6 OCTOMBRIE 2020

CURSUL 1 MCS

1. METODE, TEHNICI, PROCEDEE, METODOLOGIA CERCETĂRII- precizări

conceptuale
2. CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ – noțiuni introductiv: concept, caracteristici, tipuri)
Ştiinţa se referă:
- La cunoştinţe veridice despre realitatea obiectivă şi subiectivă.
- La cunoaştere: cunoştinţe sistematizate despre un domeniu. Acest ansamblu de cunoştinţe
reunite în baza unor principii şi legi este într-o continuă înnoire şi devenire, fapt ce justifică
atribuirea unor înţelesuri specifice ştiinţei.

Metoda – termenul provine din greaca veche (methodos înseamnă cale, drum, mod de
expunere) şi indică totalitatea demersurilor prin care omul reuşeşte să cunoască un anumit
fenomen, să producă un obiect sau să provoace conştient modificări în realitatea materială.
 mod sistematic de cunoaştere, care are un concept propriu şi un procedeu propriu
(Gagea, 1999);
 modalitate de obţinere a unor anumite rezultate în cunoaştere şi în practică (Epuran,
2005);
 sistem de norme ce organizează mental, în prealabil, demersul de cunoaştere sau pe cel
practic - material;
 Conform Dicţionarului de filosofie (2009), metoda reprezintă „aspectul teoretic cel mai
activ al ştiinţei, care jalonează calea dobândirii de cunoştinţe noi”. Gândirea metodică
asigură coerenţa logică internă şi concordanţa imaginilor noastre mentale cu realitatea
obiectivă (Chelcea, 2010: 31).

Așadar, prin metodă se înţelege modul de cercetare, sistemul de reguli şi principii de

cunoaştere şi transformare a realităţii obiective.
Metoda operează după reguli standard, riguroase, uniforme şi relativ constante, iar dacă
prezintă variaţiuni, acestea sunt de asemenea definite cu precizie (fără caracterul standard nu ar
exista nici reguli, nici metode, nici logică).
Datorită faptului că metoda, prin latura ei obiectivă, se bazează pe un sistem teoretic obiectiv-
adevărat, ea nu poate fi incorectă; incorectă poate fi numai aplicarea ei de către cercetător.
Atenţie la faptul că metoda nu se referă numai la modalitatea obţinerii cunoştinţelor, ci
şi la modalităţile de acţiune practică, transformatoare a realităţii, având un evident
caracter praxiologic.
Caracterul ştiinţific al unei metode, eficienţa ei practică depinde de reflectarea veridică a
fenomenelor studiate, a legilor lor obiective. Sursa metodei se află în realitatea obiectivă. Metoda
se află în unitate indisolubilă cu teoria (apărând ca un rezultat al cunoaşterii realităţii obiective,
metoda devine o premisă a cercetării ei ulterioare).
Metoda ştiinţifică este fundamentală pentru investigația științifică și pentru dobândirea de
către comunitatea științifică de noi cunoștințe bazate pe dovezi fizice. Feerer, (apud Epuran,
2005) consideră că metoda științifică este calea prin care sunt dobândite cunoştinţe (pe baza
1
cunoştiţelor anterioare) şi o încercare de extindere a sistemului de cunoştinţe. Sistemul metode de
cercetare folosite în majoritatea ştiinţelor sunt: observaţia, experimentul, modelarea, statistica și
ancheta.
Tehnicile, ca organizare instrumentală a unei activităţi, procedeele, ca modalități concrete de
operare într-o acţiune și operaţiile, ca elemente primare ale unei acţiuni, pot produce, prin
inovare sau restructurare, schimbări de metode şi regândirea unei întregi metodologii (Niculescu,
2002). Tehnicile cuprind o serie de operaţii specifice, cum ar fi tehnicile de înregistrare şi
prelucrare a datelor, efectuate manual sau cu ajutorul aparaturii electronice. Tehnicile determină
procedeele, care, la rândul lor, condiţionează metodele.
Procedeul reprezintă o secvenţă unitară de aplicare a uneia sau mai multor metode. Este
un auxiliar al metodei, fiind subordonat acesteia (exemplu: metoda power-training - pentru forţa
explozivă are ca procedee şi mijloace: sărituri, exerciţii cu partener, cu minge).
În accepţiunea lui Chelcea (2010), procedeul reprezintă „maniera de acţiune”, de utilizare
a instrumentelor de investigare, care nu sunt altceva decât uneltele materiale (foaie de
observaţie, fişă de înregistrare, ghid de interviu, test creion-hârtie sau aparat etc.) de care
se servește cercetătorul pentru cunoaşterea ştiinţifică a fenomenelor socioumane.
În categoria instrumentelor de investigare sunt incluse şi aparatele de înregistrare a
comportamentelor (aparatul de fotografiat, de filmat etc.), de măsurare a senzaţiilor (kinezimetru,
olfactometru, algometru etc.), de declanşare a reacţiilor comportamentale (generator de sunete,
etc) (Chelcea, 2007: 70).
Relaţia metodă-tehnică-procedeu se presupune a fi una inclusivă; altfel spus, orice metodă
are un procedeu propriu, standardizat, iar procedeul cuprinde tehnici standardizate.

