102 Ani de Liberalism Românesc

UNIVERSITATEA ‘’BABEȘ-BOLAY” CLUJ-NAPOCA
FACULTATEA DE STUDII EUROPENE

SECȚIA: RELAȚII INTERNAȚIONALE ȘI STUDII EUROPENE-
LIMBA ROMÂNĂ
LUCRARE DE LICENȚĂ
Coord. Ştiințific:
Conf. univ. dr.: Paula Mureșan
Absolvent:
Bogdan Liviu Pop
CLUJ-NAPOCA
2020
1
UNIVERSITATEA ‘’BABEȘ-BOLAY” CLUJ-NAPOCA
FACULTATEA DE STUDII EUROPENE
SECȚIA: RELAȚII INTERNAȚIONALE ȘI STUDII EUROPENE-
LIMBA ROMÂNĂ
102 ANI DE LIBERALISM ROMÂNESC
Coord. Ştiințific:
Conf. univ. dr.: Paula Mureșan
Absolvent:
Bogdan Liviu Pop
CLUJ-NAPOCA
2 2020
Declarație
Prin prezenta declar că Lucrarea de licență cu Titlul 102 Ani de liberalism românesc este
scrisă de mine și nu a mai fost prezentată niciodată la o altă facultate sau instituție de învățământ
superior din țară sau străinătate. De asemenea, declar că toate sursele utilizate, inclusiv cele de pe
internet, sunt indicate în lucrare, cu respectarea regulilor de evitare a plagiatului:
-toate fragmentele de text reproduc exact, chiar și în traducere proprie din altă limbă, sunt scrise
între ghilimele și dețin referința precisă a sursei;
-reformularea în cuvinte proprii a textelor scrise de către alți autori deține referința precisă;
-rezumarea ideilor altori autori deține referința precisă la textul original.
Cluj-Napoca, data…..
Absolvent: BOGDAN LIVIU POP
Semnătura:
3
CUPRINS
INTRODUCERE………………………………………………………………….5
CAPITOLUL I. ROMÂNIA INTERBELICĂ (1918-1938)

…………………….7
1.1. Context politic……………………………………………………………….7

1.2. Context economic…………………………………………………………..18
1.3. Constituția din 29 martie 1923 și Constituția din 24 februarie
1938………...22
CAPITOLUL II. ROMÂNIA DUPĂ

1989……………………………………...27
2.1. Context
politic………………………………………………………………...27
2.2. Context economic…………………………………………………………….34
2.3. Constituția din 8 decembrie 1991…………………………………………….37
CAPITOLUL III. STUDIU DE CAZ: ANALIZA COMPARATIVĂ A

PROGRAMULUI POLITIC PNL INTERBELIC VS PNL DUPĂ
1989……...41
CONCLUZII……………………………………………………………………..47
BIBLIOGRAFIE………………………………………………………………...49
4
INTRODUCERE
Liberalismul reprezintă un curent ideologic social-politic, economic și național care și-a

făcut apariția în prima jumătate a secolului al XIX-lea și care a evoluat prin lupta pentru
autonomie, lupta pentru emancipare și modernizare socială și națională. Liberalismul românesc
își are originea în evoluția internă a curentului liberal din Europa. Acesta se individualizează și
se fundamentează odată cu Revoluția din 1848, moment în care sunt puse și bazele programului
social-politic, economic și național. Adepții liberalismului susțineau interesele burgheziei și ale
intelectualității.
Liberalismul în Europa occidentală a evoluat în același timp cu dezvoltarea burgheziei și

a orașelor, cu lupta burgheziei împotriva privilegiilor nobiliare, dar și împotriva restricțiilor
industriale și comerciale.
În țara noastră, curentul liberal apare, nu ca un proces de legi obiective, ci ca o înșiruire

de atitudini ce reflectă situația lucrurilor la un moment dat, românii trebuind să reacționeze, în
special în sens național.
În plină perioadă de afirmare a conștiinței naționale, fiind contestați până și ca neam,

românii au fost obligați să pornească o luptă prin elaborarea unui program cu obiective precise și
bine exprimate.
După venirea și instalarea pe tronul României a unui prinț străin și după elaborarea și
adoptarea Constituției din 1866, liberalii se fac remarcați prin adoptarea unor ample măsuri de
modernizare și industrializare a țării noastre.
Lucrarea de față, cu titlul 102 Ani de liberalism românesc cuprinde 3 capitole prin care
încearcă să surprindă momente importante din istoria liberalismului, să facă cunoscută perioada
dificilă a țării după primul război mondial, partidele aflate la guvernare în acea perioadă,
5
perioada de tranziție a țării după revoluția din 1989, precum și rolul PNL-ului în refacerea și
modernizarea României.
Primul capitol prezintă situația țării noastre în perioada interbelică, atât la nivel socio-
politic, cât și economic. Pe plan social-politic, capitolul întâi face o scurtă prezentare a celor
două mari partide de după război, și anume Partidul Național Liberal și Partidul Național
Țărănesc. Tot aici sunt prezentate prevederile celor două constituții adoptate în perioada
interbelică, Constituția din 1923, respectiv Constituția din 1938.
Capitolul al doilea prezintă perioada postdecembristă din țara noastră, contextul politic și
economic, precum și prevederile Constituției din 1991.
Ultimul capitol este un studiu de caz realizat asupra programelor de guvernare adoptate
de către Partidul Național Liberal în cele două perioade și anume perioada interbelică și perioada
postrevoluționară. Acest capitol prezintă pentru ambele perioade mai sus menționate, principiile,
obiectivele și programele propriu-zise ale PNL-ului.
Prin această lucrare doresc să fac cunoscută activitatea marcantă a Partidului Național
Liberal, partid a cărui dorință a fost aceea de a aduce țara noastră la un înalt nivel de dezvoltare
și modernizare.
6
CAPITOLUL I.
ROMÂNIA INTERBELICĂ (1918-1938)
1.1. Context politic
Rezultatul hotărârii luate în marile adunări de la Alba-Iulia, Cernăuți și Chișinău a fost

crearea unității naționale din anul 1918, fapt ce a dus și la nașterea noului sistem politic,
trecându-se astfel de la sistemul liberal nedemocratic la o democrație liberală.1
Între Noua Românie și România existentă înainte de anul 1914 apar modificări fundamentale și
anume:
În primul rând se observă modificări în ceea ce privește suprafața, aceasta crescând de la

137.000 km2, prin înglobarea noilor teritorii (Banat, Transilvania, Basarabia și nordul
Bucovinei) până la 295.049 km2. O modificare majoră poate fi observată și în rândul populației,
conform statisticilor din 1930 atingea 18.057.028 locuitori faţă de 8,5 milioane înainte de
război.2 Din totalul populaţiei 71,9 % erau români; 7,9 % unguri; 4,4 % germani; 3,2 % ruteni şi
ucrainieni; 2,3 % ruşi; 4 % evrei; 2 % bulgari; 1 % turci şi tătari; 0,8 % găgăuzi; 0,3 % cehi şi
slovaci; 0,3 % polonezi; 0,1 % albanezi, armeni, etc.3
O creștere semnificativă a putut fi observată, conform anuarului din anul 1940, când
populația țării crescuse în 1939 cu aproape două milioane, atingând o cifră de 19.933.800 de
locuitori.
1
Vlad Georgescu, Istoria românilor. De la origini până în zilele noastre, București: Editura Humanitas, 1992, p.
203.
2
Idem.
3
Idem.
7
Înglobarea noilor provincii nu a adus modificări substanțiale din punct de vedere social,
în ceea ce privește structura populației; în 1930, conform recensământului, populaţia rurală
reprezenta 78,9 %, cea urbană 20.1 % din totalul populaţiei.4
După anul 1918, noua Românie a devenit o ţară de mărime medie în Europa şi cea mai
întinsă ţară din sud-estul continentului.5
Imaginea României a fost transformată radical în urma marilor reforme adoptate la

sfârșitul războiului, reforme care au adus schimbări majore la nivelul structurilor sociale și
politice ale țării. Programul liberal adoptat în 1913 şi pe care Parlamentul începuse să-l discute
încă înainte de izbucnirea războiului a fost treptat adoptat începând din 1917, când regele
Ferdinand a semnat decretul privind reforma agrară şi pe cel referitor la abolirea sistemului
electoral cenzitar şi introducerea votului univesal6. Ambele reforme, desăvârşite în anii următori,
aveau să schimbe raportul de forţă pe scena politică internă. Constituția din 1923 7, definită ca un
act fundamental, liberal și democratic, constituție ce a rămas în vigoare până în anul 1938 8 a
contribuit în mod fundamental la democratizarea vieții politice. Tot prin intermediul acestei
constituții a fost consființită și noua configurație politică.
Sistemul democratic din țara noastră a rămas unul original, chiar dacă în perioada
respectivă numărul politicenilor care își doreau o democrație la nivel de Occident era destul de
mare. Problema majoră care domina politica românească interbelică a fost lupta dintre
democrație și autoritarism, finalul unei perioade de 20 de ani de democraţie punându-i capăt un
regim autoritar impus ţării de regele Carol II.
Sistemul politic românesc interbelic a cunoscut o evoluție semnificativă, evoluție

caracterizată prin:
 descompunerea partidelor conservatoare;
4
Ibidem, p. 204.
5
Ion Alexandrescu, Urmări produse în evoluția economico-socială a României de legislația adoptată după Marea
Unire în Parlamentul României. Istoria Senatului României, București: Editura Monitorul Oficial, 2004, pp.280 –
281.
6
Mihai Bărbulescu et al., Istoria României, București: Editura Corint, 2007, p. 350.
7
Idem.
8
Ibidem, p. 351.
8
 consolidarea poziţiilor Partidului Naţional Liberal, cel puţin în prima decadă post
război;
 nașterea unor partide noi şi impunera lor în viaţa politică;
 integrarea partidelor din provinciile unite cu ţara, care au susţinut sau chiar
condus lupta pentru unire;
 înființarea Partidului Naţional Ţărănesc, partid ce devine al doilea la guvernare
după Partidul Naţional Liberal;
 înființarea şi afirmarea partidelor minorităţilor naţionale; crearea şi impunerea în
viaţa politică a unor grupări extremiste de stânga şi de dreapta9.
Pulverizarea vieţii politice, fragmentarea spectrului politic dominat de două partide, cel
conservator şi cel liberal se va încheia prin dezintegrare imediat după înfăptuirea reformei agrare
şi adoptarea votului universal10, a partidului conservator, a cărui merite la construirea României
moderne nu pot fi contestate. La alegerile din 1919, Partidul Conservator obţinuse 3,89 % din
voturi (16 mandate), la cele din 1920 numai 2,82 % (4 mandate ), iar în 1922 nu a reuşit să
trimită nici un deputat în Parlament.
Partidul liberal a jucat un importat rol politic chiar și după război, acesta dovedindu-se a
fi, în practică, partidul cel mai puternic din România în perioada interbelică.
Între 1881 și 1947 România ca formă de guvernământ a fost monarhie constituțională.

Aceasta fiind condusă în această perioadă de patru suverani din familia de Hohenzollern-
Sigmaringen, o ramură cu veche tradiție a Familiei Imperiale germane.
După renunțarea la funcție a domnitorului A. Ioan Cuza, revine ideea de aducere la

conducerea țării a unui prinț străin, astfel cu ajutorul lui Ion I. Brătianu, care în vremea aceea era
un abil politician, este adus în România Carol de Hohenzollern, urmând să fie ales domnitorul
țării noastre la data de 10 mai 1866 sub denumirea de Carol I. Domnia acestuia la noi în țară a
durat 48 de ani, fiind cea mai lungă din întreaga istorie a României. Sub conducerea regelui
Carol I, țara noastră și-a câștigat independența, a devenit monarhie constituțională și a demarat
un important proces de modernizare a statului. Pe plan intern, regele Carol I a fost un arbitru al
9
Ioan Scurtu și Ion Bulei, Democrația la români 1866 – 1938, Iaşi: Editura Tipo Moldova, 2010, p. 53.
10
9
vieții politice, cultivând un climat de ordine, rigoare și disciplină, acesta a stăruit pentru deplina
modernizare economică.
Moștenitorul tronului lui Carol I a fost declarat oficial pe data de 18 martie 1889,
Ferdinand I primind titlul de ,,Alteță Regală Principe de România”. Sub conducerea sa a avut loc
Marea Unire din 1918, s-au pus bazele consolidării statului naţional unitar român şi s-au adoptat
măsuri fundamentale pentru dezvoltarea ţării noastre: votul universal, reforma agrară, Constituţia
din 1923. Pe data de 20 iulie 1927, un comunicat va anunța moartea regelui Ferdinand I.
Locul acestuia a fost luat de către fiul său Carol al II-lea de România, care a condus țara
între 8 iunie 1930 până în 6 septembrie 1940. În timpul domniei lui, situația politică s-a
deteriorat, undeva spre finalul anilor '30, iar în urma înlăturării Constituției din 1923, desfințării
partidelor politice și înlocuirii acestora cu un partid unic, în 1938 este instaurată dictatura regală.
Drept urmare a pactului dintre URSS și Germania, în anul 1940 are loc fărâmițarea
României Mari, aducând-i monarhului român, o imagine dezastroasă în ceea ce privește reputația
acestuia. Regimul lui Carol nu a putut fi salvat nici de reorientarea politică externă către
Germania nazistă, astfel regele Carol a fost obligat să abdice, chiar de generalul Ion Antonescu,
pe care regele l-a numit prim-ministru.
Partidul Naţional Liberal a guvernat neîntrerupt între anii 1914-1919 (cu o scurtă
întrupere între martie – noiembrie 1918). În anul 1919, liberalii au pierdut alegerile, alegeri
organizate de ei pe legea votului universal, asemeni altor partide liberale din Europa. După o
scurtă perioadă de organizare şi de extindere în provinciile româneşti unite cu ţara, liberalii au
preluat puterea între 1922 – 1928 (cu o întrerupere între martie 1926 – iunie 1927) şi 1933 -
193711.
Forţa motrice a liberalilor s-a învârtit în jurul familiilor de bancheri, a provenit din așa-
numita oligarhie financiară, grupată în jurul marilor industriași, în fruntea cărora se afla și
familia Brătianu.12
11
205.
12
Idem.
10
Cele mai însemnate reușite liberale au avut loc în perioada 1922-1926, o perioadă
înfloritoare pentru partidul liberal, când la conducerea lui se afla I. I. C.Brătianu, președintele
partidului, cel care a rezolvat cu succes tot ceea ce ținea de organizarea noului stat, a rezolvat
problemele administrative și legislative ale unificării cu cele 4 regiuni.13
Tot în această perioadă a avut loc și refacerea economică a țării, s-au aplicat reforme și s-
a adoptat o nouă constituție. Toate aceste realizări au dus la aprecierea partidului liberal, partid
care în anul 1926 a ajuns în culmea puterii și a influenței, atingându-și în același timp misiunea
începută la înființarea sa în 1875.14
Chiar dacă se menține ca partid de guvernământ, după anul 1930, rolul Partidul Naţional
Liberal şi al liberalilor va începe să scadă ușor, din compoziția partidului lipsind unul câte unul
din marii conducători, I.I.C. Brătianu (n. 20 august 1864-d. 24 noiembrie 1927), Vintilă Brătianu
(n.16 septembrie 1867-d. 22 decembrie 1930) şi I.G.Duca (n. 20 decembrie 1879-d. 29
decembrie 1933).
Vintilă Brătianu este cel care enunță doctrina liberală Prin noi înșine, care în perioada
interbelică a pus baza construcției României Moderne. Această doctrină conține seturi de
principii economice, financiare și sociale, măsuri precum retragerea din circulație a monedelor
străine, stabilizarea monetară. Toate acestea au condus economia statului român la un nivel
ridicat, devenind una dintre cele mai importante din Europa în acel moment.
Doctrina elaborată de Brătianu exprima convingerea nestrămutată că prin noi înșine

