IZVOARELE DREPTULUI UNIUNII

1. Precizări prealabile

Izvoarele Dreptului Uniunii sunt:

1. izvoare primare (originare) în principiu, tratatele – denumite astfel de art. 1
alin. (2) TFUE (dreptul primar sau originar);
2. izvoare secundare (derivate), regulile juridice conținute în actele adoptate de
instituții1, (dreptul secundar sau derivat).
3. regulile de drept ce rezultă din tratatele încheiate de statele membre în
aplicarea tratatelor, denumite și drept complementar. Deoarece următoarele categorii
de acorduri sunt menite să completeze tratatele2, le vom include în dreptul
complementar:
 actele de aderare ale statelor care au devenit membre ale Comunităților
Europene3/Uniunii;
 acordurile încheiate de reprezentanții statelor membre în cadrul Consiliului;
 alte acorduri între statele membre încheiate într-un domeniu de competență
comunitară, respectiv o materie care a fost omisă de Tratat – TCE.
4. izvoarele nescrise: principiile generale de drept și jurisprudența Curții de
justiție;
5. regulile de drept care rezultă din relațiile exterioare ale
Uniunii/Comunităților (preluând pe cele ale Comunităților4), denumite și drept
convențional.

2. Dreptul primar
Dreptul primar al Uniunii este format din:
1) Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene și Tratatul privind Uniunea
Europeană, potrivit Tratatului de la Lisabona;
2) Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 7 decembrie 2000, astfel
cum a fost adaptată la 12 decembrie 2007.
3) convențiile între statele membre încheiate în aplicarea tratatelor comunitare5;

1
Este vorba despre instituţiile comunitare, deoarece dreptul derivat este rezultatul, în cea mai mare, a activităţii legislative a acestora, anterior
Tratatului de la Lisabona.
2
Este vorba despre tratatele comunitare încheiate de statele membre, anterior Tratatatului de la Lisabona.
3
Deoarece actele de aderare s-au încheiat anterior Tratatului de la Lisabona.
4
Cele încheiate anterior Tratatului de la Lisabona.
5
Folosim sintagma „tratate comunitare” deoarece convenţiile între statele membre, în cea mai mare parte, s-au încheiat înainte de intrarea în
vigoare a Tratatului de la Lisabona. Cu privire la aceste convenţii, a se vedea Hauschild, L’importance des conventions communautaires pour la
création d’un droit communautaires, RTDE, 1975; L. Cartou, L’Union européenne, Traités de Paris–Rome–Maastricht, ed. a 6-a, Dalloz, Paris,
2006, p. 131 et suiv.

1
 4) actele de aderare ale statelor care au devenit membre ale Comunităților
/Uniunii;
5) acordurile încheiate de reprezentanții statelor membre în cadrul Consiliului;
6) alte acorduri între statele membre încheiate într-un domeniu de competență
comunitară, respectiv o materie care a fost omisă de Tratat6.

2.1. Tratatele – Tratatul asupra Uniunii Europene și Tratatul de Funcționare

a Uniunii Europene
✓ Prin intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, TFUE și TUE sunt denumite
„tratatele”, pe acestea se întemeiază Uniunea (art. 2 TFUE).
Protocoalele și anexele la tratate fac parte integrantă din acestea (art. 51 TUE), și
anume: protocoalele (în număr de 37), protocoalele anexate TEuratom, anexele la
TFUE (două), declarațiile anexate la actul final al Conferinței interguvernamentale
care a adoptat Tratatul de la Lisabona, semnat la 13 decembrie 2007 (în număr de 65).
✓ Tratatele se încheie pe durată nelimitată (art. 53 TUE și art. 356 TFUE).

2.2. Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene

Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 7 decembrie 2000, astfel
cum a fost adaptată la 12 decembrie 2007, la Strasbourg, este izvor primar al dreptului
Uniunii, deoarece art. 6 alin. (1) TUE prevede că această „Cartă” are aceeași valoare
juridică cu cea a tratatelor (respectiv TUE și TFUE).
Carta n-a fost inclusă în Tratatul de la Lisabona7, considerând ca fiind suficientă
precizarea făcută de acesta în privința „aceleiași valori juridice cu cea a tratatelor”,
deci are forța juridică obligatorie, egală cu cea a tratatelor.

2.3. Actele de aderare ale statelor membre

Actele de aderare8 ale statelor care au devenit membre ale Comunităților constituie
surse de drept comunitar primar9, respectiv ale dreptului primar al Uniunii. Curtea de
Justiție a precizat în acest sens că „aderarea noilor state membre se realizează prin acte
care au valoare de drept primar și care pot modifica în oricare domeniu dreptul
comunitar/al uniunii (n.a.)”10.

