Nina, Nicolaeva: „Limbajul categorial al esteticii”, în Estetica, Marcel

Breazu, Ion Ianoși, Grigore Smeu, Ion Toboșaru (coord.), Editura

Academiei R.S.R., București, 1983, p. 49-60.

Nucleul limbajului estetic îl constituie categoriile estetice fundamentale

(frumosul, sublimul, tragicul, comicul și urâtul). Deși extrem de diversificate în
semnificația lor istorică, ele au prin structură ceva inalienabil, ceva „permanent”, altfel,
cum remarcă Tudor Vianu, n-am putea, de pildă, „să recunoaștem falsele opere
sublime”.
(...)
În evoluția concepțiilor estetice europene, care nici pe departe nu se prezintă ca
o acumulare progresivă și „bine ritmată”, se va semnala o înclinație certă spre
elaborarea categoriei de frumos, chiar și în cadrul acelor teorii care sunt
„antisistematice” în mod programatic. Frumosul se traduce într-o mulțime de
substitute ca: perfecțiune, proporție, armonie, plăcere, simbol al divinității,
întruchipare a ideii, a adevărului, expresie a iscusinței omului, stimulent al emoțiilor,
unitate în diversitate, ordine, formă, joc al facultăților, sublimarea instinctului sexual,
expresivul etc. Asistăm fie la o restrângere a cuprinsului categoriei de frumos până la
determinările pur formale și chiar exterioare, fie la o extensie în cazul când frumosul
devine sinonim cu ideal de viață în genere, expresie a plenitudinii sentimentului vital.
Prin tot acest hățiș de semnificații și accepțiuni răzbat două tendințe directoare: una
ontologică, preocupată de caracterele obiective ale valorii de frumos, cealaltă,
psihologică, care problematizează cu precădere atitudinea emotivă și reflexivă a
subiectului în fața obiectului estetic. Poziția preferențială poate fi rezultatul unei
limitări deliberate a studiului estetic la un cerc de probleme pe care le sugerează și
actualizează practica artistică în curs sau consecința apariției unui curent filozofic nou
care impune o nouă integrare a unor probleme „vechi” de estetică. Constituirea
doctrinei estetice ca o amplă sinteză teoretică presupune o sensibilitate bivalentă în
fața acestor două surse modelatoare.
(...) a fost reținută poziția centrală a categoriei de frumos, dată fiind natura sa
valorică afirmativă, ceea ce o face să fie asimilată expresiei plenare a idealurilor umane
ale fiecărei epoci istorice. În constituirea sistemului categorial, frumosul figurează
deopotrivă ca o categorie desemnând trăsăturile particulare ale anumitor relații
ontologice și ca un nucleu valoric în raport cu care se precizează caracterul și locul
celorlalte valori estetice. În această din urmă calitate, frumosul însumează, dacă se
poate spune așa, „pozitivitatea” tuturor valorilor umane, mai ales în dimensiunea lor
idealizant-proiectivă. De aici nu rezultă însă caracterul convertibil al valorilor de
sublim, tragic, comic sau urât; fiecare din ele are conținutul său ireductibil, exprimă o
determinare rațională și afectivă a esteticului în forme particularizate.
Evanghelos Moutsopoulos: Categoriile estetice. Introducere la o axiologie
a obiectului estetic, traducere de Victor Ivanovici, Editura Univers,
București, 1976, p. 30-39.