putem să ne dezvoltăm pe toate căile și cerea să nu dăm elementului străin decât strictul necesar.
Principiul Prin noi înșine nu se limita doar la politica economică liberală, ci acoperea
ideea generală de dezvoltare a societății românești: ,,regimul politic trebuia să se bazeze pe
conceptele democratice occidentale, însă adaptate spațiului românesc15.”
13
203.
14
Ibidem, pp. 204-205.
15
Ștefan Păun, Sistemul politic al României în secolul XX. Evoluția Partidului Național Liberal în perioada 1918-
1938, București: Editura Fundației Culturale Dimitrie Bolintineanu, 2000, pp. 13-14.
11
A trebuit să ia locul acestor titani ai liberalismului o echipă nouă de oameni politici lipsiţi
de experienţă politică, fiind influenţabili, în orice caz, care nu s-au ridicat la nivelul vechii
gărzi16. Ca urmare, partidul şi-a pierdut influenţa fiind înfrânt în alegerile din 1937.
Liberalismul practicat de Partidul Naţional Român era ghidat, după concepţia lui
I.G.Duca şi I.I.C.Brătianu având drept nucleu ideea de progres, pe care îl crea nu prin violenţă şi
salturi bruşte, ci printr-o activitate treptată, organizată, bazându-se pe proprietatea privată,
armonie socială, democraţie şi conştiinţă naţională 17. Într-o asemenea orientare, atât I.G.Duca cât
şi I.I.C.Brătianu socoteau că partidul lor este partidul „naţiunii” şi reprezintă interesele întregului
popor român denunțând partidele care susţineau interesele unei clase, fiind străine de spiritul
românesc.
Un alt partid principal din România interbelică a fost Partidul Naţional Țărănesc, partid
care a luat naștere în anul 1926 prin unirea Partidului Ţărănesc din Vechiul Regat (Ion
Mihalache) cu Partidul Naţional din Transilvania (Iuliu Maniu). Cu toate că acest partid avea o
masă mult mai extinsă de votanți în comparație cu partidul liberal, nu s-au aflat la conducere
decât foarte puţin, între 1928 – 1931 şi 1932 - 1933 18 nereuşind să se impună ca un partid de
guvernământ eficient.
Țărăniștii erau adepții politicii porților deschise. Această doctrină exprima opțiunile de
politică economică a unor gânditori cu idei democratice, care respingeau atât ideile liberale, cât
și pe cele socialiste.
Fuziunea celor două partide, care prin programele și prin statutul lor se puteau caracteriza
ca fiind destul de democratice, a fost făcut din conștientizarea faptului că, doar împreună ar putea
avea șanse să înlocuiască liberalii aflați la putere, separat nefiind suficient de puternici să
săvârșească acest lucru.
Țărăniștii au pus pe primul plan agricultura, dorința de ajutorare a micilor gospodari,

precum și promovarea mișcării corporatiste, chiar dacă erau adepți ai democrației și se pronunțau
pentru drepturile și libertățile civile și politice, erau de asemenea, adepții sprijinirii industriei,
16
Idem.
17
Constantin Noica, Liberalismul din România – teorie şi practică, vol. IV, București: Editura Institutului de științe
politice şi relații internaționale, 2008, p. 135.
18
12
acordând tratament egal, atât capitalului străin, cât şi celui intern şi înlăturând în același timp
tarifele protecţioniste împovărătoare. 19
Chiar dacă la conducerea partidului țărănist, din punct de vedere moral și patriotic s-au
aflat lideri admirabili, ca Iuliu Maniu care, încă de la Conferința de unificare din anul 1926 a fost
ales președinte, Ion Mihalache vicepreședinte, Virgil Madgearu secretar general, în perioada de
activitate a partidului se pot observa anumite greșeli tactice ce au avut o influență negativă în
politica românească. O primă greșeală care s-a manifestat a fost aceea de a accepta în anul 1930
revenirea în țară a principelui Carol II, plecat în străinătate (Franța, de această dată), urmată în
1937 de alianța electorală cu Legiunea, greșeli ce au contribuit serios la împiedicarea unei
coagulări a forţelor democratice în faţa pericolului devenit cât se poate de evident la adresa
democraţiei din partea regelui Carol al II-lea, hotărât să pună capăt sistemul politic pluripartidist
şi să instaureze dictatura.20
La conducerea țării, pe lângă cele două partide principale (liberalii și țărăniștii) s-au mai
perindat și alte grupări politice, însă pentru o perioadă scurtă, grupări cum ar fi cea condusă de
mareșalul Alexandru Averescu sub numele de Partidul Poporului (1920-1921; 1923-1927)
Partidul Naţional Democrat al profesorului Nicolae Iorga (1931-1932), Partidul Naţional Creştin
a lui Goga și Cuza (1937-1938)21.
Chiar dacă fără să aibă o influență prea mare în viața politică, în spectrul politic
românesc, destul de democratic s-au evidențiat, mai ales în prima decadă de după război, unele
partide de extremă dreapta și extremă stânga, rol a căror partide după anul 1930 se va intensifica.
Aceste partide de extremă dreapta și stânga vor contribui la degringolada democraţiei româneşti
și care au făcut inconştient jocul antidemocratic al suveranului.
Prin proporția scăzută a electoratului lor, dar și prin faptul că acestea nu au acordat o
mare importanță tradițiilor naționale și religioase, iar în perioada comunistă prin puternicile
persecuții venite din partea guvernărilor burgheze, partidele de extremă stânga au avut o
influență redusă asupra vieții politice românești în perioada interbelică.22
19
Ibidem, p. 355.
20
Idem.
21
Vlad Georgescu, Istoria românilor. De la origini până în zilele noastre, București: Editura Humanitas, 1992,
p.206.
22
Idem.
13
Mișcarea socialistă, după primul război, reprezentată prin Partidul Social Democrat a
suportat o importantă fragmentare între moderaţi, care urmau tradiţia socialistă occidentală şi
radicali, care urmau ca model pe revoluţionarii bolşevici din Rusia. Situația s-a limpezit la
Congresul general din 8-12 mai 1921, când adepţii comunismului şi ai Internaţionalei a III-a
comuniste au întemeiat Partidului Comunist din România, partid care, după instituţionalizarea sa
după Congresul al II-lea din octombrie 1922 de la Ploieşti s-a identificat fidel cu interesele
sovietice, urmând aproape fără excepţie o stridentă politică antiromânească23.
Această linie politică, după cum era și firesc, a găsit răspuns în rândul etniilor
conlocuitoare, evrei, unguri și bulgari, etnii care nu erau de acord sau care nu doreau să accepte
înfăptuirea noului stat unitar român în 1918. În urma acțiunilor P.C.D.R, care au afectat în mod
direct interesele naționale, funcționarea statului a fost interzisă, urmând să fie scos în afara legii
în anul 1924, situație prelungită până la data de 23 august 1944.24
Socialiştii români care în 1921 au respins afilierea la Internaţionala comunistă s-au raliat
cu partidele socialiste din Transilvania, Banat şi Bucovina şi au înfiinţat în 1922 Federaţia
Partidelor Socialiste din România25 care din 1927 s-a transformat în Partidul Social Democrat
condus de Constantin Titel-Petrescu, partid cu o oarecare influenţă în viaţa politică românească
mai ales în anii 1927-1931.
În urma alegerilor din anul 1928, Partidul Social Democrat Român a obținut în parlament
9 mandate, 7 mandate la alegerile din 1931, scăzând continuu, din cauza formării unor dizidente
de stânga (Partidul Socialist Unitar, Partidul Socialist Român), nemaidepășind pragul electoral
pentru a putea intra în Parlament.26
O mult mai mare influență, decât comuniștii și socialiștii a jucat în viața politică
românească interbelică, imprima o evoluție specifică a democrației românești, dreapta
românească27.
23
Ioan Scurtu și Ghe. Buzatu, Istoria românilor în secolul XX, Bucureşti: Editura Paideea, 1999, p. 149.
24
Idem.
25
Ioan Scurtu și Ghe. Buzatu, Istoria românilor în secolul XX, Bucureşti: Editura Paideea, 1999, p. 149.
26
Idem.
27
Vezi detalii privind programul lui Corneliu Zelea Codreanu “Pentru Legionari” în Nicu Cracea, Dezvăluiri
legionare, vol. I, București: Editura fundației “Buna vestire”, 1944, pp. 22-23.
14
Pe baza marilor reforme din anii 1917-1923, s-a dezvoltat și o mișcare de extremă
dreapta, o mișcare fără tradiții în istoria modernă a țării noastre, într-adevăr dezvoltarea s-a
realizat mult mai greoi în comparație cu extrema stânga.
Lângă aceste puteri s-au alăturat în timp și alte categorii, precum cea a intelectualilor
neîmpliniți, a preoților, dar și o parte din rândul studenților și elevilor de liceu, rezultând din
această asociere în primul deceniu după război așa-numita mișcare legionară. Născută prin
aportul mai ales al studențimii naționaliste ieșene, îndeaproape dirijată încă din 1919 de Corneliu
Zelea Codreanu28 și profesorul A.C. Cuza29 mișcarea legionară se va concretiza în Liga Apărării
Național-Creștine înființată în 1923 de A.C. Cuza și mai apoi în 1927 Liga Arhanghelului Mihail
creație a lui Zelea Codreanu, odată despărțit de nașul său de cununie; LANC și-a înscris în
program: ,,apărarea monarhiei constituționale, combaterea curentelor cu caracter de clasă,
educația națională și creștină, creșterea rolului bisericii în viața statului român”, devenind astfel
cea mai importantă organizație de dreapta apărută în România după primul Război Mondial30.
După anul 1930, legiunea Arhanghelului Mihail a lui Codreanu, s-a transformat în Garda
de fier, o organizație extremistă de tip naționalist, antioccidentală, antisemită ce promova un cult
nou, nemaiîntâlnit înainte în gândirea politicii românești, un elitism, un spirit mesianic.31
Prin acțiunile sale antidemocratice, mai ales prin asasinarea primului ministru, în luna
decembrie 1933, I. Gh. Duca, această organizație extremistă, marchează în politica românească,
sfârșitul perioadei de liberalism și civilitate și trecerea prin aducerea de către Carol II la
guvernare a lui Gh. Tătărescu în decembrie 1933 la agonia democratismului românesc interbelic
și pregătirea condițiilor pentru instaurarea regimului de dictatură a lui Carol II.32
I.C.Brătianu aflat la conducerea liberalilor, reintroduce pentru prima oară cenzura de la

