Cum trebuie să ne raportăm la tradițiile locale și practicile neortodoxe

privitoare la cultul morților?

Un articol de: Pr. Asist. Dr. Silviu Tudose - 20 Mai, 2021

Un inventar al tradițiilor legate de cultul morților la români ar depăși cu mult limitele unui
articol, putând fi scrise cărți întregi pe acest subiect. În multe zone ale țării, toate acestea
sunt reglementate cu exactitate în mentalul colectiv, astfel încât, atunci când o familie trece
prin experiența morții unuia dintre membri, este asaltată de sfaturi ale rudelor sau ale
cunoscuților, în privința a ceea ce trebuie să împlinească conform tradiției ortodoxe. Astfel,
aflăm că sunt necesare un număr fix de farfurii cu colivă sau mâncare, colaci, căni, prosoape,
batiste și multe altele. De asemenea, mortului trebuie să i se lege de deget un ban de argint,
să i se așeze în coșciug obiecte de igienă personală și, eventual, un telefon mobil...

Pe parcursul zilelor de priveghi, aceiași sfătuitori spun că oglinzile din casă trebuie acoperite,
televizoarele să nu fie pornite sau că în nici un caz nu se poate mătura, aspira praful sau
spăla rufe murdare. De asemenea, doliul presupune, pe lângă purtarea hainelor exclusiv de
culoare neagră, netăierea părului sau a unghiilor.

În ziua înmormântării, dacă sicriul celui răposat pleacă spre biserică din casă, în momentul
ieșirii trebuie spart un vas de lut, pentru a alunga ghinionul și eventualitatea unei noi morți
în familie. Înainte să iasă din curte, am văzut citindu-se o „rugăciune la capac”, inventată de
unii slujitori pentru capacul sicriului, din motive teologice și pastorale greu de intuit.

Pe drumul către cimitir sunt sfătuiți cei din familie ca, după ce convoiul mortuar se oprește și
preotul rostește ectenia sau rugăciunea pentru odihna celui adormit, să arunce în spate,
peste umăr, mai multe monede, eventual sub mașina mortuară sau sub dric.

În timpul slujbei de înmormântare, aceleași obiceiuri locale prevăd ca lumânările de care

atârnă batistele și prosoapele să aibă cusută o monedă în partea inferioară, iar cănile să fie
împărțite tocmai în mijlocul slujbei, în timpul citirii Sfintei Evanghelii.
La mormânt, apar diferite pânze albe sau găini și cocoși albi, care se împart doar pe
deasupra mormântului, pentru ca păcatele celui adormit, mai ales dacă a murit nespovedit,
neîmpărtășit și fără lumânare, să fie iertate mai ușor.

După înmormântare, la poarta casei unde are loc pomana, suntem întâmpinați de o găleată
cu apă din care, cu o cană, cineva toarnă celor care intră în curte, pentru a-și spăla ritualic
mâinile.

Până la parastasul de patruzeci de zile, sunt zone unde „tradiția” spune că nu e bine ca cei
din familie să meargă la mormânt, alegând ca tămâiatul mormântului să-l facă o persoană
străină, plătită pentru asta. De asemenea, în aceeași perioadă, se cară cuiva, în fiecare
dimineață, două găleți de apă. Ele sunt aduse ulterior la biserică, atunci când se face
parastasul de 40 de zile, sunt așezate sub masa pe care se află coliva și celelalte prinoase,
pentru a fi „dezlegate” de preot, chiar dacă nu există nici o astfel de rugăciune în cărțile de
cult. Tot cu acest prilej, al parastasului de patruzeci de zile, apar menționate, pe lângă haine
și multe alte lucruri, care ajung uneori să fie foarte costisitoare pentru familie (masă cu
scaune, pat cu saltea și lenjerie ș.a.).

Obiceiul anumitor locuri impune ca, la pomenile sau mesele prilejuite de parastase, dacă cel
răposat a fost bărbat, să fie invitați numai bărbați și, bineînțeles, dacă a fost femeie, numai
femei.