Dintotdeauna s-a încercat să se fundamenteze pe fondul categorial al

frumuseții atât activitatea estetică creatoare cât și judecata de valoare asupra
esteticității naturii și artei. Prin urmare, nu este cu putință să nu acceptăm că,
istoricește cel puțin, categoria estetică a frumosului ocupă un loc de o însemnătate
întrucâtva sporită în domeniul reflecției estetice. Definițiile ce s-au dat frumosului, de-
a lungul vremii, sunt departe de a fi întru totul de acord unele cu altele. (...) multe
apar contradictorii; însă, mai degrabă decât să accentueze divergențele de păreri
asupra respectivei probleme, ele ne conving de caracterul complex și
multidimensional al acesteia, din punctul de vedere al bogăției categoriei însăși aflate
în discuție. Nu vom insista într-o cercetare exhaustivă a opiniilor asupra frumosului,
nici măcar cu referire la anumite momente oportune din istoria conceptului, vom
căuta însă anumite direcții în care s-a căutat să se găsească o soluție particulară a
problemei.
Înainte de Platon, nu numai în istoria gândirii Orientului, dar nici măcar în
istoria gândirii elene, nu este posibil a se menționa o concepție coerentă despre
frumos. E adevărat, firește, că reușitele artistice ale oricărei epoci, de la cele mai
îndepărtate până la a noastră, nu exprimă nimic altceva decât imaginea despre frumos
a spiritelor ce se manifestă în ele. Însă aceasta nu-i de ajuns pentru a se considera,
oricare ar fi stadiul de dezvoltare a artelor, o concepție teoretică precisă despre
frumos, de vreme ce această concepție este incomprehensibilă dacă nu se leagă în mod
clar de perspective strict filosofice. Astfel, pentru Platon frumosul este țelul spre care
conduce calea erosului1, sau, conform unei expresii a lui Ravaisson – care a fost
înfățișată în mod eronat ca fiind de proveniență platonică, dar care este totuși de
nuanță platonică – frumosul este strălucirea adevărului. N-ar mai fi aici nimic de
obiectat decât că, în această problemă, Ravaisson se inspiră direct din tradiția
eclectică2. În același mod, Sfântul Augustin își reprezintă frumosul ca adevăr
suprasenzorial.
Înrudirea, dacă nu coincidența frumosului cu adevărul, va constitui în Evul
Mediu și în vremurile mai noi unul dintre cei doi poli între care vor evolua teoriile
estetice, și anume, caracterizând pe acelea dintre ele care se pot numi idealiste.
Teoriile formaliste și cele obiectualiste vor deriva din concepția aristotelică3, din care
provin și tezele de inspirație senzualistă despre unitatea în varietate, până când
gândirea romantică va călăuzi reflecția estetică în alte direcții, unele dintre ele
aflându-se în legătură cu o tendință a paradoxului poetic.
Astfel, pentru Baudelaire frumosul este tocmai paradoxul4, în timp ce pentru
formalistul V. Hugo frumosul se identifică cu idealul. Această exagerare nu este decât

1
Platon, Banchetul, 206 c – 207 a.
2
J. G. Ravaisson, „La Vénus de Milo”, Paris, 1862; V. Cousin, Du vrai, du beau, du bien, ed. II,
Paris, 1854, p. 133 și urm.
3
Aristotel, Metafizica, M, 3, 1078 a 36.
4
Ch. Baudelaire, „Curiosités esthétiques”, în Oeuvres, ed. de Y.-G. Le Dantec, Paris, Gallimard,
1932.
dezvoltarea tezei eclectice potrivit căreia frumosul se referă la ceva desăvârșit. Pentru
Eugène Delacroix frumosul este punctul de întâlnire a tuturor conjuncturilor5, în
vreme ce pentru Lamennais, care era în multe privințe eclectic, frumosul e relaționat
cu adevărul și cu iubirea de divin. Mai aproape de noi, Paul Souriau consideră
frumosul ca o desăvârșire manifestă6, iar Valéry îl corelează cu categoria de
deznădăjduitor7, închizând astfel cercul definițiilor paradoxale, a căror principală
caracteristică este deplasarea conceptului de frumos către alte noțiuni, parțiale,
estetice sau chiar anestetice.
În fine, ar trebui adăugate la definițiile anterioare anumite eforturi ale unor
gânditori mai vechi care căutau să adopte o poziție relativistă în problema respectivă.
Astfel, Montaigne, bunăoară, consideră că obiectul frumosului este inexistent și că se
poate vorbi doar despre un frumos relativ8, în timp ce Voltaire împinge teza relativistă
la limită, împărtășind un subiectivism totalitar9, și deci tratând cu indiferență
problema judecății dialectice sau antinomia între subiectivitatea acestei judecăți și
pretenția sa de a deveni absolută; această problemă avea să-l preocupe puțin mai
târziu pe Kant10. Tendința contemporană spre o mai senină abordare a cercetării
definitorii a frumosului este reprezentată, poate mai mult decât oricine altcineva, de
Ch. Lalo11.