1862 încoace, conduce țara prin legi și decrete, guvernarea devenind din ce în ce mai
28
Vezi, Ibidem, pp. 9-21.
29
Ioan Scurtu și Gheorghe Buzatu, op. cit., p. 153.
30
În actul de constituire LANC se prescria: “subsemnații profesori și studenți ai celor 4 universități Iași, București,
Cluj, Cernăuți și cetățeni delegați ai județelor României unite, ne-am constituit în Liga Apărării Național Creștine și
după sfințirea drapelului au depus acest jurământ în fața altarului. Fondatorii LANC (apud. Ioan Scurtu, Gh. Buzatu,
op. cit., p. 165) .
31
Ibidem, p.166.
32
Idem.
15
conservatoare, mai nepopulară, dar și mai coruptă în același timp, mai cu seamă guvernarea
liberală devine dependentă de rege.
Are loc o ruptură între bătrânii liberali C.I.Brătianu, Gh. Brătianu și Gh. Tătărescu.
Concomitent pe fondul slăbirii liberalismului, extrema dreaptă: Garda de Fier, scoasă în

afara legii în decembrie 1933 de I.G. Duca, supraviețuind după 1934 sub denumirea partidului
Totul pentru țară, va deveni o mișcare de masă33 voturile câștigate de acesta la alegerile
parlamentare dintre 1931 – 1937 ridicându-se de la 1 % la 15,58 %. Electoratul său era format cu
precădere din tineri locuitori ai orașelor, dar cuprindea membri ai tuturor claselor sociale,
atrăgându-i în același timp, pe țărani și clerul rural, elemente ale muncitorimii și burgheziei de la
orașe și periferia societății 34. Conducerea noului partid extremist, în această perioadă de glorie a
sa (1934 – 1938) era formată din elemente din clasa de mijloc care aveau educație universitară,
iar naționalismul mișcării îi atrăgea pe toți acei care se simțeau alienați de un sistem politic și
social, care li se părea a fi fost creat în afara granițelor și în detrimentul realităților românești
tradiționale.
La finalul deceniului al patrulea al secolului trecut, mișcarea legionară s-a impus în viața
politică, fiind foarte puternică, prin semnarea unui pact electoral la sfarșitul anului 1937, un pact
cu Partidul Național Țărănesc și cu liberalii lui Gh. Brătianu. Alegerile din decembrie 1937 au
avut un rezultat neașteptat și în același timp șocant, acesta marcând falimentul democrației
românești. Partidul liberal condus de Gh. Tătărascu și totodată organizator al alegerilor prin
dizidența guvernamentală a obținut 35.9 % din voturi, precum și cele mai multe locuri în
Parlament (152), dar acesta nu era procentul necesar (40 %) pentru a dobândi prima electorală
(conform legii din 1926) și odată cu aceasta, majoritate în Cameră. Partidul Totul pentru țară
înregistra cea mai mare victorie din istoria mișcării legionare într-o campanie electorală – 15.58
% și 66 de locuri în Parlament, devenind, astfel, al treilea partid ca marime după P.N.L. și
P.N.Ț., cel din urmă deținând 86 de locuri. Rezultatul alegerilor i-a oferit suveranului o largă
posibilitate de manevră pentru realizarea printr-o altă formulă guvernamentală, a principalului
său obiectiv politic și gruparea pe care o reprezenta – dictatura. În aceste circumstanțe, profitând
de confuzia creată, socotind că a sosit momentul pentru a-și realiza propriile ambiții dictatoriale,
33
Mihai Bărbulescu, op. cit., p.356.
34
Idem.
16
Carol II a încredințat formarea guvernului lui Octavian Goga, președintele Partidului Național
Creștin, care obținuse doar 10 % din sufragii, spre a demonstra chipurile clasei politice, că
partidele politice nu mai puteau prezenta garanții și că numai voința sa era cea care conta în
condițiile agravării situației politice interne a țării, dar mai ales a climatului internațional.35
Profitând de slăbiciunile guvernării O. Goga, mai ales de înclinațiile antisemite exagerate

ale acestuia și tratativele angajate de primul ministru cu legiunea în vederea concentrării forțelor
de dreapta la 10 și 11 februarie 1938, Carol II printr-o lovitură de stat a înlocuit guvernul Goga
cu un “guvern consultativ” condus de patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Miron Cristea, a
dizolvat apoi Parlamentul și partidele politice instaurând dictatura regală 36. După ce a primit
jurământul noilor miniștri (majoritatea lor foști prim miniștri în perioada interbelică și înainte de
a se adresa națiunii prin Proclamația regală) regele Carol face chemarea la o nouă eră, una de
îndreptare a greșelilor din trecut.
Instituționalizarea noului regim, urmată de introducerea cenzurii la nivelul întregii țări, a

stării de asediu, dreptul la percheziționare de către autoritățile militare, alături de alte măsuri
adoptate fac ca România Mare înfăptuită și susținută de întregi generații să nu mai existe. Locul
democrației țării a fost luat pentru prima dată de un regim autoritar, având loc și falimentul
sistemului de guvernare cu partide politice. Toate acestea aveau să fie doar începutul, deoarece
acestei dictaturi regale ce a durat timp de doi ani, menținută cu ajutorul forțelor interne, îi
urmează alte două regimuri autoritare și anume regimul din timpul mareșalului Ion Antonescu
(1940-1944), urmat de o lungă și dificilă perioadă, dictatura comunistă (1946-1989).37
În vederea analizării principalelor carențe ale democrației românești, care au dus la

falimentul acesteia și începutul regimurilor politice totalitare în istoria noastra politică, trebuie să
ne aplecăm cu predilecție asupra factorilor interni și externi care au influențat, în ansamblu, viața
politică românească în perioada interbelică.
Mai întâi acordarea votului universal în 1918 nu a fost urmată de preocuparea liderilor
politici pentru educația politică (civică) a cetățenilor, ci numai de câștigarea cu orice preț a
35
36
Constantin C.I. Brătianu, Carol II și Ion Antonescu. Amintiri. Corespondente, Cuvânt înainte, note, îngrijire de
editie, indici de Ion Ardeleanu, Editura Forum S.R.L., 1992, p. 66-67.
37
Constantin C.I. Brătianu, Carol II și Ion Antonescu. Amintiri. Corespondente, Cuvânt înainte, note, îngrijire de
ediție, indici de Ion Ardeleanu, Editura Forum S.R.L., 1992, p. 66-67.
17
votului alegătorilor. Iată ce nota P.P. Negulescu, încă în 1926, sub acest aspect: ,,Supralicitarea
demagogică a celor ce voiau să acapareze, cu orice preț corpul electoral – promisiunile
irealizabile ce se făceau, cu inima ușoară, la fiecare pas, calomnierea nerușinată a adversarilor
fără nici o teamă de sancțiuni – negarea brutală a evidenței fără nici o grijă de inevitabila
dezmințire a faptelor – au pricinuit alterări îngrijorătoare a sufletului maselor. Au alimentat
curentele subversive și mai ales au provocat o descurajare și o dezorientare profundă a părții
celei mai bune a corpului electoral38”.
Rezultatul unei astfel de atitudini, a fost neîncrederea maselor alegătorilor în votul

universal care stăteau la baza regimului democratic.
Contribuția presei din această epocă a dus la deteriorarea stării de spirit și dezinformarea
cetățeanului, prin subiectivismul, intolerant, calomnia și șantajul practicate.
Încă din 1920 Nicolae Iorga atrăgea atenția că: ,,starea de după război când presa ar avea
cea mai mare operă mobilizatoare de îndeplinit, tocmai atunci presa românească a contribuit
esențial să îndușmănească oamenii, să facă a se urî oamenii care se dușmăneau și fără de aceasta
să nu mai trebuiască a se urî și presa ca să toarne un pic de otravă pentru a face irespirabil aerul
din viața noastră politică39”.
Aceste ample caranțe, precum și altele ce țin de gradul de cultură și înțelegere a

populației românești au lăsat drum larg curentelor extremiste, de stânga și de dreapta, au
discreditat regimul democratic pluri-partidist, facilitând situarea lui Carol II, inițiatorul dictaturii
la noi, în postura de salvator al ordinii și liniștii publice.
1.2. Context economic
După primul război mondial, ca urmare a dispariției celor două imperii vecine (austro-
ungar şi ţarist) au luat naștere pe harta lumii noi state (Austria, Cehoslovacia, Polonia, Ungaria,
Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania), altele şi-au realizat unitatea statală (România şi
Iugoslavia), dar majoritatea țărilor confruntându-se cu mari probleme economice, ca efect al
pierderilor materiale şi umane, ale condiţiilor grele impuse ţărilor mici prin tratatele de pace
încheiate. Pierderile estimate în urma primului război au fost calculate la 331,6 miliarde dolari,
38
P.P. Negulescu, Partidele politice, București: Editura Garamond, 1923, pp. 37 – 38.
39
Ibidem, nr. 31, Sedința din 28 iulie 1920, p. 533.
18
pagubele cele mai mari fiind suportate de Franţa, Rusia, Belgia, România şi Serbia. Având în
vedere acestea, la nivel european, potențialul industrial s-a redus la 40%, iar cel agricol la 30%.40
Pentru majoritatea țărilor urmează o perioadă de refacere economică, etapă ce se va

încheia abia în anul 1921.
Pe tot parcursul perioadei interbelice, progresul economiei mondiale va aduce avantaje

statelor mai bine dezvoltate, în privința statele mici și mijlocii se poate observa o subordonare
economică a acestora, pe plan internaţional va ascuți contradicțiile, încercându-se prin toate
acestea declanșarea unei noi conflagrații mondiale.
Anul 1918 va include un proces unitar istoric de desăvârşire naţional-statală pentru

poporul nostru, proces început în martie 1918 la Chişinău, continuat în noiembrie la Cernăuţi şi
finalizat la 1 Decembrie la Alba Iulia – eveniment care marchează o piatră de hotar în
dezvoltarea României moderne, zi devenită astăzi sărbătoare naţională scumpă tuturor celor ce
trăiesc şi simt româneşte. Prin Marea Unire s-a realizat cadrul naţional economic şi politic
favorabil pentru dezvoltarea mai rapidă a forţelor de producţie, reunind toate resursele materiale
şi umane ale poporului nostru.
România era un stat naţional unitar, deoarece majoritatea covârşitoare a populaţiei (79%)
o formau românii, restul fiind minorităţi naţionale. S-au produs mutaţii de ordin cantitativ şi
calitativ în domeniul economic: a sporit puterea de absorţie a pieţei interne; a crescut rolul
industriei în ansamblul economiei (aproape ca s-a dublat potenţialul industrial), dispunând acum
de unele ramuri industriale inexistente (industria siderurgică, industria metalelor preţioase)
anterior inexistente sau mai puţin dezvoltate; forţa motrice a sporit în medie cu 235%, mai mult
însă în industria electrică, chimică şi alimentară; reţeaua de căi ferate a ajuns la circa 11.000 km
(plus 660 km de cale ferată îngustă); suprafaţa arabilă a ajuns de la 6,6 milioane ha la 14,6
milioane ha; suprafaţa împădurită a crescut de la 2,5 milioane ha la 7,3 milioane ha, situând
România pe locul nouă în Europa; se stabilesc legături directe între întreprinderile şi ramurile
economice de pe întregul cuprins al României întregite din acest moment, organismul economic
românesc, structurat pe baze moderne va conduce la o dezvoltare mai accentuată a tuturor
ramurilor componente. Se ajunge ca în 1938 producţia agricolă vegetală să sporească cu 168,5%
Victor Axenciuc, Evoluția economică a României. Cercetări statistico-istorice 1859-1947, vol. II, București:
40
Editura Agricultura, 1996, p.155.
19
faţă de 1921, iar numărul întreprinderilor din industria mare prelucrătoare a ajuns la 3770 faţă de
2750 în 1921. Tot astfel, industria din oraşele transilvănene va înregistra un deosebit progres
comparativ cu perioada anterioară Marii Uniri. Circa trei sferturi din numărul societăţilor
industriale anonime existente între cele două războaie mondiale au luat fiinţă după 1918,
crescând şi populaţia oraşelor. Deci, integrarea Transilvaniei în complexul naţional românesc a
avut rezultate incomparabile perioadei dualismului austro-ungar, încât sunt aberante şi
mistificatoare părerile unor cercetători străini (în majoritate unguri), precum că Tratatul de la
Paris ar fi avut un caracter nedrept, ducând la regres economic în Transilvania.41
În ansamblu se poate afirma că România nu va reuşi să valorifice pe un plan superior

bogăţiile de care dispunea şi nici să modifice structural profilul economiei naţionale, rămânând o
ţară agrar-industrială, dar orientând efortul general pentru diminuarea rămânerii în urmă faţă de
ţările dezvoltate.
Și în ceea ce privește structura socială a României apar modificări o dată cu Marea Unire,
este vorba de o creștere semnificativă a țărănimii, muncitorimii, intelectualității, întărirea
pozițiilor economice și politice ale burgheziei industriale şi financiare, creșterea stabilității vieții
politice interne.
După anul 1918, în planul politicii externe, țara noastră se va afirma ca un factor de
stabilitate în Europa, o coloaborare cu țările cu care aveau interese fundamentale comune. Un an
mai târziu, România devine membru fondator al Societăţii Naţiunilor în cadrul căreia își va
continua activitatea.
O reală preocupare a țării noastre a constituit-o încheierea unor tratate de alianţă cu

statele vecine. Astfel, încheie un tratat cu Polonia şi „Mica Înţelegere” cu Cehoslovacia şi
Iugoslavia în anul 1921.42
Deși încadrată în categoria țărilor mici și mijlocii, România, în toată perioada interbelică
a dovedit că este capabilă de o contribuție sensibilă în extinderea colaborării interstatale, precum
și de realizarea unui climat de conlucrare și bună comunicare.
41
N.N. Constantinescu, Istoria economică a României, ediția a doua, vol. I, București: Editura Economică, 1996, p.
403.
42
N.N. Constantinescu, Istoria economică a României, ediția a doua, vol. I, București: Editura Economică 1996,
p.424.
20
În urma primului război mondial, țările europene au resimțit pierderi majore. Principalul
obiectiv era refacerea economiei. Acest proces de refacere a fost văzut ca o necesitate, mai ales
pentru țările care au suportat mari pierderi, în această categorie încadrându-se și România. La
nivel mondial, se poate vorbi de pagube de aproximativ 332 miliarde de lei. Pentru țara noastră,
valoarea pierderilor s-a estimat la aproximativ 72 miliarde lei aur. România se afla într-o situația
foarte grea din punct de vedere economic și trebuia să depună eforturi extreme pentru a se putea
redresa.
În același timp, nici agricultura nu excela, ba mai mult și acest domeniu traversa o perioadă
dificilă. Rezervele de cereale erau epuizate. Este sistat exportul de cereale, România devenind
importatoare de cereale. O mare parte din suprafaţa cultivată cu cereale a rămas nelucrată.
Şeptelul era redus la jumătate, astfel că România se va confrunta cu lipsa produselor alimentare,
o creştere a preţurilor, speculi şi inflaţie.43
În industrie, constatăm că unele întreprinderi erau complet distruse, din altele au fost
transferate cantităţi importante de utilaje, maşini, instalaţii în Germania sau ţările satelit ale
Germaniei. Unele întreprinderi au fost descompletate prin transferarea lor în Moldova sau
Rusia, astfel încât la începutul anului 1919 mai erau în funcţiune doar un sfert din
întreprinderile încurajate de stat. Producţia industrială era cu peste 50 % mai mică decât
nivelul antebelic. Industria extractivă a petrolului, cărbunelui se afla cam în aceeaşi situaţie.44
Sectorul transporturilor şi comunicaţiilor, după întregirea statului roman în 1918, urmează

aceleaşi două procese inerente- refacerea postbelică şi integrarea reţelelor şi mijloacelor într-
un sistem unitar naţional.45
Transporturile suportau şi ele consecinţele nefaste ale războiului. Linii ferate, poduri,
viaducte, tunele, şosele- distruse, locomotive, vagoane de persoane şi mărfuri într-un procent
mic erau rămase în funcţiune şi va fi nevoie de nişte măsuri vizând refacerea mijloacelor de
transport. Se trecea la importul de locomotive şi vagoane, se fac investiţii pentru că într-un
43
N.N. Constantinescu, Istoria economică a României, ediția a doua, vol. I, București: Editura Economică, 1996,
p.421.
44
Ibidem, p.404.
45
Ibidem, p. 404.
Ibidem p.419.
21
timp cât mai scurt să fie redate circulaţiei totale liniile, să fie refăcute mijloacele de
comunicaţii. Un sfert din şosele nacesitau o refacere completă.
Finanţele publice erau dezorganizate (circulau mai multe monede), înregistrându-se

inflaţie, deficite bugetare, deprecierea leului în raport cu valutele străine şi pe piaţa internă 46.
Toate aceste probleme grele au făcut ca refacerea economică a României să se extindă mai
mult decât în alte ţări, până la sfârşitul lui 1923.
1.3. Constituția din 28 martie 1923 și Constituția din 24 februarie 1938
Constituția din 28 martie 1923
Constituția din anul 1923 a reprezentat documentul oficial de naștere a neoliberalismului

român. În strânsă legătură cu aceasta s-a evidențiat rolul pe care l-au avut partidele politice în
elaborarea acesteia, anteproiectul constituțional al lui Romul Boilă, dar mai ales principiile,
drepturile și libertățile consfințite în cadrul acesteia 47. Turc Ioan spune că au existat trei idei de
bază care au fost comune tuturor grupărilor politice și anume: ideea națională, ideea evoluției
democratice și ideea monarhiei constituționale48.
Constituția a fost supusă unor dezbateri parlamentare după ce a fost adoptată de