6
Cu referire la perioada anterioară Tratatului de la Lisabona, respectiv TCE, iar după acesta, TFUE.
7
„Este o soluţie sui-generis de recunoaştere a forţei juridice a acestui important document. Explicaţia unei asemenea opţiuni de legiferare
rezidă tot în evitarea inducerii ideii de supra-stat”; a se vedea A. Popescu, I. Diaconu, Organizaţii Europene…, op. cit., p. 206.
8
Acestea conţin dispoziţii instituţionale care au fost deja integrate în tratatele comunitare, de exemplu, modificarea ponderii voturilor în
cadrul Consiliului, modificarea compunerii instituţiilor şi a organelor comunitare; a se vedea, în acest sens, P.M. Cosmovici, R. Munteanu, op. cit.,
p. 57.
9
Asupra condiţiilor şi limitelor în care actele de aderare conferă valoare de drept comunitar primar anumitor dispoziţii de drept derivat, a se
vedea C.J.C.E., 28 aprilie 1988, S.A. Laissa, aff. Jtes. 31 et 35/86, Rec. 2285; G. Isaac, M. Blanquet, op. cit., p. 133.
10
A se vedea O. Ţinca, Drept comunitar general, Ed. Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti, 1999, p. 51 şi urm.

2
 2.4. Convențiile între statele membre încheiate în aplicarea tratatelor
comunitare11
În principiu, în prezent, tratatele – TFUE și TUE – reprezintă singura sursă primară
a dreptului Uniunii, dar în baza tratatelor comunitare – anterior Tratatului de la
Lisabona – statelor membre li s-a conservat dreptul de a încheia între ele acorduri și
convenții. „Aceste acorduri constituie neîndoielnic un izvor de drept comunitar în
măsura în care, negociate în executarea tratatelor, au fost destinate să le completeze”12.
Ele sunt izvoare ale dreptului Uniunii în măsura în care nu contravin cu dispozițiile
tratatelor (TFUE și TUE), iar în situația constatării unor incompatibilități între tratate
și convenții se impune eliminarea acestor incompatibilități prin modificarea
dispozițiilor din convențiile respective. Prin urmare, sunt aplicabile, prin analogie,
dispozițiile art. 351 TFUE, potrivit cărora dispozițiile tratatelor nu aduc atingere
drepturilor și obligațiilor care rezultă din convențiile încheiate între statele membre
aderante, înaintea aderării acestora, sau între unul sau mai multe state membre, pe de
o parte, și unul sau mai multe state terțe, pe de altă parte. În măsura în care aceste
convenții nu sunt compatibile cu tratatele, statul sau statele membre în cauză recurg
la toate mijloacele corespunzătoare pentru a elimina incompatibilitățile constatate.

2.5. Acordurile încheiate de reprezentanții statelor membre în cadrul

Consiliului
Statele membre pot încheia acorduri în formă simplificată, nesupuse ratificării.
Aceste acorduri care îmbracă forma acordurilor reprezentanților statelor membre
reuniți în cadrul Consiliului Comunităților Europene (U.E.)13 au fost preluate de
Uniune de la Comunități prin efect de succesiune.

2.6. Alte acorduri între statele membre încheiate într-un domeniu de

competență comunitară, respectiv o materie care a fost omisă de Tratat,
TCE
Politica energetică, spre exemplu, este un domeniu ce a făcut obiectul ,,unui acord
între statele membre încheiat într-un domeniu de competență comunitară, domeniu
omis însă de Tratat, respectiv de TCE”. Această lacună a fost acoperită de Tratatul de
la Lisabona prin reglementarea domeniului energiei în art. 195 TFUE. Cu privire la
această problemă s-a pus întrebarea dacă instituțiile comunitare trebuiau să se abțină
sau se impunea o revizuire a Tratatului (TCE).

11
A se vedea Hauschild, L’importance des conventions communautaires pour la création d’un droit communautaire, RTDE, 1975.
12
A se vedea J. Boulouis, M. Chevalier, Grands arrêts de la Cour de Justice des Communautés européennes, tome 1, 5 éd., Paris, Dalloz,
1991.
13
Nu există o regulă referitoare la publicarea acestor acorduri. Acestea depind de decizia statelor membre. A se vedea chestiunea scrisă din
12 mai 1971. JOCE, n. C. 110 din 30 octombrie 1971. A se vedea L. Cartou, op. cit., p. 132.

3
 Prin asemenea convenții statele membre au creat reguli de drept, noi, ce au ținut
locul funcției legislative pe care tratatul, prin instituțiile abilitate, reglementate de
acesta, n-a exercitat-o.

3. Dreptul derivat

3. 1. Actele juridice ale Uniunii

✓ Dreptul derivat cuprinde actele juridice adoptate de instituțiile Uniunii în
aplicarea tratatelor (art. 288-291 TFUE). Acestea sunt: regulamentul, directiva,
decizia, recomandările și avizele (art. 288 TFUE).
Dar instituțiile Uniunii adoptă și alte acte decât cele prevăzute de art. 288 TFUE.

3.2. Regulamentul
Regulamentul reprezintă principala sursă de drept derivat. Potrivit art. 288
alin. (2) TFUE și art. 161 TEuratom, „regulamentul are aplicabilitate generală.
Acesta este obligatoriu în toate elementele sale și se aplică direct în fiecare stat
membru”.
a. Regulamentul are caracter general. Ca și o lege națională conține prescripții
generale și impersonale.
b. Regulamentul este obligatoriu în toate elementele sale14. Regulamentele
obligă nu numai statele, ci și întreprinderile, fiind creatoare de drepturi subiective în
beneficiul particularilor15. Regulamentul dispune astfel de o putere normativă
completă.
c. Regulamentul se aplică direct în toate statele membre16.
Regulamentul este singura categorie de acte pentru care Tratatul prevede expres
că este direct aplicabil, ceea ce înseamnă că produce prin el însuși, automat, fără nicio
intervenție din partea autorităților naționale efecte juridice în ordinea juridică a
statelor membre.

