STINGEREA OBLIGAŢIILOR ŞI GARANŢIILE

ÎN DREPTUL ROMAN
Lector univ. dr. Mihai OLARIU*
Universitatea Româno-Americană, Bucureşti

Rezumat
Dreptul roman a cunoscut mai multe moduri de stingere a creanţelor în funcţie de
perioadele de dezvoltare a vieţii civile şi a relaţiilor comerciale. Putem clasifica stingerea
obligaţiilor pornind de la caracteristicile raporturilor juridice existente în statul Roman,
astfel: moduri de stingere a obligaţiilor după dreptul civil (ipso iure); moduri de stingere
după dreptul praetorian (execeptionis ope).
Prin garanţii personale şi reale se înţeleg acele raporturi juridice accesorii faţă de
obligaţia principală, care conferă mai multă siguranţă creditorului, în cazul
insolvabilităţii debitorului, în îndeplinirea prestaţiei ce i se datorează. Cele mai vechi
forme de garanţie sunt cele personale, care se regăseau în societatea romană aflată la un
nivel scăzut de dezvoltare economică. În acea epocă, atât circulaţia monetară, cât şi
creditul bănesc erau destul de reduse.

Cuvinte-cheie: obligaţiile, garanţii personale, garanţii reale

1. Aspecte introductive privind obligaţiile

Noţiunea de obligaţie s-a cristalizat în urma unei îndelungate evoluţii în procesul de
tranziţie de la societatea gentilică la cea politică1. Ca instituţie de drept, obligaţia apare
odată cu naşterea proprietăţii private, a claselor sociale, a diversificării vieţii civile si
comerciale2. În condiţiile unei productivităţi reduse a muncii şi a nesiguranţei pricinuite
de numeroase războaie, categoria de oameni săraci era nevoită, adesea, să se împrumute
de la clasa bogată şi de cele mai multe ori aflându-se în imposibilitatea de a restitui
împrumutul cei mai mulţi rămâneau la discreţia creditorului.
În dreptul roman, termenul de obligaţie a parcurs, în evoluţia lui, două etape.
În prima etapă, obligaţia civilă avea semnificaţia unei legături pur materiale
(vinculum corporis) între două persoane, concretizată în înlănţuirea fizică a debitorului
de către creditor, în cazul în care primul nu-şi executa de bunăvoie îndatoririle faţă de
ultimul. În această etapă, obligaţia civilă era un adevărat ius in personam, adică un drept
al unei peroane fizice asupra altei persoane fizice, exercitat la fel ca şi dreptul de
proprietate asupra unui lucru oarecare (ius in rem). Deci, întocmai ca şi proprietarul unui
lucru, creditorul putea dispune de persoana debitorului insolvabil3; acest înţeles se datora
faptului că noţiunea de drept de creanţă, de obligaţie era foarte imprecisă în societăţile
primitive. Practic a fost nesocotit caracterul esenţial al obligaţiei, acela ca obligaţia
trebuie să fie temporară, şi nu perpetuă ca proprietatea.

*e-mail: avmihaiolariu@yahoo.com
1
E. Molcut, D. Oancea, Drept roman, Ed. Universul, Bucureşti, 1993, p. 155.
2
Ş. Cocoş, Drept roman, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2004, p. 199.
3
L. Pop, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 11.
 În schimb, în etapa ulterioară, obligaţia civilă devine o legătură juridică (vinculum
iuris) dintre creditor şi debitor. De fapt, în dreptul roman, creditorul era numit reus
credendi, iar debitorul reus debendi. Expresiile reus credendi şi reus debendi aveau
semnificaţia că, la nevoie, creditorul îl putea chema în faţa justiţiei pe debitorul său, lucru
care a devenit posibil datorită evoluţiei sistemului legislativ ce s-a adaptat continuu
eliminând ceea ce devenea rigid si aducând elemente noi potrivit cu interesele societăţii
respective. Aşa se explică de ce, cu timpul, termenul reus a fost folosit numai pentru a-l
denumi pe creditor. Altfel spus, noţiunea de obligaţie începe să-şi schimbe structura
primitive, ideea de legătura devenind o legătura juridica, în baza căreia în caz de
neexecutare a obligaţiei, creditorul nu mai avea dreptul să acţioneze asupra persoanei
debitorului, ci asupra patrimoniului acestuia, procedând la executarea silită a bunurilor
sale. Această concepţie îşi găseşte expresia sa teoretică în epoca clasică şi se dezvoltă
treptat, dar resturi de concepţii primitive se vor mai regăsi şi în această perioadă
(exemplul închisorilor private pe care potetiones au continuat să le folosească).
Noţiunea de „obligaţie” este definită în două texte romane. Primul aparţine
juristconsultului Paul, iar cel de-al doilea se datorează Institutelor lui Justinian care se
apropie mai mult de accepţiunea modernă. Într-un text conservat în Digeste4,
juristconsultul Paul defineşte obligaţia după cum urmează: „Obligationum substantia
non in eo consist, ut aliquod corpus nostrum aut servitutem nostrum faciat sed ut alium
nobis abstringat ad dandum aliquot ver faciendum vel prestandum” (natura obligaţiei nu
constă în faptul că un lucru devine al nostru sau ne este construită o servitute, ci faptul că
cineva este constrâns a ne transmite proprietatea unui lucru, a face ceva sau a îndeplini o
prestaţiune).
Potrivit lui Justinian: „Obligatio est iuris vinculum quo necessitate adstringimur
alicuius solvendae rei secundum nostrae civitatis iura” – este o legătura de drept prin
care suntem siliţi a plăti ceva conform dreptului cetăţii noastre5.
Deşi definiţia lui Justinian ne înfăţişează obligaţia ca pe un raport juridic – viniculum
iuris, ea prezintă şi unele imperfecţiuni. Astfel, ea ne înfăţişează numai situaţia
debitorului – quo necesitate adstringimur, fără a aminti despre dreptul creditorului de a
primi plata. Acest text desemnează o acţiune de dare, facere sau prestare, şi nu o obligaţie
asumată şi care ar trebui îndeplinită, arătându-se că debitorul este silit să plătească,
legând prin această definiţie noţiunea de obligaţie de ideea de constrângere. Cuvântul
obligatio este alcătuit din ob şi legare, adică a lega. În sensul originar solver înseamnă a
dezlega, ceea ce cu timpul a căpătat înţelesul de a plăti. Cu timpul a rămas această
etimologie a cuvântului, dar ca sens el nu s-a mai regăsit în cultura socială viitoare6.