Parlament, regele Ferdinand I a sancționat-o și a promulgat-o la data de 28 martie 1923,
constituție ce va intra în vigoare din 29 martie 1923. Potrivit acesteia, țara noastră era o monarhie
constituțională, stat național, indivizibil și cu teritoriul inalienabil. Aceasta a mai fost numită și
constituția unificării, deoarece consfințește realizarea României Mari. Constituția din 1923 își are
fundamentul în Constituția din 1866, fapt dovedit prin păstrarea a 78 de articole din cea din
1866, aceasta având un total de 138 de articole.
Ștefan Zeletin afirmă că, pentru prima oară acest act istoric pleacă de la următoarele
puncte de vedere care alcătuiesc esența noului liberalism: intervenția puterii de stat și concepția
libertăților individuale ca ,,funcții sociale”49.
46
Ibidem, p.441.
47
Ioan Turc, Modernizarea țării în doctrina liberalismului românesc, Cluj-Napoca, 2011, p.15.
48
Ibidem.
49
Ștefan Zeletin, Neoliberalismul, București: Editura Scripta,1992, p. 96.
22
Constituția din anul 1923 a reprodus textul Constituției din anul 1866, menținând totodată
și principiile generale ale acesteia. Constituția din 1923 s-a impus mulțumită puterii liberalilor
care erau sprijiniți de rege, dar și mulțumită faptului că servea interesele burgheziei românești,
incluzând ideea de progres social și a unității naționale într-o concepție integrată50. Constituția a
consfințit dominația în societate și în stat a clasei burgheze, oferind cadrul juridic fundamental
pentru consolidarea și evoluția puterii acestei clase în toată perioada interbelică51.
Vorbind despre Constituția din 1923, Ștefan Zeletin spune că ,,tutela puterii de stat asupra
vieții sociale – decurge în mod firesc din noua tendință de organizare; cea din urmă – concepția
neoliberală a libertăților- vine să dea legitimare celei dintâi. Căci o încălcare a statului asupra
activității indivizilor nu poate fi legitimă decât în ipoteza că libertățile individuale sunt concepute
ca tot atâte ,,funcții sociale”; ca drepturi acordate de stat și numai în măsura în care îngăduie
interesele statului. Acesta e tocmai modul în care Constituția actuală înțelege deosebitele
libertăți”52. Constituția consacra hotărârile istorice luate de poporul român în anul 1918, stabilind
că România era un ,,stat național, unitar și indivizibil”. Constituția mai recunoștea și o serie de
drepturi și libertăți democratice prevăzând că cetățenii români, ,,fără deosebire de origine etnică,
de limbă sau de religie, se bucură de libertatea conștiinței, de libertatea învățământului, de
libertatea presei, întrunirilor, libertatea de asociație și de toate libertățile și drepturile stabilite
prin legi”.53
Constituția a extins cadrul emancipării și participarea cetățenilor la viața publică și după

cum spune și Ioan Scurtu, Constituția din 1923 este reflexia stadiului de dezvoltare a societății
românești54. Se mai preciza și faptul că minoritățile naționale aveau aceleași drepturi cu românii,
legea fundamentală prevăzând că ,,deosebirea de credințe religioase și de confesiuni, de origine
etnică și de limbă nu constituie în România o piedică spre a dobândi drepturi civile și politice și a
le exercita”55. Tot prin Constituție se menținea și principiul democratic al separării puterilor în
stat, stabilit în legea fundamentală din 1866.
50
Ioan Turc, Modernizarea țării în doctrina liberalismului românesc, Cluj, 2011, p. 16.
51
Ibidem.
52
Ștefan Zeletin, Neoliberalismul, București: Editura Scripta, 1992, p. 96.
53
Ioan Scurtu, Istoria României în anii 1918-1940, București: Editura Didactică și Pedagogică R.A, p.77.
54
Ioan Turc, Modernizarea țării în doctrina liberalismului românesc, Cluj, 2011, p.16.
55
Ioan Scurtu, Istoria României în anii 1918-1940, București: Editura Didactică și Pedagogică R.A, p.77.
23
În ceea ce privește puterea legislativă, aceasta era exercitată de Rege și de către
reprezentanța națională (Parlament), activitatea executivă era exercitată de Rege și Guvern, iar
cea judiciară era reprezentată numai de instanțele judecătorești. Regele era cel care promulga sau
refuza anumite legi, aceasta reprezentând autoritatea lui față de Parlament, iar față de Guvern,
autoritatea Regelui consta în faptul că guvernul exercita puterea executivă în numele lui. Asupra
puterii judecătorești, regele nu avea ascendență, doar Curtea de Casație avea dreptul de a judeca
constituționalitatea legilor.
Parlamentul era bicameral, Camera Deputaților era aleasă prin vot universal, iar Senatul
era format din membri aleși din diferite zone ale societății civile și din senatori de drept, din foști
președinți ai camerei legislative, foști deputați și senatori.
Legea fundamentală preciza foarte clar prerogativele suveranului și condițiile succesiunii

la tron.
Constituția adoptată în 1923 a funcționat până în februarie 1938, când a fost inițiată o
nouă constituție de către regele Carol al II-lea, constituție care întărea puterea regală și îngrădea
libertățile sistemului democrat.
Constituția din 24 februarie 1938
Constituția din 24 februarie 1938 a reprezentat actul normativ fundamental din perioada de
dictatură a regelui Carol al II-lea. Aceasta a fost elaborată de către Istrate Micescu având bazele
întemeierii în critica regimului de partide și pe doctrina corporativistă.
Pe 20 februarie 1938, textul noii constituții a primit aprobarea din partea Consiliului de
Miniștri. Pe 24 februarie a fost supus unui plebiscit: la vot s-au prezentat un număr de 4.303.064
de cetățeni, din care 4.297.221 au votat pentru și 5.843 (0,13%) s-au opus. Astfel noua
constituție a fost promulgată la 27 februarie 193856 și mai apoi suspendată prin decret regal la 5
septembrie 1940.
56
Ioan Scurtu, Istoria contemporană a României (1918-2007), București: Editura Fundației România de Mâine,
2007, p.41.
24
Textul noii Constituții nu păstra aproape nimic din vechile instituții de tip democratic
introduse în 1866, respectiv 1923. Au dispărut drepturile cetățenilor, acestea fiind înlocuite cu
obligațiile lor.
În legătură cu drepturile românilor, unele sunt restricționate cum ar fi: libertățile de

propagandă („nu este îngăduit nici unui Român a propovădui prin viu grai sau în scris
schimbarea formei de guvernamânt a Statului […]57. Propaganda politică sau interdicția preoților
de a folosi autoritatea spirituală în propaganda politică (art. 8), acestea din urmă fiind clar
îndreptate împotriva legionarilor. Pentru prima dată se oferea dreptul de vot femeilor. Datoriile
cetățenilor erau următoarele, conform Constitutiei din 1938: supunere perpetuă, credința, unele
servicii personale precum serviciul militar, etc, contribuții pentru întreținerea serviciilor necesare
colectivității58.
Noua Constituție avea 100 de articole, având aceleași titluri ca legea precedentă (excepție
făcând titlul II- Despre datoriile și drepturile Românilor). Constituția consfințea de fapt, regimul
autoritar al regelui Carol al II-lea și în același timp principiul monarhiei active. Conform art. 30,
regele era declarat,,capul statului”, acesta fiind unicul organ de conducere. Se poate afirma altfel
că regele avea în competența sa: inițiativa legilor (art. 31 alin. 7), sancționarea și promulgarea
legilor (art. 31 alin. 4), dreptul de a face în orice privință „decrete cu putere de lege” în timpul
când adunările legiuitoare erau dizolvate și în intervalul dintre sesiuni (art. 46 alin. al VII-lea),
dreptul de a avea singur inițiativa revizuirii Constituției, cu consultarea prealabilă a
Parlamentului (art. 97) și era declarată persoană inviolabilă. De asemenea, putea dizolva ambele
adunări deodată sau numai una dintre ele. Pe deasupra se păstrau și prerogativele din fosta
Constituție59.
Constituția din 1938 fiind mai puțin democratică în comparație cu Constituția din 1923
(aceasta a fost elaborată datorită presiunii politice a creșterii totalitarismului nazist și sovietic la
nivelul întregii Europe), în urma evenimentelor de pe data de 23 august 1944, regele Mihai a
emis o lege provizorie până la promulgarea unei noi Constituții, lege care făcea trimitere la
prevederile Titlului II (despre drepturile românilor), respectiv ale Titlului III (despre puterile
57
Constituția României din 1938 (Textul actului publicat în M.Of. nr.48/27 febr.1938), art. 7. Vezi
www.constitutia.ro.
58
Coord. Gheorghe Buzatu, Enciclopedia României, vol. I, Iași: Editura Tipo Moldova, 2010, p.200.
59
Florin Negoița, Istoria statului si dreptului românesc, Bucuresti: Editura Universul Juridic, 2013, p. 40.
25
statului). Aceasta a rămas în vigoare până pe data de 30 decembrie 1947, când a avut loc lovitura
de stat, prin care Partidul Comunist Român obține semnăura de abdicare a regelui.
26
CAPITOLUL II.
ROMÂNIA DUPĂ 1989
2.1. Context politic
Din punct de vedere procedural, țara noastră poate fi considerată, fără nicun fel de
discuții, o țară absolut democratică. Guvernele reprezintă rezultatul alegerilor libere, presa este
liberă, oamenii au acum posibilitatea de a se asocia în partide politice sau organizații, testul
alternanței politice a fost trecut de nenumărate ori și minoritățile etnice sunt și ele reprezentate în
Parlament.
Diagnosticul, însă devine mai rafinat în ceea ce privește democrația substanțială.
Practicile democratice au luat amploare, indiscutabil, în unele situații, astfel oamenii au
liberatatea de a vota cu ce partid doresc fără a fi șantajați, dar totuși depind într-o oarecare
măsură de unii lideri de opinie. Să nu mai vorbim despre corupţie, care a ajuns să domine până şi
presa.60
Anul 1989 a fost anul în care s-a pus capăt în Europa răsăriteană, regimurilor comuniste.
Reformele din Uniunea Sovietică pe care Mihail Gorbaciov le-a anunțat au avut efect la nivelul
întregii Europe comuniste, unde ,,eșalonul II” a preluat în mod pașnic, puterea politică. România,
însă a făcut excepție de la regulă, la noi comunismul a fost înlăturat pe cale violentă, familia
Ceaușescu deținând întreaga putere. Aceștia cu ajutorul Securității au reușit să înlăture orice
opoziție, atât din afara, cât și din interiorul partidului. Revolta care a devenit „o prăpastie
deasupra căreia societatea românească s-a trezit suspendată mare parte din tranziţie, un handicap
suplimentar faţă de ceilalţi vecini central europeni“ 61, a început la Timişoara în 16 decembrie
1989 şi a continuat la Bucureşti în 22 decembrie. Dictatorul român a fost reținut la Târgoviște și
executat alături de soția lui, chiar în ziua de Crăciun. Conducerea va fi preluată de Consiliul
Frontului Salvării Naționale, la conducerea căruia în funcția de președinte se afla Ion Iliescu.
60
Alina Mungiu Pippidi, Politica după comunism. Structură, cultură şi psihologie politică, Bucureşti: Editura
Humanitas, 2002, p.29.
61
Ibidem, p.26 .
27
Consilul FSN transmite la televiziune, în seara lui 22 decembrie, comunicatul în 10 puncte din
care cele mai însemnate pentru tranziția către un stat democratic, pluripartidist sunt: separarea
puterilor în stat, renunțarea rolului de conducere a unui singur partid, respectarea drepturilor și
libertăților cetățenilor și a minorităților naţionale; întreaga politică externă să servească
prieteniei, păcii în lume şi integrarea într-o Europă unită.
La data de 31 decembrie 1989, în scopul evoluției spre statul de drept a fost autorizată
funcționarea partidelor politice, fiind reactivate partidele istorice: Partidul Naţional Liberal
(PNL), Partidul Naţional Ţărănesc, ce devine Creştin şi Democrat (PNŢCD), Partidul Social
Democrat (PSD), dar şi structuri politice noi, precum Frontul Salvării Naţionale (FSN), PUNR
etc. FSN, structură specific revoluţionară şi-a asumat rolul de conducere şi membrii acestuia
beneficiind de sprijinul deschis al Armatei şi al Securităţii (ulterior dizolvată), folosind
deopotrivă aura disidenţei, dar şi relaţiile cu liderii comunişti au reuşit să intre în direct pe postul
naţional de televiziune şi să îl declare pe Ceauşescu un criminal şi PCR responsabil de relele
României. Numele lui Iliescu aflat la conducerea FSN nu a fost o surpriză. Chiar Radio Europa
Liberă îl declarase drept „singura alternativă viabilă a partidului în faţa lui Ceauşescu”.62
În vederea eliminării din viața politică a tuturor elementelor de natură comunistă a fost
redactată la data de 11 martie 1990 “Proclamația de la Timișoara”. Articolul 8 al proclamației
interzicea atât activiștilor, cât și securiștilor ca o perioadă de 5 ani să nu activeze în viața politică.
Însă, după cum era de așteptat, FSN şi Ion Iliescu au respins Proclamaţia.
Spre deosebire de partidele similare din centrul și estul Europei, în țara noastră Partidul
comunist Român a dispărut în totalitate într-o singură zi, 22 decembrie 1989, cu toate că
regimurile de până la 1996 erau considerate postcomuniste sunt greu de identificat legături
directe între PCR şi succesorii săi. 63
Fiind contestat vehement de către PNL și PNȚCD, FSN s-a transformat la data de 6
februarie 1990 într-un partid politic, în care membrii săi, foști lideri ai partidului comunist, nu au
fost poate suficient de bine pregătiți pentru un proces de democratizare a României, fiind
puternic îndoctrinați.
62
Alina Mungiu Pippidi, Politica după comunism. Structură,cultură şi psihologie politică, Bucureşti: Editura
Humanitas, 2002, p. 37
63
28
Cu toate acestea, în urma alegerilor parlamentare și prezidențiale din data de 20 mai
1990, partidul FSN a ieșit învingător alături de Ion Iliescu în funcția de președinte. Avantajele
instituţionale de care se bucura FSN au dus la obţinerea celei mai mari majorităţi pe care a
câştigat-o vreunul dintre partidele de guvernământ din estul Europei. Victoria unui partid format
în mare parte din ,,foşti” care aveau o educaţie politică şi experienţă administrativă formate în
era comunistă a demonstrat faptul că majoritatea a românilor preferau mai de grabă continuitatea
decât schimbarea.64 ,,Câştigătorii alegerilor au învins totuşi o opoziţie slabă: pe de-o parte
oponenţii recenţi ai lui Ceauşescu, intelectuali formaţi în regimul comunist, fără un proiect
politic, o ideologie clară sau obiective limpezi, şi pe de alta foştii membri ai partidelor istorice,
supravieţuitori ai regimului.”65
Chiar dacă o parte din România era sceptică cu privire la FSN, se poate considera că Ion
Iliescu ştia cel mai bine cât de delicată era situaţia României şi lui i-a fost încredinţată misiunea
de a da startul tranziţiei ţării către o democraţie liberală şi o economie de piaţă. ,,El a demonstrat
nu numai autoritate, ci şi încredere în sine, bucurându-se de un important sprijin din partea
populaţiei, a cărei dorinţă era de a avea o viaţă paşnică şi îmbelşugată, lipsită de conflicte. Or,
Ion Iliescu era întocmai reprezentantul acestui ideal pământesc şi mediocru.” 66 Totuşi, după
aflarea rezultatelor, capitala a cunoscut şi evenimente violente, ca urmare a atacării de către
manifestanţi a Televiziunii şi Ministerului de Interne. Mai mult decât atât, la 15-18 iunie 1990, a
avut loc riposta minerilor din Valea Jiului care au devastat sediile PNL, PNŢCD şi au molestat
cetăţenii din Piaţa Universităţii.
În fond, nu doar caracterul său moderat, ferm, de ,,bun” activist l-a transformat pe Iliescu
în cea mai populară figură politică din România de după 1989, ci preferinţa românilor pentru
liderii comunişti în pofida celor actuali consideraţi inferiori din toate punctele de vedere.
Un moment fundamental al oricărui stat de drept era reprezentat de adoptarea Legii

