Concepţia Constituţiei României din 1991

Legiuitorul constituant român din 1991 , a înţeles să se îndepărteze de

formula clasică, consacrată prin Constituţia din 1923, achiesând la formulele
moderne atât sub aspect terminologiei, cât şi sub aspectul modului de organizare
şi structurare a titlurilor Constituţiei. Astfel, în Titlul III, consacrat "
Autorităţilor publice ", două capitole ce se referă la Parlament şi Preşedintele
României, a fost inclus Capitolul III " Guvernul " ( art. 101-109 ), ca în capitolul
următor să se reglementeze " Raporturile Parlamentului cu Guvernul " ( art.
110-114 ). Revizuirea Constituţiei, în 2003, nu a schimbat acestă structură şi
nici ordinea articolelor în cadrul celor două capitole. Au fost modificate unele
articole şi s-a schimbat numerotarea: Capitolul III- art. 102-110, iar Capitolul
IV- art. 111-115.
Cele 9 articole din capitolul intitulat " Guvernul " au ca obiect, în ordine
cronologică, următoarele probleme: Rolul şi structura Guvernului ( art. 102 );
Învestitura Guvernului ( art. 103 ); Jurământul de credinţă al membrilor
Guvernului ( art. 104 ); Incompatibilităţi ale funcţiei de membru al Guvernului (
art. 105 ); Încetarea funcţiei de membru al Guvernului ( art. 106 ); Primul-
ministru ( art. 107 ); Actele Guvernului ( art. 108 ); Răspunderea Guvernului şi
a membrilor săai ( art. 109 ); Încetarea mandatului Guvernului ( art. 110 ).
Capitolul IV, deşi este intitulat " Raporturile Parlamentului cu Guvernul ",
nu se referă decât la principalele instituţii ce conturează aceste raporturi:
obligaţia de informare a Parlamentului de către Guvern şi celelalte organe ale
administraţiei publice ( art. 111 ); exercitarea controlului parlamentar prin
intermediul întrebărilor şi al înterpretărilor ( art. 112 ); moţiunea de cenzură
( art. 113 ); angajarea răspunderii Guvernului asupra unui program, a unei
declaraţii de politică generală sau a unui proiect de lege ( art. 114 ) şi delegarea
legislativă ( art. 115 ).
 La fel ca şi celelalte constituţii democratice şi Constituţia României din
1991 conţine referiri la atribuţii ale Guvernului şi în alte capitole decât cele două
amintite mai sus, cum ar fi art. 74 ( din capitolul consacrat Parlamentului ), care
reglementează dreptul Guvernului la iniţiativa legislativă etc.
Referitor la administraţia centrală de specialitate. Legiuitorul constituant
român s-a oprit la un număr de 4 articole ce formeză prima secţiune a
capitolului intitulat sugestiv " Administraţia publică ", din care primele două se
referă la principii şi situaţii generale ( adică art. 116 şi 117 ), iar ultimele două
( art. 118 şi 119 ) se referă la unul din serviciile publice naţionale-forţele armate.
Se desprind, astfel, următoarele principii:1( administraţia centrală de specialitate
cuprinde trei categorii de organe: a) ministere, care sunt organizate numai în
subordinea Guvernului; b) autorităţi administrative autonome faţă de Guvern şi
c) alte organe centrale care pot fi organizate fie în subordinea Guvernului, fie în
subordinea unui minister; 2) ministerele se înfiinţează, se organizează şi
funcţionează potrivit legii; 3) autorităţile administrative autonome se pot înfiinţa
prin lege organică; 4) alte organe de specialitate se pot înfiinţa de către Guvern
sau ministere în subordinea lor, numai dacă o atare competenţă le este
recunoscută prin lege ordinară şi numai după ce au primit aviz de la Curtea de
Conturi.

