Evaluarea prehensiunii

• Prehensiunea este un gest precis, adaptat,

conştientizat sau reflex, care pe baza
informaţiilor instantanee tactile, extero- şi
proprioceptive, se automatizează prin
repetare şi determină coordonarea optimă a
miinii pentru prindere sau apucare.
 După Littler, mina este divizată in 3
elemente de mişcare
• -raza 1, policele - prin articulaţia în şa şi cei 9 muşchi
proprii, metacarpianul I este independent faţă de
celelalte meta-carpiene şi astfel, policele poate fi opus
degetelor II-V;
• - raza 2, indexul - prin cei 7 muşchi proprii, poate fi
mobilizat independent faţă de celelalte trei degete;
• Razele 1 şi 2 formează o unitate funcţională pentru
activităţi de prehensiune fine, precise, la care participă
în mică măsură §i degetul III (mediusul).
• -raza 3 - este formată din degetele III-V şi
metacarpienele corespunzătoare.
• Legătura funcţională dintre aceste 3 raze asigură
prehensiunea de forţă. Ea este evidenţiată de
redoarea in extensie a inelarului, care face
imposibilă "strângea în pumn" a celorlalte
degete.
• Aceste 3 raze de mişcare sunt grupate în jurul
unei unităţi centrale stabile, reprezentată de:
rindul distal al carpienelor, meta-carpienele II şi III
şi musculatura aferentă: muşchiul flexor radial al
carpului şi muşchii extensor radial al carpului -
lung şi scurt.
 Tipuri de prehensiune

• Prehensiunea terminală se realizează între

extremitatea pulpei policelui, aproape de unghie,
şi extremitatea pulpei fiecărui deget, în particular
a indexului.
• Este o prehensiune bidigitală fină,
discriminatorie, prin care sunt sesizate obiectele
fine. Testiul de eficacitate constă în apucarea unui
ac sau a unui băţ de chibrit aşezat pe masă.
• Această mişcare necesită integritatea flexorului
propriu al policelui şi a flexorului profund al
degetului opus acestuia.
Prehensiunea subterminală se realizează între pulpa
policelui şi pulpa altui deget, când este bidigitală,
sau pulpele a două degete, când este tridigitala.
Deoarece se opun pulpele degetelor, prizele se
mai numesc pulpare: bi- şi tripulpare.
• Acest mod de prehensiune este mai des folosit în
activităţile cotidiene şi permite se-sizarea unor
obiecte mai groase, care pot fi apucate cu două
sau trei degete, de obicei police, index şi medius.
• Testul de eficacitate, pentru priza bidigitala
police-index, constă în încercarea de a smulge o
foaie de hârtie ţinută între aceste două degete.
Prehensiunea subtermino-laterală se realizează
între pulpa policelui şi faţa laterală a unui deget,
mai frecvent indexul, ca şi cum am număra bani,
am prinde o farfurie sau am răsuci o cheie, motiv
pentru care se mai numeşte "pensa de cheie".
Această prehensiune bidigitală realizează o priză
mai puternică decât precedenta, deoarece
degetul opus policelui, în special indexul, se
sprijină pe celelalte degete, şi astfel adductorii
policelui pot dezvolta o forţă maximă.
Prehensiunea subtermino-laterală se mai poate
realiza şi tridigital, între pulpa policelui, indexului
şi faţa laterală a mediusului; această priză este
utilizată la scris, motiv pentru care se mai
numeşte "pensa de scris"
Prehensiunea palmară, numită şi lumbricală,
este o prehensiune de forţă, reali­zată între
palmă, ultimele patru degete şi police; se
aplică în jurul unor obiecte grele şi
voluminoase.
• Când volumul obiectului apucat este prea
mare, policele nu poate realiza priză cu
celelalte degete, iar forţa de prehensiune
scade.
Prehensiunea prin opoziţie digito-palmară
opune palmei, ultimele patru degete şi
permite sesizarea unor obiecte mai mici decit,
precedenta: minuirea unuilevier, apucarea
volanului, agăţarea cu degetele II-V de o bară,
purtarea unui geamantan etc.

• Această prehensiune este mai rar folosită,

deoarece priza se menţine mai greu.
Prehensiunea latero-laterală se realizează
interdigital, între feţele laterală şi me­dială a
două degete "apropiate, mai ales index şi
medius.

• Această prehensiune este solicitată cind

menţinem o ţigară între degete.
• Prehensiunea latero-laterală este secundară,
dar devine preţioasă în absenţa policelui.