Fundamentale. În aceste condiții, pe data de 21 noiembrie 1991 este adoptată în Parlament
Constituția, iar puțin mai târziu, pe 8 decembrie 1991, aceasta este aprobată de către popor prin
referendum (acesta reprezentând un pas important în vederea realizării tranziției spre democrație,
64
Tom Gallagher, traducere de Simona Ceauşu, Democraţie şi naţionalism în România.1989-1998, Bucureşti:
Editura All Educaţional, 1999, p. 159.
65
Humanitas, 2002, p. 39.
66
Ibidem., p. 122.
29
cetățenilor oferindu-li-se dreptul de a-și decide soarta). Principalele prevederi ale Constituției
din 21 noiembrie 1991 erau: garantarea separaţiei puterilor în stat; autorităţile publice ale statul
român vor fi parlamentul, preşedintele, guvernul, administraţia publică şi autoritatea
judecătorească; pluripartidismul. Ca orice Constituţie democratică, aceasta stabilea drepturile şi
libertăţile fundamentale, precum: libertatea individuală şi siguranţa persoanei, dreptul la libera
circulaţie, în ţară şi în străinătate, libertatea gândirii, opiniilor şi credinţelor religioase, dreptul
persoanei de a avea acces la orice informaţie de interes public, dreptul de vot, dreptul de a fi ales
în Parlamentul European.
Alături de un sistem pluripartidist, aceste valori prevăzute de Constituție corespund unui

stat democratic. Acestea se bazează pe de-o parte pe demnitatea omului, pe dreptatea acestuia, pe
dezvoltarea umană liberă și pe pluralismul politic. Menirea statului de drept este aceea de a
garanta, atât în prezent, cât și în viitor, interesele fundamentale ale țării, justiția, coeziunea și
independența statală, precum și democrația. Pluripartidismul, pe de altă parte ar trebui să asigure
egalitatea șanselor, libertate de opțiune, precum și libertatea de inițiativă.
Începând cu anul 1990, principalele probleme cu care guvernele României s-au

confruntat au fost cele legate de procesul de democratizare a societății, restructurarea economică
și crearea unei economii de piață.
În urma alegerilor din anul 1990, guvernul la conducerea căruia se afla Petre Roman a
încercat cu insistență atât restructurarea, cât și privatizarea industriei, pe baza unor reforme ce
aveau drept scop favorizarea tranziției spre economia de piață și liberalizarea prețurilor. Petre
Roman, însă, va fi înlocuit de către Teodor Stolojan după alegerile organizate după mineriada din
1991. De aici rezultă o tranziție de ordin politic marcată de conflicte între guvern şi opoziţie şi o
nouă revoltă, de data aceasta a minerilor, prin care a fost înlăturat primul ministru.67
FSN a fost destrămat, datorită neînțelegerilor dintre președintele Ion Iliescu și premierul
Petre Roman, moment în care va lua naștere un nou partid și anume FDSN. Acesta iese
câștigător în urma alegrilor din septembrie 1992, în funcția de președinte se află același Ion
Iliescu, partidul schimbându-ți ulterior și denumirea devenind PDSR în anul 1993, iar gruparea
lui Petre Roman se unește cu PD-ul, devenind USD în anul 1995 în urma fuziunii cu PSD-ul.
67
Editura All Educaţional, 1999, p. 159
30
O altă forță politică din perioada respectivă a fost Convenția Democrată, care a reunit
forțele de dreapta, formată din (PNŢCD+PNL+PSD+UDMR ). Constituirea opoziției a fost
destul de dificilă, deoarece, pe de o parte populația avea o imagine negativă asupra acestor
partide și pe de altă parte, aceste partide politice au încercat să acționeze separat.
Printr-o critică dură la adresa guvernării PDSR, acuzată ca fiind „neocomunistă”, dar şi
printr-un program electoral care răspundea speranţelor şi aşteptărilor poporului confruntat cu
problemele tranziţiei, Convenţia Democrată a obţinut la alegerile din 1996 un număr
semnificativ de voturi împreună cu PD şi UDMR, cu care au şi format guvernul. Alegerile
prezidenţiale au fost câştigate de Emil Constantinescu cu 54% din voturi. Astfel, România a mai
adăugat încă o caracteristică a statului democratic și anume alternanța la guvernare, realizându-se
prin alegeri o schimbare pașnică. Acesta a fost momentul în care lupta pentru putere dintre
partidele ce îşi aveau rădăcinile în trecutul comunist şi partidele care încearcă să înlăture
influenţa comunistă din viaţa politică şi din instituţii a fost câştigată de cei din urmă. 68 Această
alternanță a semnificat totodată și „dezvoltarea unui tipar stabil de interacţiuni între elitele
politice concurente, dar şi între aceste elite şi alegători.”69
Venită după multe speranțe, guvernarea CDR a inițiat diverse reforme precum cea în
administrație publică sau cea din învățământ și a demarat programe de privatizare. Neînțelegerea
partenerilor de coaliție a fost consecința numeroaselor schimbări în rândul prim-miniștrilor:
Victor Ciorbea, Radu Vasile, Mugur Isărescu.
Câștigarea alegerilor de către partidele anticomuniste a venit destul de târziu pentru a

putea face vreo schimbare a ritmului tranziției imprimate de partidele postcomuniste. Aceștia nu
au câștigat o majoritate absolută, fapt ce i-a obligat să se alieze cu un partid postcomunist, și
anume cu PD, acestora lipsindu-le atât experienţa la guvernare, cât şi oamenii suficient pregătiţi
să înlocuiască puterile supravieţuitoare ale comunismului.70 Ele aveau ,,o experienţă democratică
mult prea redusă pentru a dezvolta partide puternice.” 71 Totuşi, a fost nevoie de patru ani de
68
Editura All Educaţional, 1999, p. 325
69
Larry Diamond et al., traducere de Magda Muntean și Aurelian Muntean, Cum se consolidează democraţia,
Bucureşti: Editura Polirom, 2004, p. 126
70
Humanitas, 2002, pp. 59-60.
71
Bucureşti: Editura Polirom, 2004, p. 134.
31
guvernare coruptă şi incompetentă a FDSN şi a aliaţilor săi pentru ca majoritatea românilor să fie
pregătiţi să accepte o viaţă fără Iliescu în fruntea statului.72
Două aspecte foarte importante și pozitive ale guvernării CDR au fost tratatul cu Ucraina
și începerea tratativelor de aderare la Uniunea Europeană.
Anul 2000 aduce cu sine câștigarea alegerilor de către PDSR, precum și obținerea
ultimului mandat la președinție a lui Ion Iliescu. Pe perioada de guvernare a acestora, economia
României a început să se redreseze, țara noastră a încheiat negocierile cu UE și în anul 2004 s-a
integrat în NATO. În noiembrie 2004, Alianța DA (PNL+PD) câștigă cea mai echilibrată
campanie electorală. În funcția de președinte a fost ales Traian Băsescu, iar în cea de premier
Călin Popescu Tăriceanu. Pe perioada acestei guvernări, România face un pas important spre
democratizare, aderând la UE pe data de 1 ianuarie 2007.
Un an mai târziu, Emil Boc ocupă funcția de premier și o dată cu venirea lui la conducere
au loc numeroase schimbări, ca scăderea salariilor în învățământ cu 25, ridicarea TVA la 24%.
Următoarele alegeri, cele din 2012 aduc o nouă schimbare, acestea au fost câștigate de
către USL (PNL+PSD), funcția de premier de data aceasta a fost acordată lui Victor Ponta. Doi
ani mai târziu este schimbat și președintele, la conducere ajungând Klaus Iohannis.
România la fel ca alte state est-europene au lăsat tranziția postcomunistă pe baza

Occidentului, drept urmare de-a lungul timpului scurs de la căderea comunismului, președinții
partidelor aflate la conducere au crezut cu tărie că modalităților lor sunt cele mai potrivite în
facilitarea tranziției țării către democrația cerută în 1989.
În concluzie, în urma revoluției din anul 1989, țara noastră a renăscut încercând să revină
ușor, ușor la regimul democratic bazat pe Constituția din 1989, însă acest proces nu a fost unul
deloc ușor, ci a fost marcat atât de crize, cât și de anumite decalaje de dezvoltare și tensiuni.
72
Editura All Educaţional, 1999, p. 161.
32
Însă, pornind de la teza că tranziţia este ,,finisabilă o dată ce anumite obiective ale
transformării au fost atinse“73, cazul României este unul în care, cel puţin din punct de vedere
politic, procesul de tranziţie către democraţie s-a încheiat.
Tranziția postcomunistă a fost văzută ca un proces de înlocuire a vechilor intituții (cele

ale regimului comunist) cu noi instituții formale, dogme și norme noi, oficiale (cele ale
democrației liberale și ale economiei de piață). Aceasta nu implică o lichidare toatală a
moştenirii comuniste, lucru cu neputinţă de realizat în 10 sau 15 ani.74
Linz şi Stepan definesc democraţiile consolidate drept acele democraţii în care niciun
actor politic important nu mai contestă regulile principale ale jocului (the only game in town-
democracy), adică alegerile democratice.75Astfel, la 25 de ani de la căderea comunismului
România este o democraţie consolidată (conform acestei definiţii), iar tranziţia ei s-a încheiat din
punct de vedere politic, chiar dacă a fost una lungă şi dureroasă. Astfel, ,,regulile formale ale
democraţiei, prin impactul lor asupra sistemelor de partid, afectează atât acceptarea noilor
regimuri, cât şi guvernabilitatea sistemului.” 76 Reforma instituţională continuă şi astăzi, după
integrarea în UE, paşi importanţi pe drumul democraţiei fiind necesari de parcurs, pentru ca
,,marile energii şi calităţi ale poporului român, al doilea ca efectiv şi probabil cel mai talentat din
Europa răsăriteană, să îşi asigure acea poziţie onorbilă pe care nu a fost încă în stare să o
atingă.”77
2.2. Context economic
Perioada postdecembristă este perioada în care societatea românească, din punct de

vedere socio-economic a cunoscut o prăbușire de nedescris în ceea ce privește durata și
profunzimea. România a trecut printr-o criză extraordinară, timp de un deceniu, o criză
prelungită și caracterizată prin căderea producției, scăderea productivității muncii, menținerea
73
74
Ibidem., p. 210.
75
Bucureşti: Editura Polirom, 2004, p.52
76
Ibidem., p. 100.
77
Vasile Boari, Natalia Vlas și Radu Murea, România după douăzeci de ani, Volumul I, Bucureşti: Editura
Institutului European, 2010, pp. 243-244.
33
decalajelor dintre cerere și ofertă, dezechilibrele macroeconomice, dar și sectoriale, diminuarea
resureselor naturale, risipirea avuției naționale, scăderea eficienței economice.
Costurile acestei tranziții, atât de natură economică, cât și socială au fost suportate în
mare parte de către populația țării cu condiții de viață precară. În ceea ce privește gestionarea
acestei situații provocate de schimbarea radicală a regimului, de către cei aflați la conducere a
fost una defectuoasă, dificilă, o gestionare care a lasat de dorit.
Anul 1990 marchează începutul restructurării socio-economice prin trecerea la economia

