Sunteți pe pagina 1din 6

Cuviosul Visarion Toia, protoschimonahul martir de la Mănăstirea Lainici

Un articol de: Arhim. Ioachim Pârvulescu - 19 Mai, 2021

Mănăstirea Lainici a avut în ultimii 200 de ani trei mari stareți, care au strălucit cu
sfințenia vieții lor și au fost cei mai longevivi în îndrumarea obştii acestui aşezământ
monahal: Sfântul Cuvios Irodion Ionescu (1854-1900), cuviosul protoschimonah
Visarion Toia (1929-1951) şi cuviosul protosinghel Calinic Cărăvan (1952-1974). Cuviosul
Visarion Toia a rectitorit efectiv mănăstirea din ruine, suferind moarte martirică.
Aşezăm spre folos şi zidire file de viaţă şi istorie, minunate mărturii şi întăriri
duhovniceşti, nădăjduind la ceasul binecuvântatei canonizări a părintelui nostru.

Părintele Visarion Toia s-a născut la 28 mai 1884, în comuna Secuieni, județul Bacău, din
părinții Gheorghe și Ilinca, oameni simpli, iubitori de Dumnezeu. A urmat clasele primare în
localitatea natală, apoi Școala de cântăreți de la Roman, între anii 1900 și 1904. În această
perioadă i-a fost alături un bun prieten, Mihai Bâtâcă, viitorul arhimandrit Maxim Bâtâcă. Au
ajuns amândoi frați de mănăstire, ucenici ai episcopului cu viață sfântă Gherasim Safirin. Tot
împreună, între anii 1904 și 1908, cei doi au împlinit slujirea de cântăreți la catedrala din
Roman. Aici, pe lângă deprinderea muzicii psaltice, au început a gusta dulceața vieții
duhovnicești și călugărești pe care bunul și râvnitorul episcop le-a picurat-o în suflete.

Din rânduiala lui Dumnezeu, împreună cu îndrumătorul lor, Episcopul Gherasim Safirin, cei
doi fraţi întru Hristos au ajuns să slujească, pe rând, în Lavra Mănăstirii Frăsinei. Starețul de
atunci al Frăsineiului, arhimandritul Porfirie Bucurescu, i-a primit pe cei doi tineri cu multă
dragoste, rânduindu-le toate cele necesare traiului călugăresc. În anul 1908, ei au pus bazele
muzicii psaltice la Mănăstirea Frăsinei.

În anul 1910, starețul Porfirie Bucurescu l-a tuns pe fratele Vasile Toia, încredinţându-l cu
numele Visarion. Visarion monahul, fiind o fire blândă și smerită, a început o nevoință și mai
aspră. Psalmodia din adâncul inimii la strană, încât mulţi lăcrimau la auzul vocii sale
serafimice.

Văzându-i urcușul duhovnicesc și viața plină de virtuți, starețul Porfirie l-a propus spre a fi
hirotonit în anul 1922. Slujea Sfânta Liturghie cu foarte mare evlavie și dragoste pentru
Hristos. Era cu adevărat o înălțare duhovnicească pentru cei care îl ascultau slujind. Avea
inimă duioasă, era comunicativ, primind cu bucurie fiecare persoană în parte. Faţa îi era
întotdeauna senină şi luminoasă, încadrându-se perfect în lucrarea isihastă pe care Sfântul
Calinic o rânduise cu mulţi ani în urmă la Mănăstirea Frăsinei.

În vara anului 1929, Vartolomeu Stănescu, Episcopul Râmnicului-Noul Severin, cunoscând


starea de degradare accentuată în care se găsea Sfânta Mănăstire Lainici, urmare a
distrugerilor aduse de Primul Război Mondial, a hotărât să-l aducă aici pe cuviosul părinte
Visarion ca stareţ. Peisajul era unul dezolant.

În această misiune grea de refacere a Lainiciului, alături de părintele Visarion s-au mai
adăugat: ieromonahul Gherontie Ghenoiu, ieromonahul Nicodim Sachelarie, monahul
Calinic Cărăvan și încă doi frați.