2. Stingerea obligaţiilor
Privind obligaţia ca pe o legătura de drept stabilită între debitor si creditor, aceasta
va trebui să se stingă, în sensul că debitorul scapă din legătura juridică, redobândindu-şi
libertatea în timp ce creditorul va dobândi un profit din creanţă. Dreptul roman a
cunoscut mai multe moduri de stingere a creanţelor în funcţie de perioadele de dezvoltare
a vieţii civile şi a relaţiilor comerciale.

4
Ş. Cocoş, op. cit., p. 204.
5
Ş. Cocoş, op. cit., p. 205.
6
Ş. Cocoş, op. cit., p. 206.
 În perioada veche, când elementele religioase primitive ocupau un rol important,
modurile de stingere aveau la bază principiul simetriei care era prezent şi în alte planuri
ale vieţii de stat. Conform acestui principiu „un act nu se desfiinţează valabil decât prin
forme solemne inverse decât cele care au prezidat naşterea sa”7. Putem vorbi în această
perioadă de o modalitate rigidă de stingere a obligaţiilor datorată tocmai solemnităţii şi
formalismului impus. Acestea au evoluat treptat fiind prevăzute de dreptul civil si sting
creanţa ipso iure, de deplin, adică creditorul pierde acţiunea şi nu va mai putea urmări
debitorul care se va elibera definitiv.
Modurilor civile de stingere a obligaţiilor li s-au adăugat cele din dreptul praetorian
care duc la eliberarea debitorului printr-o excepţiune, exceptiones iure, ceea ce înseamnă
că blochează acţiunea creditorului, făcând-o inutilă.
Putem astfel clasifica stingerea obligaţiilor pornind de la caracteristicile raporturilor
juridice existente în statul Roman şi pe caracterele dreptului roman. Astfel, sunt avute în
vedere8:
a) moduri de stingere a obligaţiilor după dreptul civil (ipso iure);
b) moduri de stingere după dreptul praetorian (execeptionis ope).

2.1. Moduri de stingere a obligaţiilor după dreptul civil (ipso iure)

a) Plata (solutio)
Plata reprezenta modul în care se înţelegea, în sens strict, stingerea creanţei
debitorului.
În dreptul vechi, forma în care se făcea plata era foarte importantă si executarea ei
nu ducea la stingerea obligaţiilor celui îndatorat dacă nu era îmbrăcată în solemnităţi
legale. Odată cu dezvoltarea şi diversificarea vieţii civile şi comerciale, solemnităţile şi
formele juridice îngreunau dezvoltarea economică şi se considera tot mai mult că
elementul esenţial în stingerea obligaţiilor îl reprezintă prestaţia ce include o valoare
economică, şi nu formele. Acest principiu începe să se impună spre finele Republicii,
moment în care şi dreptul civil l-a preluat iar dreptul praetorian şi dreptul imperial i-au
dat o sferă tot mai mare de aplicare.
În funcţie de tipul de contract încheiat, solemnităţile care se impuneau în momentul
efectuării plaţii erau diferite. Astfel, la contractele verbale obligaţiile se stingeau prin
pronunţarea unor cuvinte inverse faţă de acelea prin care au fost create; debitorul îl
întreba pe creditor: quod ego tibi promise, habesne acceptum?(ceea ce ţi-am promis, ai
primit?), iar creditorul trebuia să răspundă afirmativ: habeo (am primit) eliberând pe
debitor de obligaţia sa, ca o consecinţă a îndeplinirii prestaţiei la care se angajase9.
Astfel, plata va putea avea ca obiect fie remiterea unei sume de bani, fie transmiterea
proprietăţii asupra unui bun, fie executarea unei lucrări, plata putând consta, după obiect,
într-o acţiune de dare, facere sau prestare.
Datorită faptului că se urmărea satisfacerea creditorului, plata putea fi făcută şi de o
terţă persoană, nu doar de către debitor.
Plata poate fi primită de către creditor sau de către reprezentantul său legal (tutore,
curator) sau convenţional (mandatar). Cel ce primeşte plata trebuie să fie capabil. Dacă