Rolul şi structura Guvernului

Rolul Guvernului României potrivit Constituţiei din 1991

Legiuitorul constituant român, în final, s-a oprit la soluţia reglementării

exprese a rolului politic şi administrativ al Guvernului în alin. (1) al art. 102,
care are următoarea redactare: " Guvernul, potrivit programului său de
guvernare acceptat de Parlament, asigură realizarea politicii interne şi externe a
ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publică".
 Constituantul român a achiesat, la teza doctrinei occidentale
contemporane, după care Guvernul este parlamentar prin origine şi
guvernamental prin funcţie, reţinând că programul politic rămâne un document
exclusiv al Guvernului, dar liniile sale de forţă sunt acceptate de Parlament.
Pentru a înţelege, în semnificaţia sa reală, rolul politic al Guvernului, trebuie să
coroborăm prevederile alin. (1) al art. 102, la care ne referim, cu prevederile art.
103 alin. (3), respectiv cele ale art. 85 alin. (1). Din acestă analiză sistematică a
Constituţiei rezultă că votul de învestitură are valoare de fapt juridic, el
marchează <încheierea contractului de guvernare> între Parlament ( a cărui
voinţă de parte contractantă este exprimată de voinţa majorităţii ce a înţeles să
susţină Guvernul ) şi candidatul desemnat pentru funcţia de Prim-ministru.
Hotărâtoare, deci, în exprimarea voinţei Parlamentului sunt liniile politicii pe
care candidatul desemnat intenţionează să le realizeze, evident, împreună cu
echipa ministerială, dacă va deveni Prim-ministru.
Prin urmare, liniile politicii guvernamentale sunt concepute şi formulate
de candidatul desemnat în numele şi cu sprijinul unui partid sau unor partide
politice, dar realizarea efectivă a acestora, urmare a încorporării lor într-un
program oficial de guvernare nu este posibilă fără votul Parlamentului. Votul de
învestitură dă legitimitatea echipei guvernamentale, în sensul acceptării unui
program politic ( de partid ) ca program politic oficial de guvernare a naţiunii.
Votul de învestitură marchează trecerea din sfera competiţiei pentru putere în
sfera exercitării puterii politice, ceea ce presupune aplicarea unor linii politice
şi, corespunzător, promovarea unor valori politice încoporate în programul de
guvernare, acceptat de Parlament, cu prilejul votului de învestitură.
Guvernul, are totodată, rolul de a realiza conducerea generală a
administraţiei publice, evocându-se poziţia sa de organ central de competenţă
materială generală. Constituţia nu menţionează în mod expres această calificare,
dar ea se deduce în mod logic, stiut fiind faptul că administraţia publică se
realizează în cele mai multe domenii, ramuri şi sectoare de activitate, practic, în
tot ceea ce este legat de trecerea pe această lume a fiinţei umane, dacă avem în
vedere şi infinitele reţele de servicii publice. Este de la sine înţeles că organul
administraţiei publice care trebuie să realizeze conducerea generală a acesteia
nu poate avea atribuţii numai de ramură sau domeniu, ci în toate ramurile şi în
toate domeniile activităţii administrative, motiv pentru care unele Constituţii
mai califică Guvernul ca organ suprem al administraţiei publice.
De altfel, între sarcina de natură politică a Guvernului şi sarcina sa de
natură administrativă există o strânsă legătură, fundamentul sarcinii
administrative găsindu-se în sarcina sa de ordin politic. Dacă Guvernul, ca unul
din şefii executivului, nu ar avea posibilitatea juridică de a transmite impulsurile
politice ale guvernării şi de a impune realizarea lor autorităţilor administraţiei
publice, guvernarea ar fi o operaţiune formală, o manifestare a formelor fără
fond. Raţiunea fundamentală a Guvernului o reprezintă asigurarea realizării
liniilor politice interne şi externe ale ţării, încorporate în programul de
guvernare acceptat de Parlament, ceea ce, în planul juridicului, înseamnă
iniţierea de proiecte legislative, adoptarea de hotărâri pentru aplicarea acestora,
vegherea ca toate autorităţile administraţiei publice să acţioneze cu operativitate
şi profesionalism în respectarea Constituţiei şi a legii. Deci, Guvernul trebuie să
conducă, adevărat, într-o formă generală, întreaga administraţie publică, inclusiv
cea locală, pentru a-şi putea realiza obiectivele politice ale guvernării ţării.
Sintagma " exercită conducerea generală a administraţiei publice " evocă
existenţa unor raporturi de drept administrativ între Guvern şi oricare altă
autoritate a administraţiei publice, raporturi care diferă sub aspectul
conţinutului, în funcţie de principiile ce stau la baza structurii administraţiei:
unele vor fi raporturi de subordonare ( faţă de ministere, prefecţi etc. ), şi altele
vor fi raporturi de tutelă administrativă ( faţă de autorităţile locale alese de
cetăţeni, în virtutea principiului autonomiei locale ), aspecte la care vom reveni
într-un capitol viitor.
 Legiuitorul constituant a consacrat în alin. (2) al art. 101 un principiu
general al activităţii Guvernului de realizare a sarcinilor politice şi a celor
administrative, anume cooperarea cu organismele sociale interesate. Este vorba
de un principiu ce garantează transparenţa Guvernului, el nu este un organism
plasat în afara societăţii civile şi cu atât mai puţin deasupra acesteia, ci un
organism al societăţii civile, un veritabil <paratrăznet> al acesteia. Guvernul
trebuie să absoarbă scânteile sociale, să dezamorseze conflictele şi stările de
tensiune, dacă vorbim de democraţie, stat de drept şi atât social. De aceea,
discuţiile cu sindicatele, patronatul, partidele politice, reprezentanţii cultelor şi
ai diferitelor grupuri de presiune fac parte din programul de lucru al oricărui
guvern democratic, iar Constituţia României a înţeles să facă din acest principiu
al ştiinţei administraţiei un principiu de ordin juridic, cu toate implicaţiile ce
decurg de aici în ceea ce priveşte obligaţiile Guvernului şi drepturile structurilor
neguvernamentale
Codul administrativ stabileste ca cele două sarcini fundamentale ale
Guvernului, prevăzute de art. 102 alin. (1) din Constituţie, să le scoată în
evidenţă chiar prin definiţia asupra Guvernului, la care se opreşte art 14(1)
Guvernul este autoritatea publică a puterii executive, care funcționează în
temeiul votului de încredere acordat de Parlament în baza programului de
guvernare. Guvernul asigură realizarea politicii interne și externe a țării și
exercită conducerea generală a administrației publice. (2) În vederea îndeplinirii
rolului său, Guvernul asigură funcționarea echilibrată și dezvoltarea sistemului
național economic și social.
Codul administrativ accentuează, pe lângă rolul general al Guvernului,
prevăzut de art. 102 alin. (1) din Constituţie, şi rolul special al acestuia în
realizarea obligaţiilor statului în domeniul economic, prevăzute de art. 135 alin.
(2) din Constituţie.
De altfel, în Codul administrativ art 15 , se face vorbire şi de un număr de
funcţii ale Guvernului:
a) funcţia de strategie, prin care se asigură elaborarea strategiei de punere în
aplicare a Programului de guvernare;
b) funcţia de implementare, prin care se urmăreşte punerea în aplicare a
Programului de guvernare.
c) funcţia de reglementare, prin care se asigură elaborarea cadrului normativ şi
instituţional necesar în vederea realizării obiectivelor strategice;
d) funcţia de administrare a proprietăţii statului, prin care seasigură
administrarea proprietăţii publice şi private a statului, precum şigestionarea
serviciilor pentru care statul este responsabil;
e) funcţia de reprezentare, prin care se asigură, în numele statuluiromân, în
condiţiile legii, reprezentarea pe plan intern şi extern, în domeniul său de
activitate;
f) funcţia de autoritate de stat, prin care se asigură urmărirea şicontrolul aplicării
şi respectării reglementărilor în domeniul apărării, ordinii publice şi securităţii
naţionale, precum şi în domeniile economic şi social şi al funcţionării
instituţiilor şi organismelor care îşi desfăşoară activitatea în subordinea sau sub
autoritatea Guvernului.
Structura Guvernului României, potrivit Constituţiei din 1991
Potrivit alin. (3) al art. 101, Guvernul este alcătuit " din Prim-ministru,
miniştri şi alţi membri stabiliţi prin legea organică ", text relativ simplu şi clar,
dar în practică s-a ajuns la complicaţii. În ceea ce priveşte am interpretat că
textul ne conduce la concluzia că legiuitorul constituant a urmărit să consacre o
formulă de Guvern fără scară ierarhică interioară.
Articolul 18 din Codul administrativ sa oprit la formula,,Guvernul este
alcătuit din prim-ministru și miniștri. Din Guvern pot face parte: viceprim-
miniștri, miniștri de stat, miniștri delegați, miniștri cu însărcinări speciale pe
lângă prim-ministru, numiți de Președintele României pe baza votului de
încredere acordat de Parlament,,
 Regimul învestiturii Guvernului, potrivit Constituţiei României