Ajungând la Mănăstirea Lainici, părintele Visarion Toia a început treptat să statornicească


rânduiala isihastă pe care o aflase la Mănăstirea Frăsinei.

A cumpărat noi proprietăți pentru întreținerea mănăstirii în comuna Borăscu, iar în Târgu Jiu
a achiziţionat o casă, căreia i-a dat întrebuinţarea de metoc. În același timp, vrednicul stareț
lucra intens și la zidirea duhovnicească a obştii. În perioada 1940-1941, după 10 ani de
stăreție, părintele Visarion statornicise la Lainici un sobor de peste douăzeci de călugări și
frați.

Evlavios cinstitor al cuviosului Irodion

Încă din primii ani de stăreţie (1930-1931), părintele Visarion Toia a dorit cu tot dinadinsul să
lămurească situaţia osemintelor înaintașului său, cuviosul stareţ Irodion Ionescu. Cunoștea
că în 1907, la 7 ani de la înmormântare, osemintele sale au fost deshumate și confirmate ca
sfinte moaște. Nu s-a știut însă cât au stat afară şi dacă s-a umblat la ele în timpul Primului
Război Mondial. Cert este că părintele Visarion s-a preocupat în mod special, cu multă
evlavie, de mormântul cuviosului Irodion. Având în vedere că nu se putea pune problema
canonizării, întrucât nici pentru Sfântul Calinic nu se înaintase vreun demers în sensul
acesta, părintele stareţ Visarion Toia a scos moaştele Sfântului Irodion, le-a pus într-un sicriu
mai mic, a săpat mai adânc, la peste doi metri, și le-a ascuns ca pe o comoară de mare preț.
Ele au rămas în această tainică rânduială până la 10 aprilie 2009, când, în ajunul prăznuirii
Sfântului Calinic, au fost din nou descoperite, Sfântul Irodion fiind canonizat în 2011 de către
Sinodul Bisericii Ortodoxe Române. Cu siguranţă, acesta a fost momentul culminant al vieţii
sale duhovniceşti.

Părintele stareţ Visarion Toia şi ucenicii

În relaţia cu ucenicii săi, putem spune că părintele stareţ Visarion Toia i-a crescut cu multe
lacrimi și rugăciune, întărindu-i prin pilda şi exemplul personal. Ucenicii dau mărturie peste
veacuri că părintele Visarion călăuzea obștea cu dragoste și smerenie. De asemenea,
părintele a arătat multă stăruință și dragoste în împărtăşirea darului de cântare psaltică
către ucenici. În mănăstire se ducea viață de obște tradițională. Nu se mânca niciodată
carne, iar lunea, miercurea și vinerea se mânca fără ulei. Spovedania se făcea săptămânal.
Utrenia era la miezul nopții, iar Sfânta Liturghie se săvârșea zilnic. La chilii, fiecare făcea
canonul de metanii rânduit, cu cele șapte laude, citea cărți sfinte şi nu lipsea de la biserică și
ascultare. De asemenea, există numeroase mărturii prin care se confirmă acest duh de
sfinţenie care exista la Mănăstirea Lainici pe vremea stareţului Visarion. Bătrânii amintesc
despre faptul că aici se săvârşeau numeroase vindecări de boli la Taina Sfântului Maslu. S-au
păstrat astfel în memoria colectivă mărturii ale multor întâmplări minunate împlinite în
vremea cucernicului egumen.

Prigoana comunistă şi mucenicia Preacuviosului stareţ Visarion

În general, viața părintelui Visarion Toia a fost plină de suferințe. Toate au culminat în ultimii
4 ani ai vieţii sale (1947-1951) cu un sacrificiu martiric pentru credinţa ortodoxă. În 1948,
partidul comunist a concentrat pe Defileul Jiului peste 3.000 de muncitori angrenați să
termine lucrarea la linia ferată Bumbești-Livezeni. Proiectul era început după Primul Război
Mondial, în 1922, şi avea o majoră importanță națională, făcând legătura comercială și
economică între Ardeal și Țara Românească. Pentru realizarea lucrărilor, pe Valea Jiului
veneau voluntari din întreaga țară. Lucrau 2-3 luni, după care primeau un certificat de
„brigadier”, dovadă că au activat pe șantierul Bumbești-Livezeni. Aceste mii de oameni
trebuiau cazați. Mănăstirea Lainici, care avea ceva teren în apropiere, a fost desproprietărită
abuziv.

