IPOTEZE ASUPRA FRUMOSULUI MUZICAL

1. Multă muzică valoroasă este frumoasă. Oare însă toată muzica frumoasă este
valoroasă? Și oare toată muzica valoroasă este frumoasă?
Mulți compozitori (îndeosebi moderni) au negat în mod explicit faptul că și-ar
fi propus să compună muzică frumoasă. Au pretins în schimb că au în vedere scopuri
diferite, precum expresia intens emoțională, invenția formală, explorarea timbrală,
transcendența spirituală, epatarea sau șocarea prin noutate, scopuri cu care idealul
frumuseții nu are decât minime tangențe favorizante, ba chiar mai degrabă li se
opune. Iată de ce teoretizarea estetică trebuie să ajungă la o accepțiune precis
delimitată a frumosului muzical, fără a-l considera pur și simplu un sinonim al
excelenței muzicale; căci, printr-o asemenea echivalență inacceptabilă, s-ar ajunge la
situația absurdă în care creațiile valoroase ale compozitorilor care au renegat idealul
frumuseții ar părea lipsite de sens și s-ar pomeni excluse din domeniul estetic.
Muzica frumoasă în sens restrâns, sau muzica frumoasă în sens neechivoc,
trebuie deci distinsă de: muzica frumoasă în sens larg, echivalentă de fapt cu excelența
muzicală, cu muzica valoroasă în întregul ei; dar și de muzica clar non-frumoasă
(sublimă, tragică, grotescă etc.) și totuși valoroasă; precum și de muzica pe care am
aprecia-o ca fiind doar drăguță.

2. Frumosul este o caracteristică a oricărui lucru perceput printr-o aprobare și

plăcere imediată, distinctă de orice scop sau interes extern. Semnalmentul frumosului
muzical este plăcerea imediată, totală și pură resimțită în privința felului firesc, lipsit
de orice efort în care muzica răsună și se desfășoară, o plăcere pentru obținerea căreia
tensiunea și dezacordul joacă un rol cel mult minor, dacă nu inexistent. Muzica
frumoasă e, mai presus de toate, dezarmantă și încântătoare; ea seduce, farmecă și
cucerește cu blândețe, la polul opus față de muzica non-frumoasă, care amenință,
tulbură, provoacă, produce anxietate, pune la încercare.

3. Concepută astfel, muzica frumoasă se apropie periculos de mult de ceea ce în

industria muzicală se numește muzica „ascultării ușoare” („easy listening music”) sau
muzica „de relaxare”. Muzica etichetată astfel reprezintă de fapt forma degenerată,
involuată a muzicii frumoase, care în loc să dezarmeze și să încânte prin simplitate
firească, e mai degrabă fadă (simplistă) și lipsită de identitate.

4. Muzica cu adevărat frumoasă trebuie totodată să fie distinsă de muzica ce e

doar drăguță sau decorativă: pe lângă faptul că e totalmente plăcută, în felul cel mai
direct cu putință, muzica frumoasă are capacitatea de a mișca sau de a emoționa, deci
e notabilă prin expresivitate, trăsătură ce nu poate fi obținută în absența unui anumit
coeficient de pregnanță individuală, de specificitate inimitabilă. Tocmai nivelul scăzut
sau absența acestui din urmă coeficient înseamnă de fapt decăderea frumosului
muzical la stadiul de drăguț sau decorativ.

5. Pare, așadar, că ceea ce se pretinde de la muzica etichetată cu ușurință drept

frumoasă este capacitatea de a trezi în ascultător – printr-un tip de mângâiere și de
tandrețe din cadrul căreia au fost abolite orice fel de opoziții – un sentiment de
acceptare deplină; o reducere, iar nu o accentuare a stresului; o îmblânzire a stărilor
animalice, iar nu o stârnire a lor; o promisiune de pace și liniște, iar nu luptă și
zbucium. Domeniul muzicii frumoase poate fi numit prin formula cu care Baudelaire
definea paradisul terestru: „luxe, calme, et volupté”.