1. Desemnarea candidatului la funcţia de Prim-ministru

Procedura de învestitură a Guvernului, potrivit art. 103 şi 85 alin. (2) din
Constituţie, cuprinde patru etape:
1) desemnarea candidatului pentru funcţia de Prim-ministru; 2) solicitarea de
către candidatul la funcţia de Prim-ministru a votului de încredere; 3) acordarea
votului de încredere şi 4) numirea Guvernului de către Şeful Statului. Primele
trei etape sunt prevăzute de art. 103 din Constituţie, iar etapa a patra de art. 85
din alin. (1), deşi este vorba de aceeaşi procedură, legată de aceeaşi instituţii.
Art .16 din Codul administrativ prevede ca,, Guvernul se organizează şi
funcţionează în conformitate cu prevederile constituţionale, având la bază
Programul de guvernare acceptat de Parlament. Guvernul este învestit de
Parlament şi îşi începe mandatul la data depunerii jurământului în faţa
Preşedintelui,,
In prima etapa " Preşedintele României desemnează un candidat pentru
funcţia de Prim-ministru, în urma consultării partidului care are majoritatea
absolută în Parlament ori, dacă nu există o asemenea majoritate, a partidelor
reprezentate în Parlament " [art. 103 alin. (1) din Constituţie].
Acest text recunoaşte partidele politice parlamentare calitatea de subiecte
în raporturile de drept public, mai exact în raporturile de drept constituţional şi,
după caz, de drept administrativ, în virtutea căreia ele au dreptul de a pretinde
Preşedintelui României să le consulte. Cum anume face Preşedintele consultarea
partidului care are majoritatea absolută, ori, după caz, a tuturor partidelor
prezente în Parlament, este o chestiune care nu mai are relevanţă constituţională,
ea ţine de practica vieţii politice, până la urmă stilul Preşedintelui Republicii, ca
om politic. Se subînţelege, dacă Preşedintele nu consultă un partid parlamentar,
indiferent care este numărul parlamentarilor acestuia, se face vinovat de
încălcarea Constituţiei, cu toate consecinţele care decurg de aici. Textul este
redactat de aşa natură încât să poată permite exploatarea a cât mai multe
posibilităţi, în discutiile politice dintre Preşedintele Republicii şi partidele
politice.
Prin urmare, Preşedintele României poate desemna un candidat politic, un
şef de partid sau alt fruntaş al unui partid politic, dar poate desemna şi un
candidat <neînregimentat> politic într-un partid, cum a fost cazul după alegerile
parlamentare din septembrie 1992.
Este în afară de orice îndoială că Preşedintele României nu poate desemna
decât un candidat care va fi susţinut de un partid sau de mai multe partide, aşa
cum a reieşit din negocierile politice, partidele care-şi asumă responsabilitatea
guvernării. În sistemul nostru constituţional nu este de conceput un candidat la
funcţia de Prim-ministru fără un puternic sprijin din partea unor partide politice,
indiferent dacă persoana candidatului este un om politic sau tehnocrat. Nimic nu
opreşte ca sprijinul politic de partid, concretizat în votul de învestitură, să nu
însemne şi asumarea responsabilităţii guvernării de către acel partid sau acele
partide politice, ipoteză în care vom vorbi despre un " guvern de tehnicieni ",
chiar dacă el cuprinde şi oameni politici. Practica vieţii politice arată că la
asemenea formule se ajunge în situaţii de excepţie, ca ultimă soluţie pentru a
evita dizolvarea Parlamentului sau pentru a depăşi un moment politic mai
delicat în viaţa ţării

