Capitolul 3

ROLUL ŞI FUNCŢIILE STATULUI ÎN POLITICA TURISTICĂ

Turismul este un fenomen al societăţii contemporane, cu efecte ce nu pot fi

neglijate, pe plan naţional şi internaţional. Pentru multe ţări, turismul reprezintă o adevărată
pârghie de dezvoltare economică. Din acest motiv, statul organizează administrarea
turismului, la nivel naţional şi regional, dezvoltă campanii de promovare etc., acestea fiind
acţiuni ce fac parte integrantă a politicilor turismului.

3.1. Rolul statului în economie

Diferitele curente ale gândirii economice sunt contradictorii, în privinţa rolului pe

care ar trebui să îl joace statul în activitatea economică a unei ţări.
Începând din anii 1990, influenţa curentului liberal s-a făcut resimţită mai mult în
gândirea economică europeană, susţinându-se o intervenţie tot mai redusă a statului,
îndeosebi odată cu extinderea Uniunii Europene. Astfel, au fost aplicate politici de
dereglementare şi de privatizare, menite să lase un rol tot mai important mecanismelor
pieţei.
În privinţa rolului statului în economie există două mari curente de gândire
economică: viziunea liberală şi cea keynesistă1.

 Viziunea liberală
Conform acestei viziuni, rolul statului este diminuat la minimum, deoarece orice
intervenţie din partea acestuia în economie este ineficace şi chiar poate produce prejudicii.
Piaţa trebuie să se autoregleze, trebuie lăsat liber jocul concurenţei între ofertă şi cerere,
urmând ca preţurile să se stabilească în mod liber.
Acţiunea statului se limitează, în aceste condiţii, la garantarea bunei funcţionări a
pieţei şi, în consecinţă, el trebuie să asigure funcţiile tradiţionale, de apărare, ordine internă
şi justiţie. Rolul statului ar trebui să fie neutru, pentru politica bugetară. Este vorba despre
aşa-numitul „stat-jandarm”.

 Viziunea keynesistă
Economia capitalistă nu poate, întotdeauna, să se autoregleze. De aceea, statul
trebuie să intervină, acţionând, în special, asupra cererii globale, prin intermediul bugetului
de stat. Politica bugetară va juca, potrivit acestei viziuni, un rol important în economie. În
situaţii de recesiune, pentru relansarea cererii efective, statul poate să recurgă şi chiar
recurge, frecvent, la un anumit deficit bugetar. Astfel, statul va spori cheltuielile publice,
fără a reduce cererea din partea gospodăriilor (a populaţiei) şi a întreprinderilor. În acest
caz, deficitul va fi doar temporar, pentru că va fi absorbit prin încasările suplimentare, pe
termen scurt. Creşterea cheltuielilor bugetare va induce, astfel, o creştere a producţiei
naţionale, cât şi o creştere a cererii.

1
Dubois, Annie, Economie du tourisme, Editions Castella, Paris, 2005, pp. 78-79

50
 Repartiţia primară a veniturilor fiind inegală, statul va căuta să reducă această
inegalitate, distribuind aşa-numitele venituri de substituţie. Ţinând seama de înclinaţia
marginală pentru consum, distribuţia veniturilor suplimentare va determina o cerere
suplimentară şi, deci, o producţie suplimentară pentru acoperirea acestei cereri. Este vorba,
în acest caz, de „statul providenţial”.

3.2. Mijloacele de acţiune şi limitele intervenţiei statului

Pornind de la premiza că orice activitate a statului are ca scop satisfacerea

intereselor colective, se poate aprecia1 că acţiunea statului se poate realiza prin intermediul
unor procese de reglementare, bugetare şi tarifare, precum şi prin producţia unor bunuri şi
servicii, prin afectarea unor resurse ale statului pentru producerea acestora.
Pentru a-şi atinge obiectivele stabilite în vederea intervenţiei sale în economie,
statul are la îndemână, în principal, următoarele categorii de mijloace:

1. Repartiţia resurselor
Într-o situaţie de concurenţă pură şi perfectă, jocul pieţei nu reuşeşte să realizeze o
repartiţie eficace şi completă a resurselor. Atunci, statul va interveni, preluând sarcina
satisfacerii nevoilor publice (de apărare, justiţie, educaţie, etc.).

2. Redistribuirea veniturilor
Modificând repartiţia veniturilor, prin transferuri între persoane şi grupuri sociale
şi corectând, astfel, inegalităţile provenind din piaţă, statul îşi va asuma unele riscuri pe
care indivizii, membrii societăţii, nu şi le pot asuma singuri (îmbolnăvire, îmbătrânire,
şomaj, etc.). Această activitate a statului, caracterizată, în domeniul turismului, prin
obiective precum dreptul la vacanţe pentru toţi, reducerea discriminărilor voluntare sau
implicite, legate de distribuirea veniturilor sau de diferite categorii socio-profesionale şi,
într-o manieră mai generală, prin susţinerea „turismului social”, care face parte din
politicile de reducere a inegalităţilor.

3. Reglarea activităţii economice

În măsura în care auto-reglarea pieţei nu se realizează, statul caută să menţină
marile echilibre economice, prin diferitele politici pe care le adoptă.
Reglarea activităţii economice se concretizează în încercarea de atenuare a
influenţei factorilor conjuncturali ce afectează producţia, consumul, nivelul preţurilor etc.
În acest sens, ca şi oricare alt sector al economiei, turismul poate fi susţinut şi încurajat
prin acţiuni de politică generală, scopurile urmărite putând viza, de asemenea, crearea unui
climat favorabil investiţiilor întreprinzătorilor, creării de noi locuri de muncă, toate acestea
fiind indispensabile pentru crearea unui context propice consumului de produse turistice,
respectiv pentru impulsionarea cererii turistice.

Limitele intervenţiei statului

Intervenţia statului în economie trebuie să se încadreze, însă, între anumite limite.
Astfel, criza din anii 1970 a coincis cu revizuirea profundă a concepţiilor statelor faţă de

1
Durand, Huguette, Gouirand, P., Spindler, J., Economie et politique du tourisme, Libraire générale de
droit et de jurisprudence, E.J.A., Paris, 1994, pp. 14-15

51
pierderile de eficacitate şi a instrumentelor utilizate, care nu mai pot împiedica creşterea
şomajului şi încetinirea creşterii economice.
Politicile de tip keynesist şi modelul statului intervenţionist sunt profund criticate
de economiştii liberali (care accentuează superioritatea mecanismelor de piaţă şi carenţele
statului). În acelaşi timp, mondializarea economiei pune problema eficacităţii politicilor
economice naţionale1.
Practic, constrângerile privind mediul economic internaţional, în special cel din
Europa, s-au amplificat. Corelarea politicii bugetare a statelor naţionale, membre ale
Uniunii Europene, cu politica bugetară, la nivelul comunitar este recunoscută, deja, ca o
necesitate. Odată cu semnarea, în anul 1991, a Tratatului de la Maastricht, UE a impus
marje de manevră foarte limitate ţărilor semnatare, în special pe cea de menţinere a
deficitului public sub limita de 3% din PIB.
Pe de altă parte, politica monetară dusă de Banca Centrală Europeană se
concentrează pe ţinerea sub control a inflaţiei, pentru a putea menţine marile echilibre
macroeconomice. Dar, în perioadele în care a avut loc aprecierea monedei euro faţă de
dolarul american, inerţia politicilor economice a dus la pierderi însemnate pentru ţările
membre ale UE. O creştere a puterii monedei unice europene încetineşte creşterea
economică europeană, în principal, datorită scăderii exporturilor.

3.3. Sectorul public şi cel privat în domeniul turismului

Cea mai importantă parte a activităţilor din domeniul turismului sunt desfăşurate
de entităţi aparţinând sectorului privat, care creează şi comercializează produsele turistice
destinate consumatorilor – turişti şi realizează prestările de servicii (de transport, cazare,
masă, agrement, tratament balnear etc.) pentru turişti.
Pe de altă parte, sectorul public, reprezentat, în principal, de guvern, la nivel central
şi de autorităţile administraţiei publice, la nivel teritorial (regional, judeţean şi local), care
creează cadrul legal şi organizatoric în limitele căruia să poată funcţiona unităţile
prestatoare de servicii turistice. Prin intervenţia sa, statul contribuie la crearea de noi locuri
de muncă, dar şi la venituri suplimentare pentru bugetul central şi cele locale.
Organizaţiile din turism, publice şi private, pot fi clasificate după următoarele
criterii2 :

 Geografic, criteriu conform căruia există următoarele tipuri de organizaţii :

- internaţionale ;
- regionale ;
- naţionale ;
- provinciale (statale, în cazul statelor federale);
- locale.
 Al proprietăţii, din acest punct de vedere existând 3 tipuri de organizaţii:
- guvernamentale ;
- cvasi-guvernamentale ;
- private.

1
Dubois, Annie, op. cit., p. 82
2
*** International Tourism: A Global Perspective, Madrid, 1997, p. 17

52
  Al funcţiei pe care o îndeplinesc sau după tipul organizaţiei, criteriu după care
deosebim organizaţii :
- de reglementare ;
- de cercetare ;
- de consultanţă ;
- de dezvoltare ;
- de promovare ;
- de educaţie şi formare profesională.
 Al sectorului turistic, în cadrul căruia îşi desfăşoară activitatea, din acest punct de
vedere existând următoarele tipuri de organizaţii :
- din domeniul transporturilor ;
- tur-operatori şi agenţii de turism detailiste;
- din domeniul cazării turistice;
- din domeniul alimentaţiei publice;
- din domeniul agrementului etc.
 Al motivaţiei pentru care au fost create, criteriu conform căruia există două categorii
de organizaţii:
- non-profit;
- de tip economic (profitabile).

Dintre toate aceste categorii de organizaţii, în continuare va fi prezentată, pe scurt,

activitatea principalilor operatori din sectorul privat şi, mai pe larg, rolul şi funcţiile
sectorului public în turism.

3.3.1. Sectorul privat în turism

Multitudinea de servicii ce concură la asigurarea ofertei specifice, adresată turiştilor

determină contribuţia unui număr mare de operatori economici implicaţi în derularea
acestor diverse activităţi. Unii dintre aceştia prestează, în mod direct, servicii turistice, iar
cea mai mare parte a lor sunt agenţi economici privaţi. Pe lângă aceştia, există numeroşi
agenţi economici care îşi desfăşoară activitatea în alte ramuri, care concură însă la buna
desfăşurare a activităţilor turistice, dar şi o serie de organizaţii, locale, naţionale sau
internaţionale, care joacă un rol important în dezvoltarea şi promovarea turismului.
Principalul obiectiv al agenţilor economici din sectorul privat îl constituie obţinerea
de profit, indiferent că este vorba de persoane fizice autorizate, de întreprinderi mici şi
mijlocii sau de mari companii, unele dintre acestea acţionând pe teritoriul unui număr mare
de ţări. Peste tot, în lume, ponderea (ca număr) o au micile întreprinderi, dar puterea
economică o au marile companii. Între unităţile şi operatorii mici, pe de o parte şi cei mari,
pe de altă parte, există relaţii de cooperare.
În ultimele decenii, a crescut numărul operaţiunilor de concentrare în industria
turismului, atât sub forma integrărilor pe orizontală, cât şi a celor pe verticală.

 Integrarea pe orizontală presupune expansiunea unor firme în cadrul aceluiaşi

sector al industriei în acelaşi stadiu al procesului de producţie sau pe aceeaşi treaptă
a lanţului de distribuţie: producţia şi comercializarea voiajelor, transport, hotelărie,
restaurante etc. Lanţurile hoteliere integrate au ajuns, astfel, să deţină peste 25%

53
 din totalul capacităţilor de cazare (iar în multe ţări, chiar peste 50% aşa cum este
cazul Franţei)1.
 Integrarea pe verticală reuneşte, în cadrul aceluiaşi grup, întreprinderi ce
acţionează în diverse stadii ale producţiei turistice sau pe diferite trepte ale lanţului
de distribuţie, aflându-se, de regulă, într-o relaţie de complementaritate. Astfel,
concentrarea pe verticală se poate realiza fie în amonte, când, de exemplu, un lanţ
hotelier îşi crează propria reţea de agenţii de voiaj şi propria campanie de transport
(aerian, de autocare), fie în aval, când o companie de transport îşi achiziţionează
propria reţea de unităţi de cazare (hoteluri sau lanţuri hoteliere) sau în ambele
sensuri (adică atât în amonte, cât şi în aval).

Integrarea verticală a fost evidentă în special în industria voiajelor, sub forma

pachetelor de servicii oferite. Astfel, tur-operatorii mari au încercat să menţină preţurile la
un nivel scăzut, să asigure accesul la un număr mare de destinaţii şi să menţină un anumit
control al calităţii serviciilor, prin implicarea progresivă în toate sectoarele şi stadiile,
pornind de la cererea turistică, trecând prin sectorul transporturilor (în special al celor
aeriene), până la destinaţii (deţinerea sau controlul hotelurilor). Apariţia şi extinderea
voiajelor forfetare (a pachetelor de tip Inclusive-Tour), ratele profiturilor au devenit mai
mici, iar supravieţuirea pe piaţă a început să depindă, tot mai mult, de existenţa unui trafic
turistic pe o scară mai mare2.
Concentrările pot să ia şi forma conglomeratelor, care se realizează prin fuziunea
(absorbţii, achiziţii) unor întreprinderi cu activitate ce nu este complementară sau înrudită.
Integrarea poate continua, până se ajunge la punctul în care corporaţiile îşi extind
activitatea într-un număr, considerat suficient, de ţări, astfel încât operaţiunile lor să devină
multinaţionale sau transnaţionale.
Există şi limite ale integrării, în special în turism, care este o industrie a serviciilor.
De exemplu, cererea pentru turism nu este suficient de uniformă, astfel încât o strategie de
standardizare a hotelurilor să-i mulţumească pe toţi turiştii, ci dimpotrivă, are loc o creştere
a cererii pentru oferte diversificate, chiar personalizate, iar întreprinderile mici şi mijlocii
sunt mai flexibile şi pot oferi, mai uşor, asemenea produse, mai diversificate.

3.3.2. Sectorul public şi politicile în turism

Termenul de « sector public » se referă, în sens larg, la toate organismele statului,

atât cele centrale, cât şi administraţiile regionale şi locale. Sunt utilizaţi o serie de alţi
termeni, asociaţi conceptului de sector public: servicii publice, administraţie publică,
guvern sau stat.
Alocarea puterii formale şi a resurselor necesare unor agenţii publice este
reglementată printr-un sistem complex de legi, convenţii şi instituţii. Preocupările acestor
agenţii publice s-au extins de-a lungul timpului, odată cu sporirea sarcinilor
guvernamentale. Turismul se numără printre acele domenii în care implicarea statului a
crescut, în ultimii ani, chiar dacă, în unele state cu economie dezvoltată, se poate constata
o tendinţă de dezangajare treptată a sa, în privinţa implicării în politicile turistice.

1
Minciu, Rodica, op. cit. (2005), p. 109
2
Stănciulescu, Gabriela, Jugănaru, I.-D., Animaţia şi animatorul în turism, Editura Uranus, Bucureşti, 2006,
p. 29

54
 Politica publică reprezintă esenţa activităţii guvernamentale. Realizarea politicii
publice, inclusiv cea din turism, reprezintă, în primul rând, o activitate politică. Pe de altă
parte, politica publică este influenţată de caracteristicile economice, sociale şi culturale ale
societăţii, precum şi de structurile formale ale acesteia şi de structurile formale ale
guvernului1.
Deşi există diferenţe importante între politicile din turism aplicate în diferitele ţări
ale lumii, pot fi identificate, totuşi, câteva trăsături comune ale acestora. Astfel, politicile
turismului internaţional în rândul ţărilor dezvoltate ar putea fi împărţite în patru etape
distincte (vezi tabelul nr. 3.1).

Tabelul nr. 3.1. :Politicile internaţionale în turism, din anul 1945 şi până în prezent

Perioada Caracteristici
1945-1955 Desfiinţarea sau îmbunătăţirea unor reglementări privind vama,
poliţia, moneda naţională, sănătatea, în perioada de după cel de-
al doilea Război Mondial
1955-1970 Implicarea guvernului în marketingul turismului, în scopul
creşterii încasărilor potenţiale
1970-1985 Implicarea guvernului în realizarea infrastructurii turistice şi
utilizarea turismului ca instrument de dezvoltare regională
1985-prezent Utilizarea continuă a turismului ca instrument de dezvoltare
regională, fiind acordată o atenţie sporită problemelor de
mediu, limitării implicării directe a guvernului în formarea
infrastructurii turistice şi accentul pus pe dezvoltarea
parteneriatului public – privat şi pe autoreglementarea
industriei
Sfârşitul anilor 1990- Pe lângă trăsăturile perioadei 1985 - până în prezent, începând
prezent din anii ’90 ne aflăm într-un stadiu al politicii turismului
internaţional marcat de normative şi întelegeri internaţionale
referitoare la mediu, la comerţul cu mărfuri şi servicii la
investiţii şi la transportul de persoane
Surse : OECD, Government Policy in the Development of Tourism, Paris, 1994;
Hall, C.M., Tourism Planning: Policies, Process and Relationships, Prentice Hill,
Harlow, 2000 şi Hall, C.M. and Jenkis, J., Tourism and Public Policy, Routlege,
Londra, 1995.

Implicarea directă a guvernului, reglementarea politicilor de mediu şi de marketing,

în turism, prezintă o importanţă deosebită în dezvoltarea regională, deşi implicarea directă
a guvernului în infrastructura turistică s-a diminuat foarte mult, în ultima perioadă,
punându-se accentul mai mult pe dezvoltarea parteneriatelor de tip public-privat şi pe
auto-reglementarea industriei turismului.
Guvernele din întreaga lume, indiferent de ideologia lor, consideră turismul ca fiind
un fenomen pozitiv, majoritatea politicilor fiind destinate dezvoltării acestei industrii. Deşi

1
Hall, C.M., „The role of government in the management of tourism: the public sector and tourism policies”
în The Management of Tourism, Sage Publications, editată de Lesley Pender şi Richard Sharpley, Londra,
2005, p. 218

55
turismul este privit, adeseori (pe bună dreptate), ca un sector cvasiprivat de activitate,
agenţiile guvernamentale, ca şi administraţiile publice regionale şi locale, au utilizat
turismul, tot mai mult, ca pe un instrument de dezvoltare regională, îndeosebi în zonele cu
şomaj ridicat şi în zonele defavorizate, din punct de vedere economic.
Astfel, guvernele crează climatul economic favorabil dezvoltării industriei
turismului, asigură infrastructura generală necesară şi cadrul educaţional pentru pregătirea
forţei de muncă în turism, stabilesc cadrul normativ în limitele căruia să îşi desfăşoare
activităţile operatorii economici şi au un rol activ în marketing şi în promovarea turistică,
în special.
Fiecare guvern trebuie să-şi conceapă propria politică, în domeniul turismului, atât
la nivel naţional, cât şi pe plan regional. Adoptarea unei filozofii de tip „laisser faire” şi
neimplicarea guvernului înseamnă, de fapt, favorizarea unui climat nefavorabil în relaţiile
dintre gazde (prestatorii de servicii turistice) şi oaspeţi (turişti), precum şi un lobby anti-
turism. Numai turiştii extrem de hotărâţi şi aventurierii vor vizita locuri unde ştiu că ar
putea să nu fie bine primiţi şi unde nu se vor afla în siguranţă.
Sectorul public este implicat în turism, în mod direct sau indirect, din diferite
considerente: economice, social-culturale, politice, fiscale, de mediu etc. Principalele
considerente economice ale implicării sectorului public în turism sunt1 următoarele:
- crearea de noi locuri de muncă;
- dezvoltarea regională;
- diversificarea economică;
- creşterea veniturilor statului şi ale populaţiei;
- îmbunătăţirea balanţei de plăţi;
- stimularea investiţiilor.
La acestea, se adaugă o serie de consideraţii sociale, nu mai puţin importante.
Astfel, în multe ţări europene politicile privind „turismul social” au ca obiectiv asigurarea
dreptului la vacanţă pentru toţi cetăţenii, fiind sprijinite acele categorii sociale mai
defavorizate.
De asemenea, statul are responsabilitatea generală în protejarea bunăstării
economice şi sociale a cetăţenilor săi, prin reglementări privind sănătatea şi protecţia
consumatorului, precum şi prin măsuri ce vizează minimizarea impactului social negativ
al dezvoltării turismului. Pe de altă parte, statul joacă un rol important în promovarea
valorilor culturale şi un rol de arbitru, în modul de valorificare a resurselor (materiale,
naturale, financiare).
Un rol important îi revine sectorului public şi în protejarea şi conservarea mediului,
atât a celui fizic (natural), cât şi a celui cultural.
Chiar şi cele mai atractive destinaţii turistice nu au valoare de piaţă decât în cazul
existenţei unui cadru legal de organizare şi funcţionare a industriei turistice naţionale,
precum şi a condiţiilor adecvate (infrastructură de acces, infrastructură specific turistică)
pentru a răspunde, în mod adecvat, cererii turistice interne şi internaţionale pentru
respectivele destinaţii2.
Necesitatea sporirii intervenţiei statului în domeniul turismului este dată de
provocările concurenţei internaţionale, de interesele naţionale şi de trăsăturile specifice ale

1
Idem, p. 31
2
Cristureanu, Cristiana, Strategii şi tranzacţii în turismul internaţional, Editura C.H. Beck, Bucureşti,
2006, pp. 187-188

56
industriei turismului, ca ramură integrată a economiei. În plus, imaginea unei ţări se
confundă, adeseori, cu imaginea acesteia, ca destinaţie turistică, motiv pentru care statul
este interesat să realizeze un mediu atractiv în jurul industriei turistice, atât pentru
vizitatori, cât şi pentru investitori şi parteneri de afaceri străini ai întreprinzătorilor
autohtoni.
Pe de altă parte, statul este pus, frecvent, în situaţia de a concilia interesele, adeseori
divergente, ale mediului de afaceri, cu cele ale mediului social, natural, cultural sau politic,
ce apar în procesul dezvoltării turismului, la nivel naţional şi regional, iar statul, prin
organismele sale centrale şi prin autorităţile publice locale, trebuie să asigure această
unitate şi coerenţă.
Un rol important îl are statul, prin organismele sale specializate, în culegerea,
prelucrarea şi valorificarea informaţiilor relevante privind activităţile turistice, necesare
politicilor şi strategiilor de dezvoltare a turismului.
De asemenea, statul este şi principalul investitor în infrastructura generală necesară
desfăşurării activităţilor turistice.
Implicarea sectorului public în dezvoltarea turismului face parte integrantă a unei
politici sau a unui program mai larg de intervenţie. Gradul de extindere a intervenţiei
publice variază, de la o ţară, la alta, implicarea sectorului public fiind mai redusă, de regulă,
în economiile liberale vestice, caracterizate de filozofia economiei de piaţă libere, faţă de
ţările în curs de dezvoltare, cu economii mai mult sau mai puţin centralizate1.