7
V. Hanga, Drept privat roman, Bucureşti, 1971, p. 294.
8
V. Hanga, op. cit., p. 294.
9
V. Hanga, op. cit., p. 295.
plata este făcută unui pupil fără auctoritatis tutoris, obligaţia nu se stinge. În acest caz,
plata nu este liberatorie, în sensul ca debitorul poate fi constrâns să facă o noua plată.
Privitor la modalităţile de plată „teoria imputabilităţii plăţilor”10 stabilea că plata
trebuia să acopere întreaga datorie, iar dacă se întâmpla ca un debitor să fie ţinut de mai
multe debite şi nu specifica pe care dintre ele doreşte să o stingă, se acoperea cea mai
oneroasă dintre datorii (de exemplu, se stingea cea care genera dobânzi).
Obiectul plăţii trebuie să fie chiar obiectul obligaţiei stabilit prin convenţia părţilor,
creditorul nu poate fi silit de debitor să primească altceva. Juristconsultul Paul sublinia că
nu se poate plăti creditorului, fără voia lui un lucru în locul altuia.
Locul plăţii – plata trebuie să se facă la locul fixat de cei interesaţi sau unde
obligaţiunea a fost contractată sau unde se găseşte lucrul. În caz de tăcere a părţilor,
alegerea este dată debitorului11. În cazul în care debitorul întârzie plata, iar creditorul cere
efectuarea acesteia în alt loc, va comite o pluris petitio loco acţiunea sa urmând a fi
respinsă.
Dacă datoria este supusă unui termen suspensiv (dies a quo), prestaţia nu poate fi
cerută de creditor anterior împlinirii acestuia, debitorul poate însă plăti mai înainte12.
Dacă debitorul a plătit înainte ca termenul convenit să se împlinească, acesta nu va putea
să mai ceară înapoi ce a plătit considerând că a executat ceea ce era dator prin contract.
Termenul extinctiv (dies ad quem) constă într-un eveniment viitor şi cert la a cărui
împlinire se va stinge obligaţia. Folosirea unui asemenea termen a fost admisă cu
precădere în contractele de bună-credinţă tocmai datorită faptului că îndeplinirea
termenului atrăgea stingerea obligaţiilor.
În ceea ce priveşte obligaţiile angajate sub condiţii, în dreptul clasic, obligaţia nu
exista atâta vreme cât condiţia nu s-a îndeplinit, dar angajamentul debitorului se năştea în
momentul contractării. În situaţia în care debitorul ar fi încercat în mod fraudulos să
împiedice realizarea condiţiei acesta va fi ţinut ca şi cum condiţia s-ar fi îndeplinit.
Împăratul Iustinian a luat unele măsuri care să-l ajute pe creditor să conserve patrimoniul
debitorului său ce putea deveni insolvabil sau mort. Dacă se va îndeplini condiţia,
obligaţia va deveni una pură şi simplă şi s-a admis ideea că obligaţia să fie născută din
momentul încheierii ei13. De aici au decurs anumite consecinţe practice în favoarea
creditorului.
Proba plăţii a avut o evoluţie marcată de concepţia romanilor cu privire la forma
actelor juridice. Aceasta se făcea în epoca veche fie cu martori, fie prin jurăminte, pentru
ca din epoca clasică să fie folosite şi înscrisurile numite chitanţe (declaraţii). Dacă
chitanţele proveneau de la debitorul ce utiliza formula „A spus că are!”, erau considerate
redactate în mod obiectiv şi îi erau opozabile creditorului numai dacă purtau sigiliile
martorilor. Dacă chitanţele proveneau de la debitorul ce utiliza formula „Am scris că am
primit!”, erau considerate redactate în mod subiectiv şi îi erau opozabile creditorului
chiar dacă nu purtau sigiliile martorilor.

10
V. Hanga, op. cit., p. 295.
11
E. Molcut, D. Oancea, op. cit., p. 189.
12
Ş. Cocoş, op. cit., p. 245.
13
V. Hanga, op. cit., p. 302-304.
 b) Remiterea de datorie (iertarea de datorie)
Remiterea de datorie constituie, în fapt, o renunţare la obligaţie, consimţită de părţi
în deplin acord. Ca şi plata, remiterea de datorie se realiza în forme solemne şi inverse
faţă de cele care erau iniţial contractate şi stabileau respectiva obligaţie. Dacă era vorba
de o obligaţie verbală (verbis), obligaţia se stingea prin pronunţarea unor cuvinte contrare
celora prin care se încheiase obligaţia şi constituia o remitere de datorie. Pentru obli-
gaţiile născute din contracte consensuale, dreptul civil a adăugat acestor forme solemne
un nou mod de remitere a datoriei, dar lipsit de forme (contraries consensus) şi având la
bază acelaşi principiu al simetriei. Astfel, se considera că ceea ce se naşte prin simplul
consimţământ se va putea desface printr-un acord contrar al părţilor.
Unii analişti consideră acest procedeu ca fiind o remitere de datorie, însă el este în
fapt o reziliere de contract ce a intervenit înainte de orice început de executare (rebus
adhuc integris)14.

c) Novaţiunea (novatio)
Novaţiunea, ca mijloc de stingere a obligaţiilor, reprezintă înlocuirea unei obligaţii
anterioare (vechi) cu una nouă. Prin urmare, novaţiunea nu este un act juridic special, ci
efectul unui contract, de obicei efectul unei stipulaţii novatorii.
Novaţiunea poate avea loc între acelaşi debitor si creditor, dar şi între persoane
diferite decât vechii participanţi la raportul juridic al obligaţiei. În primul caz novaţiunea
era folosită pentru adăugarea unei modalităţi (termene sau condiţii) sau transformarea
unei obligaţii de bună-credinţă într-una de drept strict. A doua variantă a novaţiunii era
folosită de cămătari în scopul maximizării profitului lor din operaţiile de speculă
efectuate.
Pentru ca novaţiunea să îşi producă efectele juridice specifice era necesară înde-
plinirea simultană a mai multor condiţii:
- să existe o obligaţie veche ce urmează a fi înlocuita cu alta nouă; cea nouă trebuia
să se nască dintr-un contract verbal şi să păstreze acelaşi obiect ca cea veche;
- să existe intenţia de a nova (intenţia de a nova în dreptul clasic era prezumată, iar
in timpul lui Justinian trebuia exprimată în mod cert); în dreptul vechi, intenţia de a nova
a părţilor rezulta din forma stipulaţiunii sau din forma contractului litteris, întrucât ori de
câte ori aceste contracte erau utilizate în vederea novării unei obligaţii, se prezentau
într-o formă specială;
- să existe un element nou (aliquid novi), care să deosebească obligaţia veche de cea
nouă; noul element putea să constea, dacă novaţiunea are loc între aceleaşi persoane
(inter easdem personas), în adăugarea sau schimbarea unei modalităţi (de exemplu, o
obligaţie pură şi simplă este înlocuita cu o obligaţie supusa unui termen sau unei condiţii)
sau în înlocuirea unei obligaţii de bună-credinţă cu o obligaţie drept strict, cu scopul de a
restrânge puterea de apreciere a judecătorului15.
Dacă novaţiunea are loc între alte persoane decât cele care au contractat prima
obligaţie, elementul consta fie în schimbarea creditorului, fie în schimbarea debitorului.
În primul caz, adică in situaţia în care debitorul vechi se obligă faţă de un creditor nou,
care se substituie astfel în drepturile creditorului vechi avem de-a face cu o delegaţie de

14
V. Hanga, op. cit., p. 296.
15
C. Murzea, Drept Roman, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, p. 150.
credit, deoarece creditorul vechi deleagă în locul său pe cel nou; în cel de-al doilea caz
adică în situaţia în care creditorul vechi urma să primească plata de la un debitor nou, ce
se substituie debitorului vechi, avem de-a face cu o delegaţie de datorie, deoarece
debitorul vechi deleagă în locul său pe cel nou16.
Obligaţia nouă, rezultând în mod obişnuit dintr-o stipulaţie, este în mod necesar o
obligaţie de drept strict. Necesitatea acestui contract formal se explica prin faptul că
novaţiunea era deja cunoscută în epoca veche, epoca în care plata nu producea efecte
dacă nu era îmbrăcată într-o forma solemnă.
Novaţia are ca efect crearea unei noi obligaţii prin stingerea ipso iure a celei vechi17.

d) Confuziunea (confusio)
Vizează întrunirea, asupra aceleiaşi persoane, a calităţii de debitor cu cea de creditor.
Se realizează, cel mai frecvent, prin moştenirea creditorului de către debitor sau invers.
Execuţia obligaţiei în această situaţie devine imposibilă iar obligaţia se va stinge ipso
iure.

e) Moartea
În vechiul drept roman, obligaţia se stingea prin moartea uneia dintre părţi, deoarece
funcţiona principiul intransmisibilităţii obligaţiilor.
Principiul intransmisibilităţi datoriilor şi creanţelor trebuie pus în legătură cu
originea primei obligaţii, care s-a format cu ocazia comiterii unui delict prin transfor-
marea dependenţei materiale într-un raport juridic. Întrucât obligaţia a fost văzută, la
origine, ca un echivalent al dreptului de răzbunare, nu putea fi transmisă, aşa cum nici
dreptul de răzbunare nu putea fi transmis.
În dreptul clasic, s-a admis ideea transmiterii creanţelor şi datoriilor, dar vechiul
principiu a lăsat, totuşi, numeroase urme în materia obligaţiilor. Aşa de pildă, datoriile
născute din delicte nu trec asupra moştenitorilor, întrucât dreptul de răzbunare al
victimei, care stă la originea creanţei sale, este intim legat de persoana delincventului.

f) Capitis deminutio (pierderea personalităţii)

Avem în vedere numai capitis deminutio minima. Se aplică în cazul pierderii
personalităţii prin efectul adrogaţiunii, deoarece adrogatul devine din persoana sui iuris
persoana alieni iuris, trecând sub puterea adrogantului.
Ca atare, bunurile şi drepturile adrogatului vor trece in patrimonial adrogantului, în
paguba creditorilor adrogatului: aceştia nu vor putea să-l cheme în justiţie pe adrogant,
pentru că se opunea principiul relativităţii efectelor contractelor, dar nici pe adrogat. În
acest fel a apărut o inechitate.
De aceea, în scopul de proteja interesele creditorilor, pretorul a condiţionat dobândirea
creanţelor adrogatului de către adrogant, de plata datoriilor adrogatului.

2.2. Moduri de stingere după dreptul praetorian

Pentru a aduce îmbunătăţiri modurilor de stingere a obligaţiilor din dreptul civil prin
remiterea datoriilor, pretorul a creat un altul lipsit de forme care purta numele de pact de
renunţare la datorie (pactum de non pedento).

16
C. Murzea, Drept Roman, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, p. 150.
17
V. Hanga, op. cit., p. 297.
 Acesta era un acord de voinţă apărut între părţi prin care creditorul renunţa la
creanţă. Acesta putea rezulta tacit când i se restituia debitorului înscrisul constatator al
creanţei, putea să fie dat expres, oral sau scris, trebuia să existe doar actul de voinţă al
creditorului. Eficacitatea acestui act era doar pe cale de judecată când i se opunea
creditorului că dorea recuperarea creanţei prin acţiune judecătorească.

a) Compensaţiunea
Compensaţiunea este operaţiunea juridică de stingere a obligaţiilor ce apare când
între aceleaşi persoane există aceleaşi raporturi de credit şi debit creanţa stingându-se
până la concurenţa celei mai mici.
Potrivit lui Modestin, compensatio est debiti et crediti inter se contributio18
(scăderea unor datorii şi a unor creanţe unele din altele).
După cum se vede, compensaţiunea presupune existenţa a două datorii şi a două
creanţe reciproce, care se cumpănesc între ele, pentru a evita efectuarea a două plăţi.
Compensaţiunea se realiza prin acordul părţilor, caz în care era denumită convenţională
(voluntară). Dacă părţile nu ajungeau la o învoială, compensaţiunea urma a se face pe
cale judiciară.
În epoca veche, când nu erau cunoscute excepţiunile, nu s-a putut realiza
compensaţiunea judiciară, întrucât pentru judecător ar fi presupus discutarea a două
creanţe, deci a două speţe distincte. La finele Republicii s-a admis compensaţia în câteva
cazuri excepţionale datorate dezvoltării tranzacţiilor speculative specifice cămătăriei.
În aceste cazuri cămătarii nu-şi puteau urmării clienţii decât pentru sold. O altă situaţie
era aceea când un cumpărător ar fi trebuit să intre în posesia patrimoniului unui debitor
falit (bonorum emptor). Acesta nu-şi putea valorifica creditele, ce aparţinuseră debi-
torului falit, decât compensând datoriile acestuia faţă de cei acţionaţi în justiţie.
Compensaţiunea a început să fie admisă în dreptul clasic, mai întâi în cazul
acţiunilor de bună-credinţă când pârâtul putea să opună reclamantului în compensaţie
creanţa ce rezulta în favoarea sa, în situaţia în care cele două creanţe izvorau din acelaşi
contract (ex eadem causa). În cazul acţiunilor de drept strict, judecătorul nu putea face
compensaţiunea, întrucât trebuia să facă o interpretare literală, fără a depăşi indicaţiile
primite prin formulă.

b) Reforma lui Marc Aureliu

Marc Aureliu a extins aplicarea compensaţiunii şi în domeniul acţiunilor de drept
strict. Împăratul a pus la dispoziţia pârâtului o excepţie de dol, stabilind că cel ce cheamă
în judecată pe debitorul său şi nu face, dacă e cazul, singur compensaţia respectivă,
pierde procesul. Faptul dolosiv al creditorului se prezuma din refuzul acestuia de a face
compensaţia, astfel lăsând posibilitatea debitorului de a opune excepţia de dol. Această
ameninţare îl făcea pe creditor să facă compensaţia cu anticipaţie.
Împăratul Iustinian, ca urmare a dispariţiei procedurii formulare va introduce un
regim juridic nou în acest domeniu, stabilind că pârâtul va putea cere compensaţia în
orice moment al procesului fără a mai fi nevoie să invoce excepţia de dol, judecătorul
apreciind singur necesitatea invocării acesteia. Compensaţia rămâne judiciară, cea legală
nefiind cunoscută în dreptul roman19.

18
V. Hanga, op. cit., p. 298.
19
Ibidem.
 c) Prescripţia liberatorie (praescriptio longi temporis)
Vechii romani au considerat că drepturile de creanţă sunt imprescriptibile, cu
excepţia acelora care erau sancţionate prin acţiuni pretoriene. Aceasta se explică prin
faptul că edictul pretorului era valabil pe timp de un an, deci acţiunile pretoriene puteau
fi intentate numai în termen de un an.
Ca modalitate de stingere a obligaţiilor, prescripţia liberatorie a fost introdusă de
Împăratul Teodosie al II-lea prin constituţie în cazul acţiunilor personale şi prin aceasta
se prevedea că oricărei acţiuni care nu este intentată vreme de 30 de ani de când s-ar fi
putut valorifica, i se poate opune prescripţia cu efect extinctiv.
În literatura de specialitate se mai regăseşte un alt mod de clasificare a stingerii
obligaţiilor, însă cu un caracter centrat pe voinţa subiecţilor obligaţiilor considerate a
introduce un temei de clasificare străin dreptului roman20.

3. Garanţiile – consideraţii generale

Prin garanţii personale şi reale se înţeleg acele raporturi juridice accesorii faţă de
obligaţia principală, care conferă mai multă siguranţă creditorului, în cazul insolva-
bilităţii debitorului, în îndeplinirea prestaţiei ce i se datorează.
Cele mai vechi forme de garanţie sunt cele personale, care se regăseau în societatea
romană aflată la un nivel scăzut de dezvoltare economică. În acea epocă, atât circulaţia
monetară, cât şi creditul bănesc erau destul de reduse. Practicile de împrumut cele mai
frecvente erau cele în natură. Când cei săraci deveniţi debitori nu mai puteau stinge
datoria la scadenţă erau vânduţi ca sclavi, siliţi să lucreze pentru creditori sau mai târziu
le erau executate bunurile. Pentru a-şi asigura şi mai bine creanţa creditorii solicitau şi
aducerea de garanţi care puteau fi şi ei executaţi fie asupra persoanei, în epoca primitivă,
fie asupra bunurilor într-o epoca posterioară. Odată cu dezvoltarea economiei romane,
creditorii au simţit tot mai mult nevoia unor garanţii cât mai sigure şi au creat garanţiile
reale care le confereau o stabilitate mai mare în cazul insolvabilităţii debitorilor şi a
garanţilor acestora şi în plus facilitau şi speculaţiile băneşti, putând cuantifica mai bine
câştigul obţinut la momentul stingerii datoriei.

3.1. Garanţiile personale în epoca veche

În epoca veche, romanii au cunoscut două tipuri de garanţii personale: sponsio şi
fidepromissio.
Ambele forme de garanţie personală cunoscute de romani în epoca veche luau
naştere printr-un contract verbal, încheiat prin întrebare şi răspuns. Creditorul se adresa
garantului cu întrebarea dacă se obliga la aceeaşi prestaţie ca şi debitorul, iar răspunsul
aşteptat era unul afirmativ.
În cazul lui sponsio, după ce se încheia contractul principal între creditor si
debitorul principal, se mai încheia un contract alăturat, între creditor şi garant. Astfel,
creditorul îl întreba pe garant: „Idem dari spondes” (Promiţi acelaşi lucru?), iar garantul
răspundea „Spondeo” (Promit). Un astfel de garant se numea sponsor.
Verbul „spondeo” putea fi pronunţat numai de către cetăţenii romani, deoarece se
considera că acel verb are o vocaţie aparte, specială, de a atrage favoarea zeilor.

20
V. Hanga, op. cit., p. 294.
Deoarece dezvoltarea economica cerea şi alte astfel de angajamente care să se adreseze şi
peregrinilor, ordinea juridică a creat o alta cu acelaşi conţinut al întrebării şi răspunsului,
dar într-o formulă diferită, folosind alt verb „fidepromitto” (promit cu lealitate)21.
Astfel, creditorul întreba „Idem fite promittisne?” (Promiţi acelaşi lucru?), la care
garantul răspundea „Fidepromitto” (Promit cu lealitate). Garantul purta numele de
fidepromissor.
Regulile de fond ale celor două forme de garanţie erau similare, iar obligaţiile
sponsorilor şi fidepromisorilor nu treceau la urmaşi, având un caracter strict personal.
Aceste garanţii aveau un caracter autonom, ceea ce dădea dreptul creditorului să se
îndrepte fie către debitor, fie către garant, la alegere, în funcţie de cel pe care îl considera
mai avantajos de a fi executat pentru recuperarea creanţei. Dacă obligaţia era stinsă de
garant, acesta nu avea mijloace juridice adecvate de constrângere a debitorului pe care l-a
garantat. Dacă erau mai mulţi garanţi, creditorul putea urmări pe oricare dintre ei pentru
întreaga datorie, iar garantul care executa obligaţia nu dispunea de vreun mijloc juridic
pentru a le pretinde cogaranţilor partea contributivă.
Faţă de acest sistem inechitabil, exprimând interesele de clasă ale patricienilor,
debitorii plebei au reacţionat şi, după o luptă îndelungată, au reuşit să impună un număr
de patru legi prin care s-a venit în sprijinul garanţilor. Acestea erau: Lex Publilia, care
prevedea că garantul care s-a obligat prin forma lui sponsio are dreptul de a se întoarce
împotriva debitorului principal, dacă acesta din urma nu-i remite ceea ce a plătit
creditorului pentru el.
Lex Appuelia, care se aplica şi garanţilor obligaţi prin sponsio şi celor obligaţi prin
fidepromissio şi a introdus noi raporturi între cogaranţi în sensul că oricare dintre ei putea
fi urmărit pentru întreaga datorie.
Lex Furia de sposu (relaţia de garanţie personală) este cea mai importantă şi
cuprinde două dispoziţii:
a) datoria se va împărţi între garanţii în viaţă la scadenţă, indiferent dacă aceştia sunt
sau nu sunt solvabili;
b) pentru a-i forţa pe creditori să-i urmărească pe debitori pentru a nu mări datoria ca
urmare a aplicării de dobânzi penalizatoare pentru întârziere la plată, s-a stabilit un
termen de prescripţie a obligaţiei garanţilor care se stingea prin trecerea a doi ani de la
scadenţă, dacă respectivul contract de garanţie fusese încheiat în Italia22.
Ca o consecinţă a dezvoltării tranzacţiilor cămătăreşti, sistemul garanţiilor personale
a cunoscut numeroase îmbunătăţiri în interesul creditorilor. În epoca clasică apare o
formă nouă de garanţie, numită fideiusiune ce se putea aplica asupra oricărei creanţe,
deci nu se mai limita doar la cele născute dintr-un contract verbal. Obligaţia fideiusorului
trecea şi asupra urmaşilor săi constituind o superioritate faţă de celelalte doua forme de
garanţie. Fideiussio este o garanţie personală, formată prin întrebare şi răspuns, cu
deosebirea că, faţă de întrebarea creditorului, garantul pronunţa verbul „fideiubeo”
(consimt pe cuvântul meu). În acest caz, garantul era numit fideiussor.
Creditorul putea să-l urmărească şi aici pe fideiusor înaintea debitorului dacă îl
considera pe cel dintâi mai solvabil. În timpul împăratului Hadrian s-a introdus beneficiul

21
V. Hanga, op. cit., p. 308.
22
Ş. Cocoş, op. cit., p. 255.
de diviziune care dădea dreptul fideiusorului de a cere creditorului să-şi extindă urmă-
rirea creanţei asupra tuturor garanţilor solvabili la momentul intentării acţiunii.
Fideiusorul care a plătit pentru debitorul principal avea acum dreptul de a reclama
creditorului satisfăcut să-i predea lui creanţa, putând astfel să se îndrepte fie către
debitorul principal care ar fi trebuit să-i ramburseze suma plătită, fie se putea îndrepta
către ceilalţi garanţi cu care putea suporta în comun plata; este aşa-zisul beneficiu al
cesiunii de acţiuni23.
În epoca lui Iustinian caracterul fideiusiunii este unul subsidiar în sensul că, dacă a
fost urmărit mai întâi debitorul principal, nu mai putea fi urmărit şi fideiusorul.

Alte garanţii personale clasificate de unii autori ca neformale existente în dreptul

roman au fost mandatum pecuniae credendae, pactul de constitute, receptum
argentariorum. Prin mandat, garantul (mandant) îl împuternicea pe creditor (mandatar)
să-l împrumute pe debitor, luând răspunderea asupra sa în calitate de garant.
Tot ca o formă de garanţie personală neformala era considerat şi pactul de constitut,
care a fost o creaţie a pretorului ce purta numele de constitutum debiti alieni şi avea rolul
de a fixa un nou termen datoriei altuia.

3.2. Garanţiile reale

Garanţiile reale erau constituite din anumite bunuri aparţinând patrimoniului
debitorului pe care acesta le rezerva creditorului pentru situaţia în care nu ar putea să-şi
stingă datoria la scadenţă.
În evoluţia dreptului roman, au fost cunoscute trei garanţii reale distincte: fiducia şi
gajul (pignus), care au apărut în epoca veche şi ipoteca, apărută în dreptul clasic.

a) Fiducia
Este un contract prin care se constituie transmiterea proprietăţii asupra unui lucru,
de către debitor creditorului sau, prin mancipatio sau in iure cessio, iar creditorul promite
să restituie lucrul debitorului, dacă acesta îşi va fi plătit datoria. Acest contract avea doar
un caracter provizoriu servind doar ca o garanţie a plăţii datoriei la scadenta. Deşi este o
formă de garanţie foarte avantajoasa pentru creditor, întrucât devine proprietar al lucrului
(şi debitor sub condiţie al acelui lucru), fiducia prezintă vizibile dezavantaje pentru
debitor, dezavantaje care derivă uneori din valoarea lucrului adus în garanţie care poate
depăşi valoarea creanţei, iar debitorul nu se va putea folosi de acel bun pentru a garanta o
altă datorie. Alteori, după plata datoriei, debitorul dispune numai de o acţiune personală,
care s-a născut din contractul de fiducie, aşa încât riscă să vină în concurs cu creditorii
creditorului său şi, mai mult decât atât, dacă lucrul dat în garanţie ajunge în mâinile unor
terţi debitorul nu are dreptul de urmărire. Trebuie să mai amintim şi faptul că fiducia
implica acte care nu puteau fi accesibile decât cetăţenilor. Ea nu corespunde din acest
punct de vedere necesitaţilor apărute între creditori. Faţă de inconvenientele pe care le
prezintă fiducia, romanii au creat forme noi de garanţie, mai bine adaptate cerinţelor
economiei de schimb.