2. Solicitarea votului de învestitură

În cea de-a doua etapă, centrul de greutate cade pe candidatul la funcţia de

Prim-ministru, care are numai 10 zile la dispoziţie pentru a întocmi programul
politic al guvernării pe care intenţionează s-o facă, recum şi lista Guvernului.
Constituţia nu precizează, dar se subînţelege din textul art. 102, programul
guvernării se întocmeşte împreună cu partidul sau partidele, care, urmare a
negocierilor politice purtate cu Preşedintele României, vor susţine Guvernul. În
ipoteza unei asumări a responsabilităţii guvernării de către un singur partid
politic, este evident că programul ce-l va prezenta candidatul la funcţia de Prim-
ministru va reflecta programul politic al acelui partid. Lucrurile se complică în
ipoteza asumării responsabilităţii guvernării de două sau mai multe partide
politice, când programul candidatului la funcţia de Prim-ministru trebuie să
reflecte linii şi priorităţi din mai multe programe de partid. Este posibil ca şi în
aceste condiţii programul candidatului să fie axat pe programul politic al unui
singur partid la care achiesează partenerul sau partenerii politici de guvernare.
Constituţia admite orice posibilitate, fiind până la urmă o problemă de natură
exclusiv politic, care priveşte jocurile şi raporturile dintre partidele politice,
dintre acestea, pe de o parte, şi electorat, pe de altă parte, dintre majoritate şi
opoziţie.
Totodată, este posibil ca programul să fie elaborat pe platforma unui singur
partid, care şi-a asumat sarcina guvernării, dar susţinut în Parlament şi de alte
partide, De aici deducem că o majoritate parlamentară formată din coaliţii de
partide nu este, în mod necesar, şi o coaliţie guvernamentală. Tocmai de aceea,
în logica procedurii de învestitură la care ne referim, trebuie admis că orice
schimbare în compozitia politică a forţelor care şi-au asumat sarcina guvernării,
cu implicaţii asupra conţinutului programului de guvernare, presupune un nou
vot de învestitură. Aici nu suntem într-o simplă remaniere guvernamentală,
suntem în situaţia schimbării programului de guvernare, or potrivit art. 102 alin.
(1) programul de guvernare trebuie " acceptat de Parlament ". Desigur, dacă la
guvernare, în timpul mandatului unui Guvern, se asociază şi alt partid ori într-o
coaliţie guvernamentală intră şi alt partid, dar pentru realizarea aceluiaşi
program, un nou vot de învestitură nu mai apare ca fiind necesar.
Candidatul la funcţia de Prim-ministru, se subînţelege, poate să-şi depună
mandatul Preşedintelui Republicii înainte de împlinirea termenului de 10 zile,
dacă apreciază că nu va reuşi să obţină sprijin politic necesar şi, în orice caz,
dacă nu a solicitat votul de încredere în acest interval, Preşedintele României
este obligat să-i retragă mandatul, începând noi consultări politice pentru
desemnarea unui nou candidat la funcţia de Prim-ministru. Cu toate acestea,
termenul de 10 zile nu poate fi privit ca un termen de decădere, el are, fără
îndoială, importanţa sa, dar nu se poate spune că prelungirea discuţiilor politice
asupra programului şi a listei Guvernului peste cele 10 zile duce la
imposibilitatea solicitării votului de învestitură, când, în fapt, este creată voinţa
politică de a susţine acel Guvern. Nu ar fi absurd să se interpreteze în acest sens,
nu s-ar întoarce acest termen chiar împotriva raţiunii sale majore de a fi, anume
sprijinirea procedurii de formare a Guvernului? Procedura nu este un scop în
sine, ea trebuie să conducă la Guvern, deci la înlăturarea situaţiei de criză
politică în care se găseşte ţara, tocmai de accea în dreptul public vorbim despre
o elasticitate a procedurilor, a instituţiilor în general, care nu este de conceput în
dreptul privat. Este aici una dintre deosebirile esenţiale dintre dreptul public şi
dreptul privat. Aşa cum ne-am mai exprimat, termenul de 10 zile semnifică "
limita de la care Preşedintele României poate retrage candidatul mandatul
acordat spre a începe noi negocieri ".