Părintele Visarion, cu inima sa nobilă, a ajutat la organizarea unui spital de campanie pentru
cei care sufereau diverse accidente de muncă. Mănăstirea Lainici a ființat practic sub această
„ocupație” timp de 10 ani (1947-1957).
Martir al potrivnicului sistem comunist, starețul Visarion Toia a înfruntat adesea direct sau
indirect Securitatea.

Potrivnicii au urât dintru început lucrarea frumoasă a părintelui Visarion Toia, căutând cu tot
dinadinsul să-l piardă. În anul 1950, în incinta mănăstirii a fost cantonată o unitate militară.
În duminici și sărbători religioase, când părinții mergeau în biserică pentru sfintele slujbe şi
pentru Sfânta Liturghie, afară se desfășurau întreceri sportive cu foarte mult zgomot pentru
a perturba intenționat liniștea atât de necesară rugăciunii.

Într-o după-amiază, comandantul unității militare, amplasată în incinta mănăstirii, împreună


cu alți camarazi ofițeri, fiind în stare de ebrietate, au mers cu toții la starețul Visarion Toia și i
s-au adresat batjocoritor: „Moșule, trebuie să ne predai și chilia dumneata, ofițerii noștri au
nevoie de mai multe camere!”. Părintele Visarion s-a opus, spunându-le: „Domnule
comandant, îmi pare rău, dar toate camerele pe care le-am avut la dispoziție vi le-am dăruit.
Aprobarea de la București a venit pentru tot ceea ce v-am dat. Nu se poate să-mi luați până
și chilia mea”. Comandantul, orbit de mânie, s-a năpustit asupra stareţului, doborându-l cu
mai multe lovituri, bătându-l, călcându-l în picioare și zicându-i: „Moșule, dacă nu vrei să ne
dai camera, o să-ți arătăm noi!”

După aceste bătăi cumplite, soldaţii l-au aruncat pe părintele Visarion peste pridvorul casei
din fața bisericii, provocându-i multiple răni şi lăsându-l într-o baltă de sânge. În cele din
urmă, după grele suferinţe, la aproape un an, părintele a murit din cauza acestei barbarii la
care a fost supus în chip martiric. Totul a fost trecut sub tăcere, soldaţii ameninţându-i pe
călugări cu moartea dacă vor spune ceva despre cele întâmplate. Până la Revoluția din 1989,
despre aceste fapte nu s-a ştiut nimic. Mai apoi, ieromonahul Dionisie Popescu, martor
ocular la acest eveniment, ne-a mărturisit personal toate detaliile martiriului îndurat de
Preacuviosul părinte stareţ Visarion Toia. Toate au fost confirmate şi de ceilalți părinți,
contemporanii întâmplării: părintele stareț Calinic Cărăvan și părintele Sebastian Iurceag. Am
trăit cu această întâmplare dureroasă peste 20 de ani după revoluție și am spus-o
întotdeauna când am avut prilejul.

După ce a primit schima mare, la câteva luni, în 8 noiembrie 1951, la vârsta de 67 de ani,
starețul Lainiciului, protoschimonahul Visarion Toia, s-a mutat în Împărăția Luminii, lângă
predecesorul său, Sfântul Irodion, care îl aștepta acolo pentru desăvârşirea lucrării sfinte în
veșnicie.