3.4. Rolurile şi funcţiile statului în turism

Statul îşi exercită rolurile şi funcţiile, în privinţa turismului, nu doar prin

intermediul Autorităţilor Naţionale pentru Turism şi prin autorităţile administraţiilor
publice locale, ci şi prin alte ministere, agenţii guvernamentale şi alte instituţii care, prin
atribuţiile lor, influenţează, într-o anumită măsură, buna dezvoltare a activităţilor de turism
într-o ţară dată.
Accepţiunea în care va fi utilizat, în continuare, termenul de „stat” înglobează
întregul aparat prin intermediul căruia, guvernul, ca putere executivă, îşi exercită puterea.
El cuprinde politicienii aleşi, funcţionarii publici, o serie de ministere, agenţii
guvernamentale şi alte instituţii ale statului, precum şi numeroase reglementări referitoare
la funcţionarea acestora.

3.4.1. Repere istorice ale intervenţiei statului în turism

Se poate considera că începuturile intervenţiei statului în turism datează încă din

antichitate, de exemplu, atunci când guvernatorii adoptau legislaţia privind ordinea
publică, luau decizii privind construirea de drumuri, poduri sau porturi şi finanţau
realizarea acestor obiective de infrastructură, stabileau regulile privind schimburile
comerciale şi chiar construiau vestitele „terme”, pentru a fi utilizate în scop balnear. Altfel
spus, încă din acea vreme, se asigura cadrul reglementărilor care să permită inclusiv
derularea activităţilor turistice. Tot autorităţile publice erau cele care construiau hanuri şi
alte locuri de popas, de-a lungul drumurilor, pentru călătorii acelor vremuri.
1
Stănciulescu, Gabriela şi Jugănaru, I.-D., op. cit. p. 32

57
 Amplificarea fluxurilor turistice, în perioada medievală, a impus o dezvoltare mai
accentuată a căilor de comunicaţii. Astfel, de la jumătatea secolului al XV-lea au început
să fie utilizate trăsurile, pentru transportul colectiv al călătorilor, iar în 1594 circulaţia
acestora a fost reglementată, în Franţa, printr-un ordin regal1.
Apariţia şi utilizarea, pe scară tot mai largă, a motorului cu aburi, în special pe căile
ferate, creşterea gradului de urbanizare, industrializarea, ridicarea nivelului de educaţie şi
creşterea dorinţei de a călători au impulsionat, la începuturile perioadei capitalismului,
dezvoltarea deplasărilor în scopuri turistice. Statele au trebuit să reglementeze aspectele
privind dezvoltarea infrastructurilor, circulaţia trenurilor şi a navelor maritime de pasageri,
fără a exista, încă, preocupări ale puterii publice pentru prevenirea degradărilor şi
distrugerilor provocate mediului natural, prin construirea de căi ferate sau prin amenajarea
de staţiuni turistice, aceste preocupări fiind de dată mai recentă2.
Evenimente internaţionale de mare amploare, precum „Marea Expoziţie” de la
Londra, din anul 1851, cea de la Viena (1851) şi cele de la Paris (1878 şi 1889) sau reluarea
organizării Jocurilor Olimpice (începând cu Olimpiada de la Atena, din anul 1896) nu ar fi
putut să aibă loc, în perioadele respective, fără o implicare deplină a autorităţilor
guvernamentale, iar aceste evenimente, precum şi altele, au condus la dezvoltarea unor
importante fluxuri internaţionale de turişti.
La începutul secolului XX au apărut şi primele organizaţii semioficiale şi oficiale
pentru turism, mai întâi în Noua Zeelandă, în 1901, când s-a înfiinţat un „Departament al
Turismului şi Staţiunilor Balneare”, apoi în Franţa, în 1914, când s-a organizat „Oficiul
Naţional de Turism”, în Italia (1919), „Întreprinderea naţională pentru industria turistică”,
funcţionând, la începuturile sale, ca organizaţie semioficială, iar în Germania (1920) s-a
înfiinţat „Asociaţia intereselor Naţionale ale Turismului”.
În România, în anul 1926, avea să se înfiinţeze Oficiul Naţional de Turism, ca
serviciu specializat, aflat în subordinea Miniterului Sănătăţii, care avea sarcina de a
coordona activitatea staţiunilor balneo-climaterice din întreaga ţară.
După primul Război Mondial, principalele preocupări guvernamentale, legate de
turism, au fost orientate spre obţinerea de valută şi echilibrarea balanţei de plăţi, prin
măsuri de promovare şi acordarea unor înlesniri pentru turişti (reduceri ale tarifelor de
transport pe calea ferată, bonuri mai ieftine, pentru benzină – turiştilor automobilişti etc.).
Tot în perioada respectivă a început solicitarea paşapoartelor şi a vizelor, în
deplasările internaţionale, acestea devenind instrumente de politică protecţionistă, prin
intermediul cărora se acorda prioritate turiştilor cu venituri mai mari, limitându-se intrarea
imigranţilor şi a turiştilor cu venituri mai mici. De asemenea, au fost încheiate convenţii
între state, pentru asigurarea, pe bază de reciprocitate, a vizelor de intrare şi chiar a
scutirilor de vize pentru cetăţenii acestora.
Legiferarea concediilor plătite, în Italia (în 1927), apoi în Germania (1934), Franţa
şi Belgia (1936) sau Anglia (1938) a avut o contribuţie importantă la stimularea cererii
turistice.

1
Cristureanu, Cristiana, Economia şi politica turismului internaţional, Editura Abeona, Bucureşti, 1992,p.
15
2
Buruiană, Gianina, op. cit., pp. 88-90 şi 92

58
 Pe de altă parte, au început să aplice şi măsuri restrictive, cu efecte nefavorabile
pentru turismul internaţional, cum a fost măsura restricţionării scoaterii de valută din ţară,
mai întâi în Germania, în anul 1931, apoi şi în alte ţări europene.
După cel de al doilea Război Mondial a început o perioadă de dezvoltare importantă
a circulaţiei turistice în SUA, în timp ce guvernele europene erau preocupate să atragă, în
ţările lor, cât mai mulţi turişti străini, în special americani, pentru a obţine cât mai mulţi
dolari, în vederea refacerii economiilor, distruse, în mare parte, de război.
Dacă în perioada anilor 1945-1950 s-a pus accentul pe eliminarea reglementărilor
care împiedicau circulaţia turistică internaţională, ulterior, până în anii 1970 şi chiar 1980,
guvernele au făcut eforturi mari în promovarea turismului, în special pe plan internaţional.
Abia în anii ’70 - ’80 ai secolului XX au început preocupările sistematice ale guvernelor
pentru studierea şi luarea de măsuri în vederea atenuării efectelor negative, ecologice,
sociale şi regionale, ale dezvoltării turismului.

3.4.2. Motivaţii ale intervenţiei statului în turism

În orice ţară a lumii, statul, prin instituţiile sale, se implică, într-o măsură mai mare
sau mai mică, în elaborarea politicii turistice, în adoptarea cadrului legal necesar, care să
permită aplicarea politicilor turistice şi buna desfăşurare a activităţilor turistice, precum şi
controlul modului în care se aplică în practică strategiile menite să ducă la îndeplinirea
obiectivelor politicii turistice adoptate la nivel naţional, regional şi local.
Chiar şi cele mai atractive destinaţii turistice nu pot avea valoare pe piaţă decât în
cazul existenţei unui cadru legal de organizare şi funcţionare a industriei turistice naţionale,
precum şi a condiţiilor adecvate (infrastructură de acces, infrastructură turistică, personal
calificat etc.) pentru a putea răspunde, în mod corespunzător, cererii turistice pentru
destinaţiile respective1.
Statul este şi va continua să rămână principalul proprietar şi finanţator al
infrastructurii de bază, precum şi un important furnizor al unor utilităţi publice (energie
electrică, termică, apă şi canalizare, etc.), chiar dacă tendinţa este de privatizare, treptată,
a acestor servicii. Tot statul este proprietarul unor resurse esenţiale pentru desfăşurarea
activităţilor turistice, atât resurse naturale (teritoriu, ape, resurse minerale, inclusiv cele de
interes balnear etc.), dar şi resurse materiale, financiare şi umane.
Necesitatea sprijinirii intervenţiei statului în domeniul turismului este dată de
provocările concurenţei internaţionale acerbe, de interesele naţionale şi de trăsăturile
specifice industriei turismului, ca ramură integrată a economiei. În plus, imaginea unei ţări
se confundă, adeseori, ca percepţie, cu imaginea acesteia, ca destinaţie turistică, motiv
pentru care statul este interesat să realizeze un mediu atractiv, în jurul industriei turistice,
atât pentru vizitatori, cât şi pentru investitori (autohtoni şi străini).
Statul este cel care trebuie să concilieze, atunci când este cazul, interesele, adeseori
divergente, ale mediului de afaceri, cu cele ale mediului social, natural, cultural sau politic,
ce apar în desfăşurarea activităţilor de turism. Dezvoltarea turismului trebuie să se bazeze
pe o politică unitară, coerentă, atât la nivel naţional, cât şi în plan regional, iar statul, prin

1
Cristureanu, Cristiana, Strategii şi tranzacţii în turismul internaţional, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006,
pp. 187-188

59
organismele sale centrale şi prin autorităţile publice locale, trebuie să asigure această
unitate şi coerenţă.
Raţiunile ce impun intervenţia statului, în domeniul turismului, pot fi clasificate1
astfel:
a) raţiuni economice
b) raţiuni sociale
c) raţiuni politice
d) raţiuni de protecţie a mediului.

a) Raţiunile economice
Turismul generează venituri importante pentru economie, creează locuri de muncă,
reprezintă un instrument de dezvoltare economică locală sau regională, este o industrie de
export şi poate fi o sursă importantă de încasări valutare.
Considerentele economice ale implicării statului în turism pot fi considerate a fi,
deci, următoarele2:
1. Îmbunătăţirea balanţei de plăţi;
2. Dezvoltarea regională;
3. Diversificarea economică;
4. Creşterea veniturilor populaţiei;
5. Creşterea veniturilor statului;
6. Crearea de noi locuri de muncă;
7. Stimularea investiţiilor neturistice.

O motivaţie economică importantă a susţinerii turismului de către stat o reprezintă

atragerea de investiţii, îndeosebi de la investitori străini. Investiţiile străine sunt
importante, ele ridică standardele de calitate, aduc tehnologii şi utilaje performante, de
ultimă generaţie şi pot aduce pieţe noi pentru produsele turistice oferite.
Turismul poate fi privit şi ca instrument al politicii economice, deoarece
dezvoltarea turismului necesită şi alte investiţii semnificative de capital (aeroporturi,
unităţi de cazare turistică şi de agrement), dar care sunt mai puţin costisitoare decât
investiţiile în unităţi productive (industriale).
De asemenea, turismul este considerat şi ca un important instrument al dezvoltării
regionale, îndeosebi în acele zone în care nu sunt condiţii favorabile pentru dezvoltarea
industriei sau a agriculturii, dar există resurse turistice importante.

b) Raţiunile sociale
Fiind un sector de activitate ce se bazează pe utilizarea unei forţe de muncă
numeroase, turismul generează un număr mare de locuri de muncă, directe şi indirecte, atât
cu calificare superioară, cât şi pentru persoane cu nivel mai redus de calificare, chiar dacă
multe dintre aceste locuri de muncă sunt sezoniere.
Prin natura sa, turismul rezolvă şi alte probleme de natură socială, cum ar fi
refacerea forţei de muncă şi îmbunătăţirea stării de sănătate, prin practicarea unor forme
ale turismului balneo-medical. Prin programe de turism social, statul poate finanţa accesul

1
Buruiană, Gianina, op. cit., pp. 95-100
2
Stănciulescu, Gabriela şi Jugănaru, I.-D., Animaţia şi animatorul în turism, Editura Uranus, Bucureşti, 2006,
p. 31

60
la turism al unor categorii defavorizate, din punct de vedere economic, ale populaţiei
(bătrâni, copii, tineri etc.).
De asemenea, statului îi revine şi responsabilitatea generală de protejare a sănătăţii
întregii populaţii, inclusiv a turiştilor, precum şi sarcina protecţiei tuturor categoriilor de
consumatori, incluzându-i şi pe turişti.
Totodată, statul joacă un rol important în promovarea valorilor culturale naţionale
şi este un arbitru al valorificării resurselor.

c) Raţiunile politice
Încurajarea deplasărilor turistice poate fi utilizată în scopuri politice, pentru
îmbunătăţirea imaginii unui regim politic. Astfel, de exemplu, guvernul spaniol a încurajat
dezvoltarea turismului şi pentru a lărgi acceptarea politică a regimului Franco, iar în Israel,
dezvoltarea turismului a avut o contribuţie importantă la stimularea simpatiei politice
pentru această naţiune. Alte ţări consideră că beneficiile politice ale călătoriilor se pot
dovedi la fel de profitabile ca şi avantajele economice1.
Guvernele marxiste au privit turismul ca pe un instrument de propagandă a
ideologiei lor. Turismul receptor era foarte strict controlat, fiind admişi, iniţial, doar turiştii
din „ţările socialiste prietene” şi care erau îndrumaţi să viziteze doar anumite obiective,
precum monumentele naţionale, muzee comemorative şi alte locuri „model”, care
constituiau mândria realizărilor regimului din ţara respectivă. În privinţa turismului
emiţător, acesta era extrem de redus şi de strict controlat, în ţările respective fiind aproape
cu desăvârşire interzise deplasările în statele capitaliste.
În economiile capitaliste, accesul la turism şi la agrement este lăsat liber, pe piaţa
turistică, iar în unele ţări, la presiunile politice sau ale unor grupuri de interese, guvernele
intervin în realizarea accesului către aceste resurse, cu scopul de a mai atenua din
inechităţile sociale2.
De altfel, concepţia politică de facilitare a accesului gratuit sau la preţuri
subvenţionate, la o serie de servicii culturale, sportive, inclusiv la servicii turistice, a
determinat tendinţele neoliberaliste, de reducere a intervenţiei publice în aceste domenii.

d) Raţiunile de protecţie a mediului

În ultimele decenii, guvernele multor state ale lumii au conştientizat necesitatea
unei dezvoltări economice durabile şi au început să conceapă şi să aplice strategii de
dezvoltare durabile, la nivel naţional şi regional. Rezolvarea problemelor de mediu
reprezintă componenta fundamentală a dezvoltării durabile, iar turismul este un sector
pentru care mediul este esenţial, putând fi considerat principala sa „materie primă”.
Intervenţia statului este necesară pentru ca dezvoltarea turistică viitoare să aibă un
impact minim asupra mediului, dar şi pentru reducerea impactului negativ al actualelor
fluxuri turistice, la locurile de destinaţie. Astfel, o iniţiativă europeană, ce poate fi
considerată benefică este cea privind acordarea „etichetei ecologice” mai multor produse
şi servicii, printre care şi turismul, respectiv unităţilor producătoare sau prestatoare care
adoptă o serie de măsuri ecologice, prin care se realizează protejarea mediului.

1
Idem, p. 32
2
Shaw, Gareth, Williams M. Allan, Critical Issues in Tourism, Second Edition, Blackwell Publishers, 2002,
p. 135

61
Turismul poate avea efecte negative nu doar asupra mediului natural, ci şi asupra celui
cultural, asupra culturii şi tradiţiilor comunităţilor locale din zonele de destinaţie turistică,
iar statul trebuie să intervină pentru diminuarea acestor efecte, în parteneriat cu autorităţile
locale şi cu diferite organisme ale societăţii civile.

3.4.3.Principalele roluri şi funcţii ale statului în turism

Funcţiile statului influenţează turismul în proporţii diferite, de la o ţară, la alta.

Gradul în care fiecare funcţie în parte este legată de anumite politici în turism depinde de
obiectivele specifice ale instituţiilor, grupurilor de interese şi indivizilor implicaţi, precum
şi de jurisdicţia aplicabilă politicii respective. Uneori, statul reuşeşte să acţioneze ca un bun
coordonator, dar frecvent, unele dintre deciziile sale pot produce confuzie pentru mulţi
dintre operatorii din turism. De exemplu, în timp ce o parte a unui guvern (anumite
ministere) promovează conservarea mediului într-o anumită zonă, o altă parte poate încerca
să încurajeze dezvoltarea turismului de masă, pentru a atrage investiţii şi a spori numărul
locurilor de muncă.
Într-o anumită măsură, funcţiile statului influenţează dezvoltarea turismului.
Guvernele creează cadrul de desfăşurare a activităţii turistice, reglementând, de exemplu,
ratele de schimb valutar, ratele dobânzilor şi influenţând, astfel, încrederea investitorilor.
De asemenea, guvernul asigură infrastructura generală şi necesarul educaţional pentru
turism, stabileşte cadrul legislativ şi normativ pentru desfăşurarea activităţii şi joacă un rol
activ în promovare şi marketing. În plus, turismul este atractiv pentru guverne, deoarece
poate crea aparenţa obţinerii unor rezultate pe termen scurt ale iniţiativelor politice, de
exemplu, creşterea numărului de vizitatori (turişti) şi crearea de noi locuri de muncă.

În general, statul îndeplineşte următoarele funcţii1:

- Iniţiator şi producător;
- Protector şi factor de sprijin;
- Autoritate de reglementare;
- Arbitru şi distribuitor de resurse;
- Organizator.
Fiecare dintre aceste funcţii afectează diferite aspecte (laturi) ale turismului, cum
ar fi dezvoltarea, marketingul, politica, planificarea şi dezvoltarea.
Conform altor opinii2, au fost identificate 7 funcţii (sau roluri) ale guvernului,
legate de turism: coordonarea, planificarea, legiferarea şi reglementarea, rolul de
antreprenor (întreprinzător) şi de manager, stimularea, rolul social al turismului şi rolul mai
cuprinzător, de protector al interesului public.
Într-o altă abordare3, funcţiile statului, ale autorităţii naţionale pentru turism, dar şi
ale celorlalte autorităţi publice (regionale şi locale) sunt următoarele:

1
Davis, G., Wanna, J. Warhurst, J. şi Weller, P., Public Policy in Australia, Allan and Unwin, St. Leonards,
1993
2
Hall, M.C., op. cit., p. 219
3
Youell, Ray, Tourism. An Introduction, Addison Wesley Longman Limited, UK, 1998, pp. 45-46

62
  Stabilirea politicii turistice, ca punct de plecare al implicării statului în turism, de
stabilire a priorităţilor de dezvoltare şi de susţinere, inclusiv financiară, a măsurilor
menite să conducă la atingerea obiectivelor fixate.
 Promovarea destinaţiilor turistice, considerată a fi cea mai importantă funcţie a
statului, în turism, incluzând cercetarea şi planificarea de marketing, activităţile
comerciale şi cele de producere a unor materiale promoţionale.
 Realizarea infrastructurii, prin realizarea proiectelor pentru infrastructura de
acces (drumuri, căi ferate, aeroporturi, porturi etc.) către destinaţiile turistice.
 Facilităţi acordate, inclusiv sub forma susţinerii financiare pentru funcţionarea
unor atracţii turistice şi înlesnirea vizitării acestora (muzee, case memoriale,
castele, parcuri naţionale etc.).
 Asigurarea unor servicii de informare turistică, prin crearea şi finanţarea
funcţionării centrelor de informare turistică.
 Legislaţie şi reglementare, respectiv asigurarea tuturor reglementărilor (legi,
hotărâri sau Ordonanţe ale Guvernului, Ordine ale Miniştrilor, Regulamente etc.)
ce privesc atât activităţile propriu-zise, din domeniul turismului, cât şi alte domenii,
ce au legătură cu turismul (sănătate publică, protecţia consumatorului, siguranţă şi
ordine publică etc.).
 Finanţare pentru dezvoltare, prin acordarea diferitelor stimulente pentru
dezvoltarea turismului, întreprinzătorilor din domeniu.
 Servicii de consultanţă şi clasificarea unităţilor prestatoare din turism, ca
modalitate de creştere a nivelului standardelor în industria turistică.