În realitate, definirea frumosului a constituit în trecut preocuparea cea mai de

seamă a literaților și principalul obiect al demnității esteticii filosofice. După apariția și
impunerea tezelor critice kantiene, această concepție a încetat, firește, să mai
constituie obiectivul primordial al esteticienilor, de vreme ce fusese dovedită
posibilitatea egală de discernere și a altor categorii, astfel încât, mai degrabă decât
despre frumos, să fie vorba despre sisteme categoriale.
O asemenea strădanie de subordonare a principalelor categorii estetice
examinate categoriei unice a frumosului, în corelație cu diferențialele ontologice,
constituie și construcția sintetică a lui P. Vrailas-Armenis, care definește frumosul ca
supraabundență de substanță ontică și raportează la acesta sublimul, considerat ca
frumos asimetric; grațiosul, ca o frumusețe de o voioasă dulceață; dar și chiar și
ridicolul, considerat ca o înjosire a frumosului, prin imperfecțiune.
(...) Definiția frumosului dată de Souriau [„o reușită evidentă a artei într-un
climat estetic de armonie, măsură, fericire și iubire”12] nu privește frumosul ca atare, ci
mai degrabă atmosfera spirituală în care acesta se manifestă (...), este întocmai
atmosfera creată de opere ce exprimă, conform clasicei distincții nietzscheene13, o
elevație estetică mai degrabă apolinică, decât dionisiacă. În cazul de față, elementul

5
E. Delacroix, Journal, 14 febr. 1847.
6
P. Souriau, La beauté rationnelle, Paris, Alcan, 1904.
7
P. Valéry, Variété, Paris, Gallimard, 1961.
8
Montaigne, Essais, ed. La Pléiade, Paris, Gallimard, 1961.
9
Vezi articolul „Goût”, în Encyclopédie, s.v., și în Dictionnaire philosophique, s.v.: „Le beau pour le
crapaud, c’est sa crapaude”.
10
Kritik der Urteilskraft, § 39 și urm. Cf. „Beobachtungen über das Gefühl des Schönen und
Erhabenen” (1764), la început.
11
Ch. Lalo, Notions d’Esthétique.
12
Et. Souriau, Conferințe, II.
13
F. Nietzsche, Die Geburt der Tragödie oder Griechenthum und Pessimismus (1872), în Werke, ed.
A. Kröner (19 vol.), Leipzig, vol. 1, 1923, § 1 și urm.
preexistent este acela al ordinii (...). Ordinea integrează liniștita îmblânzire a
dificultăților structurale ale operei de artă, dar și neclintita pace a unei structuri
naturale, adică, mai mult un caracter static decât un dinamism, ce ar fi mai evident în
structuri de tip dionisiac, unde stăpânește elementul nesiguranței, neliniștii, căutării
unei perfecțiuni inaccesibile.
Neatingerea perfecțiunii caracterizează, desigur, și opera fundamental
nereușită. Totuși, diferența dintre cele două cazuri în această privință constă în aceea
că opera de tip dionisiac înfățișează perfecțiunea inaccesibilă ca structură dominantă
impusă în chip conștient de către creator, în vreme ce în opera nereușită aceasta este o
consecință fatală a neîndemânării creatoare. Iar opera de tip dionisiac prezintă
exigențe de frumusețe, însă o frumusețe disimulată sub vălul dinamismului. (...) De
aceea, și distincția operată de Souriau nu poate avea valoare în privința naturii, decât
doar dacă înlocuim termenul de „dionisiac” cu acela de „dinamism”.
În afara ordinii și armoniei există, între forțele ce alcătuiesc frumusețea unui
obiect estetic, și aceea a intenționalității, considerată de o conștiință estetică. Însăși
corespondența sau acordul sunt cele ce creează premisele valorizării de către
conștiință a acestui obiect. Același lucru este valabil și pentru celelalte categorii
estetice, îndeosebi însă pentru categoria frumosului, care constituie, așa cum s-a
arătat, fondul pe care acestea se proiectează. Desfătarea estetică apare atunci când și
în măsura în care obiectul contemplării estetice îndeplinește exigențele așteptării
noastre. O Fecioară de Rafael, o sonată de Haydn sau un nud de Maillol sunt opere
exemplare pentru această relație.
(...)
Criteriile de echilibru, armonie, ordine sau analogie, vizează în mare măsură
scheme conceptuale cristalizate, incapabile, ca atare, să mai satisfacă un efort de
valorizare a frumosului, considerat ca țel al intenționalității conștiinței și ca proiecție
iradiantă și în același timp trăită. Categoria frumosului devine o categorie „oportună”
(„kairică”) prin excelență, întrucât subliniază punctul optim al obiectului caracterizat.
Dan Dediu: „Sistemul categoriilor estetice la Evanghelos Moutsopoulos.
Aplicații și actualizări muzicale”, în Estetica muzicală. Un alt fel de
manual, coord. Antigona Rădulescu, Editura UNMB, București, 2007, p.
190-193.