3. Acordarea votului de încredere

Votul de încredere, se acordă de cele două camere ale Parlamentului, în

şedinţă comună, textul în discuţie având următoarea redactare: " Programul şi
lista Guvernului se dezbat de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă
comună. Parlamentul acordă încrederea Guvernului cu votul majorităţii
deputaţilor şi senatorilor " [art. 103 alin. (3)]. Acest text scoate în evidenţă
egalitatea celor două Camere sub aspectul implicării lor politice, ceea ce, logic,
conduce la soluţia prezentării şi dezbaterii moţiunii de cenzură, de asemenea, în
şedinţă comună a Camerelor, cum se prevede, de altfel, în art. 113 al
Constituţiei.
 Legiuitorul constituant român precizează expres că are loc o dezbatere, nu
o simplă prezentare sau o pură informare, cum se admite în alte constituţii, ceea
ce înseamnă luări de cuvânt, după regulile vieţii parlamentare, formularea de
observaţii, de propuneri, luări de atitudine politică etc., iar membrii echipei
guvernamentale pot fi chemaţi în faţa Comisiilor de specialitate ale Camerelor,
practică ce a început să se contureze deja. Este de la sine înţeles că în urma
dezbaterilor, programul prezentat poate fi modificat, aici est eşi o problemă de
acord politic între partidele care vor susţine echipa guvernamentală. Nimic nu
opreşte ca anumite modificări să se facă tocmai pentru a da satisfacţia partidelor
ce vor constitui în opoziţia parlamentară ori anumitor grupuri de presiune, cum
ar fi organizaţiile sindicale etc.
Textul constituţional este foarte limpede în ceea ce priveşte modul de
exprimare a votului, acesta are ca obiect programul, evident forma finală, şi lista
în ansamblul ei a Guvernului, nu fiecare membru în parte. Pe parcursul
dezbaterilor parlamentare candidatul la funcţia de Prim-ministru poate opera
modificări în lista Guvernului, cum la fel se pot opera modificări în Programul
politic propus, dacă acestea sunt necesare pentru obţinerea votului de
învestitură.
Faţă de practica conturată şi faţă de prevederile Codului administrativ, se
impun unele precizări. Prima, Constituţia nu interzice prezentarea unei liste şi
dincolo de reglementările legale în vigoare, dar trebuie înţeles că votul de
învestitură nu are semnificaţia de a reprezenta baza noii organizări ministeriale,
ci doar legitimitatea echipei, care urmează să depună diligenţele de adaptare a
reglementărilor legale la structura aprobată prin votul de învestitură. Adoua,
depunerea diligenţelor de adaptare a legislaţiei presupune fie adoptarea de acte
proprii, de către Guvern ( hotărâri, ordonanţe, ordonanţe de urganţă ), fie
iniţerea de proiecte legislative, cu solicitarea discutării în procedură de urgenţă.
A treia, constituţional şi legal, un minister nou înfiinţat, inclusiv prin
reorganizarea unor structuri ministeriale din aparatul Guvernului etc. existente,
nu poate funcţiona, iar ministrul, care a primit votul de învestitură o dată cu
întreaga listă a Guvernului, nu poate să-şi exercite prerogativele decât după ce
este adoptat actul normativ corespunzător de organizare şi funcţionare. A patra,
dacă pe lista Guvernului, în sfera altor membrii decât miniştrii, se propun şi alte
categorii de funcţii decât cele acceptate de Legea organică a Guvernului în
vigoare, se înţelege că, după votul de învestitură, se impune, de urgenţă,
modificarea, în mod corespunzător, a legii organice.
Trebuie să admis că refuzul unei echipe guvernamentale, de a realiza
această consonanţă, are semnificaţia unui comportament neconstituţional,
putându-se sesiza şi Curtea Constituţională, temeiul fiind spiritul Constituţiei,
necesitatea garantării supremaţiei sale şi cu privire la jocul partidelor politice, în
procedura de învestitură a Guvernului. A interpreta că nu poate fi sesizată
Curtea Constituţională în atari situaţii echivalează cu a contesta relaţia de
interferenţă dintre democraţie şi statul de drept. Faptul că nu este prevăzută
expres această prerogativă pentru Curtea Constituţională nu este argument de a
contesta necesitatea ei.
Această concluzie, se impune cu atât mai mult în baza Constituţiei
revizuite, având în vedere cel puţin două aspecte: pe de o parte, lărgirea sferei
categoriilor de litigii care intră în competenţa Curţii Constituţionale şi
includerea în această sferă şi a conflictelor juridice de natură constituţională
dintre autorităţile publice [art. 146 lit. e)], iar pe de altă parte, admiterea
posibilităţii ca prin legea organică a Curţii Constituţionale acesteia să-i fie
stabilite şi alte atribuţii [art. 146 lit. 1]. Nimic nu opreşte, pentru a evita aceste
discuţii, ca dreptul Curţii Constituţionale de a se implica în problema la care ne
referim să fie prevăzut expres în legea Curţii Constiţionale, soluţie care s-ar
înscrie în spiritul Constituţiei.
Spiritul ştiinţific al edificiului constituţional obligă la soluţii de
contracarare a comportamentului neconstituţional al forţelor politice, subiecte
într-o procedură constituţională, de formare a uneia dintre instituţiile politice ale
ţării. În caz contrar, ar trebui să admitem că aplicarea şi respectarea Constituţiei
depinde exclusiv de capriciile partidelor care formează majoritatea
parlamentară, ceea ce este de neconceput într-un stat de drept. Una dintre
raţiunile pentru care s-a înfiinţat Curtea Constituţională o reprezintă apărarea
minorităţii parlamentare, ceea ce prevede, de altfel, Constituţia noastră în cazul
legiferării. Faţă de particularitatea litigiului suntem de părere că nu numai
subiectele prevăzute de art. 146 lit. a) pot sesiza Curtea Constituţională, dar şi
un grup parlamentar, subiect prevăzut de art. 146 lit. e).