1) Coordonarea
Funcţia de coordonare se referă la relaţiile oficiale, instituţionalizate, existente între
reţelele de organizaţii, interese şi indivizi. Datorită naturii dispersate a turismului, în cadrul
economiei şi a sistemului guvernamental, coordonarea, în cazul turismului, are loc atât în
plan orizontal, de exemplu între diferite agenţii guvernamentale responsabile de diferite
activităţi legate de turism, aflate la acelaşi nivel (naţional, regional sau local), cât şi între
diferitele niveluri ale administraţiei (de la cel naţional, până la cel regional, judeţean şi
local).
Probabil că, dintre toate funcţiile guvernului, coordonarea poate fi considerată a fi
cea mai importantă. Implementarea cu succes a tuturor celorlalte roluri este, în linii mari,
dependentă de abilitatea guvernului de a coordona şi echilibra diferitele sale roluri, în
procesul de dezvoltare a turismului.
Necesitatea unei strategii de coordonare a turismului a devenit un adevărat truism
al marketingului, al politicii şi planificării în turism.
Coordonarea se referă, în principal, la funcţionarea, în strânsă corelare, a diferitelor
agenţii sau instituţii cu atribuţii în domeniul turismului, pentru ca eforturile lor să fie
coerente şi convergente. În statele federale, precum Austria, Germania, SUA, Canada,
India, coordonarea devine şi mai importantă (dar şi mai complicată), datorită existenţei
unor forţe politice puternice, atât la nivel naţional, cât şi la nivelul statelor componente.
Coordonarea se realizează în privinţa a două aspecte distincte: cel administrativ şi
cel al politicilor. Necesitatea coordonării administrative apare ca rezultat al acordului
asupra dezideratelor obiectivelor şi politicilor ce urmează a fi aplicate, părţile nefiind

63
hotărâte, adeseori, asupra mecanismului care să stea la baza coordonării sau atunci când
există inconsistenţe ale implementării.
Necesitatea coordonării politicilor apare atunci când există conflicte între
obiectivele politicii ce trebuie coordonate şi implementate. Cele două tipuri de coordonare
sunt, uneori, greu de deosebit între ele, coordonarea însemnând că, la un moment dat, o
politică sau o decizie este dominantă, faţă de celelalte.
Coordonarea reprezintă o activitate politică şi, din această cauză, poate fi extrem
de dificil de realizat, mai ales în cazul turismului, unde sunt implicate mai multe părţi în
procesul decizional. Probabil că nu există o altă industrie, în cadrul economiei, care să fie
legată de produse şi servicii atât de diverse şi diferite, aşa cum este cea a turismului1.
Necesitatea coordonării devine stringentă tocmai atunci când se constată că ea nu
se realizează, că nu există. În majoritatea cazurilor, coordonarea are loc într-o manieră
relaxată, ce nu necesită aranjamente formale. Dar, pe de altă parte, o situaţie conflictuală
se poate dovedi la fel de productivă în privinţa formulării noilor idei sau strategii de
rezolvare a problemelor. Mai mult, modalitatea coordonării va fi specifică pentru fiecare
problemă în parte. O strategie coordonată pentru dezvoltarea turismului tinde să indice
existenţa unor divergenţe de opinie asupra direcţiei de evoluţie a acestuia şi poate necesita
atât măsuri administrative, cât şi politice.
Relaţia dintre industria turismului şi agenţiile guvernamentale din acest domeniu
naşte, frecvent, întrebări referitoare la măsura în care rezultatele politicilor stabilite conduc
la efecte în interesul public, naţional sau regional (local) sau dacă nu cumva servesc unor
interese înguste, sectoriale ori unor grupuri de interese private.
Posibilitatea creării unei reţele de politici, a unor eforturi conjugate, între agenţiile
din sectorul public şi industria turistică scade, atunci când politicienii aleşi nu acordă o
importanţă deosebită dezvoltării turismului şi îşi îndreaptă atenţia, în schimb, asupra unor
aspecte precum nivelul şomajului, infracţionalitate, securitate naţională şi mediu
înconjurător.
Un rol deosebit îi revine statului în coordonarea proiectelor de amenajare a
teritoriului2, Aşa cum regiunile (în România, şi judeţele) au responsabilităţi în privinţa
amenajării teritoriului, şi statul are obligaţia de a stabili priorităţile teritoriale, în funcţie de
obiectivele pe care şi le fixează în privinţa amenajării teritoriului şi, evident, în finanţarea
acestor lucrări. Acest rol, de coordonare a activităţilor de planificare turistică a teritoriului
îi revine guvernului, prin ministerul sau autoritatea naţională de resort, care trebuie să
colaboreze cu autorităţile regionale şi locale, în această privinţă.
Rolul de coordonator, al statului, trebuie înţeles şi prin prisma elaborării
reglementărilor necesare pentru asigurarea cadrului optim de desfăşurare a activităţii
turistice, precum şi a exercitării controlului asupra modului în care organizatorii de turism
şi prestatorii de servicii turistice respectă aceste reglementări, şi, în general, legislaţia în
vigoare3.
2) Planificarea
Funcţia de planificare se referă la procesul de pregătire a unui set de decizii pentru
o acţiune viitoare, menită să realizeze dezideratele urmărite, prin utilizarea mijloacelor

1
Edgell, D.L., International Tourism Policy, Van Nostrand Reinhold, New York, 1990, p. 7
2
Goureaux, P., Economie Touristique, editions B.P.I, Clichy, 1997, p. 59
3
Minciu, Rodica, Economia turismului, ediţia a III a, revăzută şi adăugită, Editura Uranus, Bucureşti, 2005,
p. 112

64
necesare. În domeniul turismului, planificarea are ca scop să aducă beneficii socio-
economice întregii societăţi, dar şi de a asigura caracterul durabil al sectorului turistic.
Planificarea publică în turism se realizează sub diferite forme (de exemplu:
programe de dezvoltare, de infrastructură, amenajare a teritoriului, promovare, marketing
etc.) şi implică instituţii sau agenţii ale statului la diferite niveluri (naţional, regional, local,
sectorial)1.
Acţiunea de planificare a turismului, la nivel naţional, este realizată printr-un
program-cadru, pe termen lung (10-20 de ani), ce include întregul sistem economic şi
totalitatea regiunilor unei ţări. Pe secţiuni, planul turistic, ca instrument modern, utilizat
pentru punerea în practică a obiectivelor din politica turistică, se adaptează specificului
regional şi cuprinde componentele fiecărei unităţi teritoriale, pe care le integrează într-un
program coerent de acţiuni2. Pentru realizarea acestei planificări este nevoie de mijloacele
instituţionale şi financiare ale unui centru unic, acesta având şi capacitatea de a emite
reglementări, legi şi norme a căror respectare o poate monitoriza.
Prin planificare se realizează identificarea scopurilor şi obiectivelor urmărite, a
mijloacelor şi resurselor necesare pentru atingerea acestora, atât la nivel naţional, cât şi la
cel regional sau local.
Deşi planificarea se realizează pe termen lung, ea oferă baza necesară pentru luarea
deciziilor privind acţiunile pe termen scurt şi mediu.
Planul trebuie să fie sensibil la modificarea condiţiilor reale, faţă de cele anticipate,
să fie flexibil, adaptându-se la noile situaţii apărute, să aibă o abordare cuprinzătoare,
înglobând toate aspectele şi componentele sectorului turistic, trebuie să ţină seama de
mediul înconjurător, să respecte cerinţele dezvoltării durabile, să fie pragmatic, să se
bazeze pe planificarea strategică, în cazul în care au loc schimbări frecvente în mediul
economic şi social, iar turismul trebuie să facă faţă acestor schimbări3.
Procesul planificării turistice variază în funcţie de condiţiile locale şi de tipul de
planificare, dar urmăreşte, în general, parcurgerea următoarelor etape4:
- pregătirea studiului, respectiv a termenilor de referinţă pentru proiectul
planului;
- determinarea obiectivelor de dezvoltare turistică;
- analiza amănunţită şi evaluarea tuturor elementelor relevante;
- formularea politicii turistice şi a planului;
- implementarea şi managementul planului.
O importanţă deosebită pentru succesul planului de dezvoltare turistică o are gradul
ridicat de implicare a comunităţilor locale din zonele vizate în etapele principale ale
planificării şi implementării planului. Astfel, organizarea unor dezbateri publice, cu o largă
participare, a tuturor organizaţiilor şi a reprezentanţilor tuturor părţilor interesate, va da
posibilitatea acestora să-şi exprime punctele de vedere, să înţeleagă motivaţiile şi
obiectivele urmărite şi să contribuie la luarea celor mai bune decizii, fără a rămâne cu
convingerea că aceste planuri le sunt impuse de către autorităţi.

1
Hall, C.M., Tourism and Politics: Policy, Power and Place, John Wiley & Sons, Chichester, 1994
2
Cristureanu, Cristiana, op. cit., pp. 225-227
3
Stănciulescu, Gabriela, Managementul turismului durabil în centrele urbane, Editura Economică,
Bucureşti, 2004, pp. 63-64
4
Idem, p. 61

65
 3) Legiferarea şi reglementarea
Una dintre funcţiile esenţiale ale statului, în domeniul turismului, este cea de
reglementare. Statul trebuie să fixeze regulile şi limitele minime ce trebuie respectate de
prestatorii de servicii turistice, normele privind echipamentele turistice (de cazare,
alimentaţie, etc.), având grijă să protejeze consumatorii.
Guvernul deţine o serie de competenţe şi prerogative în vederea legiferării şi
reglementării, în baza cărora influenţează, în mod direct şi indirect, turismul. Este vorba
despre iniţierea unor legi ce urmează a fi supuse aprobării Parlamentului, sau de adoptarea
unor ordonanţe sau hotărâri ale guvernului ce vizează turismul, în mod direct sau indirect.
Nivelul şi sfera reglementărilor guvernamentale în turism tind să se extindă şi să
aibă o importanţă sporită pentru întreprinzătorii din turism, întrucât asemenea reglementări
pot determina costuri pentru industria de profil sau pentru vizitatori (turişti), fiind
ameninţată, astfel, fie profitabilitatea activităţii, fie atractivitatea produselor turistice
oferite.
Reglementarea se referă şi la problemele specifice şi la regimul fiscal aplicabil
activităţilor din sfera turismului. După dezbateri îndelungate, desfăşurate pe parcursul mai
multor ani, până în prezent nu s-a reuşit să se ajungă la un consens pentru adoptarea unei
reglementări unitare, la nivelul Uniunii Europene, în privinţa cotei de TVA, aplicabile
pentru serviciile turistice.
În privinţa clasificării pe stele a unităţilor de cazare şi alimentaţie publică, numeroşi
profesionişti din industria turismului nu sunt de acord că aceasta ar trebui să fie realizată
de stat, aşa cum se întâmplă în prezent, fiind o problemă a asociaţilor profesionale din
domeniu, ca, de altfel şi problemele privind calitatea prestaţiilor, în general.

4) Funcţia de producător (antreprenor) şi de manager

De-a lungul timpului, statul a avut o funcţie antreprenorială cu impact substanţial
în domeniul turismului. Astfel, guvernele şi administraţiile regionale şi locale nu realizează
doar infrastructura necesară (căile de acces, sistemele de canalizare şi alimentare cu apă,
cu energie şi alte utilităţi), ci deţin şi administrează societăţi sau regii de transport, precum
companiile aeriene sau cele de căi ferate.
De asemenea1, statul îndeplineşte şi funcţia de producător de servicii turistice şi,
implicit, de manager al unor societăţi(companii), precum şi al activităţii de turism, în
general.
Asigurarea infrastructurii generale este considerată2 o îndatorire a autorităţilor
publice, pentru facilitarea dezvoltării turistice, iar guvernul poate direcţiona, cu prioritate,
astfel de investiţii, către anumite zone ale ţării respective.
Prin sistemul instituţiilor sale, statul poartă răspunderea organizării şi bunei
funcţionări a unor servicii publice, de interes general, cum sunt cele de protecţie a mediului,
sănătate, învăţământ, cultură, toate acestea având impact direct asupra turismului, precum
şi pe aceea de a realiza şi administra rezervaţii naturale şi parcuri naţionale, de amenajare
a unor porturi de agrement, aeroporturi, exploatarea unor izvoare termale sau balneare, dar
şi de administrare a unor elemente ale patrimoniului cultural.

1
Minciu, Rodica, op. cit., p. 112
2
Pearce, D., Tourist Organizations, Longman Scientific and Technical, Harlow, 1992, p. 11
* Privativ = care lipseşte pe cineva de ceva, care exclude ceva, care exprimă lipsa, excluderea (conform DEX,
Dicţionarul explicativ al limbii române, Ediţia a II-a, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998, p. 852)

66
 Relaţiile dintre stat şi sectorul turistic se concretizează în existenţa mai multor
categorii de bunuri şi servicii „furnizate” de stat. Astfel, pe de o parte, există bunurile
publice necomerciale, precum rezervaţiile naturale sau parcurile naţionale, dar şi marile
amenajări turistice, realizate, în general, de către autorităţile publice naţionale, eventual de
cele regionale sau locale. Pe de altă parte, există aşa-numitele bunuri privative*, ce nu pot
fi împărţite între toţi indivizii (aşa cum se întâmplă cu bunurile colective) şi pentru care
consumul acestora de către o persoană reduce, astfel, cantitatea disponibilă din acele
bunuri, pentru celelalte persoane. Astfel de „bunuri privative”, aflate sub autoritatea
statului, sunt: izvoarele termale şi minerale, mofetele, salinele, precum şi anumite elemente
ale patrimoniului cultural, administrate, în mare parte, de autorităţile publice 1. În legătură
cu acestea din urmă, C. Mollard a realizat o caracterizare2 foarte sugestivă: „să construieşti
o bibliotecă – nu este rentabil, un muzeu – poate să fie, să restaurezi o mânăstire – nu este
rentabil, să instalezi, în interiorul acesteia, un hotel – poate să fie rentabil”.
În domeniul turismului, rolul statului, de producător de servicii publice, se
diminuează, treptat, impunându-se, tot mai mult, rolul acestuia, de manager, care este
preocupat, într-o măsură sporită, de promovarea produselor respective, dar şi de
competitivitatea acestora.

5) Stimularea
Această funcţie este necesară pentru construirea unei oferte turistice proprii,
accesibile, atractive, moderne şi competitive, a unei ţări, ceea ce presupune
„subvenţionarea, de către stat, a unor obiective turistice de mare anvergură, prin politica
fiscală şi de credite, adoptată în favoarea investitorilor mici şi mijlocii”3.
Acţiunile întreprinse de guvernul unei ţări pentru stimularea dezvoltării turismului
pot fi clasificate4 în cel puţin trei categorii:
a) – acordare de stimulente financiare, cum ar fi dobânzile scăzute la credite sau
amortizarea cheltuielilor cu infrastructura turistică (în special, pentru unităţile de
găzduire şi echipamentele de transport turistic);
b) – finanţarea cercetării publice în domeniul turismului, ale cărei rezultate pot
conduce la dezvoltarea acestui sector;
c) – acţiuni şi activităţi de promovare, menite fie să genereze cererea turistică, fie să
promoveze unele investiţii, având ca scop încurajarea investiţiilor majore în
atracţiile şi facilităţile turistice.
Întrucât rolul guvernului în promovare este major, în domeniul turismului, aceasta
este considerată a fi o funcţie separată, distinctă.
Stimularea dezvoltării turistice se realizează, într-o mare măsură, de către stat, prin
investiţiile pe care acesta le realizează în infrastructură (căi de acces, aeroporturi, gări
feroviare şi maritime, instalaţii de transport pe cablu etc.), precum şi prin acoperirea
cheltuielilor de funcţionare ale unor obiective culturale, ce constituie atracţii pentru turişti
(muzee, monumente, sit-uri arheologice) sau prin cofinanţarea organizării unor evenimente
culturale, de tipul festivalurilor.

1
Durand, Huguette, Gouirand, P. şi Spindler, J., op. cit., pp. 36-37
2
Mollard, C., “Les montages des produits culturels”, în Dossiers Espaces, nr. 1, iulie 1988, p. 72
3
Cristureanu, Cristiana, op. cit. (2006), p. 78
4
Mill, R. şi Morrison, A.M., The Tourism System: An Introductory Text, Pretince-Hall International,
Englewood Clifs, New Jersey, 1985

67
 6) Guvernul şi turismul social
Turismul social presupune sprijinirea grupurilor sociale defavorizate din punct de
vedere economic (şomeri, pensionari, familii monoparentale, persoane cu handicap etc.)
pentru a avea acces la practicarea unor forme de turism, în special la cele de odihnă şi
tratament balnear.
Încurajarea şi sprijinirea, de către stat, a turismului social, se justifică prin faptul că
obiectivele sale individuale şi colective corespund percepţiei că toate măsurile întreprinse
de societatea modernă trebuie să asigure mai multă echitate, dreptate, demnitate şi o calitate
îmbunătăţită pentru toţi cetăţenii1.
Dezvoltarea ideologiei conservatoare în societatea vestică, având ca scop reducerea
intervenţiei guvernului în viaţa economică şi privată şi concentrarea asupra interesului
privat, nu asupra celui public, a condus la un declin substanţial al atenţiei acordate
turismului social, în ultimii ani, deşi, în măsuri diferite, astfel de acţiuni de sprijin, din
partea guvernului, pentru turismul social, se păstrează, încă, în multe ţări.
7) Guvernul, protector al interesului public
Guvernul are, între altele, şi rolul de a proteja interesul public şi nu de a răspunde
nevoilor unor sectoare înguste, ale unei industrii specifice, precum cea a turismului. De-a
lungul timpului, planificarea publică a fost realizată, în mare parte, pentru echilibrarea unor
interese concurente din cadrul unei economii naţionale.
Protejarea intereselor locale sau minoritare, precum cele ale unor grupuri etnice,
culturale sau religioase, a reprezentat şi reprezintă o preocupare continuă a guvernelor2. Ca
atare, politica turistică trebuie considerată ca fiind subordonată politicilor guvernamentale
mai ample, din domeniul economic, social şi al mediului, pentru a răspunde intereselor
naţionale sau publice mai generale.
Cel puţin alte două funcţii ale statului, altele decât cele menţionate anterior, au o
importanţă tot mai mare pentru turism, respectiv cea de promovare şi cea de reglare, la care
se mai poate adăuga şi atribuţia de control, adesea înglobată în funcţia de coordonare şi
supraveghere3, precum şi rolurile statului în educaţia şi formarea personalului din turism
şi de protecţie a mediului înconjurător.

8) Funcţia de promovare
Statul are şi responsabilitatea de a asigura promovarea ţării respective, a regiunilor
şi zonelor sale, ca destinaţii turistice, atât pe piaţa internă, cât, mai ales, pe pieţele străine.
Promovarea trebuie să se realizeze în mod unitar, în cooperare cu asociaţiile profesionale
şi cu patronatele din turism, precum şi cu autorităţile regionale şi locale, care, de altfel, ar
trebui să cofinanţeze acţiunile, activităţile şi materialele de promovare turistică.
Funcţia de promovare, încredinţată, de regulă, unor organisme guvernamentale
specializate, constă în antrenarea statului, din punct de vedere administrativ şi financiar, în
acţiuni (campanii) de marketing şi promovare, destinate stimulării cererii internaţionale
sau interne, iar, în unele cazuri, atragerii de investiţii.
Chiar dacă susţinătorii economiei liberale de piaţă pledează, tot mai mult, pentru
libertatea de opţiune a consumatorului şi nu pentru promovarea firmelor de către guverne,

1
Haulot, A., “Social Tourism: current dimensions and future developments”, în Tourism Management,
ediţia a doua, 1981, p. 212
2
Hall, C.M., op. cit., (2005), p. 228
3
Minciu, Rodica, op. cit., p.112

68
urmând ca decizia consumatorului să fie suverană, în alocarea resurselor naţionale 1, nu
trebuie scăpată din vedere necesitatea realizării unei acţiuni unitare de promovare turistică
a unei ţări, ca destinaţie turistică, iar rolul de coordonare, în acest scop, nu poate să şi-l
asume decât guvernul acelei ţări. Campaniile promoţionale de mare anvergură nu pot fi
suportate (datorită costurilor ridicate) de către firmele de mici dimensiuni, ce acţionează în
turism, iar pe piaţa internaţională contează, în primul rând, imaginea unei ţări, ca destinaţie,
înainte de a se putea pune problema promovării unei regiuni sau staţiuni turistice,
aparţinând ţării respective, ca destinaţie.