6. Se pune însă întrebarea: ce trăsături structurale ar trebui să aibă o muzică

pentru a favoriza manifestarea frumuseții? Iată câțiva candidați plauzibili: tempo
moderat sau lent, nivel dinamic lin, lipsit de schimbări abrupte, articulație
preponderent legato, nivel limitat al disonanțelor, mod de preferință major, frazare
simetrică, ritm armonic lent.
Desigur, e cât se poate de probabil și dezirabil ca această listă să fie masiv
extinsă. De altfel, s-ar putea chiar invoca exemple de muzici îndeobște considerate
frumoase, distinctive însă prin trăsături structurale ce la prima vedere par să se opună
frumuseții așa cum e ea condiționată de ansamblul trăsăturilor antemenționate:
vivacitate deosebită (de tipul celei întâlnite în primele părți ale Simfoniei „Italiene” de
Mendelssohn și ale Concertului pentru vioară de Ceaikovski), minor melancolic (ca în
partea a treia a Simfoniei a 3-a de Brahms și în multe din mazurcile lui Chopin),
instrumentație neobișnuită (ca în Lento din Concertul pentru clavecin de Falla),
anumite tipuri de modulații nepregătite (ca în song-ul Laura al lui David Raksin, tema
muzicală a filmului omonim din 1944, a cărei armonie modulează surprinzător și de
timpuriu, ajungând la o memorabilă și aproape de necântat turnură descendentă).
În plus, este evident că trăsăturile structurale menționate se mai pot regăsi în
vaste cantități de muzică ne-frumoasă, prezența lor nefiind deci suficientă pentru
obținerea frumosului muzical. Mai presus de ele, condiția necesară a frumosului
muzical rămâne survenirea acelui coeficient de noutate expresivă idiomatică, de
individualitate afectivă inconfundabilă, menționat mai sus ca fiind esențial pentru
puterea muzicii frumoase de a subjuga cu blândețe.
Astfel, pe baza acestor considerente, s-ar putea asambla o listă reprezentativă
de piese muzicale din repertoriul clasic ce pot fi catalogate ca fiind frumoase în sens
restrâns, neechivoc:

Ravel: Pavane pour une infante défunte;

Debussy: Prélude à l’après midi d’un faune;
Schumann: Larghetto din Simfonia nr. 1;
Mahler: Adagietto din Simfonia nr. 5;
Mahler: Andante din Simfonia nr. 6;
Massenet: Méditation din Thaïs;
Bach: Concertul Brandenburgic nr. 4;
Mozart: Andante din Concertul nr. 21 pentru pian;
Beethoven: Allegro din Sonata nr. 5 pentru vioară, „Primăvara”;
Haydn: Allegro din Cvartetul de coarde op. 76, nr. 4, „Răsăritul de soare”;
Fauré: Allegro din Sonata nr. 1 pentru vioară;
Poulenc: Sonata pentru flaut;
Brahms: Allegro din Sextetul nr. 1 pentru coarde în si bemol major;
Ceaikovski: Serenada pentru coarde;
Schubert: Adagio din Cvintetul pentru coarde în do;
Ravel: Introducere și Allegro pentru harpă, flaut, clarinet și cvartet de coarde;
Smetana: Moldau din suita Má Vlast;
 Falla: Nopți în grădinile Spaniei;
Barber: Adagio pentru coarde;
Toru Takemitsu: Water Music.

