Richard Wagner

A fost lumina dar și umbra cea mai puternică a Romantismului,

deopotrivă un genial inovator și un egocentric disprețuitor al „vechilor
forme”, perpetuu în datorii din cauza stilului de viață luxos însă un
semizeu în ochii admiratorilor săi. Opera ca artă completă, îmbină
drama muzicală cu inovațiile scenice, dar și accentele particulare
asupra soliștilor, fiind un pionier al atonalității și al laitmotivelor.
Din primul deceniu de compozitie operistica regasim urmatoarele
caracteristici: influenţe ale lucrărilor dramatice contemporane şi cu
vagi conturări ale procedeelor sale artistice („Zânele” și „Dragoste
interzisă”); legenda fantastică medievală se împleteşte cu scene din
viaţa reală, uneori aducând pe scenă şi personaje istorice. Printre
primele sale opere celebre ragsim si „Olandezul zburator”. Wagner
este şi autorul libretului, scris în limba germană, fiind, de altfel, primul
compozitor care şi-a scris singur libretele. Uvertura operei Olandezul
zburător' expune temele Olandezului, Răscumpărării prin dragoste şi a
Corului mateloţilor, dar acestea vor reveni în partitură sub aceeaşi
formă şi în aceeaşi orchestraţie, utilizate mai mult ca repere tehnice,
decât pentru a contura psihologia eroilor.
Timp de 5 ani ia o pauză din a mai compune și scrie articole
teoretice. Tot în acest timp ia contact cu filosofia lui Schopenhauer,
importantă în definirea concepţiei operei Tristan şi Isolda şi în soluţia
pe care o dă problematicii din Inelul Nibelungilor. Reducând acţiunea,
în Tristan si Isolda precumpăneşte analiza psihologică, iar muzica
operei devine “un gigantic poem vocal-simfonic despre forţa ucigătoare
a pasiunii iubirii. În speţă armonia are mare intensitate expresivă.
Chiar şi laitmotivele sunt fundamentate, în mare parte, pe armonie.
Cromatismul liniilor melodice este însoţit şi de un cromatism al
armoniilor. Acordurile alterate au dezlegări excepţionale în lanţ,
determinând o continuă încordare. Frecventa mişcare a armoniei, prin
oscilarea pe diferite funcţiuni ale tonalităţii, prin dese incursiuni pe
diferite trepte, alternând treptele principale cu cele secundare, şi prin
continua modulare dau un tonus emoţional deosebit de puternic
desfăşurării muzicale. Armonia bogată, ca şi prezenţa polifoniei,
conferă fluxului muzical adâncă expresivitate. În schimb ritmul
derulării dramatice este lent.
Ultima sa operă, Parsifal, în care tema principală este biruinţa forţei
spirituale asupra ispitelor lumeşti. Închinat luptei dintre puritate şi
pasiune, acest poem este un imn al renunţării la viaţa pământească şi al
desăvârşirii umane. Ultima operă wagneriană respinge tentaţiile
lumeşti, nu-şi doreşte decât bucurii spirituale şi pacea inimii, el fiind o
întruchipare a concepţiei creştine a compozitorului.
Într-un articol referitor la compozitorii germani (1834), Wagner afirma
despre aceştia că: “Nu au izbutit să vorbească cu glasul poporului, n-
au zugrăvit viaţa aşa cum este… Trebuie să redăm epoca noastră aşa
cum este ea şi să sesizăm formele noi, pe care ni le dictează însăşi
viaţa… Neîndoielnc, noi am cucerit un anumit domeniu al muzicii şi
anume muzica instrumentală. Dar nu avem încă o operă germană, din
acelaşi motiv pentru care nu avem încă o dramă naţională. Ne-am
ridicat în sfere prea înalte, suntem prea savanţi ca să creăm caractere
omeneşti vii.”