9) Funcţia de reglare
În literatura de specialitate există abordări diferite, în privinţa funcţiei de reglare,
pe care o exercită statul, într-o economie. Astfel, unii specialişti includ reglarea în cadrul
funcţiei de coordonare, supraveghere şi control sau în cadrul funcţiei de intervenţie. În
Franţa, de exemplu, funcţia de reglare urmăreşte2 trei aspecte principale:
- accesul pe piaţă în cadrul sectorului turistic, existând prevederi restrictive,
în special în domeniul înfiinţării de cazinouri şi în cel al transporturilor;
- normalizarea, îndeosebi în domeniul hotelier, în privinţa stabilirii de clase
şi standarde de calitate;
- fixarea unor preţuri, de exemplu, în privinţa taximetrelor, care, la Paris, au
stabilite: preţuri de noapte, de zi, de periferie, supliment pentru bagaje,
pentru autogară, etc.
Ceea ce francezii numesc „l’Etat régulateur” vizează toate politicile prin care statul
încearcă să protejeze turismul de dezechilibrele majore ale economiei.
Orice stat care încearcă să-şi susţină economia naţională se confruntă cu anumite
riscuri, legate de dezechilibre bugetare, de deficitele balanţelor de plăţi externe, de
deprecierea monedei naţionale etc.
De asemenea, orice politică de reglare, menită să stimuleze turismul sau orice altă
activitate economică, nu poate fi aplicată fără a ţine seama de anumite constrângeri3.
Aceste politici se referă, îndeosebi, la măsurile monetare şi bugetare, susceptibile
să dinamizeze oferta şi/sau cererea turistică, fără a afecta marile echilibre macro-
economice.

A. Politica monetară şi turismul

Ansamblul relaţiilor ce pot fi stabilite între politica monetară şi turism sunt
prezentate în tabelul nr. 3.2.

În afara consecinţelor posibile asupra turismului, datorate variaţiei ratei dobânzii şi

a ratei de schimb valutar, este deosebit de dificil de apreciat impactul real al politicii
monetare asupra turismului.

1
Durand, Huguette, Gouirand, P., Spindler, J., op. cit., p. 15-17
2
Tinard, Yves, Le Tourisme. Economie et management, Mc Graw Hill, Paris, 1992, p. 138
3
Durand, Huguette, Gouirand, P., Spindler, J., op. cit., p. 15-17

69
 Tabelul nr. 3.2.: Relaţiile dintre politica monetară şi turism

Obiective
Stimularea ofertei Stimularea cererii Limite
Mijloace
Politica monetara Scăderea ratei Scăderea ratei Tensiuni inflaţioniste
Controlul evoluţiei dobânzilor dobânzilor  Variaţii în jos:
masei monetare - Facilităţi pentru - creşterea cererii -scumpirea
pentru evitarea împrumuturi şi pentru credite importurilor
inflaţiei, fără a credite Variaţia ratei de -deficit al balanţei
compromite - Creşterea schimb valutar comerţului exterior
creşterea economică investiţiilor -Deprecierea monedei  Variaţii în sus:
Variaţia ratei de naţionale(subevaluare) -dificultăţi în
schimb valutar -creşterea consumului realizarea
- Aprecierea din partea străinilor exporturilor+creşterea
monedei naţionale -creşterea consumului valorii importurilor
stimulează naţional, deoarece -deficit al balanţei
investiţiile în schimbul se face în comerţului exterior
străinătate defavoarea monedei
- Deprecierea naţionale
monedei naţionale –
creşterea
perspectivelor unei
cereri turistice
importante pe
teritoriul naţional
(cerere internă şi
externă)
Sursa: Amare, F.M., „Le tourisme à l’heure du désangagement?”, în Les Cahiers d’Espaces, nr. 21,
decembrie 1990, p. 9

De altfel, în afara facilităţilor privind creditarea, ce vizează stimularea ofertei,

această politică este rareori aplicată în sprijinul turismului, chiar dacă evoluţiile monetare
au o incidenţă incontestabilă asupra fluxurilor turistice1.
Astfel, de exemplu, turismul internaţional s-a dezvoltat, adeseori, prin mijloace
bugetare, pentru a face faţă problemelor create de o penurie de valută forte.

B. Politica bugetară şi turismul

După cum se poate observa şi din tabelul nr. 3.3, mijloacele bugetare pot fi utilizate,
într-un mod mai direct, pentru modelarea ofertei şi a cererii turistice:
Efortul financiar al statului în favoarea turismului este dificil de cuantificat. De fapt, nu
numai bugetul administraţiei naţionale a turismului trebuie luat în calcul, ci şi, parţial,
bugetele altor ministere, precum cel al Agriculturii, al Transporturilor, al Amenajării

1
Idem, p. 16

70
 Tabelul nr. 3.3.: Relaţiile dintre politica bugetară şi turism
Obiective
Stimularea ofertei Stimularea cererii Limite
Mijloace
Politica bugetară La nivelul La nivelul Cheltuielile statului
Stabilirea cheltuielilor cheltuielilor - Deficit bugetar
volumului - Împrumuturi - creşterea Încasările statului
cheltuielilor statului bonificate, credite ajutoarelor - Deficit bugetar
şi repartiţia acestor speciale financiare (de
cheltuieli - Ajutoare pentru exemplu:
exporturi promovarea
La nivelul cecurilor de
încasărilor vacanţă)
- Scăderea - creşterea
impozitelor şi veniturilor
taxelor populaţiei
- Exonerări, La nivelul
deduceri fiscale încasărilor
- Scăderea
impozitelor şi
taxelor
- Diminuarea
contribuţiilor
sociale
Sursa: Amare, F.M., „Le tourisme à l’heure du désangagement”, în Les Cahiers
d’Espaces, nr. 21, decembrie 1990, p. 9

teritoriului, al Economiei, al Culturii, al Educaţiei, al Mediului etc. La acestea, se adaugă

eforturile financiare ale colectivităţilor regionale, judeţene şi locale.

10) Supravegherea şi controlul

Acestea sunt atribuţii importante ale statului, menite să frâneze evoluţiile nedorite,
să menţină standardele de calitate şi să-i protejeze pe turişti.
Astfel, autorităţile pot refuza construcţia unor hoteluri sau a altor unităţi de cazare,
alimentaţie, agrement, pe un anumit amplasament ori extinderea reţelei infrastructurii, dacă
acestea ar duce la supraaglomerarea anumitor zone, unde capacitatea de primire este, deja,
depăşită1.
Statul, prin organismele sale specializate, realizează supravegherea şi controlul
modului în care operatorii economici respectă reglementările în vigoare privind
funcţionarea acestora, în special a aspectelor legate de igienă în securitatea alimentară,
venind, astfel, în apărarea intereselor consumatorilor-turişti.
Controlul fluxurilor turistice internaţionale se poate realiza prin sistemul de
acordare a vizelor turistice, reglementat în mod diferit de către guvernele fiecărei ţări.

1
Buruiană, Gianina, op. cit., p. 120

71
 11) Rolul statului în educaţie şi formare
Guvernele statelor în care turismul reprezintă o ramură prioritară sau importantă a
economiei nu se mulţumesc doar să stabilească nivelurile minime ale standardelor pe care
trebuie să le atingă lucrătorii din turism. În unele ţări, guvernele finanţează programe de
educaţie, de formare şi perfecţionare profesională pentru lucrătorii din turism 1. De
asemenea, sunt acordate finanţări pentru realizarea de materiale didactice (manuale, cărţi
de specialitate, ghiduri turistice etc.) şi se organizează reuniuni de specialitate (seminarii,
conferinţe, mese rotunde etc.), menite să fie identificate problemele cu care se confruntă
forţa de muncă din turism şi soluţiile ce pot conduce la rezolvarea acestor probleme.

12) Funcţia de protecţie a mediului înconjurător

Această funcţie este determinată de faptul că mediul natural, care trebuie considerat
ca fiind principala „materie primă” pentru turism, este supus unor grave fenomene de
degradare, de poluare excesivă, datorată atât oamenilor, cât şi unor fenomene naturale, iar
deteriorarea mediului poate consitui unul dintre cele mai importante obstacole în calea
dezvoltării turismului.
Coordonarea, la nivel naţional, regional şi local, a eforturilor de protejare a
mediului şi de încurajare a practicării unor forme ale turismului durabil, revine autorităţilor
publice, care trebuie să realizeze o strânsă colaborare, în acest domeniu, cu industria
turismului şi cu reprezentanţii organizaţiilor societăţii civile.

3.4.4. Administraţiile Naţionale pentru Turism

Implicarea statului, respectiv a Guvernului în buna desfăşurare a activităţilor de

turism se face, în principal, prin intermediul Administraţiei Naţionale pentru Turism
(ANT). Organizaţia Mondială a Turismului descrie ANT ca fiind o „autoritate în
administraţia centrală a statului sau altă organizaţie oficială responsabilă de dezvoltare a
turismului la nivel naţional”.
În anul 1978, OMT arăta, pe baza unei cercetări realizate asupra a 100 de ANT-uri,
că două treimi dintre acestea erau organizate ca ministere sau constituiau componente ale
unui minister ce includea şi turismul. Cealaltă treime era reprezentată de situaţii diferite, în
care ANT-urile respective erau agenţii sau organisme cu diferite denumiri, dar toate se
subordonau administraţiei centrale ori erau sub supravegherea acesteia.
Deşi au fost observate variaţii considerabile, în privinţa competenţelor,
responsabilităţilor şi preocupărilor ANT-urile analizate, au fost identificate, totuşi, câteva
activităţi comune, printre care2:
- promovarea turismului şi informarea turiştilor;
- realizarea de cercetări ştiinţifice, întocmirea de statistici şi de proiecte de strategii
şi planuri de dezvoltare;
- inventarierea şi măsurarea resurselor, în scopul protejării acestora;
- promovarea legislaţiei şi a altor reglementări privind turismul;
- facilitarea călătoriilor;
- cooperarea internaţională în turism.

1
Idem, p. 123
2
Stănciulescu, Gabriela şi Jugănaru, I.-D., op. cit., p. 33

72
 Administraţiile naţionale pentru Turism (ANT) elaborează şi aplică politica
turistică a ţării respective. Ele asigură, în principal, promovarea turismului naţional,
orientarea sectorială a activităţilor turistice şi coordonarea, la nivel naţional, a amenajării
turistice regionale1.
Într-un stat cu structură unitară, ANT se prezintă sub forma unui Minister al
Turismului, a unui Secretariat de Stat pentru Turism (în cadrul unui Minister al Economiei
al Comerţului etc.), a unei Direcţii din cadrul unui minister (al Transporturilor, al
Tineretului, al Sporturilor şi Agrementului etc.). Structura aleasă este relevantă, în privinţa
locului ocupat de turism (sau pe care ar trebui să îl ocupe turismul) în cadrul economiei
naţionale respective.
Într-un stat cu structură federală, competenţele administraţiei publice privind
turismul sunt atribuite, în general, pentru problemele esenţiale, statelor federale respective,
colectivităţilor locale, chiar dacă, în privinţa politicii economice, puterea centrală (federală)
este mandată să-şi exercite puterea sa de decizie. Uneori, competenţele propriu-zise, în
domeniul turismului, sunt împărţite între statul federal şi statele componente ale federaţiei.
Totodată, în câteva ţări, competenţele statului, în privinţa turismului, sunt exercitate de
organisme nonguvernamentale, dar recunoscute de stat şi controlate de către guvernele
ţărilor respective.
Statul trebuie să se achite de o serie de obligaţii, pe care le are în privinţa realizării
unei dezvoltări ordonate a turismului. Aceste competenţe exercitate de ANT se referă la
următoarele domenii2:
- reprezentarea pe plan internaţional, a intereselor turistice guvernamentale,
negocierea, încheierea de acorduri turistice bilaterale şi multilaterale, al căror obiect
îl constituie favorizarea dezvoltării fluxurilor turistice între statele semnatare,
cooperarea în vederea prospectării de noi pieţe turistice, favorizarea cooperării
tehnice, financiare, adoptarea de măsuri reciproce, de facilităţi vamale, poliţieneşti,
monetare, realizarea de transferuri de tehnologie turistică (în domeniul hotelier, al
echipamentelor pentru staţiunile de sporturi de iarnă etc.);
- organizarea activităţii de turism, la scară naţională;
- planificarea dezvoltării turismului, elaborarea de planuri directoare privind
dezvoltarea turistică);
- reglementarea şi controlul întreprinderilor ce activează în domeniul turistic
(reglementări în domeniul hotelier, clasificarea hotelurilor şi restaurantelor,
licenţiere, brevetarea conducătorilor de unităţi de cazare şi alimentaţie etc.;
- elaborarea şi publicarea de statistici, anchete studii şi cercetări (sondaje de opinie,
studii privind comportamentul şi preferinţele turiştilor etc.);
- promovarea turismului în străinătate crearea de birouri de informare şi promovare
a turismului în străinătate, publicarea de broşuri, pliante, ghiduri şi documente de
informare turistică;
- promovarea turismului în interiorul ţării (campanii publicitare în presa scrisă, la
radio şi TV);
- informarea şi protejarea turiştilor (în unele ţări a fost înfiinţată o „poliţie turistică”,
destinată special să-i ajute pe turişti, îndeosebi pe cei străini);

1
Vellas, François, op. cit., (2007), pp. 176-179
2
Idem, pp. 171-172

73
 -formarea profesională în turism (organizarea sau confirmarea de cursuri de
pregătire, perfecţionare, de seminarii etc.);
- prezervarea, protejarea şi utilizarea durabilă a resurselor turistice culturale şi
artizanale (campanii în favoarea conservării monumentelor, a sit-urilor istorice,
culturale şi artistice);
- acţiuni de ecologie şi protecţia mediului (campanii în favoarea practicării
ecoturismului, de creare a unor parcuri naţionale sau rezervaţii naturale şi de
protecţie a acestora etc.);
- determinarea autorităţilor responsabile să adopte măsuri în vederea simplificării şi
chiar a eliminării controalelor vamale şi ale poliţiei de frontieră etc.
Pentru exercitarea efectivă a rolurilor ce le sunt atribuite, ANT-urile trebuie să
dispună de competenţe şi atribuţii legale suficient de puternice, precum şi de resursele
necesare, atât umane, cât şi financiare (bugetare). Aceste resurse sunt, adeseori,
insuficiente, iar rezultatele obţinute de ANT-uri, în asemenea condiţii, nu pot fi decât
modeste.
Frecvent, unele state îşi afişează voinţa de a da o anumită prioritate politicii lor
turistice, dar nu conferă administraţiilor lor naţionale de profil competenţele necesare şi
nici resursele suficiente, de care acestea au nevoie pentru a-şi putea exercita, în mod
corespunzător, atribuţiunile ce li se conferă. De multe ori, explicaţia acestei situaţii constă
tocmai în faptul că, în ţara respectivă, încă nu există tradiţiile necesare în privinţa
turismului, care a devenit, doar în ultima perioadă de timp, un sector de importanţă
prioritară pentru economia acelei ţări.

3.4.4.1. Repere istorice ale apariţiei şi evoluţiei în timp a

Administraţiilor Naţionale pentru Turism în lume şi în România

Apariţia primelor organizaţii oficiale şi semioficiale pentru turism datează de la

începutul secolului XX.
Astfel, în anul 1901, în Noua Zeelandă s-a înfiinţat un „Departament al Turismului
şi Staţiunilor Balneare”, apoi, în 1914, în Franţa, s-a înfiinţat „Oficiul Naţional de Turism”,
în 1919, în Italia, a luat fiinţă, funcţionând, la început, ca organizaţie semioficială,
„Întreprinderea naţională pentru industria turistică”, iar în 1920, în Germania, s-a înfiinţat
„Asociaţia Intereselor Naţionale ale Turismului”1.
În România, în anul 1926, s-a înfiinţat „Oficiul Naţional de Turism”, ca serviciu
specializat, aflat în subordinea Ministerului Sănătăţii, având menirea de a coordona
activitatea staţiunilor balneo-climaterice.
Ulterior, în 1933, coordonarea activităţii turistice a fost încredinţată
„Consilieratului pentru pregătirea organizării turismului în România”, organizat pe lângă
preşedinţia Consiliului de Miniştri, având ca sarcină organizarea şi desfăşurarea
propagandei turistice şi stabilirea de legături internaţionale în domeniul turismului.
În anul 1936, avea să fie promulgată „Legea pentru organizarea turismului” 2, în
cadrul căreia a fost stipulată şi crearea unui „Oficiu Naţional de Turism”, aflat în
subordonarea Ministerului de Interne, având trei direcţii de specialitate:

1
Buruiană, Gianina, op. cit., p. 89
2
*** Legea pentru organizarea turismului, publicată în Monitorul Oficial nr. 50 din 29 februarie 1936

74
 - o direcţie pentru coordonarea şi controlul iniţiativelor publice şi private, în
domeniul turismului;
- o direcţie pentru coordonarea investiţiilor directe, din partea statului şi a celor
indirecte, prin subvenţionarea iniţiativelor private;
- o direcţie pentru realizarea propagandei şi a informării turistice, în ţară şi în
străinătate.
Faptul că avea adoptată o lege a turismului, dar şi organismele oficiale de
specialitate, situa România, în perioada interbelică, în avangarda ţărilor turistice ale
Europei1.
După cel de-al doilea Război Mondial, regimul comunist avea să naţionalizeze toate
dotările şi întreprinderile turistice, acestea fiind desfiinţate, iar cele mai multe dintre
bunurile ce le-au aparţinut au intrat în patrimoniul Consiliului Central al Sindicatelor. În
cadrul acestuia, Direcţia pentru turism şi excursii, apoi Comisia balneo-climaterică şi
Comisia sport-turism, aveau atribuţiuni largi în coordonarea activităţii de „turism popular”,
în România.
Oficiul Naţional de Turism „Carpaţi” şi-a reluat activitatea, la început având
statutul unei întreprinderi de comerţ exterior şi ocupându-se doar de activităţile de turism
internaţional, după care, din anul 1959, avea să preia coordonarea întregii activităţi turistice
(interne şi internaţionale), iar din 1967 a primit atribuţii sporite.
În anul 1971 a fost înfiinţat, pentru prima dată, în România, un Minister al Turismului, ca
orga-nism central specializat al administraţiei de stat2, care a preluat, de la ONT Carpaţi,
atribuţiile de organizare a activităţii turistice, pentru ca, din anul 1973, Ministerul
Turismului să fie investit cu funcţia de coordonator al tuturor unităţilor cu activitate
turistică, indiferent de subordonarea admi-nistrativă a acestora3. După anul 1990,
Administraţia Naţională pentru Turism din România a sufe-rit numeroase schimbări şi
reorganizări. Astfel, în perioada 1990-1992, a existat un departament pentru turism, în
cadrul Ministerului Comerţului şi Turismului, apoi acest departament a funcţionat în
cadrul altor ministere, a fost reînfiinţat, de două ori, Ministerul Turismului (ultima dată
prin H.G. nr. 24/2001), după care, prin H.G. nr. 413/2004, a fost înfiinţată Autoritatea
Naţională pentru Turism, care a funcţionat în subordinea unor ministere (până în aprilie
2007, în subordinea fostului Minister al Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului), iar
din aprilie 2007, în baza prevederilor H.G. nr. 387/25 aprilie 2007, avea să fie desfiinţată
Autoritatea Naţională pentru Turism şi să fie înfiinţat un departament pentru turism în
cadrul noului Minister, al Întreprinderilor Mici şi Mijlocii, Comerţului, Turismului şi
Profesiilor Liberale. Ulterior, in ţara noastră, o fost creată Autoritatea Naţională pentru
Turism, care a funcţionat ca instituţie publică, cu personalitate juridică, aflată în
subordinea Ministerului Economiei, prin preluarea activităţilor şi structurilor specializate
din domeniul turismului de la Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului, în
conformitate cu prevederile HG nr. 9 din 9 ianuarie 2013privind organizarea şi
funcţionarea Autorităţii Naţionale pentru Turism, cu ultimele modificari aduse prin HG
577/2013.

1
Minciu, Rodica, op. cit., p. 122
2
*** Prin Legea nr. 27/1971, privind înfiinţarea Ministerului Turismului, publicată în Buletinul Oficial nr.
36/1971
3
Minciu, Rodica, op. cit., p. 123

75
 Începând cu anul 2017, a fost re-înfiinţat Ministerul Turismului, prin Hotarârea
Guvernului României nr.24/12.01.2017.
Pentru comparaţie, şi istoricul evoluţiei Administraţiei Naţionale pentru Turism în
Franţa este deosebit de interesant.
Astfel, prima autoritate naţională pentru turism a apărut, în Franţa, în anul 1910,
prin crearea unui Oficiu Naţional al Turismului. Simultan, a fost creat şi un Consiliu
Superior al Turismului, ca organ consultativ.
În anul 1919, au fost lărgite, prin lege, competenţele Oficiului Naţional al
Turismului, fiind stabilite şi mijloacele de finanţare a acestuia. În anul următor (1920), avea
să fie deschis primul Birou de turism al Franţei, la Londra, precum şi un Birou de informaţii
turistice, denumit „Maison de la France” (Casa Franţei), la Paris.
În 1935, Oficiul Naţional de Turism s-a transformat în Comisariat general pentru
Turism care, la rândul său, în 1946, devenea Direcţia generală pentru Turism, iar între 1959
şi 1974 s-a revenit la forma Comisariatului general pentru Turism. A urmat o perioadă în
care autoritatea centrală pentru turism a făcut parte din diferite ministere, precum cel al
Lucrărilor publice şi Transporturilor sau cel al Amenajării teritoriului, apoi din Ministerul
pentru Calitatea vieţii, al Culturii şi Mediului sau al Tineretului, Sportului şi Agrementului.
Între timp, turismul se transformase într-o veritabilă industrie, iar Franţa îşi
consolida poziţia de primă destinaţie turistică mondială.
S-a simţit necesară, astfel, înfiinţarea şi a altor instituţii şi organisme, prin care să
fie sprijinită dezvoltarea turismului, cum ar fi:
- Agenţia naţională pentru cecurile de vacanţă (ANCV), organizaţie publică având
caracter industrial şi comercial, a cărei misiune este să contribuie la dezvoltarea
turismului pentru toţi (creată în 1982);
- Agenţia Naţională pentru Informaţii Turistice (ANIT), creată tot în anul 1982;
Între 1986 şi 1988 a fost numit un Secretar de Stat pentru Turism, în cadrul
Ministerului Industriei, iar între 1988 şi 1993 a fost numit un ministru delegat pentru
Turism, în cadrul aceluiaşi minister.
Între anii 1993 şi 1995 turismul a fost inclus în cadrul Ministerului Echipamentelor,
Transporturilor şi Turismului, din 1995 a existat un ministru însărcinat cu turismul, iar până
în 1997 a devenit ministru delegat însărcinat cu turismul. Apoi, din 1997 şi până în 2002,
a existat un Secretar de Stat însărcinat cu turismul, Secretariatul de Stat pentru Turism fiind
inclus în cadrul Ministerului Echipamentului, Transporturilor şi Locuinţei. În iunie 2002,
Léon Bertrand a fost numit Secretar de Stat pentru Turism, în cadrul Ministerului
Echipamentelor, Transporturilor, Locuinţei, Turismului şi Mării, pentru ca, în martie 2004,
să fie numit Ministru delegat pentru Turism, în cadrul Ministerului Echipamentului,
Transporturilor, Amenajării teritoriului, Turismului şi Mării, care, din 2005, a devenit
Ministerul Transporturilor, Echipamentului, Turismului şi Mării.
Între timp, au mai fost create şi alte instituţii în domeniul turismului:
- Observatorul naţional al turismului – ONT (în 1993), ca mijloc de difuzare a
informaţiilor publice privind turismul;
- Agenţia Franceză de Inginerie Turistică – AFIT (creată în acelaşi an), având ca
vocaţie principală să contribuie la adaptarea ofertei turistice franceze la evoluţiile
societăţii, pentru a răspunde mai bine cererii;

76
 - Bursa Solidaritate-Vacanţe, creată în anul 1998, ca grupare de interes public, aflată
sub autoritatea ministrului însărcinat cu turismul, în cadrul legislaţiei din domeniul
luptei şi prevenirii împotriva excluziunii sociale;
- o nouă structură, intitulată „ODIT France” (Observare, Dezvoltare şi Inginerie
Turistică), a fost creată în anul 2005, prin fuziunea dintre AFIT, ONT şi Serviciul
de studii şi amenajare turistică a zonei montane (SEATM). Această nouă structură
a permis armonizarea intervenţiilor publice în privinţa consultanţei şi expertizei în
sectorul turistic1.
Toate aceste informaţii se pot dovedi utile pentru a găsi, şi în România, cea mai
bună formulă instituţională în conducerea şi coordonarea activităţii de turism, iar Franţa
poate fi un exemplu de urmat, având în vedere poziţia pe care o ocupă, de cea mai
importantă destinaţie turistică mondială.
Diversitatea, complexitatea şi natura schimbătoare a industriei turistice, precum şi
ideile în schimbare despre rolul turismului, determină schimbări şi în politica şi
administraţia din turism, la toate nivelurile (naţional, regional, local). De exemplu, în
Australia2, în anul 1974, la nivel federal, Autoritatea pentru Turism făcea parte din
Departamentul pentru Turism şi Recreare, pentru ca, la sfârşitul anilor 1980, să aparţină
Departamentului Arte, Sport, Mediu, Turism şi Teritorii. În anul 1991, turismul a devenit,
în sfârşit, un Departament de sine stătător, în cadrul guvernului federal, dar a fost desfiinţat
în anul 1996 şi „amalgamat” cu portofoliul Industriei şi Ştiinţei, ca Birou Naţional al
Turismului, iar în anul 2002 a trecut în cadrul Departamentului Industrie, Turism, Resurse.
Înfiinţarea de departamente guvernamentale, ministere sau alte structuri
guvernamentale noi, în cadrul unei administraţii centrale, reprezintă, adesea, o strategie
bine încetăţenită a guvernelor, în încercarea de a demonstra că „se face ceva” în domeniul
respectiv. Mai mult, întrucât oficialii din serviciile publice sunt, în general, conservatori,
în privinţa modului de abordare şi delimitare a problemelor, restructurarea administrativă
şi legislaţia aferentă au fost, întotdeauna, un indicator semnificativ al presiunii publice,
îndreptate către acţiune şi schimbare.
Experienţa australiană s-a repetat şi în alte state, precum Canada, SUA şi Noua
Zeelandă. În întreaga lume, guvernele se străduiesc să-şi ducă la bun sfârşit rolul de
planificare, dezvoltare, marketing şi promovare şi să satisfacă, pe cât posibil, pretenţiile
industriei turistice.
Obiectivele sectorului public sunt, adeseori, ambigue şi schimbătoare, mijloacele
de realizare a acestor obiective sunt, uneori, îndoielnice şi controversate, iar regulile în
luarea deciziilor pot varia, de la o situaţie la alta.
Ca urmare a schimbărilor ideologice şi politice din ţările vestice, planificarea
turistică şi funcţiile de dezvoltare tind să se diminueze, tot mai mult, la nivel central şi sunt
tot mai mult, prezente, la nivel regional şi local. Aceste schimbări sunt determinate, în
primul rând, de schimbările mai ample, ce au loc în ideologie şi filozofie, în privinţa rolului
şi funcţiilor deţinute de stat, de măsura implicării acestuia în mediul politic în cadrul căruia
funcţionează turismul.
Nici turismul nu poate fi imun la astfel de schimbări ale filosofiei politice. În
încercarea de a înţelege natura schimbătoare a managementului în turism, ca şi schimbările

1
*** Direction du Tourisme – Historique, www.tourisme.gouv.fr
2
Hall, C.M., Introduction to Tourism: Development, Dimensions and Issues (4th editions), Pearson
Education, South Melbourne, 2002

77
în rolul îndeplinit de guvern, de instituţiile specializate ale statului, în privinţa intervenţiilor
în domeniul turismului, este important, adeseori, ca explicaţiile să fie căutate nu neapărat
în interiorul turismului, ci în afara lui1.
Până la urmă, este mai puţin important, de exemplu, dacă într-o ţară, cum este
România, există un Minister al Turismului, un Secretariat de Stat pentru Turism, o
Autoritate Naţională pentru Turism etc. Ceea ce contează, într-adevăr, este ca această
structură guvernamentală să aibă suficientă autoritate, putere de decizie, susţinere politică
şi mijloacele necesare (legale, umane şi financiare) pentru a contribui la dezvoltarea şi
promovarea activităţilor de turism, într-o relaţie constructivă, de parteneriat, cu
reprezentanţii profesioniştilor din turism, cu cei ai administraţiilor publice, regionale şi
locale şi cu toţi cei interesaţi în buna funcţionare a turismului în ţara respectivă.

3.4.4.2. Administraţia Naţională pentru Turism în România

Urmare reorganizării Guvernului României, în luna decembrie anului 2015, prin

Ordonanta de Urgenta Nr. 55/2015 din 19 noiembrie 2015 privind stabilirea unor măsuri
de reorganizare la nivelul administraţiei publice centrale şi pentru modificarea unor acte
normative, s-a înfiinţat Ministerul Economiei, Comerţului şi Relaţiilor cu Mediul de
Afaceri, prin reorganizarea şi preluarea activităţilor Ministerului Economiei, Comerţului
şi Turismului, care s-a desfiinţat, şi prin preluarea activităţii şi a structurilor în domeniul
întreprinderilor mici şi mijlocii şi mediului de afaceri de la Ministerul Energiei,
Întreprinderilor Mici şi Mijlocii şi Mediului de Afaceri. În cadrul acestui minister a fost
înfiinţată Direcţia generală Politici si Programe pentru IMM, Mediul de Afaceri si
Turism, aflată in subordinea directă a ministrului.

În ţara noastră, Autoritatea Naţională pentru Turism (A.N.T.), înfiinţată prin

Hotărârea guvernului României Nr. 9 din 9 ianuarie 2013, privind organizarea şi
funcţionarea Autorităţii Naţionale pentru Turism, modificată si completată prin HG
577/2013 , a fost organizată şi a funcţionat ca instituţie publică, cu personalitate juridică,
aflată în subordinea Ministerului Economiei, prin preluarea activităţilor şi structurilor
specializate din domeniul turismului de la Ministerul Dezvoltării Regionale şi
Turismului, şi în coordonarea ministrului Economiei.

Autoritatea a exercitat următoarele atribuţii principale, în conformitate cu

reglementările în vigoare:
a) implementează strategia naţională de dezvoltare turistică, strategia de dezvoltare a
produselor şi destinaţiilor turistice, strategia de privatizare şi postprivatizare în domeniul
turismului, elaborată la nivelul ministrului delegat pentru întreprinderi mici şi mijlocii,
mediul de afaceri şi turism;
b) propune, în vederea aprobării de către ministrul delegat pentru întreprinderi mici şi
mijlocii, mediul de afaceri şi turism, şi aplică planurile de dezvoltare a infrastructurii
turistice;

1
Hall, C.M., op. cit. (2005), p. 230

78
 c) realizează politica de promovare şi dezvoltare a turismului pe baza planurilor şi
programelor de marketing al turismului aprobate de ministrul delegat pentru întreprinderi
mici şi mijlocii, mediul de afaceri şi turism;
d) organizează şi realizează activitatea de promovare turistică a României atât pe piaţa
internă, cât şi pe pieţele internaţionale, prin activităţi specifice reprezentanţelor de
promovare turistică;
e) autorizează operatorii economici şi personalul de specialitate din turism, respectiv
licenţiază agenţiile de turism, clasifică structurile de primire turistice, omologhează
pârtiile, traseele de schi şi traseele turistice montane, brevetează şi atestă personalul de
specialitate, avizează capacitatea instituţională şi eficacitatea educaţională în domeniul
formării profesionale, autorizează plajele turistice şi activităţile din industria de agrement,
acreditează centrele naţionale de informare şi promovare turistică;
f) atestă ca staţiuni turistice de interes local sau naţional localităţi sau părţi de localităţi,
la solicitarea autorităţilor publice locale;
g) organizează evidenţa, atestarea şi monitorizarea valorificării şi protejării
patrimoniului turistic, conform legii;
h) eliberează certificate de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor pentru
societăţile comerciale din domeniul turismului;
i) asigură, cu aprobarea ministrului delegat pentru întreprinderi mici şi mijlocii, mediul
de afaceri şi turism, reprezentarea pe plan intern şi internaţional în domeniile sale de
activitate;
j) îndeplineşte rolul de autoritate naţională responsabilă cu elaborarea, coordonarea şi
implementarea programului pentru definirea şi promovarea brandului turistic naţional, în
scopul creării unei imagini pozitive a României;
k) organizează evenimente/întâlniri cu reprezentanţi ai instituţiilor publice, private,
organizaţiilor guvernamentale şi neguvernamentale, naţionale şi internaţionale, precum şi
congrese, colocvii şi alte acţiuni similare, în ţară şi străinătate, în domeniul turismului;
l) participă la manifestări expoziţionale de turism în ţară şi în străinătate, organizează
vizite educaţionale de informare, precum şi evenimente şi misiuni cu rol în creşterea
circulaţiei turistice în România sau cu impact în creşterea notorietăţii României ca
destinaţie turistică, în ţară şi în străinătate, sau participă în calitate de coorganizator
împreună cu asociaţiile profesionale, patronale şi organizaţiile neguvernamentale cu
activitate în domeniul turismului, autorităţile administraţiei publice locale şi centrale, cu
alte entităţi ce desfăşoară activitate în domeniul turismului, în cadrul cărora se pot
organiza deplasări pentru reprezentanţii mass-mediei;
m) organizează activităţi de promovare prin producţie sau coproducţie de emisiuni TV
şi radio;
n) stabileşte, împreună cu autorităţile administraţiei publice centrale şi locale care au
atribuţii în domeniu, măsuri pentru protejarea zonelor cu valoare istorică, arhitecturală
sau peisagistică, măsuri pentru valorificarea turistică, precum şi măsuri pentru integrarea
acestora în acţiunile de modernizare a localităţilor şi a zonelor aferente;
o) asigură urmărirea aplicării şi controlul respectării reglementărilor în domeniile sale
de activitate;
p) efectuează controlul activităţilor din turism şi din industria de agrement, conform
legislaţiei în vigoare;
q) efectuează controlul calităţii serviciilor din turism;

79
 r) monitorizează derularea investiţiilor pentru proiectele din domeniile sale de
activitate pe care ministerul le finanţează;
s) coordonează programele de asistenţă acordată de Organizaţia Mondială a Turismului
şi de alte organisme internaţionale;
ş) coordonează, împreună cu Ministerul Educaţiei Naţionale, procesul de instruire din
instituţii de învăţământ în domeniul turismului;
t) coordonează, împreună cu Ministerul Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi
Persoanelor Vârstnice, programe naţionale şi judeţene de reconversie profesională în
meseriile specifice activităţii turistice.
Autoritatea îndeplineşte orice alte atribuţii stabilite prin acte normative pentru
domeniul său de activitate.
Autoritatea gestionează resursele financiare alocate prin bugetul propriu, urmărind atât
realizarea obiectivelor din programele anuale/mu Guvernului ltianuale, cât şi justificarea
sumelor primite de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei.

Începând cu anul 2017, prin Hotarârea Guvernului României nr.24/12.01.2017 a

fost re-înfiinţat Ministerul Turismului.
Potrivit prevederilor acestei Hotarâri a Guvernului, Ministerul Turismului se
organizează şi funcţionează ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale, în
subordinea Guvernului, care aplică strategia şi Programul de guvernare în domeniul
turismului în concordanţă cu cerinţele economiei de piaţă şi pentru stimularea iniţiativei
operatorilor economici din domeniul de competenţă. Ministerul Turismului îndeplineşte
următoarele funcţii:
a) de strategie, prin care se asigură elaborarea strategiei de punere în aplicare a
Programului de guvernare, precum şi elaborarea strategiilor, politicilor publice şi a
programelor în domeniile coordonate;
b) de reglementare şi sinteză, prin care se asigură elaborarea cadrului normativ şi
instituţional necesar pentru realizarea obiectivelor strategice din domeniile sale de
responsabilitate, precum şi din alte domenii conexe: restructurarea şi, după caz,
privatizarea operatorilor economici care funcţionează sub autoritatea sa;
c) de reprezentare, prin care se asigură, în condiţiile legii, în numele statului român şi al
Guvernului României, reprezentarea pe plan intern şi extern, inclusiv în privinţa afacerilor
europene, în conformitate cu prevederile Hotărârii Guvernului nr. 379/2013 privind
organizarea şi funcţionarea Sistemului naţional de gestionare a afacerilor europene în
vederea participării României la procesul decizional al instituţiilor Uniunii Europene şi
pentru completarea art. 2 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 8/2013 privind organizarea
şi funcţionarea Ministerului Afacerilor Externe, în domeniul său de activitate;
d) de aplicare a prevederilor Tratatului de aderare a României la Uniunea Europeană
pentru domeniile sale de responsabilitate;
e) de autoritate de stat:
1. prin care se asigură urmărirea şi controlul aplicării unitare şi respectării reglementărilor
legale în domeniul său de activitate;
2. prin care se realizează controlul asupra unităţilor aflate sub autoritatea sa, în vederea
asigurării respectării prevederilor legale;

80
 f) de administrare a proprietăţii statului, prin care se asigură administrarea proprietăţii
publice şi private a statului, precum şi gestionarea serviciilor pentru care statul este
responsabil din domeniile coordonate;
g) de coordonare la nivel naţional, în colaborare cu celelalte autorităţi interesate, a
activităţilor referitoare la relaţiile economice internaţionale, fluxurile comerciale şi
cooperarea economică în domeniile coordonate;
h) de promovare a destinaţiilor turistice naţionale;
i) de absorbţie a fondurilor acordate de Uniunea Europeană în domeniile sale de
responsabilitate;
j) de colaborare cu partenerii sociali.
Principiile care stau la baza activităţii Ministerului Turismului sunt următoarele:
a) coerenţa, stabilitatea şi predictibilitatea în domeniul coordonat;
b) armonizarea cadrului legislativ cu reglementările Uniunii Europene;
c) întărirea autorităţii instituţiei;
d) perfecţionarea managementului fondurilor publice;
e) transparenţa activităţii în toate domeniile sale de activitate.
În realizarea funcţiilor sale, Ministerul Turismului exercită, în domeniile sale de activitate,
următoarele atribuţii generale, în conformitate cu reglementările în vigoare:
1. iniţiază, elaborează şi promovează proiecte de acte normative, coordonează şi
controlează aplicarea acestora în domeniul de competenţă şi avizează proiectele de acte
normative ale altor organe de specialitate ale administraţiei publice centrale;
2. fundamentează şi propune proiectul de buget pentru alocarea resurselor financiare
necesare funcţionării sale şi urmăreşte execuţia bugetului pentru activităţile din domeniul
său de activitate, urmăreşte proiectarea şi realizarea investiţiilor;
3. asigură administrarea proprietăţii statului în domeniul coordonat, în condiţiile legii;
4. elaborează politici publice privind domeniile sale de responsabilitate, pe care le supune
aprobării Guvernului, în condiţiile legii;
5. participă la fundamentarea şi la elaborarea strategiei şi a programului de reforme
economico-sociale ale Guvernului, fundamentează, promovează şi asigură aplicarea
politicii stabilite în conformitate cu Programul de guvernare în domeniul său de activitate;
6. iniţiază, negociază şi participă, din împuternicirea Guvernului, în condiţiile legii, la
încheierea de convenţii, acorduri şi alte înţelegeri internaţionale de natură economică sau
propune întocmirea procedurilor de aderare la aceste convenţii ori acorduri, pentru
domeniul coordonat;
7. reprezintă interesele statului în diferite organe şi organisme internaţionale, în
conformitate cu acordurile şi convenţiile la care România este parte şi cu alte înţelegeri
stabilite în acest scop, şi dezvoltă relaţii de colaborare cu organe şi organizaţii similare din
alte state şi cu organizaţii regionale şi internaţionale conform atribuţiilor pe domeniile de
activitate, asigură reprezentarea pe plan intern şi internaţional în domeniile sale de
activitate;
8. sprijină activitatea asociaţiilor profesionale, patronale şi sindicale din domeniile sale de
activitate şi asigură dialogul permanent cu acestea, cu mass-media şi cu societatea civilă,
în scopul informării reciproce şi al perfecţionării cadrului legislativ existent;
9. asigură relaţia cu Parlamentul, Consiliul Economic şi Social şi exponenţi ai societăţii
civile, în problemele specifice domeniului;

81
10. elaborează, actualizează şi implementează permanent sistemul informatic în domeniile
coordonate;
11. asigură transpunerea şi creează cadrul normativ pentru aplicarea directă a legislaţiei
Uniunii Europene, implementează şi monitorizează aplicarea legislaţiei comunitare şi
elaborează ghiduri pentru aplicarea legislaţiei Uniunii Europene, în domeniul coordonat;(la
08-05-2017, Punctul 11. din Alineatul (1) , Articolul 3 a fost modificat de
12. asigură participarea şi elaborează poziţiile României în procesul de negociere şi
adoptare a iniţiativelor la nivel european, în domeniul său de activitate, potrivit
prevederilor Hotărârii Guvernului nr. 34/2017 privind organizarea şi funcţionarea
Sistemului naţional de gestionare a afacerilor europene în vederea participării României la
procesul decizional al instituţiilor Uniunii Europene;
13. coordonează implementarea Directivei 2006/123/CE a Parlamentului European şi a
Consiliului din 12 decembrie 2006 privind serviciile în cadrul pieţei interne, respectiv a
aspectelor referitoare la piaţa unică a serviciilor în domeniul său de activitate, în raport cu
demersurile derulate de către Comisia Europeană;(la 08-05-2017, Alineatul (1) din
Articolul 3 a fost completat de Punctul 3, Articolul I din HOTĂRÂREA nr. 292 din 5 mai
2017, publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 334 din 08 mai 2017 )
14. gestionează resursele financiare în domeniile coordonate şi controlează modul de
utilizare a acestora;
15. asigură protecţia informaţiilor clasificate, prevenirea şi combaterea terorismului, în
condiţiile legii;
16. realizează activităţi de control operativ la operatorii economici din domeniile de
competenţă, în vederea asigurării respectării prevederilor legale;15. colaborează cu
instituţiile de specialitate pentru formarea şi perfecţionarea pregătirii profesionale a
personalului din sistemul său;
17. organizează seminare şi cursuri de pregătire profesională de specialitate în domeniile
coordonate;
18. asigură implementarea obligaţiilor derivând din implementarea Strategiei naţionale
anticorupţie;
19. elaborează şi monitorizează procesul de soluţionare a petiţiilor, precum şi a solicitărilor
de informaţii publice, care se înscriu în sfera sa de competenţă, în conformitate cu
prevederile legale;
20. elaborează legislaţia în domeniul ajutorului de stat pentru domeniile de responsabilitate
şi notifică ajutorul de stat pentru care ministerul are calitatea de furnizor de ajutor de stat;
21. eliberează certificate de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, în
condiţiile legii;
22. stimulează relaţiile cu camerele de comerţ şi industrie şi cu asociaţiile profesionale în
domeniile coordonate;
23. asigură implementarea şi managementul proiectelor şi programelor în domeniile sale
de responsabilitate;
24. iniţiază, propune, implementează, coordonează şi monitorizează acţiuni în domeniul
reducerii barierelor administrative.

În realizarea funcţiilor sale, Ministerul Turismului a exercitat următoarele atribuţii

specifice, în conformitate cu reglementările în vigoare:

82
1. elaborează şi implementează în domeniul turismului Strategia naţională de dezvoltare
turistică, strategii de dezvoltare şi soluţii de reformă privind evoluţia sectorului şi atragerea
investitorilor, politici de promovare şi dezvoltare a turismului;
2. elaborează, aprobă şi implementează planuri de dezvoltare a infrastructurii turistice;
3. organizează şi realizează activitatea de promovare turistică a României atât pe piaţa
internă, cât şi pe pieţele internaţionale;
4. îndeplineşte rolul de autoritate naţională responsabilă cu elaborarea, coordonarea şi
implementarea programului pentru definirea şi promovarea brandului turistic naţional, în
scopul creării unei imagini pozitive a României;
5. autorizează operatorii economici şi personalul de specialitate din turism, respectiv
licenţiază agenţiile de turism, clasifică structurile de primire turistice, omologhează
pârtiile, traseele de schi şi traseele turistice montane, brevetează şi atestă personalul de
specialitate, avizează capacitatea instituţională şi eficacitatea educaţională în domeniul
formării profesionale, autorizează plajele turistice şi activităţile din industria de agrement,
acreditează centrele naţionale de informare şi promovare turistică;
6. exercită toate drepturile ce decurg din calitatea de acţionar al statului privind
administrarea, restructurarea, privatizarea, postprivatizarea şi reorganizarea şi, după caz,
lichidarea operatorilor economici cu capital de stat din domeniul turismului, exercitând
calitatea de instituţie publică implicată şi autoritate tutelară, în condiţiile legii, sens în care:
a) administrează participaţiile deţinute la societăţile reglementate de Legea societăţilor nr.
31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, împuternicindu-i pe
reprezentanţii săi în adunarea generală a acţionarilor să acţioneze pentru creşterea
competitivităţii şi eficienţei economice a acestor societăţi şi companii, pentru restructurarea
şi pregătirea acestora pentru privatizare;
b) desfăşoară activităţile de privatizare, potrivit legii, şi activităţi de urmărire a contractelor
de privatizare;
c) iniţiază, după caz, lichidarea societăţilor neprofitabile;
d) monitorizează, potrivit legii, aplicarea măsurilor pe perioada de administrare specială şi
supraveghere financiară a operatorilor economici cu capital de stat din portofoliul propriu;
7. atestă ca staţiuni turistice de interes local sau naţional localităţi sau părţi de localităţi, la
solicitarea autorităţilor publice locale;
8. organizează evidenţa, atestarea şi monitorizarea valorificării şi protejării patrimoniului
turistic, conform legii;
9. urmăreşte mediatizarea şi aplicarea în practică a acordurilor guvernamentale în
domeniul turismului, în care sunt prevăzute acţiuni de cooperare economică internaţională
la care ministerul este parte;
10. urmăreşte evoluţia politicilor Uniunii Europene în domeniul turismului şi propune
măsuri pentru adaptarea politicilor României la acestea;
11. asigură îndeplinirea obligaţiilor care îi revin din reglementările europene, precum şi
activităţile desfăşurate de partea română în cadrul instituţiilor Uniunii Europene, în
domeniul turismului;
12. urmăreşte derularea activităţii organismului intermediar aferent derulării programelor
finanţate din fonduri europene;
13. aprobă, în condiţiile legii, înfiinţarea şi atribuţiile reprezentanţelor şi unităţilor
teritoriale cu sediul în ţară;

83
14. solicită şi primeşte de la celelalte autorităţi publice, în condiţiile legii, informări,
analize, rapoarte, sinteze pe probleme ce ţin de dezvoltarea sectorului turismului;
15. elaborează strategiile şi planurile de acţiune aferente domeniului turismului;
16. elaborează criteriile, priorităţile şi procedurile necesare în vederea desfăşurării
programelor şi proiectelor activităţilor specifice, după caz;
17. derulează sau coordonează programe şi proiecte cu finanţare externă, prin înfiinţarea
de unităţi de management de proiect;
18. participă, împreună cu alte organe ale administraţiei publice de specialitate, la
elaborarea şi implementarea politicilor, proiectelor şi programelor de cercetare, inovare şi
transfer de tehnologie în domeniile sale de activitate;
19. coordonează cooperarea în cadrul programelor şi studiilor Uniunii Europene, ale
Organizaţiei Mondiale a Turismului şi ale Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare
Economică a proiectelor şi programelor din domeniul turismului, precum şi în cadrul
acordurilor bilaterale interguvernamentale încheiate de România în acest domeniu;
20. identifică metode de îmbunătăţire a activităţilor în domeniu, pentru asigurarea
transparenţei administrative, elaborării şi implementării unor coduri de bune practici,
încurajarea şi sprijinirea iniţiativei private;
21. urmăreşte promovarea unui mediu de afaceri în domeniul coordonat, stimulativ,
concurenţial, corect şi integru, prin coordonarea aplicării următoarelor măsuri:
a) organizarea de consultări publice periodice cu privire la implementarea Strategiei
naţionale anticorupţie şi a celorlalte politici publice cu impact asupra turismului;
b) cunoaşterea şi aplicarea de bune practici internaţionale ori standarde în implementarea
programelor proprii;
22. organizează evenimente/întâlniri cu reprezentanţi ai instituţiilor publice, private,
organizaţiilor guvernamentale şi neguvernamentale, naţionale şi internaţionale, precum şi
congrese, colocvii şi alte acţiuni similare, în ţară şi străinătate, în domeniul turismului;
23. participă la manifestări expoziţionale de turism în ţară şi în străinătate, organizează
vizite educaţionale de informare, precum şi evenimente şi misiuni cu rol în creşterea
circulaţiei turistice în România sau cu impact în creşterea notorietăţii României ca
destinaţie turistică, în ţară şi în străinătate, sau participă în calitate de coorganizator
împreună cu asociaţiile profesionale, patronale şi organizaţiile neguvernamentale cu
activitate în domeniul turismului, autorităţile administraţiei publice locale şi centrale, cu
alte entităţi ce desfăşoară activitate în domeniul turismului, în cadrul cărora se pot organiza
deplasări pentru reprezentanţii mass-mediei;
24. organizează activităţi de promovare prin producţie/coproducţie de emisiuni TV şi
radio;
25. stabileşte, împreună cu autorităţile administraţiei publice centrale şi locale care au
atribuţii în domeniu, măsuri pentru protejarea zonelor cu valoare istorică, arhitecturală sau
peisagistică, măsuri pentru valorificarea turistică, precum şi măsuri pentru integrarea
acestora în acţiunile de modernizare a localităţilor şi a zonelor aferente;
26. efectuează controlul activităţilor din turism şi din industria de agrement, conform
legislaţiei în vigoare;
27. efectuează controlul calităţii serviciilor din turism şi din industria de agrement;
28. monitorizează derularea investiţiilor pentru proiectele din domeniile sale de activitate
pe care ministerul le finanţează;

84
29. coordonează programele de asistenţă acordată de Organizaţia Mondială a Turismului
şi de alte organisme internaţionale;
30. coordonează, împreună cu Ministerul Educaţiei Naţionale, procesul de instruire din
instituţii de învăţământ în domeniul turismului;
31. coordonează, împreună cu Ministerul Muncii şi Justiţiei Sociale, programe naţionale
şi judeţene de reconversie profesională în meseriile specifice activităţii turistice;
32. realizează politica de promovare şi dezvoltare a turismului pe baza programului anual
de marketing şi promovarea turismului şi a programului de dezvoltare a produselor
turistice;
33. avizează documentaţiile de urbanism privind zonele şi staţiunile turistice, precum şi
documentaţiile privind construcţiile în domeniul turismului, conform legii;
34. coordonează gestionarea fondurilor guvernamentale alocate pentru investiţiile realizate
în parteneriat cu autorităţile publice locale.
Ministerul Turismului îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de alte acte normative în
vigoare.
În exercitarea atribuţiilor sale, Ministerul Turismului colaborează, în condiţiile legii, cu
celelalte ministere şi organe de specialitate ale administraţiei publice centrale din
subordinea Guvernului, cu autorităţile administraţiei publice locale, cu alte organisme şi
instituţii publice.
În îndeplinirea atribuţiilor sale, Ministerul Turismului este autorizat:
a) să dea unităţilor aflate în subordine şi sub autoritate, ca urmare a controlului, dispoziţii
obligatorii pentru luarea măsurilor de respectare a legii;
b) să ia măsuri pentru aplicarea sancţiunilor prevăzute de lege în competenţa sa;
c) să încheie protocoale de schimb de informaţii şi documente, precum şi de colaborare cu
ministere, instituţii publice şi cu alte organizaţii, potrivit competenţelor atribuite;
d) să emită, să revoce, să suspende, după caz, pentru domeniile pentru care este
împuternicit, în condiţiile legii, acte administrative sub forma autorizaţiilor, licenţelor,
atestatelor sau alte asemenea acte administrative, prin care li se permite solicitanţilor
organizarea şi/sau desfăşurarea unei anumite activităţi;
e) să iniţieze şi să supună aprobării Guvernului, în condiţiile legii, bugetele de venituri şi
cheltuieli ale operatorilor economici aflaţi în subordinea, coordonarea sau sub autoritatea
sa;
f) să stabilească orice alte măsuri, în condiţiile prevăzute de lege.

Hotărârea Guvernului nr.24/2017, privind organizarea si funcţionarea Ministerului

Turismului a fost modificată si completată prin HG nr. 292/5 mai 2017.
Principalele modificari si completari aduse au fost urmatoarele:
 se modifica, la atributiile generale ale ministerului, astfel:
"asigură transpunerea şi creează cadrul normativ pentru aplicarea directă a legislaţiei
Uniunii Europene, implementează şi monitorizează aplicarea legislaţiei comunitare şi
elaborează ghiduri pentru aplicarea legislaţiei Uniunii Europene, în domeniul coordonat".
 se completeaza atributiile generale ale ministerului cu:
-1. asigură participarea şi elaborează poziţiile României în procesul de negociere şi
adoptare a iniţiativelor la nivel european, în domeniul său de activitate, potrivit

85
prevederilor Hotărârii Guvernului nr. 34/2017 privind organizarea şi funcţionarea
Sistemului naţional de gestionare a afacerilor europene în vederea participării României
la procesul decizional al instituţiilor Uniunii Europene;
- 2.coordonează implementarea Directivei 2006/123/CE a Parlamentului European şi a
Consiliului din 12 decembrie 2006 privind serviciile în cadrul pieţei interne, respectiv a
aspectelor referitoare la piaţa unică a serviciilor în domeniul său de activitate, în raport cu
demersurile derulate de către Comisia Europeană;
 Se modifica, respectiv completeaza atributiile specifice ale ministerului cu:
-1. organizează şi realizează activitatea de promovare turistică a României atât pe piaţa
internă, cât şi pe pieţele internaţionale;
-2. exercită toate drepturile ce decurg din calitatea de acţionar al statului privind
administrarea, restructurarea, privatizarea, postprivatizarea şi reorganizarea şi, după caz,
lichidarea operatorilor economici cu capital de stat din domeniul turismului, exercitând
calitatea de instituţie publică implicată şi autoritate tutelară, în condiţiile legii, sens în
care:
a) administrează participaţiile deţinute la societăţile reglementate de Legea societăţilor
nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, împuternicindu-i pe
reprezentanţii săi în adunarea generală a acţionarilor să acţioneze pentru creşterea
competitivităţii şi eficienţei economice a acestor societăţi şi companii, pentru
restructurarea şi pregătirea acestora pentru privatizare;
b) desfăşoară activităţile de privatizare, potrivit legii, şi activităţi de urmărire a
contractelor de privatizare;
c) iniţiază, după caz, lichidarea societăţilor neprofitabile;
d) monitorizează, potrivit legii, aplicarea măsurilor pe perioada de administrare specială
şi supraveghere financiară a operatorilor economici cu capital de stat din portofoliul
propriu.

Actuala Administraţie Naţională pentru Turism în România

În prezent, în ţara noastră, organul de specialitate al administraţiei publice centrale, aflat

în subordinea Guvernului, în a cărui responsabilitate se află turismul este
Ministerul Economiei, Energiei şi Mediului de Afaceri, ce funcţionează, în baza
Hotararii Guvernului nr. 44 din 16 ianuarie 2020, ca organ de specialitate al adminis-
traţiei publice centrale, în subordinea Guvernului şi care aplică strategia şi Programul de
guvernare în domeniile economie, politici industriale, competitivitate, industria de
apărare, resurse minerale neenergetice şi dezvoltare durabilă, domeniul energetic şi al re-
surselor energetice, proprietate intelectuală, invenţii şi mărci, protecţia consumatorilor,
infra-structura calităţii şi supravegherea pieţei, domeniul întreprinderilor mici şi mijlocii,
mediului de afaceri, comerţului, antreprenoriatului şi investiţiilor străine, în domeniul
turismului, în concordanţă cu cerinţele economiei de piaţă şi pentru stimularea iniţiativei
operatorilor economici.

În realizarea funcţiilor sale, Ministerul Economiei, Energiei şi Mediului de Afaceri

exercită, în principal, următoarele atribuţii specifice, în conformitate cu reglementările în
vigoare:

86
I. În domeniul turismului:
1. elaborează şi implementează în domeniul turismului strategii şi soluţii de reformă
privind evoluţia sectorului şi atragerea investitorilor, politici de promovare şi dezvoltare a
turismului, în conformitate cu prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 58/1998 privind
organizarea şi desfăşurarea activităţii de turism în România, aprobată cu modificări şi
completări prin Legea nr. 755/2001, cu modificările şi completările ulterioare;
2. elaborează, aprobă şi implementează planuri de dezvoltare a infrastructurii turistice;
3. organizează şi realizează activitatea de promovare turistică a României atât pe piaţă
internă, cât şi pe pieţele internaţionale;
4. îndeplineşte rolul de autoritate naţională responsabilă cu elaborarea, coordonarea şi
implementarea programului pentru definirea şi promovarea brandului turistic naţional, în
scopul creării unei imagini pozitive a României;
5. autorizează operatorii economici şi personalul de specialitate din turism, respectiv
licenţiază agenţiile de turism, clasifică structurile de primire turistice, omologhează
pârtiile, traseele de schi şi traseele turistice montane, brevetează şi atestă personalul de
specialitate, avizează capacitatea instituţională şi eficacitatea educaţională în domeniul
formării profesionale, autorizează plajele turistice şi activităţile din industria de agrement,
acreditează/reacreditează organizaţiile de management al destinaţiilor, centrele
naţionale/locale de informare şi promovare turistică;
6. atestă ca staţiuni turistice de interes local sau naţional localităţi sau părţi de
localităţi, la solicitarea autorităţilor publice locale;
7. organizează evidenţa, atestarea şi monitorizarea valorificării şi protejării
patrimoniului turistic, conform legii;
8. urmăreşte mediatizarea şi aplicarea în practică a acordurilor guvernamentale în
domeniul turismului, în care sunt prevăzute acţiuni de cooperare economică
internaţională la care ministerul este parte;
9. urmăreşte evoluţia politicilor Uniunii Europene în domeniul turismului şi propune
măsuri pentru adaptarea politicilor României la acestea;
10. asigură îndeplinirea obligaţiilor care îi revin din reglementările europene, precum
şi activităţile desfăşurate de partea română în cadrul instituţiilor Uniunii Europene, în
domeniul turismului;
11. monitorizează îndeplinirea obligaţiilor asumate de beneficiari prin contractele de
finanţare din cadrul domeniului major de intervenţie 5.3 - "Promovarea potenţialului
turistic şi crearea infrastructurii necesare, în scopul creşterii atractivităţii României ca
destinaţie turistică", axa prioritară 5 - "Dezvoltarea durabilă şi promovarea turismului",
Programul operaţional regional (POR) 2007 - 2013, prin intermediul Organismului
intermediar pentru turism;
12. aprobă, în condiţiile legii, atât înfiinţarea şi atribuţiile reprezentanţelor teritoriale,
cu sediul în ţară, cât şi atribuţiile ataşaţilor de turism;
13. solicită şi primeşte de la celelalte autorităţi publice, în condiţiile legii, informări,
analize, rapoarte, sinteze pe probleme ce ţin de dezvoltarea sectorului turismului;
14. elaborează strategiile şi planurile de acţiune aferente domeniului turismului;
15. elaborează criteriile, priorităţile şi procedurile necesare în vederea desfăşurării
programelor şi proiectelor activităţilor specifice, după caz;
16. derulează sau coordonează programe şi proiecte cu finanţare externă, prin
înfiinţarea de unităţi de management de proiect;

87
 17. coordonează cooperarea în cadrul programelor şi studiilor Uniunii Europene, ale
Organizaţiei Mondiale a Turismului şi ale Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare
Economică a proiectelor şi programelor din domeniul turismului, precum şi în cadrul
acordurilor bilaterale interguvernamentale încheiate de România în acest domeniu;
18. identifică metode de îmbunătăţire a activităţilor în domeniu, pentru asigurarea
transparenţei administrative, elaborării şi implementării unor coduri de bune practici,
încurajarea şi sprijinirea iniţiativei private;
19. urmăreşte promovarea unui mediu de afaceri în domeniul coordonat, stimulativ,
concurenţial, corect şi integru, prin coordonarea aplicării următoarelor măsuri:
a) organizarea de consultări publice periodice cu privire la implementarea Strategiei
naţionale anticorupţie şi a celorlalte politici publice cu impact asupra turismului;
b) cunoaşterea şi aplicarea de bune practici internaţionale ori standarde în
implementarea programelor proprii;
20. organizează evenimente/întâlniri cu reprezentanţi ai instituţiilor publice, private,
organizaţiilor guvernamentale şi neguvernamentale, naţionale şi internaţionale, precum şi
congrese, colocvii şi alte acţiuni similare, în ţară şi străinătate, în domeniul turismului;
21. participă la manifestări expoziţionale de turism în ţară şi în străinătate, organizează
vizite educaţionale de informare, precum şi evenimente şi misiuni cu rol în creşterea
circulaţiei turistice în România sau cu impact în creşterea notorietăţii României ca
destinaţie turistică, în ţară şi în străinătate, sau participă în calitate de coorganizator
împreună cu asociaţiile profesionale, patronale şi organizaţiile neguvernamentale cu
activitate în domeniul turismului, autorităţile administraţiei publice locale şi centrale, cu
alte entităţi ce desfăşoară activitate în domeniul turismului, în cadrul cărora se pot
organiza deplasări pentru reprezentanţii mass-mediei;
22. organizează activităţi de promovare prin producţie/coproducţie de emisiuni TV şi
radio;
23. stabileşte, împreună cu autorităţile administraţiei publice centrale şi locale care au
atribuţii în domeniu, măsuri pentru protejarea zonelor cu valoare istorică, arhitecturală
sau peisagistică, măsuri pentru valorificarea turistică, precum şi măsuri pentru integrarea
acestora în acţiunile de modernizare a localităţilor şi a zonelor aferente;
24. efectuează controlul operativ al operatorilor economici din domeniul turismului,
activităţilor din turism şi din industria de agrement, conform legislaţiei în vigoare;
25. efectuează controlul calităţii serviciilor din turism şi din industria de agrement;
26. monitorizează derularea investiţiilor pentru proiectele din domeniile sale de
activitate pe care ministerul le finanţează;
27. coordonează programele de asistenţă acordată de Organizaţia Mondială a
Turismului şi de alte organisme internaţionale;
28. coordonează, împreună cu Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale, programe
naţionale şi judeţene de reconversie profesională în meseriile specifice activităţii turistice;
29. realizează politica de promovare şi dezvoltare a turismului pe baza programului
anual de marketing şi promovarea turismului şi a programului de dezvoltare a produselor
turistice;
30. avizează documentaţiile de urbanism privind zonele şi staţiunile turistice, precum
şi documentaţiile privind construcţiile în domeniul turismului, conform legii;
31. coordonează gestionarea fondurilor guvernamentale alocate pentru investiţiile
realizate în parteneriat cu autorităţile publice locale.

88
La data intrării în vigoare acestei hotărâri a fost abrogată Hotărârea Guvernului nr.
24/2017 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Turismului, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 49 din 17 ianuarie 2017, cu modificările şi
completările ulterioare.

3.4.4.3. Recomandările experţilor O.M.T. privind rolul şi funcţiile ministerului

în a cărui responsabilitate se află turismul

Guvernul României a decis realizarea Master Planului pentru turismul naţional al

României 2007-2026, de către o echipă de consultanţi internaţionali ai Organizaţiei
Mondiale a Turismului (OMT), asistată de o echipă compusă din aproximativ, 20 de
specialişti români. Master Planul a fost finalizat în vara anului 2007, după mai multe runde
de consultări cu reprezentanţii organizaţiilor profesionale şi patronale din industria
turismului şi a ospitalităţii, şi a fost făcut public pe site-ul de web al ministerului de profil
de la acea dată (www.mturism.ro).
Master Planul propune viziunea, obiectivele şi ţintele pe care ar trebui să şi le
stabilească România, în vederea dezvoltării turismului, în următorii 20 de ani.
Dintre numeroasele observaţii şi propuneri conţinute în Master Plan, pot fi
considerate a fi deosebit de importante cele legate de viziunea experţilor internaţionali ai
OMT, privind rolul guvernului în turism, rolul şi funcţiile ministerului în a cărui
responsabilitate se află turismul şi, mai ales, propunerea de reconstituire, prin lege, a
Autorităţii Naţionale pentru Turism, care să se transforme într-un organism semi-
independent (semistatal), cu o denumire care ar putea fi „Consiliul de Conducere al
Turismului Românesc” sau, conform practicilor internaţionale, mai recente, din relaţiile
comerciale, s-ar putea numi „România Turism”.
Propunerea înfiinţării unei Organizaţii Naţionale a Turismului (ONT),
independentă de Minister, dar aflată sub auspiciile acestuia, se înscrie în cerinţele
internaţionale de aplicare a „celor mai bune practici”. O asemenea măsură ar permite ca
ONT să funcţioneze în afara restricţiilor ce se aplică, în mod obişnuit, în funcţionarea
ministerelor, în privinţa luării deciziilor, a achiziţiilor, contractărilor, a recrutării
personalului, a delegării sarcinilor şi responsabilităţilor. Ar urma ca, în fiecare an, planurile
şi bugetele ONT să fie aprobate de minister, iar toate tranzacţiile şi conturile organizaţiei
să facă obiectul auditului realizat de guvern.

Rolul guvernului, în viziunea experţilor OMT

Rolul guvernului în turism ar trebui să fie acela de conducere a întregii industrii, ca

forţă economică a naţiunii. Totuşi, guvernul trebuie să intervină acolo unde industria însăşi
(a turismului, în acest caz) se dovedeşte a fi incapabilă să acţioneze în mod efectiv,
respectiv rolul guvernului să fie1 de:
 Formulare a politicilor de turism, pe termen mediu şi lung, planificare a
dezvoltării turismului şi reglementare a activităţilor turistice prin legislaţie,
acordare a licenţelor şi certificatelor de clasificare;

1
*** Master Planul pentru Dezvoltarea Turismului Naţional 2007-2026, Bucureşti, 2007, p. 178

89
  Urmărire a performanţei în ceea ce priveşte calitatea, siguranţa şi obiectivele-
ţintă;
 Facilitare a dezvoltării turismului, prin asigurarea cadrului economic, de
infrastructură, de reglementare, fiscal şi politic, pentru încurajarea investiţiilor
şi o creştere ordonată;
 Asigurare a facilităţilor de formare profesională şi învăţământ, care să furnizeze
forţă de muncă având calificarea cerută pentru industrie;
 Asigurare a marketingului României, ca destinaţie turistică.

Rolul şi funcţiile ministerului în a cărui responsabilitate se află turismul

Se consideră că rolul fundamental al ministerului de profil (MIMMCTPL, la acea

dată), faţă de turism, constă în formularea politicilor privind turismul, pe termen mediu şi
lung, precum şi urmărirea implementării acestora. Astfel, ministerul va putea să se
concentreze asupra politicilor şi obiectivelor pe termen mediu şi lung, fără a trebui să se
mai abată către rezolvarea „crizelor imediate”, urmând ca nou-creata ONT să se
concentreze asupra programelor operaţionale, asupra activităţilor şi obiectivelor-ţintă, pe
termen scurt şi mediu.
Funcţiile ministerului, în viziunea experţilor internaţionali ai OMT, ar trebui să fie
următoarele:
1) Formularea şi elaborarea politicilor şi planurilor, pe termen mediu şi lung,
pentru turism

Aceasta este considerată a fi cea mai importantă funcţie a ministerului. Ar trebui să

existe un exerciţiu (plan) anual, care să implice:
 Analiza trendurilor turismului românesc şi internaţional, în scop de îndrumare a
dezvoltării politicilor;
 Stabilirea ţintelor generale ale turismului (ţinte pe 5 sau 10 ani);
 Elaborarea unui set de îndrumări şi stimulente ale politicilor, pentru atingerea
ţintelor stabilite;
 Elaborarea unor noi iniţiative pentru dezvoltarea turismului;
 Aprobarea planurilor de lucru şi bugetelor anuale pentru ONT;
 Aprobarea bugetelor sau resurselor generale care sunt alocate ONT.

Formularea şi elaborarea continuă a politicilor de turism necesită accesul la o bază

de date unificată, referitoare la mărimea şi performanţa industriei turismului în România,
pe plan regional şi internaţional, consideră autorii Master Planului.

2) Asigurarea fondurilor şi resurselor necesare pentru turism

Ministerul trebuie să solicite Ministerului Finanţelor şi guvernului alocarea

fondurilor pentru dezvoltarea activităţilor implicite ale turismului, cum sunt formarea
profesională, marketingul intern şi internaţional al României, ca destinaţie turistică.
 Îndrumarea alocării resurselor de infrastructură şi altor resurse, care vor avea un
impact pozitiv asupra turismului.

90
 O funcţie-cheie de politică a Ministerului Turismului o reprezintă îndrumarea în
ceea ce priveşte alocarea resurselor existente, în aşa fel încât să susţină creşterea
contribuţiilor economice ale sectorului turismului. Aceasta va include recomandări pentru
alocarea cheltuielilor pe baza impactului economic al fiecărei categorii de cheltuieli.
Astfel, de exemplu, fondurile publice sunt alocate pentru drumuri, lucrări publice
etc., în funcţie de contribuţia acestora la dezvoltarea turismului. Este important ca efectul
asupra turismului, al acestor fonduri, să fie evaluat pentru fiecare activitate, prin
identificarea tuturor contribuţiilor aduse (ale ministerelor implicate, instituţiilor statului) şi
a rezultatelor cantitative şi calitative asociate (venituri provenind de la turişti străini,
cheltuieli pe plan intern, locuri de muncă, protecţia mediului etc.), permiţând, astfel,
evaluarea profitului, pentru ţară, din susţinerea activităţii.

3) Coordonarea acţiunilor altor ministere şi agenţii guvernamentale cu

impact asupra dezvoltării turismului

Există un număr de ministere şi autorităţi ale statului care sunt serios implicate,
direct sau indirect, în sectorul turismului. Ele includ ministere şi autorităţi cu
responsabilităţi în domenii cum ar fi finanţare, transport, agricultură, păduri şi dezvoltare
rurală, învăţământ, afaceri externe, etc.

4) Coordonarea relaţiilor bilaterale şi multilaterale din turism cu organizaţii,

agenţii de finanţare şi donatoare internaţionale

Această activitate, cu multiple faţete, cuprinde relaţiile cu Organizaţia Mondială a

Turismului (UNWTO), cu alte organizaţii şi agenţii de finanţare şi donatoare internaţionale
– Uniunea Europeană (EU), Banca Europeană de Investiţii (EIB), Programul de Dezvoltare
al Naţiunilor Unite (UNDP), Banca Mondială etc., precum şi proiectele de supraveghere
sau direcţionare a asistenţei tehnice.

5) Cercetarea şi contribuţia la politicile şi planificarea generală

Această funcţie implică:

 Cercetarea diferitelor aspecte;
 Întocmirea materialelor de prezentare a politicilor, către guvern;
 Pregătirea planurilor de dezvoltare, pe termen lung, pentru industria turismului
din România;
 Pregătirea informaţiilor privind contribuţia la dezvoltarea industriei turismului
pentru planurile economice naţionale;
 Pregătirea informaţiilor privind contribuţia la dezvoltarea bugetelor, politicilor şi
strategiilor naţionale.

6) Monitorizarea şi evaluarea performanţelor industriei şi ale ONT

Ministerul va urmări performanţele industriei şi, în special, ale ONT. Aceasta va

implica stabilirea ţintelor, precum şi dezvoltarea şi urmărirea criteriilor de evaluare a
performanţelor activităţilor acestora.

91
 Astfel, ministerul va evalua, anual, performanţele ONT, ca parte a procesului
continuu de urmărire şi evaluare, în ceea ce priveşte:
 Activităţile desfăşurate pentru realizarea Planului anual de lucru;
 Resursele alocate acestor activităţi;
 Impactul economic şi social, al acestor activităţi, în contextul obiectivelor pentru
dezvoltarea turismului;
 Realizarea, din punct de vedere contabil, a veniturilor turismului naţional şi ţintelor
planificate.

7) Dirijarea implementării Master Planului pentru turismul naţional

Ministerul ar trebui sa facă public, în mod oficial, Master Planul, către alte
ministere şi agenţii guvernamentale, către industrie şi mari agenţii comerciale, financiare,
donatoare şi internaţionale, din România. Ministerul ar trebui să acţioneze pentru:
 Înfiinţarea şi conducerea Comitetului de evaluare a implementării;
 Implementarea restructurării Organizaţiei Naţionale a Turismului;
 Întocmirea proiectelor de lege necesare, obţinerea aprobării guvernului şi
prezentarea lor în Parlament;
 Asigurarea fondurilor şi altor resurse necesare;
 Coordonarea implementării continue;
 Urmărirea progresului.

Rolul şi funcţiile Organizaţiei Naţionale a Turismului (ONT)

Rolul ONT, ca principal motor al implementării politicii ministerului, în domeniul
turismului, ar trebui să fie acela de a încuraja şi promova dezvoltarea turismului către şi în
România. Funcţiile ONT, care ar trebui să fie înscrise în legislaţia pentru turism, ce
urmează a fi adoptată, ar trebui să includă, în opinia experţilor internaţionali ai OMT,
următoarele1:

1) Marketingul României, pe plan intern şi internaţional, ca destinaţie

turistică

Pe baza cercetării de piaţă şi a informaţiilor de pe piaţă pe care le va autoriza,

contracta sau le va colecta prin propriile sale acţiuni, ONT va formula strategii de
marketing, planuri şi acţiuni anuale, pe termen mediu şi lung, pentru promovarea
turismului.
Pentru implementarea acestor planuri, ONT ar trebui să urmărească:
 Angajarea în orice fel de acţiune de promovare (activităţi de relaţii publice,
publicitate, evenimenre ale consumatorilor ş.a.m.d.), cu scopul de a atrage turişti
internaţionali şi interni;
 Înfiinţarea, dotarea, funcţionarea, contractarea sau susţinerea funcţionării birourilor
de turism şi reprezentanţelor din străinătate şi de pe plan regional, pentru
marketingul României;
 Realizarea cercetării de piaţă;

1
Idem, p. 181-183

92
  Colectarea şi verificarea, cu regularitate, a datelor statistice relevante din industrie
(hoteluri, companii aeriene etc.);
 Asamblarea datelor aferente produselor, serviciilor şi facilităţilor turistice;
 Întocmirea, publicarea şi distribuirea materialelor promoţionale, video, website
etc., referitoare la turism;
 Angajarea în activităţi comune de marketing cu furnizorii de călătorii, produse,
servicii şi facilităţi;
 Stabilirea legăturilor şi coordonarea activităţilor de marketing din industria
turismului.
2) Susţinerea dezvoltării cunoştinţelor şi iniţiativelor de marketing, în cadrul
industriei

Pentru a avea certitudinea că industria turistică este pregătită pentru a-şi juca rolul
în realizarea marketingului României, ONT va urmări:
 Furnizarea, publicarea şi folosirea altor căi de popularizare a informaţiilor, care pot
mări eficienţa marketingului în industrie – cercetări de piaţă, statistici, date privind
piaţa ş.a.m.d.;
 Organizarea de conferinţe, seminarii, sesiuni practice şi utilizarea altor metode
pentru susţinerea dezvoltării iniţiativelor de marketing, în cadrul industriei.

3) Promovarea unor standarde înalte ale facilităţilor şi dotărilor turistice şi

urmărirea calităţii şi a siguranţei

Aceasta va implica pregătirea şi actualizarea, în mod continuu, cu sprijinul

autorităţilor şi organizaţiilor regionale, a unui inventar al resurselor turistice. Folosind
cercetarea de piaţă, sondajele şi comentariile consumatorilor, ONT va revizui standardele
facilităţilor, serviciilor turistice şi de confort şi va oferi îndrumări industriei, cu privire la
îmbunătăţirile şi revizuirile necesare la nivelul standardelor şi criteriilor. ONT va acţiona
pentru:
 Utilizarea stimulentelor, prin acordarea de premii şi aprecieri, în scopul ridicării
standardelor în cadrul industriei;
 Asigurarea că facilităţile şi serviciile acordate turiştilor corespund cerinţelor de
siguranţă;
 Certificarea serviciilor şi facilităţilor turistice, acordarea licenţelor şi clasificarea
unităţilor de cazare turistică;
 Pe baza propriilor informaţii şi cercetări şi a îndrumărilor din partea industriei,
revizuirea criteriilor de acordare a licenţelor şi certificatelor de clasificare, în scopul
încurajării industriei pentru a menţine standardele la nivelul aşteptărilor pieţei şi
concurenţei internaţionale.

4) Promovarea şi asigurarea educaţiei şi formării profesionale a resurselor

umane

Având în vedere că turismul este o industrie a activităţilor inter-umane, ONT, cu

consultarea industriei şi a Comitetului consultativ pentru dezvoltarea resurselor umane, va
urmări:

93
  Evaluarea continuă a necesităţilor de formare profesională a forţei de muncă din
industrie, din punct de vedere numeric şi al abilităţilor necesare;
 Organizarea şi, unde este cazul, pregătirea furnizării, implementării şi autorizării
programelor de instruire, pentru personalul care lucrează în industrie şi pentru noii
angajaţi;
 Implementarea schimbului bilateral al programelor de instruire în turism;
 Păstrarea legăturii cu universităţi, şcoli şi licee şi alte instituţii relevante şi cu
industria, în ceea ce priveşte carcaterul şi tipul programelor de instruire şi
cursurilor, pentru îndrumarea în ceea ce priveşte necesităţile specifice de forţă de
muncă din industrie.

5) Promovarea dezvoltării produselor, serviciilor şi facilităţilor turistice cu

potenţial de atragere a turiştilor

Pentru a stimula investiţiile şi oferta de atracţii, servicii şi facilităţi turistice, ONT

va acţiona pentru:
 Publicarea statisticilor de turism, studiilor de cercetare, planurilor de marketing,
planurilor de dezvoltare şi altor informaţii de interes pentru industrie;
 Formularea strategiilor şi planurilor de piaţă pentru dezvoltarea turismului;
 Încurajarea şi sprijinirea autorităţilor locale în întocmirea planurilor lor de
dezvoltare a turismului;
 Încurajarea sectorului privat să investească în turism şi să dezvolte produse, servicii
şi facilităţi viabile, care să atragă turiştii;
 Acordarea de îndrumări practice întreprinderilor turistice, referitoare la strategiile
de cercetare, promovare şi de afaceri etc.
6) Promovarea mai bunei cunoaşteri şi înţelegeri a beneficiilor obţinute de
România din turism, prin intermediul programelor de conştientizare şi
învăţământ

Pentru a avea certitudinea că guvernul şi oamenii, în general, apreciază şi susţin

turismul şi vin în întâmpinarea vizitatorilor, ONT va urmări:
 Identificarea şi estimarea avantajelor economice, sociale, de mediu şi culturale pe
care le creează turismul pentru România şi populaţia ei;
 Realizarea unor campanii publicitare, care implică difuzarea informaţiilor cu
privire la avantajele turismului.

7) Stabilirea şi administrarea bugetelor anuale

ONT va întocmi şi va prezenta, ministerului responsabil cu turismul, planurile de

lucru detaliate şi bugetele pentru finanţarea sa anuală. De asemenea, va realiza:
 Justificarea tuturor fondurilor acordate ONT şi a veniturilor încasate;
 Întocmirea şi publicarea situaţiilor financiare anuale şi a rapoartelor anuale ale
ONT.

94
 3.4.5. Administraţiile publice locale şi turismul

Un loc important îl ocupă, în statele descentralizate, colectivităţile locale: regiuni,

departamente (judeţe), localităţi.
Acestea îşi înfiinţează propriile servicii turistice, de tipul oficiilor de turism sau al
„sindicatelor de iniţiativă” (cum este cazul în Franţa), care joacă un rol esenţial în privinţa
primirii turiştilor şi a promovării turistice, iar colectivităţile locale le alocă acestora,
adeseori, contribuţii financiare (finanţări) considerabile.
Împreună cu administraţiile naţionale şi regionale, colectivităţile locale exercită
competenţe ce influenţează, în mod direct, politicile turistice.
Implicarea administraţiilor locale este diferită, de la caz la caz, atât în privinţa
resurselor de care acestea dispun, cât şi în privinţa competenţelor ce le sunt atribuite, în
acest domeniu, prin Constituţie şi prin legea lor de organizare şi funcţionare.
De exemplu, în Franţa, aceste competenţe sunt exercitate de1:
- Comitetele Regionale ale Turismului, împuternicite să pună în aplicare politicile
turistice ale regiunilor, în special în privinţa promovării şi a amenajării turistice a
teritoriului, prin aplicarea „Schemei de Dezvoltare şi de Amenajare Turistică), în
fiecare regiune, care cuprinde obiective precise, cantitative şi calitative, privind
dezvoltarea turistică regională. Aceste scheme cuprind, de asemenea, componente
privind formarea profesională şi protecţia mediului înconjurător.
- Comitetele Departamentale (departamentul fiind echivalentul aproximativ al
judeţelor, în România) pentru Turism, care exercită competenţele în domeniul
turismului, la nivel departamental (judeţean), în special în privinţa turismului rural
şi al promovării produselor turistice. Aceste Comitete elaborează Schemele
Departamentale de Dezvoltare Turistică, permiţând, astfel, completarea Schemelor
de Dezvoltare şi Amenajare Turistică regionale, cu propunerile de la nivel
departamental.
- Oficiile de Turism şi Sindicatele de Iniţiativă funcţionează la nivelul localităţilor
(comunităţilor locale) şi asigură, în principal, primirea şi informarea turiştilor,
precum şi promovarea produselor şi atracţiilor locale.

Organizarea teritorială a turismului, în România

Se poate observa faptul că, în România nu există, până în prezent, astfel de structuri
regionale, judeţene şi locale, iar înfiinţarea lor, pe baza experienţei ţărilor europene, ar
trebui să constituie o prioritate.
Ordonanţa nr. 58/1998 privind organizarea şi desfăşurarea activităţii de turism în
România2 stabileşte următoarele obligaţii, în domeniul turismului, pentru Consiliile
judeţene şi Consiliul general al Municipiului Bucureşti:
- inventarierea principalelor resurse turistice;
- administrarea registrelor locale ale patrimoniului turistic;
- redactarea propunerilor de dezvoltare, care reprezintă baza programului anual de
dezvoltare turistică;
- participarea la omologarea traseelor turistice şi a pârtiilor de schi;

1
Vellas, François, op. cit., (2007), p. 173
2
*** Ordonanţa nr. 58/1998, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 309 din 26 august 1998

95
 - contribuţia la creşterea produselor turistice;
- supravegherea activităţii de turism, astfel încât operatorii să aibă acces la resursele
turistice.

Experţii O.M.T., care au realizat Master Planul pentru Dezvoltarea Turismului

Naţional (în România) 2007-2026, au propus următoarele funcţii suplimentare ce ar trebui
îndeplinite de administraţiile locale1:

 Identificarea, păstrarea, protejarea şi dezvoltarea activelor şi resurselor turistice, în

cadrul judeţului sau zonei respective;
 Promovarea şi marketingul judeţului sau zonei respective, ca destinaţie turistică, pe
piaţa internă şi, unde este cazul, pe pieţele regionale;
 Furnizarea serviciilor de informare a vizitatorilor şi rezidenţilor, conform
îndrumărilor stabilite de ONT;
 Generarea unor atitudini pozitive faţă de turism, evidenţiind beneficiile unor
activităţi de turism bine administrate;
 Realizarea cercetării şi colectării datelor, pentru a contribui la studiile naţionale
contractate de ONT;
 Oferirea de recomandări ONT, cu privire la acţiunile benefice pentru turism.

De asemenea, se recomandă ca administraţiile locale din România să numească

inspectori în domeniul turismului, care să aibă responsabilităţi în coordonarea activităţilor
de turism adiacente ale administraţiilor locale şi, în special, să se asigure că aceştia îşi
îndeplinesc funcţiile şi atribuţiile legale şi supraveghează activitatea Centrelor de
Informare Turistică.

3.4.6. Tendinţa de dezangajare a statului în privinţa politicilor turistice

Încă din anii ’80 ai secolului trecut, a început să se pună, tot mai pregnant, îndeosebi
în Europa, problema dezangajării statului, a reducerii rolului acestuia în elaborarea
politicilor turistice, în coordonarea activităţii de turism, la nivel naţional, făcându-se locul,
din ce în ce mai mult, unor organisme semiguvernamentale, care să se ocupe de aceste
probleme, încurajându-se parteneriatele de tip public-privat.
Au fost evidenţiate2 trei fenomene, care acţionează, în mod conjugat, în favoarea
acestei tendinţe, respectiv:

1) Tendinţa mondială spre dereglementare;

2) Creşterea rolului Uniunii Europene, prin instituţiile sale, în susţinerea
dezvoltării turismului;

1
*** Master Planul pentru Dezvoltarea Turismului Naţional 2007-2026, Bucureşti, 2007, p. 201,
www.mturism.ro
2
Durand, Huguette, Goirand, Pierre şi Spindler, Jacques, Economie et politique du tourisme, Librairie
générale de droit et de jurisprudence, Paris, 1994, pp. 50-70

96
 3) Sporirea rolului colectivităţilor locale în planificarea şi amenajarea turistică a
teritoriului, în promovarea turistică şi în formarea profesională a personalului
din turism.