După ce a murit Ilinca, mama părintelui Visarion, tatăl său, Gheorghe Toia, a venit și el la
Mănăstirea Lainici, a fost tuns în monahism, primind numele de Ghenadie. A plecat la
Domnul în 1937, odihnindu-se lângă fiul său în cimitirul Mănăstirii Lainici. De asemenea, mai
târziu a venit la mănăstire și fratele părintelui Visarion, Ioan Toia, care a primit numele
Ioanichie. În 1951, după moartea părintelui Visarion, acesta va merge la Mănăstirea
Polovragi, unde este și înmormântat.

Mărturia sfinţeniei

În anul 2012 am schimbat crucile de la toate mormintele din cimitirul Mănăstirii Lainici,
înlocuindu-le cu unele noi, din piatră de Vratza. Cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului
Părinte Irineu, Mitropolitul Olteniei, am dezgropat mormintele celor doi stareți, pe care-i
socotim alți sfinți ai Lainiciului: părintele Visarion Toia și părintele Calinic Cărăvan. Aflându-i
pe amândoi în măruntaiele pământului, m-am cutremurat! Osemintele lor aveau o culoare
maroniu portocaliu, întocmai ca la Sfântul Cuvios Irodion. Întâi l-am dezgropat pe părintele
Visarion Toia. La 1,60 m adâncime încă nu aflasem nimic. Pe moment, ne-am speriat cu toţii.
În mijlocul gropii însă (așa cum erau poziționate gropile prin anii ’70) am găsit, spre
surprinderea noastră, o mare piatră cu un diametru de circa 60 cm. Săpând ușor pe lângă
piatră am dat de craniul părintelui stareţ. Ne-am mirat de aceste lucruri: piatra și craniul în
mijlocul gropii! Am săpat încet și am observat că trupul era în continuarea craniului, sub
aleea dintre morminte. Am dedus că atunci, prin anii ‘70, când s-a aranjat cimitirul și s-au
mai îngropat și alții, ca să fie o simetrie a mormintelor, aleea a tăiat exact pe mijloc
mormântul părintelui stareț Visarion Toia. Ca la o cercetare arheologică, am scos la
suprafață toate părțile componente ale trupului. Toate osemintele erau impecabile, de o
culoare extraordinară. Am ajuns la picioare și am lăcrimat: piciorul drept era incomplet,
fusese tăiat în urma chinurilor pricinuite de soldaţi. Se putea observa tăietura pe care au
făcut-o chirurgii la femur. Prin acest lucru s-au confirmat spusele părinților despre stareţul
Visarion Toia, că într-adevăr piciorul îi fusese amputat la spital, cu dorinţa de a-l salva. Mai
departe, ca o confirmare a sfințeniei părintelui, la picioarele sale am găsit alte oseminte ale
unei persoane pe care o dezgropaseră înainte de a-l pune în aceeași groapă pe părintele
stareț. Oasele nu mai aveau aceeaşi culoare ca la părintele stareţ, ci erau întocmai unor
oseminte normale. Am putut astfel remarca evidența sfințeniei părintelui. După atâtea
decenii de la trecerea sa la ceruri, Dumnezeu ne descoperă sfințenia părintelui Visarion Toia.
Nimic nu a fost și nu este întâmplător!

Am împlinit lucrarea de înlocuire a crucilor din cimitirul mănăstirii, cu excepţia celor de la


mormintele părinţilor stareţi, care au rămas neschimbate aproape doi ani. La 11 septembrie
2014, a poposit la mănăstire părintele Gheorghe Colțea, iubitor de sfinți şi evlavios cinstitor
de sfinte moaşte, care era preocupat la rându-i de dezgroparea rămășițelor trupești ale unor
părinți pustnici din Bucegi. Atunci s-a declanșat ceva..., un „clic duhovnicesc”. Cineva parcă
m-ar fi mustrat pentru că întârziasem atât. A doua zi am început lucrarea şi am rânduit noile
cruci, care așteptau de doi ani să fie aşezate la căpătâiul vrednicilor noştri înaintaşi. De
atunci, evlavia către părintele Visarion Toia a început să crească şi mai mult şi în sufletul
nostru s-a născut certitudinea apropiatei sale statornicii în constelaţia sfinţilor cuvioşi
români.