3.3. Directiva
Potrivit art. 288 alin. (3) TFUE și art. 161 alin. (3) TEuratom, directiva este
obligatorie pentru fiecare stat membru destinatar cu privire la rezultatul care
trebuie atins, lăsând autorităților naționale competența în ceea ce privește forma
și mijloacele17.

14
A se vedea G. Isaac, M. Blanquet, op. cit., p. 143.
15
A se vedea G. Lyon-Caen, A. Lyon-Caen, Droit social international et européen, Dalloz, 1991,
p. 166.
16
A se vedea G. Isaac, M. Blanquet, op. cit., p. 144.
17
Corespunde recomandării în sistemul TCECO, potrivit căreia se adresează atât întreprinderilor, cât şi statelor membre.

4
 a) Directiva nu are aplicabilitate generală, ea nu obligă decât „destinatarii” săi
care sunt statele membre, adresabilitatea ei fiind limitată. Directivele posedă un dublu
mecanism de aplicare:
- când sunt puse în aplicare pe plan național, ceea ce se realizează prin măsuri
legislative sau regulamentare dobândesc, în final, un efect normativ. Curtea a admis o
asemenea posibilitate dacă sunt în discuție directive care au o natură regulamentară.
Astfel, în justificarea extinderii efectului direct la directive s-a arătat că art. 234 TCE
(art. 267 TFUE), potrivit căruia instanțele naționale au posibilitatea să supună Curții
probleme privind interpretarea și examinarea de validitate a tuturor actelor instituțiilor
comunitare, fără distincție, implică în plus ca aceste acte să poată fi invocate de către
persoane particulare în fața instanțelor naționale18.
- când se adresează tuturor statelor membre, fiind cazul cel mai frecvent (art. 11319
și art. 115 TFUE), ea face obiectul unei aplicări simultane în întreaga Uniune, ea se
prezintă ca un procedeu de legislație indirectă, ceea ce reprezintă chiar funcția proprie
în sistemul tratatului. Curtea a calificat-o în această situație ca fiind act „cu aplicabilitate
generală”20. Directivele vizează armonizarea legislațiilor.
b) Directiva obligă în privința rezultatului.
Directivele impun statelor „obligații de rezultat”, și nu „de mijloace”, ceea ce face
necesară modificarea legislațiilor naționale sau adoptarea de prevederi legale în
domeniile ce fac obiectul lor21.
Este însă un act incomplet, pentru că reclamă acte normative naționale în vederea
punerii ei în aplicare și stabilește în această privință termene referitoare la transpunerea
ei22.
c) Statele membre sunt libere să aleagă forma și mijloacele pentru atingerea
rezultatului prevăzut în conținutul directivei.
Deși statele dispun, potrivit art. 288 TFUE, de o libertate totală în privința alegerii
actului juridic de transpunere a directivei: lege, decret, hotărâre, circulară etc., nu
există nici un criteriu care să le permită identificarea cu certitudine a rezultatului de
atins, pe de o parte, și a mijloacelor, pe de altă parte, motiv pentru care problema
„intensității normative” a directivei rămâne deschisă23.
d) Directiva nu are, în principiu, aplicabilitate directă. Directiva are efect
direct.
Absența aplicabilității directe este evidentă, deoarece24:

18
CJCE, 41/74, Van Duyn c. Home Office, hot. prelim. din 4 decembrie 1974, consid. 9-15, în RTDE nr. 1/1976, pp. 129-130.
19
Consiliul (…) adoptă dispoziţiile referitoare la armonizarea legislaţiilor.
20
CJCE, 7/0/83, Kloppenburg, 22 februarie 1984, Rec. 1075.
21
A se vedea Hot. Trib. Suprem Spaniol din 17 februarie 1992, în REDI nr. 2/1996, p. 209.
22
A se vedea J.-C. Gautron, op. cit., p. 208. Curtea aprecia că directivele sunt destinate să fie traduse în dispoziţiile interne (CJCE, 124/86,
Commission c. Belgique, 24 noiembrie 1987), sau în alte hotărâri a folosit expresiile „măsuri de executare”, „măsuri de introducere” (CJCE, 148/78,
Ministère public c. Ratti, 5 aprilie 1979), „măsuri de transpunere” (131/84, Commission c. Italie, din 18 septembrie 1984).
23
A se vedea G. Isaac, M. Blanquet, op. cit., p. 144.
24
A se vedea G. Isaac, M. Blanquet, op. cit., p. 145.