METODOLOGIA CERCETĂRII:
Analiza principiilor metodelor, regulilor și postulatelor. Se referă la rațiunea și ipotezele
filosofice care stau la baza unui studiu.

2. CONCEPTUL DE CERCETARE
- Cercetarea este un proces sistematic de descoperire și progres al cunoașterii umane
- „Ansamblu de activităţi şi rezultatele acestora, desfăşurate cu intenţie , deliberat , în
mod sistematic şi ordonat pentru acumularea şi prelucrarea de date – informaţii -
într-un anumit domeniu al realităţii şi pentru utilizarea concluziilor în vederea
realizării unui progres în cunoaşterea şi practica acestui domeniu” (Epuran Mihai,
2005, p. 50)
- Cercetarea este un proces sistematic de descoperire și progres al cunoașterii umane.
Mulți oameni asociază cercetarea doar cu metodele de colectare a datelor, cum ar fi
interviurile și anchetele pe bază de chestionar. Dar colectarea datelor reprezintă numai o parte
a unui proces mai amplu, și celelalte etape fiind la fel de importante.
De ce cercetăm?
• Să investigăm o anumită situație existentă sau o problemă;
• Să găsim soluții de rezolvare a unei probleme;
• Să explorăm și să analizăm mai multe aspecte generale;
• Să construim sau să creăm o nouă procedură de investigare sau un nou sistem;
• Să explicăm un nou fenomen.
2
CARACTERISTICILE CERCETĂRII
 este generată de o întrebare, ipoteză sau problemă specifică.
 urmează un plan sau o procedură specifică – procesul de cercetare.
 vizează sporirea înțelegerii prin interpretarea faptelor și formularea unor concluzii
bazate pe acele fapte.
 argumentare logică pentru susținerea concluziilor.
 se bazează pe cunoștințele anterioare

TIPURI DE CERCETĂRI

ÎN FUNCŢIE DE SCOPUL URMĂRIT :

1. CERCETĂRILE EXPLORATORII - urmăresc dezvoltarea cunoașterii în orice domeniu de
cercetare, atât prin cercetare fundamentală cât și prin cercetări avansate pentru dezvoltarea unor
probleme complexe, prin dobandirea de cunoștinte noi cu privire la fenomene și procese,
formularea și validarea de ipoteze originale, modele conceptuale și teorii.
Sunt definite ca cercetări inițiale într-o idee ipotetică sau teoretică care se desfășoară atunci
când există puține, sau chiar deloc, cunoștințe asupra unui fenomen. Acestea permit
înțelegerea mai profundă a proceselor, fenomenelor, conceptelor avute în vedere și din acest
motiv pot oferi informații de ordin calitativ.
Scopurile acestor cercetări sunt: familiarizarea cu o problemă deja conturată pentru a dobândi o
viziune mai completă asupra ei; identificarea ipotezelor cercetării; cunoașterea complexității
fenomenelor, proceselor etc.

2. CERCETĂRILE DESCRIPTIVE. Orice știință începe prin a fi descriptivă, după care, într-
un studiu mai avansat, se încearcă explicarea teoretică a faptelor. Unele științe rămân
preponderent descriptive - cum ar fi etnografia -, altele fac un salt de la ”graphein” (scris într-o
anume manieră) la ”logos”.
Acest tip de cercetare descrie un fenomen particular, concentrându-se asupra: a ”ce”, ”unde”,
”când” se întâmplă și nu "de ce" se întâmplă. Astfel, un cercetător interesat de explorarea
comportamentului de timp liber a copiilor cu tulburări metabolice, poate constitui o cercetare
descriptivă.

