ANTICHITATEA

Prima lucrare teoretică consacrată teatrului, Poetica lui Aristotel, apare în antichitatea greacă, scrisă între 334 -
330 î.H. Platon îşi fundamentează concepţia sa filosofică idealistă pe faptul că lumea sensibilă este copia imperfectă
a lumii transcendentale, iar sufletul de origine divină e singurul intermediar între aparenţe şi tiparele eterne. Viata
lăuntrică pentru Platon are trei categorii de activităţi: raţională, inhibitivă şi pasională, cea din urmă fiind şi cea mai
periculoasă pentru echilibrul psihic şi moral al individului. Legile - ultimul dintre dialogurile platoniciene şi,
totodată, o completare mai conciliantă la Republica lasă totuşi să pătrundă în cetate unele opere artistice cu caracter
moral şi religios. Pentru Aristotel, poezia nu oferă stări de spirit provenite din zona pasională, ci sentimente de milă,
frică şi omenie, considerate bune, nu josnice. în ceea ce priveşte activitatea poetică. Creaţia, Aristotel nu o pune sub
semnul supranaturalului şi nu o consideră ca pe un „dar al muzelor”, ci o explică din punct de vedere istoric şi psiho-
logic, ca pe un „dar al armoniei şi al ritmului, dar înnăscut al imitaţiei, sădit în om din vremea copilăriei”.

EVUL MEDIU ŞI RENAŞTEREA

Teatrul elin, începând cu anul 146 î.Hr. când Grecia este transformată în provincie română, apoi imitat de latini:
ulterior o evoluţie specifică la Roma. S-a dezvoltat în sensul spiritualităţii latine cu precădere prin spectacolul
comic. Scena latină se orientează spre două tipuri de spectacol: licenţios şi dansat, iar confuzia şi dezor dinea literară
şi estetică duc la agonia teatrului roman. Teatrul reînvie în biserica creştină, mai întâi, periculoasele spectacole cu
subiecte păgâne, pentru că ele ar fi trezit în om nu alese sentimente de milă şi omenie faţă de victima tragică, ci 1-ar
fi învăţat pe acesta crima şi dezmăţul. Teatrul medieval de cult se creează în sanctuar, ca dramă liturgică, celebrând
scene evanghelice prin reprezentaţii directe sau alegorice. Dar, din secolul al XIV-lea, o dată cu complicarea institu-
ţională şi ierarhică religioasă, biserica pierde puterea de iluzionare şi de supunere pe care o exercită asupra
oamenilor. Teatrul scapă de sub controlul bisericii şi trece sub cel al laicilor.
Preluând formula lui Cicero: comedia este „o copie a vieţii, o oglindă a moravurilor, o reflectare a adevărului”,
Sunt înregistrate „trei feluri de comedii”: paliata, togata, atelana - după natura subiectelor şi a costumelor purtate.
Orice comedie avea patru părţi: prolog, protasis, epitasis, catastrofa.

CLASICISMUL

Aproape toate ideile estetice atribuite clasicismului european al secolului al XVII-lea au fost puse în circulaţie de
Renaştere prin traducătorii, compilatorii şi comentatorii Poeticei lui Aristotel.
În secolul al XVII-lea monarhia se echilibrează politic, se absolutizează, burghezia se organizează economic,
amândouă se bazează pe centralizarea vieţii statului. Pentru filosofii secolului al XVII-lea, singura realitate e materia
şi mişcarea ei ordonată. . La Bacon, arta se plasează în această sferă pentru că exprimă într-un mod plăcut adevăruri
raţionale. Pentru Descartes, conform idealului său matematic, imaginaţia e o formă de mişcare dezordonată a
spiritului care are valoare numai atunci când e controlată. Iar pentru Hobbes, realitatea fiind doar materia în mişcare,
şi în afara ei neexistând altceva.
Clasicismul stabileşte regulile creaţiei şi regulile gustului. Există şi teoreticieni a căror imparţialitate în disputele
clasiciste a permis răgazul pentru impulsionarea teoretică a unor probleme nelegate direct de dezbaterile polemice,
dar, oricum, în spiritul epocii. Eseurile lui Saint-Evremond, scrise între 1666-1677, pot fi considerate obiective şi
reprezentative pentru începuturile moderne ale speciei literare amintite. Molière autor clasic, el reprezintă impunerea
în arta secolului al XVII-lea a spiritului modern şi realismului. De aceea, lui Molière comedia i s-a părut un gen
literar mai apt să exprime viaţa adevărată decât o făcea tragedia.
Clasicismul va fi parţial respins în epocile următoare în numele unei arte libere, dar va lăsa urmaşilor săi literari
modelul unei gândiri estetice ordonate, categorii poetice definitiv enunţate, precum cele din teoria genurilor, şi va
deschide calea realismului în artă.

ILUMINISMUL

Secolul al XVIII-lea este secolul criticii, al analizelor şi cercetărilor precise, bazându-se pe secolul precedent, dar
contrazicându-l în egală măsură. Legea estetică a acestui secol este: imitarea frumoasei naturi. Trecerea de la natură
la frumos nu o face spiritul, ci raţiunea, care şi ea este natură. Sentimentul este subordonat acestei raţiuni. În locul
credinţei şi adoraţiei faţă de Dumnezeu, filosofia impune ataşamentul pentru om şi existenţa lui. Arta secolului al
XVII-lea fusese general, universal şi abstract morală, cea a secolului al XVIII-lea va fi concret moralizatoare; viaţa
va trebui să fie prezentată direct, şi nu mijlocit.
Dramaturgii epocii sunt şi esteticienii teatrului. Eseurile lor sunt puse în fruntea textelor dramatice, fiind un
corespondent al clasicelor „prefeţe” ale lui Corneille, Racine sau Molière. Noua drama pe care o aduce cu sine
iluminismul urmăreşte o egalare a demnităţii aventurilor vieţii burgheze cu cele ale eroilor tragici.
 Voltaire este clasicul în literatură în ceea ce priveşte spectacolul teatral, contribuţia sa este fun damentală: el face
ca jocul actorilor să devină mai viu, mai expresiv, decorul să fie vast, scena să se debaraseze de spectatori, „trebuie
ca sufletul şi ochii să fie în acelaşi timp izbiţi. Teatrul, după Diderot, nu înseamnă a simţi, ci a reda semnele
exterioare ale sentimentului. Deosebirea actor-spectator constă în faptul că iluzia îi aparţine acestuia din urmă, iar
luciditatea primului.

ROMANTISMUL
Teatrul şi poezia sunt genurile literare cele mai implicate în această mişcare culturală care începe cu Doamna de
Staël şi sfârşeşte prin realismul lui Balzac şi idealismul simboliştilor.
Primele elemente ale artei romantice se formează în Anglia şi Germania, ţări în care înfăptuirea Reformei
favorizase apariţia unui sentiment religios subiectiv. În Anglia, sub influenţa lui Locke, iar în Germania
preromantismul moşteneşte sentimentul naturii de la iluminişti.
În Franţa, romantismul îşi întârzie apariţia din pricina prelungirii clasicismului, încă puternic şi în secolul al
XVIII-lea iluminist. Este însă interesant de observat că cel mai important dintre preromanticii francezi, autorul lui
Emile şi al Confesiunilor.
Romantismul englez se manifestă în special în lirică. Apărut timpuriu, prin poezia lakiştilor şi continuat apoi de
creaţia lui Byron, Shelle.
O deosebire a romantismului faţă de clasicism constă în aceea că, în timp ce teoria secolului al VII-lea fusese
fundamentată de critici, cea romantică va fi impusă de creatori şi, mai întâi, de operele lor.