Moutsopoulos deschide discuția despre frumos apelând la diferite definiții ale

acestuia: Ravaisson, în 1862, susținea că „frumosul este strălucirea adevărului”,
Baudelaire, ceva mai târziu, opina că el este paradoxul, iar Victor Hugo îl identifica cu
idealul, cu ceva desăvârșit. Moutsopoulos declară că definirea frumosului ține de
demnitatea esteticii filosofice și exemplifică acest lucru printr-o concepție a unui
filosof din spațiul balcanic, Petros Vrailas-Armenis, care vede frumosul ca
„supraabundență de substanță ontică”, raportând la acest etalon sublimul, grațiosul și
ridicolul. Conform lui Petros Vrailas-Armenis, relațiile dintre aceste categorii ar fi
următoarele:

Frumos + asimetrie = Sublim

Frumos + dulceață voioasă = Grațios
Frumos + imperfecțiune = Ridicol

Menținându-se în aria definițiilor, Moutsopoulos citează și viziunea lui Étienne

Souriau, conform căruia frumosul e o reușită evidentă a artei „într-un climat estetic de
armonie, măsură, fericire și iubire” (p. 34).
O altă problemă a multor esteticieni a fost cea care limitează – sau nu –
frumosul doar la sfera artistică. Aici se disting trei posibilități de comprehensiune a
problemei: 1. arta și natura sunt „domenii de egală manifestare a frumosului” (Tudor
Vianu); 2. frumosul se regăsește numai în artă (Benedetto Croce); 3. natura e artă,
Creatorul e văzut aici ca artist (arta mistică), iar arta e realizată după prototipul naturii
(Leonardo da Vinci).
Cât despre atmosfera spirituală de manifestare a frumosului, esteticianul grec
este de părere că se referă la o elevație estetică apolinică, mai mult decât la una
dionisiacă, deși amândouă sunt fațete ale frumosului. În apolinic primează ordinea,
îmblânzirea liniștită a dificultăților structurale, pacea unei structuri naturale, pe când
în dionisiac regăsim mișcarea, nesiguranța, neliniștea, căutarea perfecțiunii
inaccesibile, „o frumusețe disimulată sub vălul dinamismului” (p. 38). Frumosul
destinde, ar putea fi o altă definiție a acestuia, dar și frumosul desfată „în măsura în
care obiectul contemplării estetice îndeplinește exigențele așteptării noastre. O
Fecioară de Rafael, o sonată de Haydn sau un nud de Maillol sunt opere exemplare
pentru această relație” (p. 39).
Moutsopoulos introduce în analiza categoriei de frumos și ideea de kairos
(oportunitate). El vede o legătură între acestea, căci frumosul se dezvăluie numai
atunci când condițiile oportune sunt împlinite pentru perceperea lui. Dar kairos-ul
este doar o condiție necesară, nu și suficientă a frumosului. Pe lângă el, alte patru idei
concură la întregirea condițiilor necesare frumosului: echilibrul, armonia, ordinea și
analogia. În acest fel, frumosul devine „categoria pe fondul căreia se proiectează toate
celelalte categorii” (p. 44).
 Iată mai jos o reprezentare schematică a celor cinci condiții necesare apariției
perceptive a categoriei frumosului, imaginată de noi pentru a ușura înțelegerea și
memorarea acestora. O vom denumi pentagrama frumosului: