Universitatea “Ovidius” Constanţa

Facultatea de Ştiinţe Economice

Departamentul Administrarea Afacerilor

Note de curs la disciplina

POLITICI ȘI STRATEGII ÎN TURISMUL MONDIAL

Titular curs:

Conf. univ. dr. Ion-Dănuţ JUGĂNARU

ANUL UNIVERSITAR 2019-2020

1
 Capitolul 1

Concepte, definiţii, noţiuni de bază, evoluţii recente şi tendinţe

ale turismului internaţional
Primele încercări de definire a turismului, ca fenomen economic şi social, datează de la jumătatea
secolului al XIX-lea. Între timp, activitatea de turism a cunoscut evoluţii mai lente sau mai spectaculoase,
îndeosebi începând din anii ’60 ai secolului XX, transformându-se într-un adevărat „fenomen specific lumii
moderne” şi care a devenit, prin amploarea activităţilor desfăşurate, prin contribuţia la crearea produsului brut
mondial şi la crearea de locuri de muncă, prima „industrie” a lumii.
Deşi termenul de „turism” a apărut doar în secolul XIX, activităţile de turism datează încă din antichitate.
Astfel, călătoriile de studii ale romanilor, în Grecia sau călătoriile pentru propria plăcere, pe care aceştia le
efectuau în Egipt ori frecventarea locurilor unde se găseau izvoare termale, mai mult pentru motive ludice, decât
sanitare1 sunt doar câteva exemple ale formelor incipiente ale turismului, din perioada antichităţii.
Au urmat, în perioada Evului Mediu, alte activităţi ce pot fi considerate a fi „turistice”, precum călătoriile
de studii la şcoli şi universităţi de prestigiu din Anglia sau Franţa, organizarea de mari târguri şi chiar pelerinaje
(în perioada anilor 1500). La acestea, se adaugă, în perioada Renaşterii, călătoriile de plăcere şi cele motivate de
curiozitatea intelectuală.
Cuvântul „turism”, apărut la începutul secolului XIX în Marea Britanie, venea din franţuzescul „tour” şi
se referea, la acea vreme, la călătoriile efectuate de tinerii englezi, pentru propria lor plăcere şi agrement, în
Franţa, unde parcurgeau „Marele tur”, incluzând Parisul, zona de Sud-Vest a Franţei, cea de Sud (Midi), de Sud-
Est şi regiunea Bourgogne.
Secolul XIX nu a adus, însă, omenirii, doar acest nou cuvânt (turism), ci şi unele elemente importante de
tehnologie care au contribuit, în mod esenţial, la dezvoltarea activităţii turistice, în primul rând utilizarea căii
ferate, a trenurilor de pasageri, în scopul deplasărilor turistice.
În data de 5 iunie 1841, Thomas Cook avea să organizeze prima călătorie cu trenul – o excursie colectivă,
transportând un grup important de militanţi, la o manifestare dedicată moderaţiei, cumpătării şi sobrietăţii. Zece
ani mai târziu, el avea să şi devină primul mare tur-operator european.
Dacă la jumătatea secolului XIX, aveau să apară şi să se dezvolte, tot în Marea Britanie, primele agenţii
de turism şi primele călătorii organizate la preţuri ieftine, către sfârşitul secolului şi-au făcut apariţia şi primele
hoteluri de lux, sub impulsul lui Charles Ritz, dar şi hotelăria de categorie medie şi „mica hotelărie”2.
Secolul XX avea să devină, însă, „Epoca de Aur” a turismului, când acesta a cunoscut o dezvoltare de-a
dreptul explozivă, pe fondul evoluţiei profunde, economice, sociale, tehnologice şi politice, a umanităţii. Sporirea
puterii de cumpărare a populaţiei şi a dimensiunilor timpului liber au făcut posibilă apariţia turismului de masă,
care a ajuns la dimensiuni incredibile, în special după cel de-al doilea Război Mondial.
Creşterea nivelului de trai a permis ca sumele pentru cheltuielile pentru turism şi pentru petrecerea plăcută
a timpului liber să fie introduse în bugetele unui număr tot mai mare de familii, iar dezvoltarea spectaculoasă a
echipamentelor şi mijloacelor de transport a condus la crearea unei oferte turistice capabile să răspundă, cât mai
bine, cererii şi chiar să stimuleze creşterea acesteia.

1.1. Principalele noţiuni şi definiţii utilizate în turismul internaţional

Călătoriile în afara graniţelor ţării au cunoscut creşteri anuale superioare evoluţiei altor indicatori ai
dezvoltării economice şi comerciale, datorită progreselor înregistrate, îndeosebi în tehnologiile şi echipamentele
utilizate în transporturi, în infrastructura de acces, dar şi ca urmare a extinderii, în ritmuri rapide, a infrastructurilor
turistice, a echipamentelor de cazare, alimentaţie, agrement etc.

1
Py, Pierre, Le tourisme, un phénomène économique, Nouvelle édition, La documentation Française, Paris, 2002, p. 7
2
Idem, p. 8
2
 O analiză pertinentă şi eficace a turismului internaţional, ca fenomen economic, trebuie să se bazeze pe
definiţii cât mai clare, precise şi, pe cât posibil, unanim recunoscute. Din acest motiv, în continuare, sunt
prezentate câteva dintre cele mai importante definiţii utilizate în acest domeniu.

1.1.1. Definiţii utilizate în turismul internaţional

Definiţia dată de Organizaţia Mondială a Turismului1 (O.M.T.), în privinţa noţiunii de turism este
următoarea: „Activităţile desfăşurate de persoane, pe durata călătoriilor şi sejururilor, în locuri situate în afara
reşedinţei obişnuite, pentru o perioadă consecutivă ce nu depăşeşte un an (12 luni), cu scop de loisir *, pentru
afaceri sau alte motive”.
Turismul reprezintă o componentă a călătoriei, înţelegând, prin călătorie, în sens larg, deplasarea dintr-o
localitate în alta. Turismul înseamnă activitatea de a călători în afara mediului obişnuit al unei persoane, în orice
scop (cu câteva excepţii, în primul rând când persoana respectivă urmează să desfăşoare în locul în care
călătoreşte, o activitate remunerată sau se află în situaţii precum efectuarea de tratamente clinice, arest, închisoare
ş.a.).
În funcţie de o ţară dată, conform definiţiilor EUROSTAT2, se pot distinge trei forme elementare ale
turismului:
1) Turismul intern, cuprinzând activităţile rezidenţilor unei ţări care călătoresc doar în interiorul acelei ţări,
dar în afara reşedinţei lor obişnuite.
2) Turismul receptor, cuprinzând activităţile non-rezidenţilor care călătoresc într-o ţară dată, alta decât cea
unde îşi au reşedinţa obişnuită.
3) Turismul emiţător (emitent), cuprinzând activităţile rezidenţilor unei ţări date, care călătoresc şi îşi petrec
sejururile într-o altă ţară decât cea în care îşi au reşedinţa lor obişnuită.
Aceste forme elementare ale turismului pot fi combinate între ele, în mai multe moduri, rezultând
următoarele categorii ale turismului:
a) Turismul interior, format din turismul intern şi turismul receptor;
b) Turismul naţional, format din turismul intern şi turismul emiţător (emitent)
c) Turismul internaţional (al unei ţări), format din turismul emiţător şi turismul receptor.
O definiţie oficială a turismului internaţional a fost adoptată, la solicitarea O.M.T., în cadrul Conferinţei
internaţionale privind statisticile şi sondajele, în iulie 1991. Această definiţie porneşte de la noţiunea de „vizitator”
şi face distincţia dintre „turist” şi „vizitator de o zi” sau „excursionist”.
Clasificarea călătorilor internaţionali, realizată de Organizaţia Mondială a Turismului, este prezentată în
figura nr. 1.1.

1
O.M.T. Recommandations sur les statistiques du tourisme, Nations Unies, New York, 1993, p. 5
*
Prin noţiunea de loisir înţelegem timp liber, respectiv “timpul liber de care poate dispune o persoană în afara ocupaţiilor sale
obişnuite…”, ca factor de influenţă a cererii turistice [vezi Gabriela Stănciulescu (coordonator), Lexicon de termeni turistici, Ed.
Oscar Print, Bucureşti, 2002, p. 177]
2
www.ec.europa.eu/eurostat
3
 Figura nr. 1.1.: Clasificarea călătorilor internaţionali

Sursa: Organizaţia Mondială a Turismului (OMT)

1.1.1.1. Vizitatorul internaţional

Orice persoană aflată într-o călătorie între două sau mai multe ţări reprezintă un călător internaţional.
Dacă respectiva călătorie prezintă interes pentru turism, atunci ne referim la „vizitator”, care reprezintă conceptul
de bază în ansamblul statisticilor turismului. Conform definiţiei oficiale a O.M.T., nu toţi călătorii sunt vizitatori.
Astfel, în cadrul statisticilor, termenul de „vizitator internaţional” desemnează „orice persoană care vizitează o
ţară, alta decât cea în care aceasta îşi are reşedinţa sa obişnuită, pentru o perioadă care să nu depăşească 12 luni
şi al cărei motiv principal al vizitei este altul decât cel de a exercita o activitate remunerată în ţara vizitată”.
Cele două criterii avute în vedere pentru a face distincţia dintre vizitatori şi ceilalţi călători internaţionali
sunt1: reşedinţa şi motivaţia călătoriei.
- Criteriul reşedinţei (al rezidenţei) indică faptul că se referă la toate persoanele care nu îşi au locul lor de
reşedinţă în ţara vizitată, inclusiv cetăţenii unei ţări care locuiesc în mod permanent (îşi au domiciliul
permanent) în străinătate. Astfel, un cetăţean al unei ţări A, având reşedinţa în ţara B şi care vizitează
ţara C, cheltuie banii pe care i-a câştigat în ţara B şi este influenţat, în decizia de alegere a destinaţiei
turistice, de eforturile de promovare turistică a ţării C, vizând ţara B. Astfel, este normal ca acest turist

1
Vellas, François, Economie et Politique du Tourisme International, 2e édition, Economica, Paris, 2007, pp. 8-9
4
 să fie înregistrat, în statisticile oficiale, după ţara sa de reşedinţă şi nu după naţionalitatea sa, în scopul
de a putea cunoaşte cât mai precis diferitele pieţe turistice şi transferurile de valută efectuate.
- Criteriul motivaţiei călătoriei stabileşte o distincţie clară între vizitatori şi persoanele care se deplasează
într-o ţară pentru a munci acolo şi pentru a fi retribuit pentru munca sa.
La aceste două criterii ar mai trebui adăugat şi un al treilea, respectiv ca perioada de şedere în ţara vizitată,
să nu depăşească 12 luni consecutive, depăşirea acestei perioade transformându-l pe vizitator (din punct de vedere
statistic) în rezident al acelei ţări.
Aşadar, vizitatorul internaţional reprezintă orice persoană care călătoreşte într-o altă ţară decât cea în
care îşi are reşedinţa, pentru mai puţin de 12 luni şi al cărui principal scop al călătoriei este diferit de exercitarea
unei activităţi remunerate în locul vizitat.

1.1.1.2. Turistul internaţional

Turiştii internaţionali constituie una dintre cele două categorii de vizitatori internaţionali, alături de
excursionişti. Atunci când durata deplasării atinge sau depăşeşte 24 de ore, respectiv când vizitatorii petrec o
noapte în ţara vizitată, aceştia sunt consideraţi a fi „turişti”, în timp ce aceia a căror deplasare durează mai puţin
de 24 ore, deci fără a comporta o înnoptare, sunt consideraţi a fi „vizitatori de o zi” sau „excursionişti”.
Următoarele categorii de călători nu trebuie incluşi în categoria de vizitatori internaţionali1:
a) Persoanele care intră sau ies dintr-o ţară ca imigranţi, inclusiv persoane care îi însoţesc sau li se alătură;
b) Persoanele cunoscute sub denumirea de „lucrători la graniţă”, care locuiesc în apropierea graniţei şi
lucrează în ţara învecinată;
c) Diplomaţii, personalul consular şi membrii forţelor armate care călătoresc, din ţara lor de origine, către
ţara în care au fost repartizaţi, inclusiv personalul casnic care li se alătură sau îi însoţesc;
d) Persoanele care călătoresc ca refugiaţi sau nomazi;
e) Persoanele aflate în tranzit, care nu intră formal într-o ţară, prin controlul paşaportului, precum pasagerii
aflaţi în tranzit aerian, care rămân, pentru o scurtă perioadă, într-o anumită zonă a terminalului sau pasagerii
transferaţi direct între aeroporturi sau terminale, ori pasagerii unei nave cărora nu li permite să debarce.
Definiţia turiştilor internaţionali este, deci, următoarea: Turiştii internaţionali sunt vizitatori temporari,
care se află pentru cel puţin 24 de ore, dar pentru mai puţin de 12 luni, în ţara vizitată şi pentru care motivele
principale ale călătorie pot fi grupate în:
- loisir (petrecerile timpului liber), vacanţă, sănătate, religie, sport;
- afaceri, familie, deplasări profesionale.
Din această definiţie se poate remarca faptul că, termenul de turist nu se aplică doar „vacanţierilor”, adică
persoanelor plecate în vacanţă, incluzând, de exemplu, şi persoanele aflate în călătorii de afaceri.

1.1.1.3. Vizitatorul de o zi (excursionistul)

Vizitatorul de o zi sau excursionistul este acel vizitator (internaţional, în acest caz) care nu petrece nicio
noapte într-o unitate de cazare, colectivă sau individuală, în locul, respectiv ţara vizitată.
În turismul internaţional, importanţa economică a excursioniştilor poate să fie foarte mare, îndeosebi
pentru micile ţări insulare, care primesc pasagerii navelor de croazieră. Atât timp cât respectivii vizitatori
înnoptează la bordul navei, aceştia sunt înregistraţi, în principiu, în localitatea unde acostează navele, la rubrica
„vizitatori de o zi” şi nu la „turişti”.
Pentru o destinaţie turistică (localitate, staţiune, ţară), mai importanţi decât vizitatorii de o zi sau
excursioniştii sunt turiştii, care „consumă” mai multe servicii turistice, inclusiv cele de cazare, pentru cel puţin o
noapte.

1
***Eurostat, Newcronos, www.ec.europa.eu/eurostat
5
 1.2. Principalii indicatori utilizaţi în
cuantificarea dimensiunilor turismului internaţional

Indicatorii principali de cuantificare a circulaţiei turistice cuprind şi redau, într-o exprimare sintetică,
matematică, informaţii privind diferite aspecte ale activităţii turistice, informaţii privind diferite aspecte ale
activităţii turistice, informaţii ce sunt utile pentru măsurarea fenomenului şi a efectelor sale, pentru anticiparea
tendinţelor de evoluţie şi pentru fundamentarea politicii de dezvoltare turistică1.
Aceşti indicatori furnizează şi cuantifică informaţiile necesare acţiunilor de politică turistică, permiţând,
totodată, măsurarea ulterioară a efectelor respectivelor acţiuni2.
Paleta indicatorilor utilizaţi în turism este foarte largă. Astfel, aceştia pot fi direcţi (rezultaţi în mod
nemijlocit din sursele de înregistrare) sau indirecţi (prelucraţi), pot fi simpli sau agregaţi, cantitativi sau valorici,
globali sau potenţiali, principali sau derivaţi etc.
Indicatorii simpli pot fi, la rândul lor, economici sau sociali, cu referire la mărimi şi variabile turistice, la
distribuţia, evoluţia şi interacţiunea acestora, atât în timp, cât şi în spaţiu sau pot fi indicatori (indici) sintetici, ce
cuantifică relaţiile dintre mai multe variabile, simultan, verificând, în prealabil, calitatea legăturii lor cu fenomenul
turistic analizat.
Pentru elaborarea sistemului de indicatori sintetici s-a convenit ca toate ţările membre ale Organizaţiei
Mondiale a Turismului (OMT) să-şi armonizeze metodologia evidenţei statistice a turismului internaţional, iar
unitatea de măsură de bază, ce dă dimensiunea fizică a consumului turistic, să fie considerat turistul, adică însuşi
consumatorul de servicii turistice.
Volumul fizic al fluxurilor turistice internaţionale este urmărit prin indicatorii „număr de sosiri” ale
turiştilor străini, respectiv „număr de plecări” ale turiştilor naţionali, la frontiera ţării emiţătoare.
Cei mai importanţi indicatori ai turismului internaţional pot fi clasificaţi3 astfel:
a) indicatori de bază, referitori la cei doi factori corelativi ai pieţei (cererea şi oferta) şi care au scopul de
a urmări repartiţia, evoluţia şi modificarea în tendinţe a acestor mărimi, precum şi modificarea
structurii lor în timp şi spaţiu (indicatori ai cererii reale, respectiv ai circulaţiei turistice şi ai cererii
potenţiale şi indicatori ai ofertei, în principal cei privind baza tehnico-materială a turismului);
b) indicatori ai corelaţiei dintre cerere şi ofertă (capacitatea pieţei, gradul de ocupare a capacităţii etc.);
c) indicatori ai efectelor economice directe ale turismului asupra economiei, în ansamblul său ori asupra
anumitor sectoare ale acestora;
d) indicatori ai utilizării forţei de muncă, ce reflectă situaţia, repartiţia şi evoluţia ocupării forţei de
muncă, pe ramuri de activitate, pe niveluri profesionale şi după alte criterii.
Comisia de statistică a OMT a propus următorul sistem de indicatori ai turismului:
A. Indicatori ai cererii turistice globale, interne şi externe;
B. Indicatorii ofertei turistice: hoteluri, alte unităţi de cazare turistică, agenţii de voiaj şi alte întreprinderi
din sectorul turistic;
C. Indicatori ai relaţiei cerere-ofertă şi ofertă-cerere;
D. Indicatorii efectelor economice;
E. Indicatorii densităţii turistice, la nivel teritorial şi al popualţiei;
F. Indicatorii potenţialului turistic al pieţelor;
G. Indicatorii ocupării forţei de muncă.
Dintre indicatorii circulaţiei turistice internaţionale, cei mai importanţi pot fi consideraţi următorii:
- numărul turiştilor sau numărul de sosiri ale turiştilor internaţionali;
- numărul de înnoptări (sau de zile-turist) ale turiştilor internaţionali;
- durata medie a sejurului;
- densitatea circulaţiei turistice;

1
Minciu, Rodica, Economia turismului, Ediţia a III-a revăzută şi adăugită, Editura Uranus, Bucureşti, 2005, p. 96
2
Cristureanu, Cristiana, Strategii şi tranzacţii în turismul internaţional, Editura C.H. Beck, Bucureşti,
2006, p. 35
3
Idem, p. 38
6
 - preferinţa relativă pentru turism;
- volumul încasărilor din turismul internaţional;
- volumul cheltuielilor pentru turismul internaţional.

1.3. Fluxurile turistice internaţionale

Un flux turistic este reprezentat de „un număr de persoane care circulă între un bazin de cerere şi unul de
ofertă” turistică1, iar modul de formare şi amploarea acestuia sunt condiţionate de caracteristicile celor două
bazine, precum şi de o serie de factori, de o mare diversitate, care determină intensitatea şi structura circulaţiei
turistice internaţionale.
Privit din această perspectivă, turismul internaţional poate fi considerat a fi totalitatea fluxurilor ce iau
naştere între ţările sau regiunile emiţătoare şi cele receptoare de turişti2.
Dacă turismul emiţător este concentrat într-un număr redus de ţări ale lumii, având economii dezvoltate
şi, în mod corespunzător, locuitori ale căror venituri sunt suficient de mari pentru a-şi permite să cumpere produse
turistice, ţările receptoare de turişti sunt cu mult mai numeroase, cuprinzând atât ţări cu economie dezvoltată, cât
şi ţări în curs de dezvoltare.
 Bazinele de cerere turistică se află, deci, în principal, în ţările dezvoltate, din punct de vedere
economic, unde trăiesc persoane cu venituri ridicate, care îşi pot permite să plătească preţul unor
călătorii internaţionale. Aceste ţări se mai numesc şi importatoare de turism (de servicii turistice),
deoarece călătoriile rezidenţilor în alte ţări presupun efectuarea de cheltuieli valutare, în mod
similar cumpărării de bunuri din import.
 Bazinele de ofertă turistică se află în zonele unde există atracţii turistice (naturale şi antropice)
deosebite, iar ţările unde se află locurile respective sunt considerate exportatoare de servicii
turistice, acestea beneficiind de încasări valutare din vânzarea prestaţiilor turistice, ca urmare a
cheltuielilor realizate în ţările respective de către turiştii străini care le vizitează.

1.3.1. Motivaţii pentru realizarea călătoriilor turistice internaţionale

Există mai multe categorii de motivaţii principale pentru realizarea călătoriilor internaţionale în scop
turistic, acestea constituindu-se, astfel, în principalele cauze ale formării fluxurilor turistice internaţionale.
François Vellas clasifică aceste motivaţii în trei categorii principale3: cele motivate de preţuri, de climat
şi de diverse motive personale ale turistului.
a) Preţurile reprezintă motivaţii esenţiale în decizia turiştilor de a călători în afara frontierelor ţării unde
aceştia îşi au reşedinţa obişnuită. Diferenţele dintre nivelurile preţurilor produselor turistice practicate în diferitele
ţări ale lumii, pentru oferte similare, ca nivel de confort, diversitate a serviciilor şi calitatea acestora, se explică
prin nivelul mai scăzut al salariilor din industria turistică, în unele ţări, majoritatea aflate în curs de dezvoltare.
Iar dacă ţinem seama de faptul că turismul reprezintă o „industrie a mâinii de lucru” (adică utilizează un număr
mare de lucrători, mulţi dintre aceştia cu niveluri scăzute de calificare), ponderea costurilor cu forţa de muncă în
costurile totale fiind ridicată, atunci putem înţelege mai bine de ce pot să apară diferenţe importante ale preţurilor
unor produse turistice similare, în funcţie de costul forţei de muncă utilizate în turism, în ţări diferite.
Acest „diferenţial al preţurilor” este deosebit de important, de exemplu, pentru motivaţiile turiştilor nord-
americani care vizitează Mexicul sau ţările Americii latine sau pentru vest-europenii care îşi aleg ca destinaţii
unele ţări din Asia de Sud-Est şi Pacific.
b) Climatul reprezintă, de asemenea, un motiv determinant pentru caracterul internaţional al turismului.
O serie de ţări din Europa de Sud, precum şi insule din Caraibe, din Oceanul Indian şi din Pacific, beneficiază,

1
Cristureanu, Cristiana, Economia şi politica turismului internaţional, Editura ABEONA, Bucureşti, 1992,
p. 81
2
Minciu, Rodica, op. cit., p. 57
3
Vellas, François, op. cit., pp. 10-11
7
din plin, de avantajul acestui factor, oferind „garanţia” că, acolo, turiştii vor găsi un climat cald, cu plaje însorite
şi posibilitatea de a face baie, în mări sau oceane în care temperatura apei este optimă pentru „thalasoterapie”.
c) Motivele personale ale turistului se pot clasifica, la rândul lor, în 6 categorii principale:
- Loisir* şi vacanţe, aceasta fiind principala motivaţie pentru călătoriile realizate în afara timpului
obişnuit, afectat activităţilor profesionale. Motivele pot fi diverse: odihnă, dorinţa de „smulgere” sau
„evadare” din mediul său obişnuit, descoperiri culturale, vizite la rude şi prieteni, practicarea unor sporturi
etc.
- Afaceri, respectiv călătorii întreprinse în cadrul activităţilor profesionale. În această categorie sunt
incluşi voiajorii comerciali, membrii echipajelor de aeronave sau nave maritime care efectuează escale în
diferite ţări, funcţionarii guvernamentali şi ai organizaţiilor internaţionale aflaţi în misiune, salariaţii care
lucrează la instalarea unor utilaje sau echipamente în alte ţări (pentru durate de până la un an).
- Congrese şi alte reuniuni, respectiv călătorii realizate pentru a participa la congrese sau la alte
tipuri de reuniuni (seminarii, colocvii, conferinţe, mese rotunde etc.).
După alţi autori1, atât turismul de reuniuni, cât şi turismul practicat de participanţii la manifestări
expoziţionale (fie ca expozanţi, fie ca vizitatori profesionali), precum şi călătoriile-stimulent, reprezintă
componente ale turismului de afaceri.
- Sănătate, respectiv călătorii întreprinse fie pentru a beneficia de îngrijiri medicale, fie pentru
îmbunătăţirea nivelului de sănătate, prin acţiunile ce ţin de medicina profilactică (preventivă): „repunerea
în formă”, thalasoterapie, balneoterapie etc. Sunt incluse, în această categorie, şi sejururile în staţiunile
termale şi tratamentele terapeutice de orice natură (oncţiuni sau împachetări cu nămol, inhalare de gaze cu
efect terapeutic etc.).
- Studii, respectiv călătoriile realizate pentru a asista la cursuri sau pentru formare sau perfecţionare
profesională, într-o instituţie de formare ale cărei cursuri pot să dureze un întreg an şcolar sau chiar mai
mult.
- Religie, respectiv călătoriile întreprinse pentru a participa la un pelerinaj sau pentru o vizită la un
loc sfânt.
Într-o altă abordare, se poate aprecia că2 un turist îşi va alege o destinaţie turistică internaţională în
următoarele situaţii:
- oferta de vacanţă a ţării în care îşi au domiciliul obişnuit este limitată;
- produsele turistice oferite în ţara sa sunt inaccesibile, fie datorită preţurilor ridicate, fie datorită faptului
că respectivele produse sunt mai bine vândute la export, adică turiştilor străini;
- absenţa unor produse turistice din oferta internă a ţării de domiciliu (de exemplu, posibilitatea de
practicare a unor cure balneo-medicale sau a talazoterapiei ori a sporturilor de iarnă etc.);
- cererea pentru unele produse turistice având caracter de unicat în lume (de exemplu, vizitarea Sfinxului
şi a piramidelor egiptene, a locurilor sfinte, la Ierusalim ori a Turnului Eiffel, la Paris etc.).
În funcţie de aceste motive, corelate şi cu altele3, cum ar fi: existenţa unor factori naturali deosebiţi, dorinţa
de cunoaştere, participarea la evenimente cultural-artistice, ştiinţifice sau profesionale etc., fluxurile turistice se
mai pot clasifica în două mari categorii4:
a) „Sunlust”, care sunt fluxuri asociate turismului de soare ori determinat de alte condiţii naturale (existenţa
zăpezii, a unor izvoare termale etc.). În alegerea unor astfel de destinaţii, principalele criterii de selecţie
sunt preţurile şi distanţele.
b) „Wonderlust”, respectiv turismul de cunoaştere (având motivaţii culturale – de participare la diverse
manifestări culturale, artistice, sportive, de vizitare a unor monumente, muzee sau a unor obiective
naturale deosebite). Factorul decisiv în alegerea destinaţiei este, în aceste cazuri, calitatea ofertei şi
diferenţierea acesteia faţă de ofertele interne, de produse similare.

* Timp liber, de care poate dispune o persoană, în afara ocupaţiei sale obişnuite (conform Lexiconului de
termeni turistici – coordonator Gabriela Stănciulescu, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2002, p. 177)
1
Davidson, R., Business Travel, Pitman Publishing, Londra, 1994, p. 1
2
Vellas, François, Economie et Politique du Tourisme International, Economica, Paris, 1995, p. 28
3
Minciu, Rodica, op. cit., p. 57
4
Gray, P. H., International Travel – International Trade, Lexington Books, Londra, 1970, p. 117
8
 1.3.2. Mecanismul de formare a fluxurilor turistice internaţionale

Fluxurile turistice internaţionale reprezintă una dintre cele mai dinamice componente ale schimburilor
economice internaţionale. Ponderea cea mai mare, în circulaţia turistică internaţională, o au fluxurile turistice
interne şi cele intra-regionale (realizate între ţările situate în aceeaşi regiune turistică).
Statisticile internaţionale arată că peste trei sferturi dintre voiajele internaţionale se desfăşoară pe distanţe
scurte, cele mai multe dintre acestea fiind realizate în interiorul sau între ţările cu economie dezvoltată, din
Europa, America de Nord şi Asia1. Analiza fluxurilor turistice internaţionale se realizează utilizând atât indicatori
fizici (numărul de sosiri la frontiere), cât şi valorici (încasări din turismul internaţional).

1.3.2.1. Formarea, în spaţiu, a fluxurilor turistice internaţionale

La scară globală, câteva bazine turistice emiţătoare domină fluxurile turistice internaţionale. Astfel,
principalele 10 ţări emiţătoare de turişti, împărţite între America (SUA şi Canada), Europa (Germania, Marea
Britanie, Franţa, Olanda, Italia, Belgia şi Spania) şi Asia, reprezintă, împreună, peste 40% din bazinele de cerere
turistică la nivel mondial. Acestea reprezintă principalele ţări bogate ale lumii.
Mai mult de jumătate dintre turiştii internaţionali au, de fapt, domiciliul în ţări europene, ceilalţi provenind
de pe continentul american şi din Asia şi Pacific (regiune ce înregistrează cele mai ridicate ritmuri de creştere ale
sosirilor de turişti internaţionali, în ultimii ani), în timp ce, Orientul Mijlociu şi Africa au contribuţii mult mai
modeste la circulaţia turistică internaţională.
Ţările cu economie dezvoltată reprezintă atât marii emiţători de turişti, cât şi principalele destinaţii
turistice ale lumii, astfel că ambele „capete” ale fluxurilor turistice mondiale sunt situate, în principal, în Europa
şi America de Nord. De fapt, la nivel mondial, există trei mari bazine de destinaţie turistică sau „trei mari lacuri
de vacanţă ale lumii”, cum le-a denumit Georges Cazes2, amplasate în jurul periferiilor meridionale ale marilor
regiuni emiţătoare, care reprezintă „inima” sistemului, precum şi la frontierele destinaţiilor turistice emergente.
Cel mai important dintre acestea este bazinul euro-mediteranean, cu o concentrare turistică mai mare pe ţărmul
nordic al Mării Mediterane. Celelalte două sunt: bazinul America de Nord – Caraibe, zonă denumită şi
„Mediterana americană”3 şi bazinul Asia de Est şi Pacific.
Repartiţia fluxurilor turistice în jurul celor trei mari bazine de destinaţie evidenţiază caracterul discontinuu
al spaţiului turistic şi caracterizează, la scară mondială, inegalităţile, observabile pe plan economic, al nivelului
de dezvoltare sau al puterii de cumpărare ale diferitelor regiuni ale lumii.
Cele trei mari bazine turistice prezintă trei caracteristici comune4, respectiv:
1) Apropierea de marile „surse de bogăţie”, ce constituie „rezervoarele” de turişti care deţin o parte
importantă a populaţiei cu putere de cumpărare suficient de mare pentru a-şi permite consumuri turistice
importante, cu caracter ludic şi recreativ, în cadrul sejururilor lor în străinătate.
2) Bazinele respective suprapun două zone constituite din ţări cu niveluri de viaţă extrem de
contrastante. Astfel, cele mai vechi ţări frecventate aparţin categoriei ţărilor celor mai bogate, în timp ce
„prelungirile” lor meridionale corespund categoriei ţărilor în curs de dezvoltare. Avantajele economice
şi sociale favorizează o „glisare” a fluxurilor turistice de la un ţărm, la altul, al Mediteranei, către
graniţele Asiei de Sud – Est şi către Sudul frontierei Statelor Unite ale Americii sau Mexicului, spre
ţărmurile din America Centrală. Aceste fluxuri răspund unei puternice atracţii a turiştilor pentru
regiunile cele mai însorite, indiferent că este cazul unui climat mediteranean, subtropical sau tropical.
În aceste locuri, sezoanele turistice sunt mult mai etalate în timp. Fiecare dintre aceste bazine este
dominat de clientele regionale, privilegiate, ce reprezintă între 2/3 şi 3/4 din totalul turiştilor, situaţie

1
Cristureanu, Cristiana, op. cit. (2006), p. 114
2
Cazes, G., Fondements pour une géographie du tourisme et des loisirs, Bréal, Paris, 1992
3
Stock, M. (coordonator), Le tourisme. Acteurs, lieux et enjeux, Belin, Paris, 2003, p. 131
4
Idem, p. 140
9
 explicabilă prin apropierea geografică dintre locul de domiciliu şi cel de destinaţie turistică. Deplasările
respective, ce urmează aproximativ aceleaşi fuse orare, facilitează realizarea de sejururi scurte, fără ca
turiştii să sufere de neplăcerile legate de decalajele orare.
3) Existenţa unor legături privilegiate, de ordin istoric, cultural, lingvistic, politic etc. Astfel, vechile
colonii au păstrat, în general, utilizarea limbilor europene, facilitând primirea persoanelor de diferite
naţionalităţi, care vorbesc aceste limbi. Circulaţia turistică este facilitată, de asemenea, şi de procedurile
de simplificare a formalităţilor vamale şi de frontieră, prin acorduri bilaterale privind adaptarea unor
măsuri comune în acest scop.
Fluxurile turistice internaţionale se împart în două mari categorii, care se completează sau se alimentează
reciproc1, respectiv:

1) Fluxuri intra-regionale (în interiorul aceloraşi regiuni turistice);

2) Fluxuri inter-regionale (între marile regiuni turistice ale lumii).
De remarcat că, la nivel mondial, fluxurile intra-regionale au cea mai mare pondere în totalul fluxurilor
turistice, de cca 80%.

1) Circulaţia turistică intra-regională

Se pot distinge două categorii de fluxuri turistice intra-regionale:
a) – Cele create de cererea turiştilor care îşi au reşedinţa în ţări aflate în aceeaşi regiune cu ţările
vizitate (de exemplu, turiştii italieni care vizitează Spania)
b) – Cele create de cererea turiştilor care îşi au reşedinţa în ţări aflate în afara regiunii vizitate (de
exemplu, turiştii americani sau japonezi care vizitează, succesiv, Spania, Franţa şi Italia, ţări
aflate în aceeaşi regiune turistică, generând, astfel, un flux turistic intra-regional).
Ponderea cea mai mare o au fluxurile intra-regionale din prima categorie menţionată mai sus.
Europa şi America de Nord deţin, împreună, peste 85% din totalul fluxurilor intra-regionale, la nivel
mondial. Statisticile arată că cca 85% din călătoriile în Europa provin tot din ţări europene. Cele mai importante
fluxuri turistice intra-europene sunt următoarele2:
- cel orientat pe direcţia Nord – Sud , de tip sunlust;
- cel având ca punct de pornire ţările vest-europene, cu economie dezvoltată, către destinaţii aflate în ţările
din Estul continentului, ce dispun de oferte variate (fluxuri de tip wonderlust şi sunlust).
Mai recent, după anul 1990, a început să se dezvolte şi un flux invers, pornind din Estul continentului,
spre ţările din Vestul Europei, mai slab ca intensitate şi având ca motivaţie dorinţa de cunoaştere, de tip
wonderlust.
Motivele pentru care Europa se menţine ca lider în turismul intra-regional sunt3 următoarele:
- Europa cuprinde un număr mare de ţări, cu potenţial turistic variat, diferit şi de mare valoare;
- Deplasarea turiştilor, dintr-o ţară în alta, se realizează pe cale terestră (rutieră şi feroviară), ceea ce face
să scadă preţul transportului, respectiv al călătoriei turistice;
- Cea mai mare parte a turismului intra-regional se realizează între ţări limitrofe;
- Apartenenţa la Uniunea Europeană şi absenţa ori simplificarea formalităţilor de trecere a frontierei
facilitează deplasările turistice.
Cea de-a doua mare destinaţie turistică a lumii, după Europa, este continentul american, în cadrul căruia,
principalele fluxuri intra-regionale se desfăşoară între SUA şi Canada, precum şi dintre aceste două ţări şi
destinaţii din zona Mării Caraibelor şi din America Centrală.
În privinţa regiunii Asia de Est şi Pacific, fluxurile turistice intra-regionale au fost dominate, pentru o
perioadă lungă de timp, de turiştii japonezi, care au frecventat, în special, ţări învecinate: China, inclusiv Hong
Kong şi Taiwan şi Coreea de Sud, dar, în ultimii ani, s-a inregistrat şi o creştere spectaculoasă a numărului
turiştilor chinezi.

1
Cristureanu, Cristiana, op. cit. (2006), pp. 114-116
2
Minciu, Rodica, op. cit. (2005), p. 58
3
Cristureanu, Cristiana, op. cit. (2006), p. 115
10
 2) Circulaţia turistică inter-regională
Cele mai importante fluxuri turistice inter-regionale sunt reprezentate de călătoriile turiştilor europeni
spre America de Nord, în special din motive de afaceri, precum şi spre Asia de Est şi Pacific, motivate, în
principal, de dorinţa cunoaşterii culturii şi civilizaţiei acestor zone, dar şi, tot mai mult, în ultimii ani, pentru
turismul de tip sunlust.
Un alt flux turistic important este cel ce pleacă din America de Nord spre Europa şi spre Orientul
Îndepărtat, atât pentru turismul de afaceri, cât şi pentru cel de vacanţă. La acestea, mai poate fi menţionat şi fluxul,
aflat în creştere, al turiştilor europeni, spre continentul african (în câteva ţări ale Africii de Nord şi în Africa de
Sud).
Continentul european se menţine, în ultimele decenii, ca prima destinaţie turistică mondială, chiar şi în
condiţiile în care au apărut noi destinaţii mondiale, care atrag, anual, tot mai mulţi turişti şi, astfel, îşi sporesc,
continuu, cota de piaţă. Dacă în anul 1995 Europa deţinea o pondere de două treimi din totalul turiştilor
internaţionali, în prezent, ponderea este de cca 50,8%, deşi, în valori absolute, numărul turiştilor care au vizitat
Europa a fost în creştere, de la un an la altul, ajungând la 671 mil., în 2017.
Din punctul de vedere al ritmului de creştere a circulaţiei turistice, cea de-a doua regiune a lumii, ca
destinaţie turistică, este continentul asiatic. Asia de Vest primeşte circa jumătate din numărul de turişti care
vizitează acest continent, iar fluxurile ce înregistrează cea mai importantă dinamică sunt cele ale turiştilor
europeni care au ca destinaţie Asia de Est şi de Sud.
Atacurile teroriste din 11 septembrie 2001 au marcat începutul unei scăderi a volumului fluxurilor turistice
spre şi dinspre America de Nord, reducerea numărului turiştilor americani înregistrând un mare declin, începând
din 2012, în toate regiunile importante, receptoare de turişti şi, în special, în Europa, fenomen care s-a atenuat
treptat, în anii următori. America de Nord şi cea de Sud primesc, împreună, în medie, peste 10 milioane de turişti
pe an, din Europa, fluxurile respective îndreptându-se, în special, spre marele bazin al ofertei de pe Coasta de
Vest a SUA. Urmează, ca pondere a destinaţiilor, Insulele Caraibe şi America Centrală. Spre această zonă se
îndreaptă turiştii din America de Nord, precum şi din Europa şi Japonia.

Cea de a patra destinaţie mondială regională este Orientul Mijlociu, urmat îndeaproape de Africa. Spre
acest continent s-au înregistrat chiar diminuări importante ale fluxurilor turistice, în ultimii ani. Circa 70% din
totalul numărului de turişti veniţi în Africa se opreau, în principal, în nordul continentului, majoritatea lor fiind
europeni, dar, urmare revoltelor si războaielor interne sângeroase, soldate cu mii de victime, din ultimii ani,
numărul sosirilor de turişti, în aceste tări, s-a diminuat drastic.Pe de altă parte, mai recent, a crescut numărul
turiştilor care ajung în Africa de Sud.

1.3.2.2. Formarea, în timp, a fluxurilor turistice internaţionale

O caracteristică a fluxurilor turistice, în comparaţie cu celelalte componente ale circuitului economic

mondial, o constituie etalarea inegală în timp, prin sezonalitate.
Cauzele sezonalităţii turistice sunt1, pe de o parte, naturale (poziţia geografică, succesiunea anotimpurilor,
condiţiile de climă, atractivitatea şi varietatea valorilor culturale, istorice, de artă), acestea datorându-se, în
principal, climei, cât şi cauze (condiţii) economico-organizatorice şi sociale (printre care, structura anului şcolar
şi universitar, regimul concediilor plătite şi durata lor etc.).
Dimensiunile optimului sezonier pentru turism şi recreare variază, în distribuţia sa pe glob. Astfel, este
bine cunoscut exemplul Mediteranei, unde sezonul cald este lung, de peste 6 luni/an. Factorii naturali influenţează
sezonalitatea fluxurilor turistice, acţionând în zona bazinului ofertei turistice, respectiv la destinaţiile turistice2.
Sezonalitatea cea mai accentuată se înregistrează în ţările cu industrie turistică dezvoltată, precum Austria,
Elveţia, Portugalia, Italia, Turcia etc. Dimensiunea relativă a sezonalităţii este cu atât mai mare, cu cât valorile

1
Idem, pp. 119-120
2
Jugănaru, I.-D., Managementul restructurării în turismul românesc de litoral, Teză de doctorat, ASE
Bucureşti, 2004, anexa 13
11
coeficienţilor sezonalităţii sunt mai mari, respectiv când există diferenţe mai mari între circulaţia turistică din luna
cu aflux turistic minim şi cea din luna cu aflux turistic maxim1.
În alte ţări, printre care Germania, ţările scandinave, Japonia, Australia sau Marea Britanie, circulaţia
turistică este etalată mai uniform, pe parcursul anului, în principal datorită ofertei turistice, care nu depinde de
factorii naturali (climă, relief), fiind o ofertă specializată, în principal, pe turismul de afaceri, de reuniuni şi de
week-end.
Analizând situaţia Spaniei, putem constata o sezonalitate scăzută, în această ţară, în pofida specificului
ofertei, dependente de climă. Explicaţia constă în politica turistică adoptată şi în eforturile conjugate, din partea
autorităţilor publice şi a investitorilor din turism, care şi-au fixat ca principal obiectiv prelungirea sezonului
turistic, obiectiv pe care l-au atins. Un alt exemplu, aparent paradoxal, ca şi în cazul Spaniei, dar situat la cealaltă
extremă, este cel al Belgiei, care înregistrează o sezonalitate deosebit de accentuată, în raport cu oferta sa turistică,
axată, în special, pe turismul de afaceri şi de congrese. Această situaţie se explică prin poziţia geografică a Belgiei,
expusă sezonalităţii manifestate în ţările vecine (Olanda, Germania şi Franţa), spre care şi din care fluxurile
turistice tranzitează această ţară, îndreptându-se spre alte destinaţii turistice.

1
Cristureanu, Cristiana, op. cit. (2006), pp. 119-120
12
 Capitolul 2

POLITICI ŞI STRATEGII UTILIZATE ÎN TURISM

Când vorbim despre politică, primul cuvânt care ar trebui să fie evocat, probabil, ar fi “organizare”. Altfel
spus, politica se opune improvizaţiei, arbitrariului.
În limbajul curent, adeseori este dificil de realizat distincţia dintre „politică” şi „strategie”. În general,
strategia este considerată ca o armă îndreptată împotriva concurenţei. Noţiunile de politică şi strategie aparţin
unor universuri diferite, dar complementare: politica evidenţiază pregătirea şi luarea deciziei, iar strategia redă
modalităţile de ducere la îndeplinire a acesteia.