5
 - prin natura ei directiva apelează la un act național pentru punerea ei în aplicare
sau presupune măsuri naționale de implementare;
- conține o precizare care fixează termenul în care statele trebuie să ia măsurile
naționale de transpunere.
Prin definiție, directiva nu are efecte obligatorii decât față de statele destinatare,
ceea ce înseamnă că nu are efecte juridice față de alte subiecte, respectiv particulari.

3.4. Decizia
Decizia este reglementată de art. 288 alin. (4) TFUE ca fiind un act obligatoriu
în toate elementele sale. În cazul în care se indică destinatarii, decizia este
obligatorie numai pentru aceștia.
a) Decizia este un act individual. La prima vedere limitarea destinărilor o
deosebește de regulament, care are caracter abstract, esențialmente normativ. În acest
sens, jurisprudența Curții a precizat că, pentru a determina în caz de îndoială dacă este
vorba de o decizie sau un regulament, trebuie să se verifice nu numai dacă actul
respectiv privește în mod individual subiecții determinați25, ci și generalitatea și
abstractizarea măsurii în cauză26.
Decizia este asimilabilă unui act administrativ individual din dreptul intern, consti-
tuind în cadrul „instrumentelor” autorităților comunitare unul de executare adminis-
trativă a dreptului Uniunii.
b) Decizia este obligatorie în întregul ei. Ca și regulamentul, decizia este un act
obligatoriu în toate elementele sale. Spre deosebire de directivă, care nu obligă decât
destinatarii în privința rezultatului, deciziile pot impune un obiectiv ca și mijloacele
proprii de realizare a acestuia. Caracteristicile precizate permit a distinge decizia de
alte acte care, deși calificate „decizii”, sunt lipsite de forță obligatorie27.

3.5. Recomandarea și avizul

Potrivit art. 288 TFUE alin. ultim, recomandările și avizele se deosebesc de
celelalte acte de drept derivat, deoarece nu sunt obligatorii nici pentru autorul, nici
pentru destinatarul lor.
✓ În principiu, „Consiliul adoptă recomandări” (art. 292 TFUE). Acesta hotărăște,
la propunerea Comisiei, în toate cazurile în care tratatele prevăd că adoptă acte la
propunerea Comisiei. Consiliul hotărăște în unanimitate în domeniile în care este
necesară unanimitatea pentru adoptarea unui act al Uniunii (art. 292 TFUE).
✓ În cazurile specifice prevăzute în tratate, Comisia, precum și Banca Centrală
Europeană, adoptă recomandări (art. 292 TFUE).
25
CJCE, 16 şi 17/62, Confédération nationale des producteurs de fruits et légumes c. Conseil, 14 decembrie 1962, citată de R. Munteanu,
op. cit., p. 295.
26
A se vedea R. Kovar, S. Poillot–Peruzzetto, C. Gavalda, Répertoire de Droit Communautaire, ed. Dalloz, Tome II, p. 3.
27
A se vedea J. Boulouis, R.M. Chevallier, Grands arrêts de la Cour de Justice des Communautés Européennes, 6 èd., Dalloz, 1994, p. 38.

6
 Absența efectului obligatoriu nu înseamnă și absența efectelor juridice, motiv
pentru care, prin raportare la recomandări și avize, doctrina a subliniat că „nu trebuie
să se confunde actul lipsit de forță obligatorie cu actul fără efect din punct de vedere
juridic”28.

4. Principiile generale ale dreptului

Deosebim patru categorii de principii pe care Curtea de Justiție le aplică și cu care
se confruntă, atât în privința identificării, cât și a stabilirii compatibilității lor cu
ordinea juridică comunitară:
1. principiile generale de drept, comune sistemelor juridice, naționale și inter-
naționale;
2. principiile generale de drept internațional public;
3. principiile generale comune sistemelor de drept ale statelor membre;
4. principii proprii dreptului Uniunii.
1. „Referirea la principiile generale de drept, comune sistemelor juridice,
naționale și internaționale prezintă mai ales dificultăți în identificare, datorită
caracterului foarte general al acestora; ele răspund însă exigențelor supreme ale
dreptului și ale conștiinței colective”29.
În această categorie includem, cu titlu de exemplu: principiul general al
securității juridice, principiul bunei-credințe, principiul legalității etc.
2. Principiile generale de drept internațional public – acestea nu sunt
compatibile cu structura și exigențele sistemului comunitar.
3. Principiile generale comune sistemelor de drept ale statelor membre. Prin
intermediul acestor principii, Curtea se inspiră din sistemele naționale de drept ale
statelor membre precizând, de altfel, chiar înainte de semnarea tratatelor de la Roma,
că ea are obligația să se orienteze potrivit regulilor recunoscute de către legislațiile,
doctrina și jurisprudența statelor membre.
4. Principiile proprii Dreptului Uniunii. Aceste principii stau la baza
funcționării Uniunii și privesc cetățenii acesteia, statele membre, instituțiile Uniunii
și chiar Uniunea însăși30. Acestea rezultă din cuprinsul tratatelor:
- principiul egalității,
- principiul democrației reprezentative, nou introdus prin Tratatul de la
Lisabona, reprezintă baza funcționării Uniunii.
-principiul transparenței, prevăzut expres de art. 1 TUE și art. 15 TFUE, are în
vedere instituțiile Uniunii, organele, oficiile și agențiile Uniunii. Beneficiarii acestui
principiu sunt cetățenii Uniunii;
-principiul cooperării loiale privește atât Uniunea, cât și statele membre.
28
A se vedea R. Kovar, Ordre juridique communautaire, Juris - Claseurs Europe, 1990, Fasc. 410, n. 127; R. Munteanu, op. cit., p. 296.
29
A se vedea G. Isaac, M. Blanquet, op. cit., p. 176.
30
A se vedea, în acest sens, Capitolul III 3. din prezenta lucrare.