de piață. Progresul sistemului economic și social din România prezintă anumite caracteristici
specifice, dar și unele întâlnite în majoritatea țărilor fostcomuniste. Trăsăturile specifice au fost
determinate de ,,situaţia economico-socială foarte gravă în care s-a aflat România în momentul
căderii comunismului şi de faptul că autorităţile emanate din revoluţie au ezitat să efectueze
reformele necesare pentru a transforma economia planificată în economie de piaţă. Această
strategie graduală a amplificat dezechilibrele economice moştenite din perioada comunistă, a
împiedicat reformele necesare şi a întârziat orientarea ţării spre structurile euro-atlantice.”78
Cele mai semnificative repere în vederea realizării tranziției spre economia de piață au
fost reperul politic reprezentat de proiectul pluripartidismului, statul de drept și democrația și
reperul economic, care înainte de a se ajunge la o economie de piață, de tip capitalist a presupus
un proces de reformă . Aceste două repere au fost esențiale în sensul proceselor
transformaționale.
Perioada 1990-2000 reprezintă din punct de vedere economic un mare eșec, bilanțul
acestui interval consemnează 6 ani de prăbușire masivă și doar 5 de o creștere slabă a
economiei ,,și în discuție, dacă aducătoare de foloase sau mai degraba de ponoase” 79. Cei aflați
la conducere au încercat să adopte anumite măsuri cu conținut economic. Astfel, aceștia au
restituit anumite sume de bani populației, veniturile cunoscând o creștere considerabilă, șomajul
la fel, iar inflația a ajuns la o cotă foarte înaltă (în 1994 rata somajului era de 1,2 milioane de
someri, reprezentând 10,9 % din populația activă 80). Datorită amplificării fenomenului, situația
economică a României de la acea vreme a fost una dezastroasă.
78
http://www.ecol.ro/content/gandirea-economica-romaneasca-in-perioada-postcomunista;
79
Ilie Șerbănescu, Colonialismul actual și colonia sa România, București: Editura Sens, 2018, p.12.
80
Varujan Vosganian, Contradicțiile tranziției la o economie de piață, București: Editura Expert, 1994, p. 17.
34
Având în vedere sensul tranziției, acesta era în strânsă legătură cu redimensionarea
rolului statului, dar anumiți analiști erau de părere că principalul obiectiv al tranziției este
privatizarea. Alte obiective erau considerate a fi și stabilizarea monetară sau restructurarea
economică.
Cu toate că pe parcursul evoluției tranziției au apărut diverse impedimente, aceasta a

parcurs totuși câteva etape importante, care nu caracterizează numai economia țării noastre, ci și
economia statelor foste socialiste din Europa Centrală și de Est. Cele mai importante etape ale
tranziției de la economia centralizată la economia de piață sunt:
a. Construcția instituțională (1990-1992)- în țările foste socialiste, această perioadă este

marcată de crearea de noi parlamente, precum și de consacrarea pluripartidismului, de
adoptarea unor legislații în vederea privatizării, protectiei investitiilor străine, piețelor
financiare și regimul fiscal. Au fost elaborate ,,noile Constituții și s-a demarat
construcția instituțională stipulate de textul constituțional”81. Tot acum se destramă
organizarea administrativ capitalistă și începe procesul de demarare a mecanismelor
de piață. Fiind caracterizată mai de grabă prin ,,deconstrucție decât prin reconstrucție,
această perioadă a cunoscut un declin important al produsului intern brut”82.
b. Macrostabilizarea și ajustarea structurală- are ca obiectiv principal oprirea evoluției

negative ale inflației și declinul PIB-ului, apoi stabilitatea monetară prin diminuarea
ratei inflației și prin stabilirea cursului de schimb. Se continuă ,,procesul de
dezvoltare concurențială și a mediului competițional, dezvoltarea noului sector privat,
consolidarea piețelor financiare.”83
c. Modernizarea și dezvoltarea economică- principalele direcții ale dezvoltării
economice sunt: elaborarea unor politici sectoriale, dezvoltarea regională, stimularea
noului sector privat și a investițiilor străine, consolidarea piețelor financiare. Aceste
obiective urmăresc în general aspectul cantitativ, pe când modernizarea urmărește
natura calitativă. Direcțiile modernizării sunt: garantarea proprietății, etica economiei
81
Ibidem, p.28.
82
Ibidem, p. 29.
83
Idem.
35
de piață, redimensionarea solului statului în economie, stabilirea și claritatea
legislației.
Un moment crucial în vederea refacerii economice a României a fost reprezentat de

decizia de acceptare în anul 1999 a cererii de aderare la UE, România exprimându-și dorința de
aderare încă din anul 1995. Decizia de aderare la UE a fost stimulată în cazul României de
„deschiderile de politică economică în raporturile cu marile companii occidentale și de sprijinul
politic și logistic acordat pentru intervenția NATO în Kosovo”84. Astfel, în Consiliul European
de la Helsinki din 10-11 decembrie 1999 s-a luat decizia de a începe negocierile cu 12 state85.
Cunoscând situația României la acea dată „s-a conturat destul de repede ideea că
România și Bulgaria vor face parte din a doua etapă, dar guvernul Isărescu împreună cu Comisia
Europeană prezidată de Romano Prodi au stabilit ca obiectiv comun finalizarea cu succes a
procesului de aderare într-un orizont relativ scurt de timp, până la 1 ianuarie 2007”86.
Perioada de guvernare a lui Isărescu urmată de perioada lui Adrian Năstase și Călin
Popescu Tăriceanu a restabilit încrederea factorilor economici reușind să repoziționeze România
în punctul creșterii economice după o lungă perioadă de recesiune.
Un avantaj adus prin intermediul negocierilor de aderare a fost dreptul cetățenilor români
la libera circulație în țările Uniunii Europene, astfel numărul celor care părăseau țara creștea
semnificativ, iar veniturile pe care aceștia le aduceau acasă au reprezentat un real ajutor în
vederea compensării deficitului bugetar.
Anul 1990 aduce o ruptură și în domeniul comerțului, mai cu seamă în cel exterior,
evoluția acestuia scăzând cu 40% și tot cu atât crescând importurile. Această scăderea puternică
a comerțului exterior s-a produs ca urmare a crizei din economia națională. Începând cu 1994,
România se alătură în comerțul exterior celorlalte țări ex-comuniste, apoi în 1997 exporturile
comerciale românești către UE reprezentau 55% tin totalul exportului.
84
Bogdan Murgescu, România și Europa. Acumularea decalajelor economice (1500-2010), Iași: Editura Polirom,
2010, p. 472.
85
Zece state postcomuniste, inclusiv Romania, la care se adauga Cipru si Malta;
86
Bogdan Murgescu, România și Europa. Acumularea decalajelor economice (1500-2010), Iași: Editura Polirom,
2010, p. 472.
36
Domeniul industrial a fost bulversat din cauza stopării industrializării, care în loc să
aducă venituri este generator de plăți sociale. Procesul de reîmproprietărire nu s-a încheiat, se
practică o agricultură de subzistență, chiar de supraviețuire, lipsesc utilajele agricole, țăranul
român este umilit, acesta luptându-se pentru a oferi strictul necesar familiei. În ciuda
potențialului agricol pe care România îl deține, se apelează la importurile masive de produse
agroalimentare, acestea ducând la un mare dezechilibru la nivelul balanței comerciale naționale.
În acest fel, întreaga economie a țării este obligată la un permanent regres.
Anul 1999 este marcat din punct de vedere economic de o evoluție de ansamblu, are loc o
relansare a creșterii economice în România, deşi s-a înregistrat un avans al PIB-ului de doar
1,8%. De altfel, această decizie a dus, practic, la triplarea exporturilor în perioada 1999-2004.”87
2.3. Constituția din 8 decembrie 1991
Constituția din 1991 a fost promulgată prin revoluția din 1989, după prăbușirea regimului
comunist. Rolul fundamental al acestui act era acela de a consfinți tranziția spre democrație a
României, cu toate că evenimentele ce au avut loc înainte ca această Constituție să fie adoptată
(alegerile parlamentare din 1990) au prevestit că nu vor avea loc schimbări semnificative.
Dovadă este și declarația din 22 decembrie 1989 a lui Ion Iliescu, prin care afirmă că foștii
conducători s-au declarat comuniști, dar de fapt „nu au avut nimic de-a face nici cu socialismul,
nici cu ideologia comunismului ştiinţific...Ei doar au pângărit numele PCR. Ei au pângărit de
asemenea memoria celor care şi-au sacrificat viaţa pentru cauza socialismului în această ţară.”88
Tot la această dată este dat și Comunicatul FSN-ului prin care se anunța instituirea unui regim
democratic, renunțarea la un singur partid și crearea pluripartidismului, conducătorul să fie ales
pentru cel mult două mandate, introducere separarea puterilor în stat și organizarea de alegeri
libere, Comunicat care va rămâne în vigoare timp de 5 zile, deoarece apare în Monitorul Oficial
decretul-lege nr. 2 prin care denumirea țării devine România, iar ca formă de guvernământ va fi
republică, unicul organ de putere în stat fiind FSN. Acesta va avea diferite atribuţii ce amintesc
de cele ale unui Parlament: numea şi revoca preşedintele Curţii Supreme de Justiţie şi Casaţie,
emitea decrete-lege, reglementa sistemul electoral, aproba bugetul de stat etc. De asemenea, şeful
87
http://ro.scribd.com/doc/50034424/Economia-Romaniei-dupa-1989
88
Tom Gallagher, Romania after Ceauşescu, Edinburgh: University Press, 1995, p.9.
37
Consiliului primea şi atribuţii specifice şefului statului; primul ministru şi miniştii erau numiţi
sau revocaţi tot de CFSN.89 Intervalul de cinci zile dintre Comunicat și legea-decret nr. 2 au
reprezentat în concepția lui Florin Abraham o adevărată perioadă de incertitudini în privința
viitorului țării: dacă trebuia să fie o democraţie sau un regim autoritar, derivat din cel comunist.90
Poziția pe care o ocupă în societate îi oferă posibilitatea FSN-ului de a folosi bunuri ale
statului, precum mijloace de transport sau tipografii și obținerea controlului asupra mijloacelor
de informare (radio, tv), acest fapt funcționând foarte bine în rândul populației neșcolite ce putea
fi ușor influențată prin intermediul acestora ,,Acest ultim avantaj a funcţionat foarte bine, mai
ales asupra populaţiei neşcolite din oraşele mici sau satele izolate, a căror mentalitate putea fi
uşor influenţată prin televiziune, mai ales dacă nu aveau alte mijloace de informare.”91
Vladimir Tismăneanu în anul 1988 prezicea că urmașul lui Ceaușescu la conducerea țării
va beneficia de anumite avantaje ca, popularitatea excesivă, primirea bună, toate acestea fără a
face ceva în acest sens decât să renunțe la câteva legi nepopulare, fapt pe care Ion Iliescu în
primele sale patru luni de guvernare a reușit să ia câteva măsuri populare, precum renunţarea la
raţionalizarea alimentaţiei şi revenirea la programul normal de televiziune, care includea şi
numeroase emisiuni despre activitatea noii puteri.92
În ceea ce privește textul Noii Constituții, principiul separării puterilor în stat care garanta
democrația țării nu este nici măcat anunțat. Singura consacrată în teoria dreptului constituâional
este noțiunea de putere. Bicameralismul, de asemenea, este enunţat doar formal (Art.58(2)) 93, dar
în realitate activităţile lor nu diferă, ci mai degrabă cele două Camere lucrează în paralel; chiar şi
modul de alegere este identic (Art. 59(1)).94 Apoi, Art.7595 consacră şi mai mult apropierea celor
două Camere. Alte întrepătrunderi ale „autorităţilor statului” sunt semnalate de Ruja Nicolae, în
89
Florin Abraham, România de la comunism la capitalism, 1989-2004. Sistemul politic, Bucureşti: Editura Tritonic,
2005, p.44-45.
90
Ibidem., p.45.
91
Tom Gallagher, Democraţie şi naţionalism în România, 1989-1998, Bucureşti: Editura All, 1999, p.129.
92
Tom Gallagher, Furtul unei naţiuni: România de la comunism încoace, Bucureşti: Editura Humanitas, 2004,
p.131.
93
„Art.58(2): Parlamentul este alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat” în Ion Moraru, Gheorghe Iancu,
Constituţiile Române, Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1995, p.202.
94
„Art.59(1): Camera Deputaţilor şi Senatul sunt alese prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat,
potrivit legii electorale” în Ibidem., p.202.
95
„Art.75: Proiectele de legi sau propunerile legislative adoptate de una din Camere se trimit celeilalte Camere a
Parlamentului. Dacă aceasta din urmă respinge proiectul de lege sau propunerea legislativă, ele se trimit, pentru o
nouă dezbatere, Camerei care le-a adoptat. O nouă respingere este definitivă” în Ibidem., p.209.
38
teza sa de doctorat intitulată Controverse privind teoria sparaţiei puterilor în stat. El observă
cum preşedintele desemnează candidatul pentru funcţia de prim-ministru şi numeşte Guvernul pe
baza votului de încredere acordat de Parlament şi de asemenea, la propunerea primului-ministru,
poate numi sau revoca ceilalţi miniştri (Art.85) 96; preşedintele numeşte în funcţie judecătorii şi
procurorii la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii; Parlamentul îl poate suspenda pe
preşedinte din funcţie sau îl poate trimite în instanţă pentru infracţiuni de înaltă trădare
(Art.84(3))97; Parlamentul trebuie să aprobe o serie de acte ale preşedintelui (Art.99(2)) 98;
Guvernul are drept de iniţiativă legislativă şi prioritate din acest punct de vedere (Art.73(1)) 99;
membrii Curţii Constituţionale sunt numiţi de preşedinte şi Parlament (Art.140(2)) 100; primul-
ministru îl poate invita pe preşedinte să participe la lucrările Guvernului (Art.87101)102.
Constituția din 1991, în comparație cu celelalte constituții de până acum este cea mai
lungă, aceasta având 152 de articole.
În ceea ce priveşte Titlul II, ce stipulează drepturile şi libertăţile omului, Tiberiu Dianu
desprinde din analiza lui două constatări:
1. că drepturile şi libertăţile menţionate sunt limitate adesea de legi ordinare ulterioare;
2. că apar instituţii nou reglementate, ce nu îşi au locul sau justificarea în tradiţia