1) Tendinţa mondială spre dereglementare

Termenul de dereglementare este utilizat pentru a evidenţia diminuarea treptată şi
chiar anularea regulilor privind organizarea şi funcţionarea unor activităţi, considerate ca
fiind „reglementate”. Este, de fapt, o operaţiune prin care se trece de la un mod de
reglementare, la altul, care este cel dat de manifestarea activităţilor economice pe piaţă,
după regulile liberei concurenţe.
Principalele domenii în care se aplică, deja, dereglementarea sunt, cel puţin,
următoarele: liberalizarea preţurilor, eliminarea anumitor distorsiuni fiscale şi concurenţa
impusă în traficul aerian.

2) Creşterea rolului Uniunii Europene

După cum se va putea observa în cadrul capitolelor următoare, implicarea
instituţiilor Uniunii Europene în elaborarea şi implementarea politicilor şi strategiilor
privind dezvoltarea durabilă, inclusiv în domeniul turismului şi în adoptarea de
reglementări privind turismul, ce trebuie respectate în toate statele membre, este din ce în
ce mai mare.
O importanţă deosebită o au, însă, şi posibilităţile de finanţare oferite de UE, prin
intermediul fondurilor structurale, dar şi prin împrumuturile avantajoase pe care Banca
Europeană pentru Investiţii le acordă firmelor din statele membre ale Uniunii, inclusiv
pentru finanţarea unor proiecte de investiţii în domeniul turismului.

3) Sporirea rolului comunităţilor locale

Turismul reprezintă un important factor al dezvoltării locale. În vederea satisfacerii
unei cereri complexe şi în plină transformare, administraţiile publice regionale, judeţene şi
locale intervin, tot mai mult, în realizarea şi administrarea echipamentelor de agrement şi
a celor turistice.
Descentralizarea a condus la creşterea autonomiei decizionale, dar şi a surselor de
finanţare, sporite, ale acestor administraţii locale. În plus, cea mai mare parte a fondurilor
structurale europene sunt oferite, pe bază de proiecte, în special pentru rezolvarea unor
probleme de infrastructură, regiunilor din ţările europene, cu precădere acelora unde
nivelul de dezvoltare economică este mai scăzut faţă de media din ţările UE.
Trebuie făcută, însă, distincţia, dintre stadiile de dezvoltare economică ale fiecărei
ţări, dintre situaţiile diferite, în privinţa nivelului de dezvoltare a turismului şi a instituţiilor
din domeniu, de la o ţară la alta. Problema dezangajării, treptate, a statului, ca tendinţă, în
privinţa politicilor turistice, se pune, în primul rând, în cazul ţărilor cu economii dezvoltate,
în cadrul cărora regulile economiei de piaţă funcţionează pe perioade îndelungate, iar
pieţele turistice sunt mature şi mai puţin în cazul unor economii, cum este cea a României,
unde încă mai este nevoie de eforturi susţinute pentru reglementarea multor aspecte, de
„rodarea” acestor reguli, pe piaţă, înainte de a se pune problema dezangajării statului.
Aceasta nu înseamnă, însă, că nu va creşte, treptat, rolul şi implicarea autorităţilor publice
regionale şi locale, în acest domeniu, prin reforma administraţiei publice în România, care
să conducă la o reală descentralizare.

97
 3.5. Organizațiile de Management al Destinației (OMD)
Rolul OMD-urilor ar trebui să fie acela de a conduce și coordona activitățile din
destinație printr-o strategie coerentă. Acestea nu controlează activitățile partenerilor lor,
dar aduc laolaltă resursele și experiența/expertiza, precum și un anumit grad de
independență și obiectivitate pentru a duce înainte activitățile. Aceasta înseamnă că OMD-
urile trebuie să dezvolte un nivel ridicat al abilității în dezvoltarea și conducerea
parteneriatelor. Deși OMD-urile s-au angajat, în special în activități de marketing, misiunea
lor a devenit mult mai largă, aceea de a deveni un lider, în următoarele categorii de
organizții:
a) Autoritățile Naționale pentru Turism (ANT) sau Organizațiile Naționale pentru
Turism (ONT), responsabile cu managementul și marketingul turismului la nivel
național;
b) Organizațiile regionale, provinciale sau ale unui stat/ din cadrul unui stat (federal),
responsabile pentru managementul și/sau marketingul turismului într-o regiune
geografică definită pentru acest scop, uneori, dar nu întotdeauna fiind vorba de o
regiune administrativă, cum ar fi un județ, un stat sau o provincie;
c) OMD-uri locale, responsabile pentru managementul și/sau marketingul unei
stațiuni turistice sau al unui oraș, al unei localități.
Luând ca exemplu Noua Zeelandă, aceste categorii de organizații ar fi
reprezentate de New Zeeland Turism, la nivel național ( www.newzeeland.com);
Destination Fiordland, la nivel regional ( www.fiorland.org.nz) și Positively
Wellington, la nivel local sau de oraș (www.werllingtonnz.com)
Managementul destinației este complex. Cel mai important, mai valoros activ al
unui OMD îl reprezintă credibilitatea, ca lider strategic, în dezvoltarea marketingului
destinației și abilitatea sa de a facilita parteneriatul în industria turismului și colaborarea
către o viziune colectivă a destinației.
3.5.1.Elementele de bază ale unei destinații turistice
O destinație turistică reprezintă un spațiu fizic unde turistul petrece cel puțin o
înnoptare. Aceasta include produse turistice, precum serviciile suport și atracții și resurse
turistice. Are limite fizice și administrative, în privința managementului său, precum și
imagini și percepții, referitoare la competitivitatea sa pe piață.1
Destinațiile locale au deținători de interese variați, adesea incluzând comunitatea
gazdă, dar putând include o rețea de destinații locale, împreună cu care să formeze o
destinație mai largă.
O destinație poate fi de orice dimensiune, pornind de la o întreagă țară, până la o
regiune dintr-o țară, o insulă, un oraș, un sat sau doar un centru de atracții turistice, o
stațiune turistică.

1
World Tourism Organization (UNWTO), A Practical Guide to Tourism Destination Management,
Madrid, 2007, pp. 1-2

98
 Destinațiile conțin un număr de elemente de bază care atrag vizitatorul la destinație și
care îi satisfac acestuia nevoile/cerințele/asteptările, la sosirea sa în acea destinație. Aceste
elemente de bază pot fi clasificate în:
- Atracții ce ”trebuie văzute” sau ”trebuie făcute”
și
- Celelalte elemente1.

Atracțiile
Acestea concentrează, în principal, atenția vizitatorilor și pot să ofere motivația
inițială pentru ca turistul să viziteze destinația.
Atracțiile pot fi clasificate în:
- Naturale (de ex. plaje, munți, parcuri, ape etc.)
- Construite ( antropice de ex: clădiri sau construcții emblematice, precum Turnul
Eiffel, monumente istorice, clădiri religioase, facilități pentru conferințe sau
manifestări sportive etc.)
- Culturale (ex. muzee, teatre, galerii de artă, evenimente culturale).
Atracțiile pot aparține domeniului public, cum ar fi un parc natural, cultural sau siturile
istorice sau pot fi atracții ori servicii culturale, istorice sau care să țină de stilul de viață.
Altele, factori mai puțini tangibili, cum ar fi unicitatea și declanșatorii emoționali sau
experimentali, reprezintă, de asemenea, atracții turistice în cadrul destinațiilor.
Dotările
Acestea fac posibile o gamă largă de servicii și facilități, care să sprijine sejurul
vizitatorilor și includ structura de bază, cum ar fi utilitățile, transportul public, drumurile,
precum și serviciile directe adresate vizitatorilor, precum cazarea, informarea turistică,
facilitățile de agrement, ghizi, unitățile de alimentație publică și magazinele, etc.
Accesibilitatea
Destinația trebuie să fie accesibilă unei baze largi a populației, pe cale rutieră,
feroviară, aeriană sau navală. Vizitatorii trebuie, de asemenea, să poată călători cu o
anumită ușurință, în cadrul destinației. Reglementările privind acordarea vizei, punctele de
intrare și condițiile specifice de intrare într-o țară sau alta ar trebui să fie considerate ca
parte a accesibilității unei destinații.
Imaginea
Caracterul unic sau imaginea sunt cruciale pentru atragerea vizitatorilor într-o
destinație. Nu este suficient să ai o gamă largă de atracții și dotări dacă potențialii vizitatori

1
Cho, B.H., Destination, în Ecyclopedia of Tourism (editor J. Jafari), Ed. Routlege, Londra și New York,
2000

99
nu sunt conștienți de existența acestora. Pentru promovarea imaginii destinațiilor pot fi
utilizate mijloace variate ( de ex. marketing și brand/marcă, publicațiile pentru călătorii, e-
marketingul).
Imaginea destinației include unicitatea, semnalizarea, calitatea mediului natural,
siguranța/securitatea, nivelul calității serviciilor și ospitalitatea personalului.
Prețul
Prețurile practicate reprezintă un aspect important al competiției destinației
respective cu alte destinații. Factorul preț se referă la costul , până la și de la destinație,
precum și costul cazării, al alimentației, al serviciilor turistice de ghid și cel cu agrementul,
etc.
Decizia turistului ( de alegere a unei destinații) se poate baza și pe alte caracteristici
economice, precum rata de schimb valutar.
Resursele umane
Turismul este un sector economic intensiv în forță de muncă, iar interacțiunea cu
acomunitățile locale reprezintă un aspect important al experienței turistice. O forță de
muncă bine calificată și cetățenii care sunt constienți de beneficiile și responsabilitățile
asociate cu dezvoltarea turismului reprezintă elemente indispensabile ale ofertei destinației
turistice și trebuie să fie managerite în concordanță cu strategia destinației.
3.5.2.Ce înseamnă managementul destinației?
Managementul destinației este managementul coordonat al tuturor elementelor care
caracterizează destinația (atracții, dotări, acces, marketing și prețuri) 1. Managementul
destiinațieiare o abordare strategică în a face legături între niște entităăți care sunt adeseori,
foarte separate, pentru un management mai bun al destinației. Managementul comun poate
ajuta la evitarea ca eforturile să fie disipate în privința promovării, a serviciilor oferite
vizitatorilor, a instruirii personalului etc. Și poate identifica orice sincopă în privința
managementului unei destinații.
Există diferite opțiuni în managementul guvernanței. Astfel:
- Un departament al unei autorități publice unice;
- Parteneriat al unor autorități publice, pus în practică de parteneri
- Parteneriat al unor autorități publice, pus în practică print-o unitate comună de
management
- Autoritate publică/ autorități publice, deservită/deservite de companii private-
servicii externalizate;
- Parteneriat public-privat pentru anumite funcții, adeseori realizat prin ceearea unei
companii non-profit;
- Asociație sau companie creată printr-un parteneriat al sectorului privat.

1
OMT, op,cit., p.5

100
 Elementele destinației sunt sprijinite de marketing, pentru a-i face pe oameni să viziteze
acele locuri și să li se presteze acestora servicii, la fața locului, precum și să se asigure că
vizitatorii vor găsi, în destinație, ceea ce se așteptau să găsească.
Organizațiile de Management al Destinației ar trebui să conducă și să coordoneze
aceste diferite aspecte ale destinației.
Crearea unui mediu potrivit
Aceasta reprezintă fundația/esența managementului destinației, de care depinde
marketingul destinației și oferirea experienței așteptate de vizitatori. Înainte ca vizitatorul
să fie atras de marketing sau de a ajunge la destinație mediul potrivit social, economic și
fizic trebuie să existe o organizație (OMD) puternică și autoritară,care va fi necesară pentru
a organiza lidershipul și pentru a conduce și coordona acest proces. Crearea mediului
potrivit presupune:
- Planificare și infrastructură;
- Dezvoltarea resurselor umane;
- Dezvoltarea produsului;
- Dezvoltarea tehnologiilor și sistemelor;
- Industriile (activitățile) conexe și aprovizionarea.

Marketingul destinației
Marketingul destinației trebuie să acționeze pentru a atrage vizitatori în zonă. Ar trebui
să promoveze ce au cel mai atractiv pentru potențialii vizitatori și, dacă se poate, să-i
convingă pe aceștia să vină în acea destinație. Funcțiile cheie ale marketingului destinației
sunt:
- Promovarea destinației, incluzând aspectele de branding și imagine;
- Campanii pentru a aduce afaceri în destinație, în special IMM-uri;
- Servicii de informații nepărtinitoare (imparțiale);
- Facilitarea rezervărilor;
-
Managementul relațiilor cu clienții
Promovarea are nevoie nu neapărat să urmeze urmeze granițele administrative ale
sectorului public și chiar poate să le depășească, reprezentând mai multe regiuni sau
destinații, cu toate că fiecare regiune poate să fie responsabilă pentru propriile eforturi de
marketing.
Serviciile la fața locului
Asigurarea calității fiecărui aspect al experienței vizitatorilor, odată ce aceștia
sosesc la destinație, presupune:
- Coordonarea și managementul destinației pentru ”calitatea experienței”
vizitatorului, în special a domeniului public;

101
 - Crearea de ”start-up”-uri pentru produse;
- Dezvoltarea și managementul evenimentelor;
- Dezvoltarea și managementul atracțiilor;
- Pregătire profesională (instruire) și educație;
- Consultanță în afaceri;
- Strategie, cercetare și dezvoltare

3.5.3.Cum funcționează o destinație-Deținătorii legitimi de interese

(stakeholder-ii)

Există un număr mare de deținători de interese, din sectoarele pubic și privat, angajați
în realizarea funcțiilor managementului destinațiilor, printre care:
- Administrația publică centrală/ regională/ județeană;
- Agențiile de dezvoltare economică;
- Autoritățile publice locale;
- Organizațiile de management ale primăriilor;
- Autoritățile parcurilor naționale sau regionale
- Transportatori
- Deținătorii structurilor de primire turistică având funție de cazare;
- Operatorii unităților de alimentație publică, de agrement și comercianții cu
amănuntul
- Intermediarii ( de exemplu, tur-operatorii și organizatori de evenimente-reuniuni);
- Mass-media;
- Consorții și parteneriate locale în turism;
- Agenții de prijinire a afacerilor;
- Camere de Comerț și industrie;
etc.
Mecanisme de coordonare și cooperare
Următoarele mecanisme pot fi utilizate pentru coordonarea și cooperarea între
deținătorii de interese:
 Un parteneriat pentru dezvoltare și management în turism (eventual care să se
numească ”Grupul de Acțiune pentru Turism”, care să supravegheze:
- Dezvoltarea strategiei comune
- Planificarea managementului comun al destinației
- Implementarea, pe bazele coordonatelor specifice
Și/sau
 Proiecte integrate de dezvoltare a produsului și promovare;
 Reunirea, laolalta, a partenerilor pentru proiecte de planificare pe anumite teme și
implementarea acestora în graficul de timp specific.

102
Procesul
Planul de Management al Destinației (PMD) reprezintă un instrument cheie pentru
construirea parteneriatului și angajament din partea partenerilor. Ca element, acesta ar
trebui săstabilească, în mod clar, planul de acțiune și motivație pentru program. Ca proces,
ar trebui să fie o oportunitate principală pentru:
 Integrarea acțiunilor unor organizații distincte;
 Confirmarea și întărirea legăturii dintre strategie și acțiune;
 Aplicarea cunoștințelor și experienței dobândite de OMD în planificarea proiectelor
altor organizații;
 Promovarea unei abordări bazate pe evidență ( realitate) și pe învățare, în
promovarea și managementul destinației;

1. Parteneriatele de tip public-privat

Rolul guvernanței în turism se află în situația de trecere de la modelul tradițional al
sectorului public, ce aplică politica guvernului, la unul de natură mai corporatistă, cu accent
pe eficiență, pe randamentul investițiilor, pe rolul pieței și al parteneriatului dintre sectorul
public și cel privat (PPP).
În privința PPP, în ultimii ani s-a pus un accent tot mai mare pe activitatea derulată
în parteneriat. Astfel de parteneriate pot acoperi o gamă largă, la diferite niveluri ale
implicării, de la cel informal, până la obligații contractuale, incluzând:
- Relații de bună colaborare între doi sau mai mulți parteneri (incluzând legăturile
periodice);
- Coordonare intermitentă și ajustare reciprocă a politicilor și procedurilor
partenerilor pentru atingerea obiectivelor comune;
- Aranjamente ad-hoc sau temporare, pentru a îndeplini o sarcină specifică sau un
proiect;
- Coordonarea permanentă sau periodică,, printr-un aranjament formal, pentru a
întreprinde un anumit program de activitate;
- O organizație creată împreună, ca entitate juridică distinctă (de ex., o societate sau
o asociație), având ca scop să realizeze un program de activități cu scopuri și
obiective clar definite.
Parteneriatele pot fi realizate pentru scopuri economice, sociale sau de mediu. Ele pot
să apară la diferite niveluri, de ex. între diferitele agenții guvernamentale (de ex. Autorități
ale parcurilor naționale, agenții de transport etc.), între diferite niveluri ale autorităților
guvernamentale (locale, regionale, naționale), între membri ai sectorului privat (cum ar fi
clusterele) și ca o colaborare între sectoare (incluzând sectorul guvernamental, cel privat,
grupuri educaționale, comunități etc.).
Rolul tot mai important al OMD-urilor este acela de a acorda asistență în dezvoltarea
și menținerea acestor parteneriate, în special să faciliteze planificarea și punerea în practică

103
a managementului destinației, pentru a asigura o anumită calitate a experienței pentru
vizitatori.
3.5.4.De ce trebuie administrată o destinație?
Turismul reprezintă o industrie extrem de competitivă, iar pentru a concura efectiv cu
celelalte destinații, este necesar să fie oferită vizitatorilor o valoare excelentă. Aceasta
depinde de numeroase aspecte de muncă în comun, în deplină unitate. Din momentul în
care vizitatoul sosește în destinație și până o părăsește, valoarea pentru vizitator este
influențată de numeroase servicii și experiențe, incluzând o gamă largă de servicii publice,
produse private și interacțiuni cu comunitatea locală, și ospitalitatea acesteia.
Este vital ca diferite componente ale sejurului vizitatorilor să fie manageriate și
coordonate pentru a maximiza valoarea pentru vizitator, pe parcursul vizitei acestuia în
destinație. Un management efectiv al destinației permite destinațiilor să maximizeze
valoarea turistică pentru vizitator, asigurând și beneficii locale și sustenabilitate.
3.5.5.Avantajele administrării destinației

Câteva avantaje ale unui management efectiv al destinației sunt prezentate mai jos1:
 Stabilirea unui avantaj competitiv
Pentru o destinație sunt două cerințe critice pentru ca să obțină un avantaj competitiv față
de concurență, respectiv:
a) Stabilirea unei poziționări puternice și unice pe piață, de ex.: oferind o formă
diferită de experiență, comparativ cu alte destinații, prin dezvoltarea atracțiilor și
resurselor acelei destinații, astfel încât să fie subliniate caracteristicile sale unice;
b) Oferirea unor experiențe de calitate excelentă și un raport superior calitate-preț,
asigurând că toate aspectele experienței vizitatorului sunt la cele mai înalte
standarde și sunt coordonate.
Ambii factori de succes necesită o abordare de management coordonat, bazat pe o viziune
colectivă și pe un parteneriat puternic.
 Asigurarea sustenabilității turismului
Dezvoltarea sustenabilă a turismului, cu un management și o planificare adecvate, asigură
că destinația își menține integritatea de mediu, precum și că resursele și specificul care o
fac atractivă sunt protejate, în primul rând. Un bun management poate să ajute, de
asemenea, la evitarea conflictelor sociale și culturale și să prevină ca turismul să afecteze
negativ stilul de viață local, tradițiile și valorile locale.
 Răspândirea beneficiilor turismului
Cheltuielile turistice și beneficiile consecvente acestora pot fi răspândite, de ex. Prin
sprijinirea dezvoltării produselor și sxperiențelor bazate pe comunitate, promovând

1
OMT,op.cit.,p.9

104
turismul rural și de experiență, promovând dezvoltarea micilor afaceri, explorând
potențialul industriei de artizanat etc.
 Îmbunătățirea randamentului turismului
Printr-un marketing focalizat pe dezvltarea spațială și pe anumite ținte, destinațiile pot să
determine creșterea duratei sejurului turiștilor, creșterea cheltuielii medii pe turist și să
reducă nedorita sezonalitate în sosirile vizitatorilor, toate acestea contribuind la
îmubătățirea randamentului investițiilor și a randamentului pe vizitator (turist).
 Construirea unei identități puternice și vibrante a brandului
OMD-urile conștientizează tot mai mult valoarea și puterea unor branduri puternice ale
destinaților. Oferind constant o valoare excelentă, loialitatea față de brand crește, iar
vizitatorii se întorc în destinație, în mod regulat.
În țara noastră, cadrul legal pentru înființarea Organizațiilor de Management al
Destinatiei a fost creat prin prevederile Ordonanței Guvernului nr.15 din 23 august 2017
pentru modificarea si completarea Ordonanței Guvernului nr. 58/1998 privind organizarea
si desfăsurarea activității de turism din România.

105