8. Inversarea trăsăturilor structurale pozitive antemenționate ar fi cel mai

simplu mijloc de a identifica acele trăsături structurale ce fac extrem de improbabilă
încadrarea unei piese muzicale în categoria frumosului propriu-zis. S-ar obține astfel:
tempo infernal de rapid, oscilări agresive ale dinamicii, accentuări sau întreruperi
brutale, abundență a disonanțelor, frazare angulară, discontinuă, asimetrică.
Acumularea acestor și/sau a altor trăsături structurale constituie condiția a ceea ce,
din perspectiva criteriilor muzicii frumoase, se profilează drept muzică urâtă (Grosse
Fuge de Beethoven, ultima din cele Trei piese pentru orchestră de Berg, Pithoprakta de
Xenakis, Threnodie pentru victimele de la Hiroșima de Penderecki ș.a.). Însă între cei
doi poli antagonici ai frumosului și urâtului se întinde domeniul vast al muzicilor
valoroase care, fără a fi propriu-zis frumoase sau urâte, se impun în schimb prin alte
tipuri de caractere, dovedindu-se sublime, stranii, tulburătoare, marțiale, sarcastice
etc.:
părțile extreme ale Sonatei pentru pian Appassionata de Beethoven;
părțile extreme ale Cvartetului nr. 14 de coarde, „Moartea și fata”, de Schubert;
scherzo-ul Simfoniei a 9-a de Beethoven;
Trio-ul cu pian în do minor de Brahms;
prima parte a Simfoniei a 2-a de Mahler;
Dies Irae din Recviemul de Mozart;
„Moartea lui Siegfried” din Götterdämmerung de Wagner;
Cvartetul nr. 4 de coarde de Bartók;
Erwartung de Schönberg;
Elektra de Richard Strauss.

9. În final, câteva cuvinte despre valoarea specială a frumosului muzical

propriu-zis. Ce anume face această muzică pentru noi și nu reușește să facă muzica
valoroasă ce nu e frumoasă în sens restrâns? De ce este nevoie de o astfel de muzică,
pe lângă și mai presus de muzica valoroasă în general, din care o cantitate
considerabilă e în cele din urmă mult mai valoroasă decât muzica frumoasă în sens
restrâns? De ce este nevoie de Faunul lui Debussy, de Meditația lui Massenet, de Un
bel di de Puccini, de Sonata pentru flaut de Poulenc ș.a.m.d., când există multă muzică
mai valoroasă, însă mai puțin frumoasă în sens restrâns, precum Passacaglia și Fuga în
do minor de Bach, Sonata „Hammerklavier” de Beethoven, Simfonia „Jupiter” de
Mozart, Cvintetul pentru pian de Brahms, Simfonia a 9-a de Mahler, Recviemul lui
Verdi, Sacre du printemps de Stravinski, Concertul nr. 2 pentru pian de Bartók,
Cvartetul de coarde nr. 8 de Șostakovici și opera Wozzeck de Berg?
Probabil pentru că muzica propriu-zis frumoasă oferă câteva compensații, un
antidot – chiar dacă temporar – pentru necazurile și compromisurile cotidianului; e
întrucâtva o ripostă la dezamăgirile și cenușiul îndeobște opresiv al existenței
cotidiene. Într-o lume în care oamenii și natura s-ar fi aflat într-o stare de completă
armonie reciprocă, în care conflictele interpersonale n-ar fi fost cunoscute, în care
stările și emoțiile omenești s-ar fi aflat într-un echilibru invariabil, în care proiectele
tuturor s-ar fi fructificat fără excepție, iar dorințele tuturor ar fi fost satisfăcute
întotdeauna – într-o astfel de lume n-ar fi fost nevoie de muzică frumoasă. Muzica
frumoasă oferă o viziune sonoră a unei lumi ideale în care domnesc „luxul, calmul și
voluptatea”, o viziune ce are virtuți consolatoare, chiar dacă momentane, în raport cu
duritatea, imperfecțiunea și hazardul acestei lumi. Pornind de la faimoasa hiperbolă a
lui Friedrich Nietzsche, conform căreia fără muzică viața omului ar fi o greșeală, s-ar
putea adăuga că fără muzica propriu-zis frumoasă viața omului ar fi, dacă nu chiar o
greșeală, cel puțin o priveliște damnată, greu de suportat.