23
V. Hanga, op. cit., p. 309.
 b) Gajul (pignus)
Considerat ca o formă superioară de garanţie, gajul se formează prin remiterea
posesiunii unui lucru, de către debitor creditorului său, prin intermediul tradiţiunii,
transmitere însoţită de o convenţie prin care creditorul promite să retransmită posesiunea
lucrului, dacă debitorul îşi executa obligaţia. Faţă de fiducie, gajul prezintă avantajul că
debitorul rămâne proprietarul bunului. Astfel, debitorul transmiţând numai posesiunea
lucrului, nu risca să vină în concurs cu creditorii creditorului său şi, în acelaşi timp, în
calitatea sa de proprietar poate urmări lucrul în mâinile oricui s-ar afla. Totuşi, gajul
prezintă pentru debitor dezavantajul că nu poate garanta mai multe datorii cu acelaşi
lucru, iar pentru creditor, dezavantajul că nu poate înstrăina lucrul în scopul valorificării
dreptului de creanţă.
Gajul se putea constitui numai prin voinţa părţilor si nu necesita o înscriere în
registrele publice ceea ce îl face să fie un regim clandestin, şi nu public. Gajul se putea
constitui şi pe cale de autoritate (pentru obligarea celui ce a pierdut procesul să execute
sentinţa).

c) Ipoteca
Ipoteca este o forma de garanţie evoluată, perfect adaptată cerinţelor unei societăţi
întemeiate pe marfă şi credit. Ca punct de plecare, ipoteca a apărut în condiţiile apariţiei
colonatului fiind folosită în convenţiile care se încheiau cu ocazia arendărilor. În aceste
situaţii, arendaşii obişnuiau să constituie o garanţie în favoarea proprietarilor care să
asigure plata arenzii. Se punea garanţie întreg inventarul agricol viu si mort. Acest
inventar putea ajunge în stăpânirea proprietarului dacă acesta cerea interdictul Salivan în
caz de neplată a arenzii. Dacă inventarul se afla în stăpânirea unui terţ, atunci nu mai era
eficient interdictul deoarece proprietarul nu avea vreo acţiune împotriva terţilor. Pentru
aceasta cauză s-a creat acţiunea Serviana, prin care proprietarul putea urmări inventarul
în mâna oricui s-ar fi aflat. În primul secol al epocii Imperiale s-a extins sfera acestei
acţiuni sub numele de action quasi Serviana care prevedea ca în cazurile în care ar fi
existat o asemenea convenţie între creditor si debitor nu se va tine cont de obiectul
creanţei.
Astfel, a fost constituită ipoteca, o garanţie reală ce avea marele avantaj că nu se
realiza nici cu transfer de proprietate nici cu transfer de posesiune asupra bunului.
Creditorul ipotecar va intra în posesiunea lucrului şi îl va păstra sau îl va înstrăina,
valorificându-şi pe aceasta cale creanţă. Aşadar, interesele creditorului sunt perfect
asigurate, căci nu riscă să suporte consecinţele insolvabilităţii debitorului, iar debitorul
poate exploata lucrul conform destinaţiei sale, urmând a fi deposedat numai dacă nu
efectuează plata.
Împăratul Constantin interzice creditorului să devina proprietar al bunului,
îngăduind numai vânzarea lui. Totuşi, în dreptul lui Iustinian se mai păstrează o urmă din
această concepţie sub următoarea formă: creditorul putea solicita Împăratului să-i fie
atribuit bunul în situaţia în care nu se găsise un cumpărător pentru acel lucru, însă sub
rezerva anumitor condiţii ce trebuiau îndeplinite.
Ipoteca are un caracter clandestin (secret), în sensul că nu presupune utilizarea unor
forme de publicitate pentru ca terţii să ştie că un anumit lucru este ipotecat, la fel ca şi în
cazul gajului. Datorită caracterului secret al actului, debitorii, în dorinţa de a împrumuta
noi sume de bani, ipotecau acelaşi lucru de mai multe ori, fără să declare existenta
ipotecilor anterioare, ceea ce ducea la consecinţe deosebit de grave. Existau situaţii când
ipotecile erau antedatate, trecându-se in mod fraudulos o ipoteca mai recenta înaintea
uneia mai vechi. Aceste posibilităţi de fraudă au fost, în bună măsură, curmate prin
reforma Împăratului Leon, potrivit căreia o ipotecă constituită prin act public sau prin act
privat subscris de trei martori, trece înaintea ipotecilor constituite fără forme de
publicitate, indiferent de data lor.
Se putea constitui ipoteca şi prin lege în situaţiile în care vorbim de ipotecile fiscului
asupra averii contribuabililor, a incapabililor asupra bunurilor curatorilor şi tutorilor etc.
Obiectul ipotecii, ca şi al gajului putea fi un bun corporal, mobil sau imobil. Dacă
acelaşi bun a fost ipotecat la mai mulţi creditori, raporturile dintre aceştia vor fi
guvernate de regula: prior tempore potior ture, adică dreptul de ipoteca constituit
anterior prevalează celui constituit posterior. Astfel, primul creditor satisfăcut va fi cel de
prim rang, apoi cel de rangul doi etc.

BIBLIOGRAFIE
[1] Cocoş, Ştefan, Drept roman, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2004.
[2] Hanga, Vladimir, Drept privat roman, Bucureşti, 1971.
[3] Molcuţ, Emil; Oancea, Dan, Drept roman, Ed. Universul, Bucureşti, 1993.
[4] Murzea, Cristinel, Drept Roman, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003.
[5] Pop, Liviu, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998.