7
 -principiul solidarității și al distribuirii echitabile a răspunderii între statele
membre reglementează politicile Uniunii privind „controlul la frontiere, dreptul de
azil și imigrarea” (art. 80 TFUE).
-principii ce stau la baza acțiunii Uniunii pe scena internațională. Potrivit art.
21 TUE, aceste principii sunt: democrația, statul de drept, universalitatea și
indivizibilitatea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectarea
demnității umane, principiile egalității și solidarității, precum și respectarea
principiilor Cartei Organizației Națiunilor Unite (ONU) și a dreptului internațional.
-principii care guvernează politica privind concurența (art. 101 și art. 102
TFUE).
- principii care guvernează politica economică și monetară. Aceste principii au
la bază principiul unei economii de piață deschisă (art. 120 și art. 127 TFUE) în care
concurența este liberă. Economia de piață deschisă presupune: prețuri stabile, finanțe
publice și condiții monetare sănătoase, o balanță de plăți stabilă [art. 119 alin. (3)
TFUE].
-principii uniforme pe care se întemeiază politica comercială comună (art. 207
TFUE).
-de asemenea, potrivit art. 6 alin. (3) TUE, drepturile fundamentale așa cum
rezultă din tradițiile constituționale comune statelor membre, garantate prin Convenția
Europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale la care Uniunea aderă,
sunt principii generale ale dreptului Uniunii.
- principii proprii dreptului Uniunii sunt și:
 principiul atribuirii de competență care guvernează delimitarea compe-
tențelor Uniunii [art. 5 alin. (1) și (2) TUE];
 principiile subsidiarității și proporționalității, care reglementează exer-
citarea competențelor Uniunii [art. 5 alin. (3) și (4) TUE].
-principiile supremației, al efectului direct aplicabil și al aplicabilității directe
inițial ale dreptului comunitar, în prezent, ale dreptului Uniunii sunt rezultatul CJCE31.
 În prezent, principiul supremației este reglementat expres într-o Declarație (nr.
17) atașată Tratatului de la Lisabona, potrivit căreia tratatele și legislația adoptată de
Uniunea Europeană pe baza tratatelor au prioritate în raport cu dreptul statelor
membre, în condițiile prevăzute de jurisprudența CJCE32.
 Referitor la principiile aplicabilității directe și al efectului direct, CJCE a
precizat că:
- regulile dreptului comunitar stabilite de tratat sau de procedurile pe care le
instituie se aplică de plin drept în același moment și cu efecte identice pe întreaga
întindere a teritoriului Comunității33;

31
A se vedea pentru detalii Capitolul III 3.2 şi Capitolul III 3.3. din prezenta lucrare.
32
CJCE, Costa/ENEL, 15 iulie 1964, ECR, 585 la 594.
33
CJCE, Simmenthal, din 9 martie 1978, cauza 106/77, Rec., 629.

8
 - efectul direct al dreptului comunitar privește cetățenii Uniunii. Persoanele
particulare pot deveni titulare de drepturi individuale chiar dacă ele nu sunt expres
desemnate ca destinatari ai unei dispoziții comunitare. Dreptul comunitar nu numai
impune obligații în sarcina acestora, ci le conferă drepturi, mărind patrimoniul juridic
al acestora (cu referire la persoanele particulare)34.
✓ Principiile generale de drept, „moștenire juridică comună vestului Europei ca
o formă a dreptului natural”, au caracter prioritar dacă tratatele comunitare cuprind
prevederi exprese în sensul dorit35. Dacă un asemenea principiu se regăsește în
categoria principiilor generale comune sistemelor de drept ale statelor membre,
distincția față de acestea se realizează destul de dificil.
Dacă în tratatele comunitare nu se face referire expresă la principii de drept
obligatorii, ele se vor putea aplica fără reținere atunci când nu sunt în contradicție cu
vreo prevedere a Tratatelor36.
Dacă există prevederi divergente, prevederile din tratat sunt prioritare37. Atunci
când nicio prevedere contrară nu este cuprinsă în Tratate, se vor aplica principiile
generale ca parte a ordinii juridice comunitare38.
✓ Principiile aplicate de către Curtea de Justiție de la Luxemburg și forța
lor juridică
a. Drepturile fundamentale ale omului. Drepturile fundamentale ale omului
constituie o categorie specială a principiilor generale, reprezentând marea parte a
acestora.
b. Principiul respectării dreptului la apărare. După acest principiu trebuie să se
călăuzească procedura în fața instanțelor judecătorești ale Uniunii.
c. Principiul egalității, menționat într-un capitol anterior39, interzice discriminarea
după naționalitate sau după sex, presupunând un tratament egal al părților în situații
identice și comparabile40.
Principiul nediscriminării se aplică tuturor relațiilor juridice care pot fi statornicite
în cadrul teritoriului Uniunii în virtutea locului unde au fost convenite sau a locului
unde își produc efectele41.
d. Principiul securității juridice se bazează pe ideea certitudinii dreptului, atât în
ceea ce îi privește pe particulari, cât și pe statele membre și instituțiile comunitare42.

