale ale unei imense “corole de minuni”, simetria
poeziei semnificand ciclitatea parcurgerii acestei corole.
 Inovatiile prozodice (ingambamentul si versul liber cu metrica variabila, folosite cu
scopul de a nu fragmenta ideile) sustin ritmul interior al poeziei, iar ineditul metaforelor
revelatorii unicizeaza universul de imagini creat.
Poezia “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de Lucian Blaga reprezinta o arta
poetica esentiala pentru intelegerea poeticii Blagiene, o “cheie” care deschide orizontul liricii
moderne a acestuia, in care transcendenta este atinsa doar prin potentarea misterului si
revelarea acestuia.