Lista celor de mai sus ar putea continua la nesfârșit. Ceea ce ne interesează este ca preoții să
aibă preocuparea permanentă de a arăta credincioșilor care sunt cu adevărat tradițiile
creștinești legate de cultul morților. Sunt datori să atragă atenția, cu răbdare și tact pastoral,
că majoritatea celor enumerate și altele asemenea lor nu au nici o legătură cu credința
creștină, ba chiar sunt reminiscențe din credințele și practicile păgânești. De exemplu, banul
legat la mâna mortului nu este altceva decât banul pe care, în mitologia greacă, oamenii îl
așezau în gura mortului pentru a plăti luntrașul Charon, să-i treacă râul Stix, către tărâmul
morților.

La fel, prezența în exces a prosoapelor și a batistelor și ritualurile spălărilor pe mâini sunt

reminiscențe din concepția iudaică și nu numai, potrivit căreia atingerea de trupurile
morților provoacă necurăție.

Unele dintre tradiții pot fi păstrate și considerate expresii ale dragostei față de cei adormiți.
Bunăoară, dacă o familie împarte mâncare în fiecare dimineață, până la patruzeci de zile,
unor nevoiași, spre pomenirea celui răposat, nu este un lucru rău. În fond, este o faptă bună
care, alături de pomenirea lui la Sfânta Liturghie și de toate celelalte rugăciuni, contează
înaintea lui Dumnezeu. Același lucru îl reprezenta până nu de mult și căratul apei, mai ales
când nu existau rețele de apă, iar oamenii depuneau un efort zilnic deloc ușor pentru a avea
apă în gospodării, pe care o scoteau din fântâni aflate departe de casă. În zilele noastre,
acest obicei poate fi păstrat numai dacă are același rost. A face din el o „rânduială”, iar din
găleți obiecte din „recuzita” parastaselor reprezintă o exagerare. Ne întrebăm ce rugăciune
citește un preot pentru „dezlegarea” acestei ape, din moment ce, așa cum scriam mai sus, nu
există în cărțile de cult nici o astfel de rugăciune.

Încercând formularea unei soluții pastorale sintetice pentru raportarea la astfel de tradiții și
obiceiuri, am putea spune că slujitorii sfintelor altare nu ar trebui să se depărteze de
rânduiala din cărțile de cult. Adăugarea oricărei alte rânduieli în afara celor prezente în
Molitfelnic sau în toate celelalte cărți de cult care conțin slujbele pentru cei adormiţi în
Domnul (Agheasmatarul, Panihida, Parastase sau altele) constituie o abatere liturgică și
creează efecte pastorale de nedorit.

Din cele prezentate până acum, care nu sunt decât o parte din cele legate de subiectul
nostru, constatăm cât de ușor se poate ajunge la prezența unor practici neliturgice și
necanonice, amestecate uneori cu tradiții păgâne sau superstiții.

Principala responsabilitate pentru combaterea acestora este a slujitorilor sfintelor altare.

Aceștia sunt datori, în primul rând, să cunoască rânduiala corectă a sfintelor slujbe și mai
ales semnificația fiecărei rânduieli. Periodic, în parohii, trebuie organizate cateheze cu teme
liturgico-mistagogice, în cadrul cărora credincioșii să afle care sunt istoricul, rânduiala și
semnificația slujbelor ortodoxe. Forma colocvială a unor astfel de momente este de preferat
celei clasice, în care preotul vorbește, respectând momentele psihologice ale unei cateheze,
dar în care credinciosul nu are prilejul să formuleze întrebări sau să solicite anumite lămuriri
suplimentare. De asemenea, catehizarea în acest sens poate fi realizată treptat, cu prilejul
diferitelor slujbe, fără ca preotul să facă exces de cuvinte moralizatoare.

Dacă un preot va săvârși în parohia sa corect sfintele slujbe, după rânduiala consemnată în
cărțile de cult, se va păzi pe el însuși de abateri și inovații și îi va fi mult mai ușor să îi învețe și
pe credincioși ce este corect și care sunt lucrurile neconforme cu credința ortodoxă și la care
trebuie să renunțe.

(Rubrică realizată de  pr. Ciprian Bâra)