34
CJCE, 5 februarie 1965, Van Gend en Loos, aff, 26/62., Rec. 1.
35
A se vedea O. Manolache, op. cit., pp. 24-25.
36
Idem.
37
CJCE, 46/64, Sgarlata, 1 aprilie 1965, CML, Rep., 1965, 324.
38
A se vedea O. Manolache, op. cit., p. 26.
39
A se vedea Capitolul III 3.5. din prezenta lucrare.
40
CJCE, 8/57, Groupement des hauts fourneaux…, 21 iunie 1958, Rec. 223; CJCE, 265/78, Ferwerda,
5 martie 1980, Rec. 617.
41
CJCE, 36/74, B.N.O. Walrave and L.J.N. Koch c. Association Union Cycliste International and others, hot. prelim., 24octombrie 1974,
consid. 26-29, în ECR, 1974, 1465; citat de O. Manolache, op. cit., p. 40.
42
A se vedea A. Barav, C. Philip, Dictionnaire Juridique des Communautés Européennes, PUF, 1993, p. 211.

9
 e. Principiul autorității de lucru judecat. Principiul autorității de lucru judecat –
non bis in idem – este prevăzut în art. 4 par. 1 Protocolul nr. 7 al Convenției Europene
privind drepturile omului.
Principiul în cauză interzice o nouă evaluare, în profunzime, a săvârșirii unei fapte
care ar avea ca rezultat impunerea fie a unei a doua sancțiuni, în plus față de prima, în
cazul în care este stabilită răspunderea pentru a doua oară, fie o primă sancțiune în
cazul în care răspunderea nestabilită prin prima decizie este stabilită prin cea de-a
doua decizie43.
f. Principiul cooperării loiale44. Principiul loialității, denumit și principiul
solidarității, este promovat de Curtea de Justiție45 și este prevăzut în art. 4 TFUE.

5. Acordurile (convențiile) încheiate de Comunitățile Europene46 – preluate

prin succesiune de Uniunea Europeană47
Anterior Tratatului de la Lisabona, Tratatul CE nu conținea nicio dispoziție de
fond prin care să atribuie Comunității competența de a încheia acorduri internaționale
nici măcar în vederea realizării obiectivelor pe care le fixa. Doar un singur articol, art.
300 (art. 218 TFUE), reglementa o procedură de încheiere de astfel de acorduri. Cu
toate acestea, Curtea de Justiție a considerat că o asemenea competență rezultă din
„sistemul tratatului”, ceea ce i-a dat Comunității posibilitatea să intervină pe scena
internațională fără a se limita la atribuțiile exprese de competență externă. Toate aceste
acorduri au fost preluate prin succesiune de Uniunea Europeană. Potrivit art. 1 alin.
(3) TUE, „Uniunea se substituie Comunității Europene și îi succede acesteia”.

5.1. Acordurile încheiate de Comunități cu state terțe sau organizații

internaționale48
Acordurile încheiate de către Comunități în cadrul competențelor externe nu
numai că le obliga pe plan internațional, dar acestea s-au integrat în ordinea juridică
comunitară, au fost preluate de Uniune și au devenit izvor de drept.
Dispoziția din TCE a fost preluată în mod identic de TFUE cu privire la faptul că
„acordurile încheiate de Uniune sunt obligatorii pentru instituțiile Uniunii și pentru
statele membre”. Prin urmare, Comunitatea, respectiv Uniunea, nu are competență
absolută în privința încheierii acestor acorduri, ci o împarte cu statele membre.

43
A se vedea O. Manolache, op. cit., p. 34.
44
Ibidem, p. 45.
45
A se vedea CJCE, 374/89, Comisia c. Belgiei, 19 februarie 1991, ECR, 1991, 2 (I-II), p. 367. Curtea de Justiţie s-a referit deseori la art. 10
TCE (în prezent art. 4 TUE ) ca la un izvor distinct pentru obligaţiile statului membru în sistemul TCE.
46
Am folosit în text „Comunităţile Europene” deoarece Acordurile menţionate au fost încheiate de acestea, anterior Tratatului de la Lisabona.
47
Deoarece, potrivit art. 1 alin. (3) TUE, „Uniunea se substituie Comunităţii Europene şi îi succedă acesteia”.
48
A se vedea „Analise synthetique des accords qui lient les Communautés a des pays tiers. Commission Européenne”, juin 2001, citat de G. Isaac, M.
Blanquet, op. cit., pp. 161-162; O. Jacot-Guillarmond, Droit communautaire et droit international public, Librairie de l’Université de Génève, 1979; R.
Kovar, Les accords liant les Communautés européennes et l’ordre juridique communautaire, RMC, 1973, p. 345; J. Rideau, Les accords internationaux
dans la jurisprudence de la CJCE, RGDIP, 1990, p. 289; SFEDI, Droit international et droit communautaire, Perspectives actualles, Pedone, 2000.