4. Numirea Guvernului şi jurământul de credinţă

După obţinerea votului de încredere, Preşedintele României, potrivit art.

85 alin. (1) din Constituţie, numeşte Guvernul; abia prin decretul prezidenţial,
strict formal-juridic, candidatul la postul de Prim-ministru devine Prim-ministru
ş.a.m.d.
Esenţial, însă, în procedura de învestitură este votul Parlamentului, el are
valoare de fapt juridic,care marchează încheierea unui <contract de guvernare>,
între Parlament, prin voinţa majorităţii, şi candidatului la funcţia de Prim-
ministru, fiind o caracteristică a regimului parlamentar. Aşa se explică de ce
Guvernul va răspunde politic exclusiv în faţa Parlamentului, cum se prevede, de
altfel, în art. 109 al Constituţiei.
Actul Preşedintelui României, de numire a Guvernului, rămâne fără
consecinţe juridice în ceea ce priveşte raporturile dintre Preşedinte şi Guvern.
Ar fi profund greşit să se aprecieze că decretul prezidenţial <marchează>
raporturi de subordonare a Guvernului faţă de Preşedinte. Raporturile juridice
dintre Preşedinte şi Guvern sunt de colaborare şi acestea rezultă, în primul rând,
din textele Constituţiei referitoare la atribuţiile şi actele Preşedintelui, iar la
coroborarea acestor texte cu art. 109 ajungem la concluzia că, la noi, există un
semiprezidenţialism atenuat, cum ne-am exprimat deja.
 Procedura de învestitură presupune, aşadar, un complex de raporturi de
drept public în care ne apar ca subiecţi Preşedintele României, candidatul la
funcţia de Prim-ministru, Parlamentul, Guvernul şi Curtea Constituţională.
Potrivit art. 104 alin. (1) din Constituţie, Primul-ministru şi ceilalţi
membri ai Guvernului vor depune individual, în faţa Preşedintelui Republicii,
jurământul de credinţă prevăzut de art. 82, adică pentru Preşedinte. Data
depunerii jurământului reprezintă data de la care Guvernul, în întregul său, şi
fiecare membru în parte începe să exercite mandatul.