constituţională a României, fapt ce ridică probleme cu privire la eficienţa lor viitoare.103
De exemplu, Art.30(1) spune că libertatea de exprimare este inviolabilă, dar în

completarea lui vine alin.7, prin care este interzisă defăimarea ţării şi a naţiunii (aici fiind vizaţi
96
„Art.85(1): Preşedintele României desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru şi numeşte Guvernul
pe baza votului de încredere acordat de Parlament. (2) În caz de remaniere guvernamentală sau de vacanţă a
postului, Preşedintele revocă şi numeşte, la propunerea primului-ministru, pe unii membri ai Guvernului” în Ibidem.,
p.212.
97
„Art.84(3): Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, pot hotărî punerea sub acuzare a Preşedintelui
României pentru înaltă trădare, cu votul a cel puţin două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor.[...]” în
Ibidem., p.212.
98
„Art.99(2): Decretele emise de Preşedintele României în exercitarea atribuţiilor sale prevăzute în articolul 91
alineatele (1) şi (2) , articolul 92 alineatele (2) şi (3) , articolul 93 alineatul (1) şi articolul 94 literele a) , b) şi d) se
contrasemnează de primul-ministru” în Ibidem., p.216.
99
„Art.73(1): Iniţiativa legislativă aparţine Guvernului, deputaţilor, senatorilor[...]” în Ibidem., p.208.
100
„Art.140(2): Trei judecători sunt numiţi de Camera Deputaţilor, trei de Senat şi trei de Preşedintele României” în
Ibidem., p.230.
101
„Art.87(1): Preşedintele României poate lua parte la şedinţele Guvernului în care se dezbat probleme de interes
naţional privind politica externă, apărarea ţării, asigurarea ordinii publice şi, la cererea primului-ministru, în alte
situaţii.(2) Preşedintele României prezidează şedinţele Guvernului la care participă” în Ibidem., p.212.
102
Nicolae Ruja, Controverse privind teoria separaţiei puterilor în stat, Cluj-Napoca, 1995, cap. IV-VI, p.56-126.
103
Tiberiu Dianu, Constituţia României din 1991, București: Editura Oscar Print, p.15.
39
cei care ar critica conducerea); dreptul la învăţătură este garantat prin Art.32(1), dar dreptul
minorităţilor de a învăţa în limba maternă este lăsat la latitudinea unei legi ulterioare (alin.3);
Art.39(1) spune că munca forţată este interzisă, dar alin.2 lit.c spune că nu constituie muncă
forţată „prestaţiile impuse în situaţia creată de calamităţi ori de alt pericol, precum şi cele care
fac parte din obligaţiile civile normale stabilite de lege” 104 (Tiberiu Dianu spune că această
formulare aminteşte de „muncile patriotice” din timpul lui Ceauşescu)105; Art.40(1) conferă
dreptul la grevă, dar acesta este limitabil prin lege ulterioară (alin.2); dreptul la proprietate este
menţionat abia în Art.41, unde este garantat, dar şi el este limitat prin lege. Art. 43(1) prevede
obligaţia statului de a lua măsuri pentru a asigura cetăţenilor un nivel de trai decent, formulare
din nou ambiguă: cine stabileşte ce înseamnă ,,decent” şi după ce standarde? Art.48(1) prevede
dreptul celui vătămat de o autoritate publică, iar alin.2 prevede că limitările şi condiţiile se
stabilesc prin lege. Apogeul acestor limitări este dat de existenţa Art.49, intitulat absolut
ostentativ ,,Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi”, fără a se specifica clar
care sunt aceste limitări. Alte articole vin cu greşeli de exprimare sau inconsecvenţă. Un foarte
bun exemplu este Art.38(3)106, unde formularea conţine doi termeni ce se contrazic, ,,în medie” şi
,,maxim”, deoarece media este rezultatul unui raport dintre un minim şi un maxim (4-6 ore sau
10-12 ore, în funcţie de domeniul de activitate), pe când formula ,,cel mult” înseamnă că niciun
domeniu nu poate avea o zi de muncă mai lungă de atât, ceea ce contravine realităţii.
104
Ioan Muraru și Gheorghe Iancu, Constituţiile Române, Bucureşti: Editura Regia Autonomă „Monitorul Oficial”,
1995, p.196.
105
Tiberiu Dianu, Constituţia României din 1991, București: Editura Oscar Print, p.16.
106
„Art.38(3): Durata normală a zilei de lucru este, în medie, de cel mult 8 ore” în Ioan Muraru, Gheorghe Iancu,
Constituţiile Române, Bucureşti: Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, 1995, p.196.
40
CAPITOLUL III.
STUDIU DE CAZ: ANALIZA COMPARATIVĂ A

PROGRAMULUI POLITIC PNL INTERBELIC VS PNL DUPĂ
1989
Programul politic al Partidului Naţional Liberal în perioada interbelică:
 Vom închina toate puterile noastre consolidării Unității Naționale;

 Vom da României întregite Constituția așteptată;
 Vom face o politică de dreptate socială, asigurând astfel democrației sănătoase liniștea
necesară pentru a dezvolta roadele dobândite prin sufragiul universal;
 Vom desăvârși pentru țărani aplicarea reformei agrare și vom veghea la îmbunătățirea
stării lor materiale, culturale și morale;
 Ne vom strădui să îmbunătățim soarta muncitorimii de la orașe și să o înzestrăm cu
legiuirile cerute de netăgăduitele ei nevoi;
 Nu vom cruța nimic pentru a reda țării situația financiară la care are dreptul potrivit
bogățiilor și tradițiilor ei;
 Vom pune capăt risipei banului public prin economii și vom căuta să restabilim echilibrul
bugetar prin revizuirea completă a impozitelor ce s-au pus acum în urmă;
 Vom scădea și desființa impozitele ce nu erau cu adevărat cerute de nevoile statului;
 Vom urma o politică economică care să îngăduiască sporirea producției și să înlesnească
exportul ei, aducând astfel propășirea întregii economii naționale și prin aceasta ieftinirea
traiului;
 Toate silințele noastre vor fi îndreptate spre o bună și cinstită administrație. Statul,
județele și comunele trebuiesc administrate cu grijă și spre folosul obștesc;
 Vom lua măsuri energice împotriva tuturor abuzurilor săvârșite care au adus țării atâtea
pagube de ordin material și moral;
41
 Vom asigura tuturor cetățenilor României Mari, de orice rasă, limbă și confesiune ar fi ei,
drepturile culturale și religioase ce li se cuvin;
 În sfârșit, vom căuta, prin întărirea situației interne și printr-o politică externă de pace și
de demnitate, să restabilim prestigiul României în afară.107
Partidul Național Liberal și-a făcut apariția pe scena politicii românești prin contribuția
curentului secolului al XIX-lea numit liberalism.
Principiile liberale au existat pe teritoriul românesc încă dinaintea formării PNL-ului.

Acestea au rămas neschimbate de-a lungul timpului și erau răspândite prin propagandă
politică: ,,tipar liber, adunări libere, cuvântare liberă, spre a vorbi și a scrie cele de folos, spre a
face cunoscut adevărul”.
O trăsătură caracteristică liberalismului era naționalismul care în prim plan avea ideea de
dobândire a suveranității depline a statului din punct de vedere politic și economic și bineînțeles
desăvârșirea unității în spațiul etnic.
Dorința PNL-ului a fost aceea de a aduce la conducerea țării, un guvern de orientare

liberală, un guvern care să fi capabil să transforme în proiecte de lege, anumite idei doctrinare.
Doctrina liberală a fost aceea de a asigura egalitatea politică și de a aduce îmbunătățiri condiției
materiale a maselor populare.
Obiectivele Partidului Național Liberal ce vizau dezvoltarea țării din punct de vedere
economic au fost următoarele: edificarea rețelei de căi ferate, încurajarea industriei naționale,
înființarea camerelor de comerț, înființarea instituțiilor de credit. În vederea promovării politicii
naționale, I. C. Brătianu a enunțat doctrina „Prin noi înșine!”, care reclama dezvoltarea
economică prin propriile forțe.
O altă idee liberală era aceea de lărgire a sistemului electoral pe baza principiului votului
universal: „Sufragiul universal cu reprezentţiunea proporţională – se menţiona în program – este
idealul Partidului Naţional Liberal. Către dânsul ne vom îndruma şi vom tinde a-l realiza prin
Ioan Scurtu, C. Mocanu și D. Smârcea, Documente privind istoria României între anii 1918-1944, București:
107
Editura Minorităților naționale, vol. I, 1995, p. 307.
42
reforme treptate, răspândind tot mai mult în păturile sociale luminile unei instrucţiuni solide şi
sănătoase”. 108
PNL-ul reprezenta interesele burgheziei, atât finaciare, cât și industriale. Acesta a

dezvoltat teoria liberalismului politic, adică burghezia avea rol conducător, iar societatea se
organiza pe fondul relațiilor dintre armonie și echilibru social.
Această formațiune politică a venit în sprijinul reformelor, susținând ideea reformei

agrare și electorale și a adoptat anumite măsuri ce au dus la constituirea Constituției din 1923.
Din anul 1930, când la conducere este ales I. G. Duca, PNL-ul începe lupta pentru
refacerea organzațiilor județene și a creșterii prestigiului partidului.
Liberalismul din perioada interbelică a preluat de la liberalismul anterior acestei perioade,

trei elemente de bază, definitorii acestui curent și anume: ideea modernizării țării și a protejării
acesteia, ideea proprietății private și ideea priorității intereselor întreprinzătorilor autohtoni la
care s-au adus câteva inovații: accelerarea rolului statului în industria țării și dezvoltarea
întreprinderilor private autohtone și luarea în colimator unele probleme de natură socială ivite
datorită efectelor economice negative din acea perioadă: inegalitatea în venituri, șomajul,
menținerea unor vestigii feudale.
Doctrina liberală este caracterizată prin 4 idei esențiale: ordinea în stat, armonia socială,
colaborarea cu străinătatea și dezvoltarea forțelor naționale.
Programul politic al Partidului Naţional Liberal după 1989:
După revoluția din 1989, liberalii au încercat să readucă în planul politicii românești
principiile, valorile și programul de guvernare din perioada interbelică.
Liberalismul „este o etică individualistă, edificată în timp pe fundamentele dreptului

natural, în primul rând pe libertăţile civile şi politice: de acţiune, de gândire, de conştiinţă, de
asociere” 109
108
Damian Hurezeanu și Gheorghe Sbârnă, Partide şi curente politice în România. 1821-1918, București: Editura
Eficient, 2000, pp. 152-153.
109
Virgil Mărgineanu, Studii de sociologie politică, București: Editura Albatros, 1997, p.321.
43
Conceptul clasic al curentului liberal punea accentul pe proprietatea privată, autonomia
vieții economice și neintervenția statului în mecanismele pieței libere. Acesta ar putea fi
caracterizat prin triada libertăților susținute: libertățile civice, politice și economice.
Partidul Național Liberal s-a conturat din punct de vedere ideologic, poate cel mai bine.
Astfel evoluția doctrinară a liberalilor este marcată prin câteva etape:
 1990 – lupta pentru drepturile individuale și pentru o economie de piață;

 1997-2000 – clasa de mijloc și problema proprietății;
 2004-2008 – guvernarea liberală;
 2010 – dimensiunea socială a PNL-ului;
PNL-ul a fost unul din partidele politice românești care s-a menținut în funcția de
conducere, experimentând de-a lungul timpului numeroase forme de organizare. Alianțele
politice formate după anul 1989 s-au dezis de vechile idei doctrinare, astfel în anul 1990
programul PNL-ului a introdus printre deziderate și structurarea unui sistem economic viabil,
instaurarea unei democrații reale, proprietatea particulară, libera concurență și economia de piață.
Principiile fundamentale ale liberalismului din perioada postdecembristă includeau:

libertatea politică, libertatea economică bazată pe proprietatea particulară şi realizată prin
economia de piaţă reglată în sistemul cererii şi ofertei prin libera concurenţă şi libertatea
culturală. Cu toate acestea, viziunea asupra statului a avut o componentă mai degrabă
neoliberală, intervenţionismul în politicile sociale devenind o prioritate în programul său politic.
Obiectivul politicii din punct de vedere economic, conform programului PNL din 1990
este acela de a forma o economie liberală organizată în conformitate cu cerințele pieței la a cărei
bază se afla proprietatea privată, aceasta fiind unica soluție pentru o economie umană.
În privința sprijinirii clasei de mijloc, precum și a politicilor sectoriale, PNL-ul nu a

acordat, din păcate, o atenție deosebită, acesta sprijinind în concordanță cu prevederile doctrinei,
oamenii de afaceri foarte bogați.
44
În conformitate cu programul Partidului Național Liberal din 1997, acesta poate fi
considerat promotorul libertății individuale, sociale (dezvoltarea clasei de mijloc), economice
(adeptul capitalismului și al economiei de piață) și politice.
În privința economiei de piață, opțiunea politică a pus accentul pe libertate (1990),

descentralizare (1992) și privatizare (1996-1997). Perioada 2000-2004 este marcată de problema
proprietății, apoi 2004-2008 accentul cade pe reducerea fiscalității o data cu introducerea cotei
unice de 16%, aceasta sprijinind inițiativa capitalului privat, dar slăbit în același timp bugetul.
Printre prioritățile Alianței DA s-au aflat și mediul de afaceri, sănătatea, educația,

domeniul social și cel agricol. Obiectivul principal al programului PDL din anul 2007 a fost de a
dezvolta societatea românească democrată prin intermediul promovării valorilor și principiilor
libertății, responsabilității și solidarității.
În vederea creșterii nivelului de trai al cetățenilor se continuau eforturile de integrare în

structurile europene şi euroatlantice. Printre principiile de bază se numără și proprietatea privată
și economia de piață, consolidarea democrației, recunoașterea rolului tradițional al familiei, al
religiei și al comunității, întărirea societății civile, păstrarea identității naționale, capitalismul
concurenței oneste.
45
fiscalitate
Programul de pensii
educație
guvernare
PNL
2009-2011
Privatizări piața muncii
Fig. 1. Programul de guvernare PNL (2009-2011)
PNL INTERBELIC PNL DUPĂ 1989