10
 Curtea de Justiție a interpretat dispozițiile art. 300 TCE (art. 218 TFUE), care
prevede procedura de încheiere a acestor acorduri, și ale art. 310 (art. 217 TFUE), în
temeiul căruia încheie acorduri de asociere la care sunt părți, pe lângă
Comunitate/Uniune și statele membre, și a precizat că astfel de acorduri „leagă
instituțiile comunitare și statele membre”, iar în continuare, referindu-se la Acordul
de asociere a Greciei cu TCEE, a arătat că „dispozițiile acordului fac parte integrantă,
începând cu intrarea în vigoare a acestuia, din ordinea juridică a Uniunii
(comunitară)”49.

5.2. Actele unilaterale adoptate de organele instituite de către anumite

acorduri externe ale Comunităților
Comunitatea/Uniunea a încheiat numeroase acorduri sau convenții externe cu state
terțe care instituie organe (de exemplu, de gestiune) și cărora le-a fost conferită
puterea de a adopta acte obligatorii unilaterale, fără să se fi prevăzut posibilitatea
ratificării sau aprobării pentru a fi obligatorii pentru părți. Dintre acestea, amintim:
consiliul acordurilor de asociere sau cooperare cu țări mediteraneene, consiliul de
miniștri al Convenției de la Lomé, consiliul internațional cu privire la cacao: art. 12
din Acordul internațional cu privire la cacao din 1975, consiliul internațional referitor
la cafea, art. 15 din Acordul cu privire la cafea din 1976 etc.
Actele adoptate de organele instituite prin aceste acorduri au fost reproduse în
anexele regulamentelor comunitare, urmând să fie publicate în JOCE/JOUE.
Curtea de Justiție n-a avut nicio obiecție în a considera, în principiu, că astfel de
acte normative fac parte integrantă din ordinea juridică comunitară, fiind prin urmare
considerate izvoare de drept comunitar50. Prin urmare, ea și-a extins competența și la
măsurile adoptate de către organele instituite prin aceste convenții, fie că au, fie că nu
au caracter obligatoriu51.

5.3. Acordurile încheiate de către statele membre cu state terțe

Curtea de Justiție n-a exclus posibilitatea ca structurile comunitare (Comunitățile)
și ulterior Uniunea să fie legate prin acordurile la care ele nu sunt părți, dar care au
fost încheiate de statele lor membre.
✓ În legătură cu acordurile internaționale încheiate de statele membre înainte de
1 ianuarie 1958, art. 307 alin. (1) TCE, articol preluat integral prin art. 351 TFUE,
prevede că drepturile și obligațiile izvorâte din asemenea acorduri încheiate între unul
sau mai multe state membre, pe de o parte, și unul sau mai multe state terțe, pe de altă
parte, nu vor fi afectate de dispozițiile Tratatului/tratatelor.
49
CJCE, 131/73, Haegeman, 30 februarie 1974, Rec. 459.
50
CJCE, 87/75, Bresciani, 5 februarie 1976, Rec. 129.
51
CJCE, 192/89, Sevince, 20 septembrie 1990, Rec. I – 3461.

11
 Prin urmare, aplicarea Tratatului/tratatelor nu afectează angajamentul statelor
membre respective, de a respecta drepturile țărilor terțe și de a îndeplini obligațiile ce
rezultă dintr-un acord anterior.
Pentru anumite acorduri, Comunitățile/Uniunea s-au substituit statelor membre în
privința angajamentelor născute. Argumentul determinant fiind transferul de la statele
membre către Uniune a competențelor precedent exercitate de către ele în domenii
acoperite prin tratat52 (tratate, n.a.).
Este cazul GATT53-ului. La data încheierii Tratatului CEE, statele membre erau
efectiv legate prin angajamente ce decurgeau din acest acord. Acordul respectiv nu
intră în ordinea juridică comunitară, nu este considerat izvor de drept al Uniunii, dar
poate afecta acest drept. De aceea, în măsura în care aceste acorduri sunt incompatibile
cu Tratatul, statele membre respective (atât ale Uniunii, cât și părți ale Acordului) vor
trebui să ia măsuri corespunzătoare pentru a înlătura incompatibilitățile stabilite54.