Durata mandatului şi şi statutul membrilor Guvernului

1. Durata mandatului Guvernului

Durata mandatului Guvernului, strict teoretic, într-un regim parlamentar,
este dată de durata mandatului Parlamentului, respectiv, într-un regim
prezidenţial, de durata mandatului Preşedintelui Republicii, cu precizarea că în
acest din urmă caz, cel puţin pentru <modelul> nord-american, nu putem vorbi
despre Guvern decât în sens larg ( adică de o anumită echipă a executivului,
identificată după şeful executivului- Preşedintele Republicii ).
Referindu-ne numai la regimul parlamentar, precum şi la cel semi-
prezidenţial, vom reţine că, în realitate, durata mandatului Guvernului este dată
de durata existenţei majorităţii parlamentare
Potrivit art. 110 alin. (1) din Constituţia României, Guvernul îşi exercită
mandatul până la data validării alegerilor parlamentare generale. Până la această
dată Guvernul este, deci, în plenitudinea prerogativelor, cu excepţia rezervelor
impuse de " prelungirea mandatului Parlamentului ", iar după această dată şi "
până la depunerea jurământului de membrii noului Guvern " el devine Guvern
demisionar şi va îndeplini " numai actele necesare pentru administrarea
treburilor publice ", cum se arată în art. 110 alin. (4). Sintagma " până la data
validării alegerilor parlamentare generale " trebuie înţeleasă că se referă la
validarea mandatelor deputaţilor şi senatorilor. În mod firesc, deci, până ce
Parlamentul, rezultat din alegeri nu este încă în situaţia să-şi manifeste voinţa,
Parlamentul anterior fiinţează în continuare. În schimb, o dată validate
mandatele deputaţilor şi senatorilor, noul Parlament va trebui să-şi exprime
propria sa opţiune cu privire la componenţa Guvernului şi programul acestuia,
pentru ca ele să corespundă configuraţiei politice rezultate din alegeri.
Mandatul Guvernului poate înceta şi înainte de " data validării alegerilor
parlamentare generale ", adică, într-o formulă generică, ca urmare a demiterii
sale. Potrivit art. 110 alin. (2) din Constituţie, Guvernul este demis: a) în urma
adoptării unei moţiuni de cenzură; b) în urma pierderii de către Primul-ministru
a calităţii de membru al Guvernului. Din coroborarea art. 109 alin. (2) cu art.
105 din Constituţie, rezultă că Primul-ministru îşi pierde calitatea de membru al
Guvernului ca urmare a: 1) demisiei; 2) decesului; 3) pierderii drepturilor
electorale; 4) intervenţiei unei stări de incompatibilitate; 5)imposibilităţii de a
exercita atribuţii mai mult de 45 de zile; 6) suspendării; 7) intervenţiei altor
cauze prevăzute de lege.
Codul administrativ in articolul 42 prevede ca :
Funcția de membru al Guvernului încetează în următoarele cazuri:
a) revocare;
b) demisie;
c) pierderea drepturilor electorale ca urmare unei hotărâri judecătorești
definitive;
d) starea de incompatibilitate constatată în condițiile Legii nr. 176/2010, cu
modificările și completările ulterioare, ca urmare a unui raport de evaluare
definitiv sau unei hotărâri judecătorești definitive;
e) deces;
f) condamnare penală printr-o hotărâre judecătorească definitivă;
g) imposibilitate de a-și exercita atribuțiile mai mult de 45 de zile.
 2. Condiţii pentru funcţia de membru al Guvernului
În ceea ce priveşte condiţiile, într-o formă implicită, Constituţia României
cere drepturile electorale, mai exact existenţa drepturilor electorale, precizându-
se, în art. 106, că pierderea acestora duce la încetarea funcţiei de membru al
Guvernului. De vreme ce legiuitorul constituant foloseşte pluralul- " drepturile
electorale ", înseamnă, logic, că pentru condiţia vârstei ne vom opri la 18 ani
împliniţi, vîrsta de la care se poate exercita unul dintre drepturile electorale-
dreptul de vot. Nu pot intra în discuţie debilii sau alienaţii mintal, puşi sub
interdicţie şi nici persoanele condamnate, prin hotărâre judecătorească definitivă
la pierderea drepturilor electorale, care, potrivit art. 36 alin. (2) din Constituţie,
nu au drept de vot. La toate acestea se mai adaugă şi condiţia cetăţeniei române,
precum şi condiţia domiciliului în ţară, prevăzute pentru toate funcţiile şi
demnităţile publice de art. 16 alin. (3) din Constituţie: " Funcţiile şi deminităţile
publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în condiţiile legii, de persoanele care
au cetăţenia română şi domiciliul în ţară ".