3. CERCETĂRILE EXPLICATIVE. După cum le spune și numele, acest tip de cercetări sunt
implicate în a explica de ce se întâmplă anumite fenomene, precum și în evaluarea relațiilor
cauzale dintre variabile. Cercetările explicative necesită elaborarea unui scurt cadru teoretic,
astfel că explicația să se deducă din date. Astfel, un cercetător interesat de relația dintre tipologia
sporturilor și caracteristicile temperamentale ale sportivilor, poate reprezenta o cercetare
explicativă.

4. CERCETĂTĂRILE PREDICTIVE estimează producerea de fenomene viitoare pe baza

interpretărilor sugerate de cercetările explicative. Astfel, concluziile formulate în cercetările
explicative pot fi utilizate pentru a prezice producerea diferitelor fenomene în viitor.

3
ÎN FUNCŢIE DE APLICABILITATE:
1. CERCETAREA ȘTIINȚIFICĂ FUNDAMENTALĂ sau CERCETAREA PURĂ (Basic
Research în engleza)
= activitatea desfăşurată, în principal, pentru a dobândi cunoştinţe noi cu privire la fenomene şi
procese, precum şi în vederea formulării şi verificării de ipoteze, modele conceptuale şi teorii;
= este căutarea, producerea şi promovarea cunoaşterii ştiintifice şi a cunoştinţelor ştiinţifice
fundamentale.
= cercetare primă sau de bază.

2.CERCETAREA APLICATĂ
= cunoştinţele ştiinţifice fundamentale şi a cunoştintelor empirice într-un produs finit,
proces sau serviciu ce pot avea, în principiu, valoare de piaţă;
= este activitatea destinată utilizării cunoştinţelor ştiinţifice pentru perfecţionarea sau
realizarea de noi produse, tehnologii sau servicii.

Din punct de vedere pedagogic, cele două tipuri majore de cercetare, fundamentală vs
aplicată, se diferenţiează prin:
 Gradul de generalizare a rezultatelor obţinute (transferabilitate ridicată în cercetarea
fundamentală vs trasnferabilitate limitată în cercetarea aplicată);
 Prin gradul de utilitate a rezultatelor obţinute (utilitate practică imediată
absentă/redusă – cercetarea fundamentală; utilitate ridicată – cercetarea aplicată);
 La cercetarea fundamentală accentul este pus pe aspectele teoretice (accent pe aspecte
teoretice, pe cunoştinţele declarative în cercetarea fundamentală spre deosebire de
cercetarea aplicativă unde accentul se pune pe aplicaţii practice, pe cunoştinţe
procedurale.

Cercetarea pentru dezvoltare

= obţinerea rezultatelor dorite.
= dacă cercetarea aplicativă demonstrează posibilitatea rezolvării unei probleme,
cercetarea de dezvoltare realizează practic posibilităţile demonstrate. Aceasta trebuie
organizată după caracteristicile mediului social şi tehnologic existent, iar metodele de lucru
trebuie să corespundă priceperii specialiştilor şi condiţiilor de lucru de care aceştia dispun

Cercetarea pentru inovare

- activitatea este orientată către generarea, asimilarea şi valorificarea rezultatelor
cercetării-dezvoltării în sfera economică şi socială.
 Inovarea de produs.
 Inovarea tehnologică.
 Transfer tehnologic.

4
IN FUNCŢIE DE SURSA DATELOR:
1. CERCETĂRILE PRIMARE se referă la acele cercetări care presupun colectarea datelor
primare prin intermediul unui studiu care utilizează metode de colectare datelor (de exemplu
chestionar, interviu)
2. CERCETĂRILE SECUNDARE (denumite și cercetări de birou) sunt reprezentate de
revizuirile sistematice sau studiile meta-analitice, care se bazează pe analiza și interpretarea
datelor provenite din studii primare.
O revizuire este o evaluare critică a cercetărilor recente pe un anumit subiect. Autorul
trebuie să fie un bun cunoscător asupra literaturii de specialitate. O revizuire implică analiza,
evaluare, precum și integrarea literaturii de specialitate publicate, ceea ce duce de multe ori la
concluzii importante în ceea ce privește rezultatele cercetărilor de până la acel moment.
Meta-analizele reprezintă, la rândul lor, o analiză statistică a rezultatelor conţinute în mai multe
studii individuale.