6. Jurisprudența Curții de Justiție de la Luxemburg (CJUE)

Jurisprudența, denumită și practica judecătorească, este alcătuită din totalitatea
hotărârilor judecătorești pronunțate de către instanțele de toate gradele. Rolul
jurisprudenței este acela de a interpreta și aplica la cazuri concrete legea. Deși în
această lumină jurisprudența nu poate avea efect creator, nu poate fi izvor de drept, în
practică se constată de multe ori faptul că instanțele de judecată ajung la soluții unitare
în interpretarea și aplicarea unui text de lege55.
În sistemul juridic continental jurisprudența nu este acceptată ca izvor de drept.
Hotărârile judecătorești nu sunt obligatorii pentru cauzele ce survin în viitor, prin
urmare, ele nu au efecte erga omnes, în principiu. Interpretarea dreptului, însă, este cu
atât mai necesară, cu cât legea este mai generală și prezintă mai multe lacune56. Din
această perspectivă, se consideră că jurisprudența Curții de Justiție reprezintă un izvor
esențial de drept, deoarece în numeroase probleme Curtea a completat și precizat
dispozițiile Tratatelor comunitare, concomitent cu asigurarea respectării lor57.
Prin urmare completările și precizările făcute de Curte cu ocazia diverselor sale

52
CJCE, 21 a 24/72, International Fruit Company, 12 decembrie 1972, Rec. 1210.
53
GATT este prescurtarea de la „General Agreement on Tarrifs and Trade” – Acordul general pentru Tarife vamale şi Comerţ. Parte la acest
acord sunt în prezent 123 state, însumând peste 90% din comerţul mondial. Din 1995, GATT face parte din Organizaţia Mondială a Comerţului
(OMC). OMC este însărcinat să trateze toate problemele comerciale, „noua denumire sugerând permanentizarea dialogului pe acestă temă,
justificată de globalizarea şi mondializarea economiei”. A se vedea I. Jinga, A. Popescu, op. cit.,
p. 110.
54
Alin. (2) al art. 307 TCE [în prezent art. 351 alin. (2) TFUE] prevede obligaţia statelor membre de a elimina incompatibilităţile existente
între tratatele anterioare şi dreptul comunitar. În măsura în care convenţiile anterioare nu sunt compatibile cu Tratatul, statele trebuie să folosească
mijloacele adecvate pentru a elimina aceste incompatibilităţi. A se vedea J. Rideau, Le droit des Communautés européennes, Ed. Presses
Universitaires de France, Paris, 1995, p. 60; a se vedea şi CJCE, 131/73, Haegeman, 30 februarie 1974, Rec. 459; CJCE, 163/90, Leopold Legros,
16 iulie 1992, pct. 23, în privinţa acordului de liber schimb CE-Suedia.
55
A se vedea N. Popa, M.C. Eremia, S. Cristea, op. cit., p. 173.
56
A se vedea O. Manolache, op. cit., p. 49.
57
A se vedea L. Cartou, op. cit., p. 36.

12
hotărâri au fost preluate de Uniune, considerând că, potrivit art. 1 alin. (3) TUE, prin
succedarea Comunității de către Uniune a fost preluată prin succesiune și
jurisprudența corespunzătoare. Spre exemplu, prin declarația nr. 17 atașată Tratatului
de la Lisabona, se prevede că, în conformitate cu jurisprudența constantă a UE,
tratatele și legislația adoptată de Uniune pe baza tratatelor au prioritate în raport cu
dreptul statelor membre, în condițiile prevăzute de jurisprudența anterioară. Mai mult
chiar, acestei declarații i se anexează un aviz al serviciului juridic al Consiliului58 care
face referire la prima hotărâre din cadrul jurisprudenței consacrate cu privire la
prioritate, din 15 iulie 196459.
Ca și Tratatul de la Roma – care s-a particularizat prin caracteristicile unui
tratat-cadru, prin care se stabilea într-un mod foarte general obiectivele, recurgând la
concepte cu un contur neclar în reglementarea politicilor sale – Tratatul de la Lisabona
menține aceleași concepte, spre exemplu, art. 28 TFUE (art. 23 TCE, art. 28 TCE),
art. 34 TFUE (art. 28 TCE) cu privire la măsuri cu efect echivalent60 în cadrul pieței
interne sau art. 45 TFUE (art. 39 TCE) cu privire la ordinea publică, în cadrul liberei
circulații a lucrătorilor etc.)61. Aceste concepte au fost definite în jurisprudența CJCE.
Jurisprudența Uniunii a fost considerată izvor de drept și datorită lipsei de
reglementare sau reglementării lacunare din materia concurenței, spre exemplu,
referitoare la validitatea noilor acorduri încheiate după intrarea în vigoare a unui
Regulament în materie62. Și, nu în ultimul rând, reamintim că, pe cale jurisprudențială,
au fost create principiile priorității/supremației dreptului comunitar/al uniunii, al
efectului direct și al aplicabilității directe al acestuia, principii care se regăsesc în
constituțiile statelor membre.

Bibliografie: Ioana-Nely Militaru, Dreptul Uniunii Europene, Editura

Universul Juridic, Ediția a – III-a, București, 2017, pag. 118-167

58
Avizul figurează în documentul 11197/07 (JUR 260).
59
Cauza 6/64, Costa/ENEL.
60
A se vedea C. Sâmboan, Măsurile cu efect echivalent în jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie, Revista Română de Statistică, Supliment,
2009, p. 28.
61
A se vedea O. Manolache, op. cit., p. 49; R. Dehousse, op. cit., p. 72.
62
Este vorba despre Regulamentul nr. 17/62, în prezent abrogat şi înlocuit. A se vedea O. Manolache, op. cit., p. 50

13