Incompatibilităţi ale funcţiei de membru al Guvernului

În privinţa incompatibilităţilor, legiuitorul constituant român, după ce
consacră expres anumite aspecte în art. 105 alin. (1), face trimitere apoi la legea
organică -Codul administrativ care prevede la art 39 ca funcția de membru al
Guvernului este incompatibilă cu exercitarea următoarelor funcții sau calități: a)
orice alta funcție publică de autoritate, cu excepția celei de deputat sau de
senator ori a altor situații prevăzute de Constituție;b) o funcție de reprezentare
profesională salarizată în cadrul organizațiilor cu scop comercial;c) funcția de
președinte, vicepreședinte, director general, director, administrator, membru al
consiliului de administrație sau cenzor la societățile comerciale, inclusiv băncile
sau alte instituții de credit, societățile de asigurare și cele financiare, precum și
la instituțiile publice;d) funcția de președinte sau de secretar al adunărilor
generale ale acționarilor sau asociaților la societățile comerciale prevăzute la lit.
c);e) funcția de reprezentant al statului în adunările generale ale societăților
comerciale prevăzute la lit. c);f) funcția de manager sau membru al consiliilor
de administrație ale regiilor autonome, companiilor și societăților naționale;g)
calitatea de comerciant persoană fizică;h) calitatea de membru al unui grup de
interes economic;i) o funcție publică încredințată de un stat străin, cu excepția
acelor funcții prevăzute în acordurile și convențiile la care România este parte.
(2) Funcția de secretar de stat, funcția de subsecretar de stat și funcțiile asimilate
acestora sunt incompatibile cu exercitarea altei funcții publice de autoritate,
precum și cu exercitarea funcțiilor prevăzute la alin. (1) lit. b)-i).(3) În mod
excepțional, Guvernul poate aproba participarea persoanelor prevăzute la alin.
(1) și (2) ca reprezentanți ai statului în adunarea generală a acționarilor ori ca
membri în consiliul de administrație al regiilor autonome, companiilor sau
societăților naționale, instituțiilor publice ori al societăților comerciale, inclusiv
băncile sau alte instituții de credit, societățile de asigurare și cele financiare, de
interes strategic sau în cazul în care un interes public impune aceasta.(4)
Membrii Guvernului, secretarii de stat, subsecretarii de stat și persoanele care
îndeplinesc funcții asimilate acestora pot exercita funcții sau activități în
domeniul didactic, al cercetării științifice și al creației literar-artistice.
Din analiza acestor dispoziţii rezultă că funcţia de membru al Guvernului
este incompatibilă cu oricare " funcţie publică de autoritate ", cu excepţia celei
de deputat sau de senator. Specific sistemului parlamentar este cumulul dintre
calitatea de parlamentar şi cea de membru al Guvernului, majoritatea
constituţiilor nu prevăd, însă, o obligaţie în acest sens. Nu este, totuşi, de
conceput ca un parlamentar, adică un ales al poporului, să deţină o funcţie care
să-l pună într-un raport de subordonare faţă de un membru al Guvernului,
indiferent dacă acesta este, la rândul său, parlamentar. Ar fi o forţare şi o
detunare a principiilor statului de drept, impuse ca veritabile constante ale
democraţiilor constituţionale contemporane. Guvernul este supus controlului
parlamentar, deputaţii au dreptul de a adresa întrebări şi interpretări miniştrilor
cu privire la activitatea funcţionarilor din subordine. Ce s-ar întâmpla dacă
majoritatea funcţionarilor din subordinea miniştrilor ar fi tocmai parlamentarii
care trebuie să ceară explicaţii ministrului? Ar însemn, pur şi simplu, un blocaj
instituţional, un paradox juridic, unii şi aceiaşi oameni ar fi şi <executanţi> şi
<cenzori> în una şi aceeaşi cauză. Aşa ceva era specific fostei Mari Adunări
Naţionale, dar nu poate fi acceptat într-o adevărată democraţie şi într-un
veritabil stat de drept.
În mod similar, acest raţionament se aplică şi membrilor Guvernului,
indiferent că sunt sau nu parlamentari. Nu este posibil ca un ministru, care este
şeful administraţiei specializate respective, să fie şi director în acelaşi minister
sau în alt minister. Ar însemna că îşi dă ordine lui însuşi.
În practică, până la apariţia Codului adm, au apărut numeroase discuţii în
legătură cu semnificaţiile expresiei < funcţii publice de autoritate >, interesând
îndeosebi dacă în sfera acestora intrau funcţiile din <consiliile de administraţie>
ale societăţilor comerciale cu capital de stat, funcţiile de consilieri locali,
funcţiile didactice, funcţiile de directori la edituri şi la diferite publicaţii. Textul
constituţional a fost interpretat în mai multe feluri, după cum au fost, în primul
rând, interesele politice, s-au construit întregi teorii pentru un caz particular,
deşi înţelegerea şi aplicarea lui exactă era, până la urmă, o chestiune de bun
simţ.Cum s-ar fi putut pretinde că funcţia de profesor universitar, de exemplu,
era incompatibilă cu cea de ministru, inclusiv la învăţământ? Ar fi fost o
absurditate o atare interpretare, un profesor universitar este o autoritate
ştiinţifică şi didactică, dar nu o autoritate publică, care apelează la o coerciţiune
statală.
De asemenea, intră în această sferă funcţiile de conducere ale diferitelor
servicii ( redactor, decan etc. ) din sănătate ( director de spital, director de
poiclinică etc.), nu însă şi funcţia de specialist într-un asemenea srviciu public
( profesor la facultate, medic la spital, cercetător la institut, redactor la o editură,
redactor la o revistă etc. ),
Legiuitorul constituant român a prevăzut că funcţia de membru al
Guvernului este incompatibilă cu exercitarea unei funcţii de reprezentare
profesională salarizate în cadrul organizaţiilor cu scop comercial, fiind vorba de
reflectarea unei soluţii din Constituţia Franţei: " Funcţiile membrilor Guvernului
sunt incompatibile cu exercitarea oricărui mandat parlamentar, a oricărei funcţii
de reprezentare profesională cu caracter naţional şi o oricărui serviciu public sau
activităţi profesionale "
Codul administrativ prevede caÎn termen de 15 zile de la data depunerii
jurământului, membrul Guvernului este obligat să renunţe la calitatea sau
funcţia cu care este incompatibilă funcţia de membru al Guvernului, sub
sancţiunea încetării mandatului.