1.Egalitatea în drepturi a tuturor cetățenilor 1. Apărarea drepturilor individului și familiei,
2. Schimbul liber de valori și economice și
indiferent de naționalitate;
culturale,
2. Lichidarea analfabetismului;
3. Accesul liber și egal la educație,
3. Aplicarea doctrine ,,Prin noi înșine!”
4. Pluralism politic,
4. Stabilizarea financiară;
5. Consolidarea sistemului democratic și a
5. Refacerea și dezvoltarea economică a țării;
securității naționale.
6. Unificarea administrativă și legislativă.
6. Structurarea unui sistem economic viabil;
Măsuri adoptate:
7.Instaurarea unei democrații reale;
1. Decretul de lege pentru reforma agrară;
8. Proprietatea particular;
2. Legea minelor din 1924;
9. Libera concurență și economia de piață.
3. Legea electorală din 1926.
Teoreticieni liberali: Ion C.Brătianu, Vintilă
Principii fundamentale: libertatea politică,
Brătianu,I.G.Duca, C.A.Rosetti,
libertatea culturală, libertatea economică.
I.I.C.Brătianu etc.
46
Principii clasice: egalitatea tuturor cetățenilor
în fața legii, proprietatea privată, libera
circulație a mărfurilor și oamenilor.
Particularitățile liberalismului românesc:
protecționismul comercial, intervenționismul
protecționist, naționalismul.
CONCLUZII
Cu toate că România a suferit de numeroase separații politice, aceasta a dobândit o

realizare unitară care a reușit să își păstreze atât organizarea tradițională, cât și instituțiile. O
formare din punct de vedere cultural și care avea să străbată epoca modernă s-a simțit încă din
secolul al XVIII-lea. Un loc și un rol deosebit în cadrul caracteristicilor dominante din viața
socio-politică și economică l-au avut cele două clase conducătoare, și anume: Partidul Național
Liberal și Partidul Conservator, partide care aveau în comun dorința de dezvoltare și modernizare
a țării noastre.
Burghezia însă, a văzut acest demers de dezvoltare, conform intereselor sale; astfel PNL
este văzut ca susținător în vederea dezvoltării industriei, consolidarea independenței pe plan
economic, dar și afirmarea elementului național. Conservatorii, însă, de partea cealaltă considera
procesul de modernizare ca fiind unul de lungă durată, proces care nu ar trebui să aibă influențe
sau să afecteze interesele economice și politice.
Lucrarea de față încearcă să demonstreze că România deține toate condițiile în vederea

formării unui regim burghez. S-a concretizat faptul că țara noastră, încă din 1866 a deținut una
dintre cele mai dezvoltate și evaluate constituții din întreaga Europă. Având ca fundament
această constituție, a luat ființă în România un sistem democratic format din mai multe partide,
respectiv parlamente.
47
Alături de Marea Unire au fost elaborate anumite reforme de tip democratic, precum votul
universal, reforma agrară, egalitatea cetățenilor indiferent de naționalitate, reforme ce au fost
introduce în Constituția din 1923.110 Regimul democratic devine foarte bine dezvoltat, mai ales
după anul 1918, ca urmare a creșterii gradului de conștiință politică, dar și în urma intrducerii
votului universal. România, din numeroase puncte de vedere a fost un model politic pe care
statele din arealul geografic și l-ar fi dorit. Privite ca condiție necesară și obligatorie în evoluția
societății, cercurile politice au parcurs un traseu de înțelegere a necesității reformelor.
Consecințe importante în procesul de democratizare a României a avut și deplinătatea unității,
precum și transformările ei de-a lungul vremii.
Constituția din 1923 a avut o contribuție de seamă în ceea ce privește consolidarea Marii
Uniri, consfințiind regimul democratic. Unele țări europene au permis instalarea regimurilor
dictatoriale și fasciste, însă România și-a păstrat regimul democratic în perioada interbelică
asumându-și consecințele unei asemenea situații asupra politicii interne și externe111.
Sistemul vieții politice românești bazat pe democrație a fost cel care a favorizat nașterea și
apariția PNL-ului. Acesta în societatea româneacă a fost văzut ca o gândire de receptare, liberalii
fiind cei care au creat acest current, schimbându-i doar obiectivele în raport cu ideile și practicile
occidentale. Paul Zota recunoștea că PNL-ul ,,nu este un partid liberal în ortodoxul sens al
cuvântului”112. Practica guvernamentală de secol XIX a Partidului Național Liberal a favorizat
intervenționismul de stat și pentru că acesta a adoptat principiile liberalismului francez a căpatat
denumirea de liberal. În țara noastră, acest partid a promovat ideea de dezvoltare pe plan
economic și politic, beneficiind de conducători cu bune cunoștiințe atât în domeniul politicii
naționale, cât și în domeniul politicii internaționale, precum și de un puterninc fundament
economic ce a condus la o colaborare importantă cu monarhia și o bună adaptare la nevoile
moderne ale societății din vremea respectivă.
Cu astfel de calități în bagajul său, Partidul Național Liberal a reușit în România să domine
planul politic atât în perioadele lui de guvernare, cât și atunci când se afla în opoziție.
110
Gh. Platon et al., Cum s-a înfăptuit România modernă?, Iași: Editura Universității Alexandru Ioan Cuza, 1993, p.
343.
111
Ibidem.
112
Ovidiu Buruiană, Liberalii, Iași: Editura Unniversității ,,Al. Ioan Cuza”, 2013, p. 86.
48
BIBLIOGRAFIE
1. Alexandrescu, Ion, Urmări produse în evoluția economico-socială a României de

legislația adoptată după Marea Unire în Parlamentul României. Istoria Senatului
României, Editura Monitorul Oficial, București, 2004.
2. Axenciuc, Victor, Evoluția economică a României. Cercetări statistico-istorice 1859-
1947, vol. II, București: Editura Agricultura, 1996.
3. Bărbulescu, Mihai; Deletant, Dennis et al., Istoria României, București: Editura Corint,
2007.
4. Boari, Vasile; Vlas, Natalia și Murea, Radu, România după douăzeci de ani, Volumul I,
Bucureşti: Editura Institutului European, 2010.
5. Buruiană, Ovidiu, Liberalii, Iași: Editura Universității ,,Alexandru Ioan Cuza”, 2013.
6. Buzatu, Gheorghe, Enciclopedia României, vol. I, Iasi: Editura Tipo Moldova, 2010.
7. Constantinescu, N.N., Istoria economică a României, vol.1, Ediția a II-a, București:
Editura Economică, 1998.
8. Corneliu Zelea Codreanu “Pentru Legionari” în Nicu Cracea, Dezvăluiri legionare, vol.
I, București: Editura fundației “Buna vestire”, 1944.
9. Diamond, Larry et al., traducere de Magda Muntean și Aurelian Muntean, Cum se
consolidează democraţia, Bucureşti: Editura Polirom, 2004.
10. Gallagher, Tom, traducere de Simona Ceauşu, Democraţie şi naţionalism în
România.1989-1998, Bucureşti: Editura All Educaţional, 1999.
11. Georgescu, Vlad, Istoria românilor. De la origini până în zilele noastre, București:
Editura Humanitas, București, 1992.
49
12. Ioan, Turc, Modernizarea țării în doctrina liberalismului românesc, Cluj, 2011.
13. Ion Scurtu, Ion Bulei, Democrația la români 1866 – 1938, Editura Tipo Moldova, Iaşi,
2010.
14. Mungiu Pippidi, Alina, Politica după comunism. Structură, cultură şi psihologie politică,
Bucureşti: Editura Humanitas, 2002.
15. Negoita, Florin, Istoria statului si dreptului românesc, București: Editura Universul
Juridic, 2013.
16. Negulescu, P.P., Partidele politice, București: Editura Garamond, 1923.
17. Noica, Constantin, Liberalismul din România – teorie şi practică, vol. IV, București:
Editura Institutului de științe politice şi relații internaționale, 2008.
18. Păun, Ștefan, Sistemul politic al României în secolul XX. Evoluția Partidului Național
Liberal în perioada 1918-1938, București: Editura Fundației Culturale Dimitrie
Bolintineanu, 2000.
19. Platon, Gheorghe; Russu, V. et al., Cum s-a înfăptuit România modernă?, Iași; Editura
Universității Alexandru Ioan Cuza, 1993.
20. Scurtu, Ioan, Istoria României în anii 1918-1940, București: Editura Didactică și
Pedagogică, R.A..
21. Scurtu, Ioan, Istoria contemporană a României (1918-2007), București: Editura
Fundației România de Mâine, 2007.
22. Scurtu, Ioan; Buzatu,Gheorghe, Istoria românilor în secolul XX, București: Editura
Paideea, 1999.
23. Șerbanescu, Ilie, Colonialismul actual și colonia sa România, București: Editura Sens,
2018.
24. Zeletin, Ștefan, Neoliberalismul, București: Editura Scripta, 1992.
50

102 Ani de Liberalism Românesc

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

102 Ani de Liberalism Românesc

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA ‘’BABEȘ-BOLAY” CLUJ-NAPOCA

FACULTATEA DE STUDII EUROPENE

Conf. univ. dr.: Paula Mureșan

Bogdan Liviu Pop

102 ANI DE LIBERALISM ROMÂNESC

Conf. univ. dr.: Paula Mureșan

Bogdan Liviu Pop

-rezumarea ideilor altori autori deține referința precisă la textul original.

Absolvent: BOGDAN LIVIU POP

CAPITOLUL I. ROMÂNIA INTERBELICĂ (1918-1938)

1.1. Context politic……………………………………………………………….7

CAPITOLUL II. ROMÂNIA DUPĂ

2.2. Context economic…………………………………………………………….34

2.3. Constituția din 8 decembrie 1991…………………………………………….37

CAPITOLUL III. STUDIU DE CAZ: ANALIZA COMPARATIVĂ A

Liberalismul reprezintă un curent ideologic social-politic, economic și național care și-a

Liberalismul în Europa occidentală a evoluat în același timp cu dezvoltarea burgheziei și

În țara noastră, curentul liberal apare, nu ca un proces de legi obiective, ci ca o înșiruire

În plină perioadă de afirmare a conștiinței naționale, fiind contestați până și ca neam,

1.1. Context politic

Rezultatul hotărârii luate în marile adunări de la Alba-Iulia, Cernăuți și Chișinău a fost

În primul rând se observă modificări în ceea ce privește suprafața, aceasta crescând de la

Imaginea României a fost transformată radical în urma marilor reforme adoptate la

Sistemul politic românesc interbelic a cunoscut o evoluție semnificativă, evoluție

 descompunerea partidelor conservatoare;

Între 1881 și 1947 România ca formă de guvernământ a fost monarhie constituțională.

După renunțarea la funcție a domnitorului A. Ioan Cuza, revine ideea de aducere la

Doctrina elaborată de Brătianu exprima convingerea nestrămutată că prin noi înșine

Țărăniștii au pus pe primul plan agricultura, dorința de ajutorare a micilor gospodari,

I.C.Brătianu aflat la conducerea liberalilor, reintroduce pentru prima oară cenzura de la

Concomitent pe fondul slăbirii liberalismului, extrema dreaptă: Garda de Fier, scoasă în

Profitând de slăbiciunile guvernării O. Goga, mai ales de înclinațiile antisemite exagerate

Instituționalizarea noului regim, urmată de introducerea cenzurii la nivelul întregii țări, a

În vederea analizării principalelor carențe ale democrației românești, care au dus la

Rezultatul unei astfel de atitudini, a fost neîncrederea maselor alegătorilor în votul

Aceste ample caranțe, precum și altele ce țin de gradul de cultură și înțelegere a

1.2. Context economic

Pentru majoritatea țărilor urmează o perioadă de refacere economică, etapă ce se va

Pe tot parcursul perioadei interbelice, progresul economiei mondiale va aduce avantaje

Anul 1918 va include un proces unitar istoric de desăvârşire naţional-statală pentru

Editura Agricultura, 1996, p.155.

În ansamblu se poate afirma că România nu va reuşi să valorifice pe un plan superior

O reală preocupare a țării noastre a constituit-o încheierea unor tratate de alianţă cu

Sectorul transporturilor şi comunicaţiilor, după întregirea statului roman în 1918, urmează

Finanţele publice erau dezorganizate (circulau mai multe monede), înregistrându-se

1.3. Constituția din 28 martie 1923 și Constituția din 24 februarie 1938

Constituția din 28 martie 1923

Constituția din anul 1923 a reprezentat documentul oficial de naștere a neoliberalismului

Constituția a fost supusă unor dezbateri parlamentare după ce a fost adoptată de

Constituția a extins cadrul emancipării și participarea cetățenilor la viața publică și după

Legea fundamentală preciza foarte clar prerogativele suveranului și condițiile succesiunii

Constituția din 24 februarie 1938

În legătură cu drepturile românilor, unele sunt restricționate cum ar fi: libertățile de

ROMÂNIA DUPĂ 1989

2.1. Context politic

Un moment fundamental al oricărui stat de drept era reprezentat de adoptarea Legii

Alături de un sistem pluripartidist, aceste valori prevăzute de Constituție corespund unui

Începând cu anul 1990, principalele probleme cu care guvernele României s-au

Câștigarea alegerilor de către partidele anticomuniste a venit destul de târziu pentru a

România la fel ca alte state est-europene au lăsat tranziția postcomunistă pe baza

Tranziția postcomunistă a fost văzută ca un proces de înlocuire a vechilor intituții (cele

2.2. Context economic

Perioada postdecembristă este perioada în care societatea românească, din punct de