2.1. Noţiunile de politică şi strategie

Cuvântul politică vine din grecescul „polis”, însemnând „cetate”. În sens larg, politica se referă la
structura şi modul de funcţionare al unei comunităţi sau al unei societăţi.
Politica se referă la acţiuni, la echilibru, la dezvoltarea, internă sau externă, a societăţii, la raporturile sale
interne şi la raporturile cu alte structuri.
Politica economică este formată din ansamblul deciziilor de intervenţie, luate de autorităţile publice, care
permit, astfel, realizarea obiectivelor economice şi sociale pe care şi le propun respectivele autorităţi.
Conform dicţionarului Mac Millan de economie modernă, politica economică reprezintă1
„comportamentul statului faţă de funcţionarea economiei unei ţări”. Potrivit profesorului Niţă Dobrotă, politica
economică este „o acţiune conştientă a puterii publice, democratic stabilită, care presupune definirea ştiinţifică a
obiectivelor economice şi sociale ale statului-naţiune, pe o anumită perioadă de timp şi punerea în aplicare a
acestor obiective, pornind de la condiţiile existente şi folosind mijloace şi tehnici adecvate”2.
De asemenea, politica economică mai poate fi privită ca pe o componentă a mecanismului economic, ce
constă dintr-un ansamblu de principii, norme şi reguli, ce stau la baza activităţii economice a statului, a
administraţiilor publice centrale şi locale şi care este desfăşurată în numele intereselor naţionale, imediate şi de
perspectivă, precum şi din mijloacele şi metodele folosite pentru a realiza strategia propusă3.
Politicile economice contemporane, ca ansamblu al intervenţiilor statelor şi, în general, al colectivităţilor
teritoriale, în viaţa economică vizează4, în principal:
- fie să fie remediate unele evoluţii nedorite ale pieţei;
- fie să se realizeze unele redistribuiri, atunci când se înregistrează unele dezechilibre, considerate a fi
inechitabile;
- fie ca, prin acţiunile statului, să fie favorizate iniţiativele agenţilor economici (de exemplu, stabilitatea
juridică şi fiscală, care conduce la existenţa unui mediu de afaceri predictibil şi cu reglementări
stabile).
Punerea în aplicare a unei anumite politici economice presupune derularea a 3 faze distincte:
1) Statul, respectiv guvernul sau autoritatea publică regională (locală, după caz) trebuie să stabilească un
diagnostic al conjuncturii economice existente la un moment dat, luând în considerare, la un moment dat, în
special, o serie de indicatori importanţi, precum rata creşterii PIB, rata şomajului, rata inflaţiei, etc.
2) Odată stabilit diagnosticul, trebuie să fie definite priorităţile. De fapt, o politică economică nu se poate
axa decât pe anumite obiective principale (cele mai frecvente fiind creşterea economică, reducerea şomajului,
lupta împotriva inflaţiei, etc.)

1
*** Dicţionar Mac Millan de economie modernă, Editura Codecs, Bucureşti, 1999, p. 178
2
Dobrotă, Niţă, Dicţionar de economie, Editura Economică, Bucureşti, 1999, p. 356
3
*** Dicţionar complet al economiei de piaţă, Editura Informaţia Business Books, Bucureşti, 1994, p. 259
4
http://fr.wikipedia.org
13
 3) Statul, autoritatea publică respectivă, trebuie să decidă asupra instrumentelor pe care le va utiliza pentru
a atinge obiectivele pe care şi le-a fixat.
În privinţa noţiunii de strategie, aceasta vine din cuvântul grec „stratêgos” (şef militar) şi de la „agein” (a
conduce), având deci, ca origine, domeniul militar. Strategia înseamnă:
- arta de a coordona acţiunea ansamblului forţelor unei naţiuni (politice, militare, economice, morale
etc.), pentru a conduce un război, a gestiona o situaţie de criză sau pentru a menţine pacea;
- prin extensie, înseamnă elaborarea unei politici, definită în funcţie de punctele tari şi cele slabe, ţinând
seama de ameninţări şi de oportunităţi, îndeosebi în activităţile economice (strategie comercială,
financiară, industrială, etc.)1.
Strategia constă în definirea unor acţiuni coerente, intervenind după o logică secvenţială, pentru a realiza
ori a atinge anumite obiective şi se transpune, la nivel operaţional, în planuri de acţiune, pe domenii şi pe perioade
de timp, incluzând şi planuri alternative, utilizabile în situaţia unor evenimente ce vor modifica, în mod
considerabil, situaţia anticipată iniţial.
Spre deosebire de tactică, a cărei miză este locală şi limitată de timp, strategia are un obiectiv global, pe
termen lung.
Strategia se bazează pe anticipare, în vederea atingerii unui obiectiv şi mizează alegerea unor acţiuni,
aplicarea acestora şi coordonarea lor, pentru a obţine un anumit rezultat.
Domeniile de utilizare a strategiei sunt diverse: militar, economic, politic, în management, comunicare, în
sport etc.
Într-un univers economic incert, strategia îşi propune să definească, în fiecare perioadă, în funcţie de
informaţiile disponibile, diferitele alternative posibile, conforme unor obiective diverse şi pornind de la acestea,
să decidă cea mai bună dintre deciziile ce trebuie luate2.
Există numeroase alte puncte de vedere şi definiţii privind strategia, în general şi în special privind
strategia la nivelul unei organizaţii. Dacă politica reprezintă ghidul general de acţiune, în anumite condiţii şi
constrângeri, pentru a atinge obiectivele stabilite, strategia trebuie văzută, în principal, ca fiind direcţia concretă
către care se îndreaptă o organizaţie sau chiar o ţară, într-o etapă dată, pentru o perioadă determinată de timp şi
într-un anumit domeniu, în vederea atingerii scopului (obiectivului) propus. În acest context, este utilă şi definirea
noţiunii de tactică, privită ca ansamblu al fenomenelor şi metodelor de conducere, care, împreună cu utilizarea
corespunzătoare a mijloacelor avute la dispoziţie, să permită atingerea obiectivelor propuse, cu eficienţă maximă.

2.2. Politici macroeconomice în turism

Opţiunile economice sunt determinate de opţiuni politice, prin care se stabilesc priorităţile economice, la
un moment dat.
Politica economică, are ca obiectiv specific, creşterea bogăţiei, a averii unei naţiuni, îmbunătăţirea
nivelului de viaţă a fiecărui locuitor al ţării respective, precum şi îmbunătăţirea solidarităţii dintre locuitorii săi3
şi reprezintă ansamblul intervenţiei administraţiilor publice în viaţa economică.

2.2.1. Obiectivele politicilor macroeconomice

Politica economică, la nivelul economiei unei ţări, se străduieşte să urmărească atingerea a 4 obiective
principale:
1. Creşterea economică.
2. Ocuparea cât mai deplină a forţei de muncă.
3. Stabilitatea preţurilor

1
Idem
2
*** CEMECO, Dixeco de l’économie, Editura Dunod, Paris, 1991
3
Rochefoucauld, Béatrice (de la), Economie du tourisme, Bréal éditions, Rosny (FR), 2002, p. 125
14
 4. Echilibrul balanţei de plăţi externe.
Aceste obiective se pot dovedi a fi, adesea, contradictorii. De exemplu, obiectivul unei cât mai depline
utilizări a forţei de muncă poate intra în conflict cu obiectivele stabilităţii preţurilor şi chiar cu cel al menţinerii
balanţei de plăţi externe, deoarece un număr tot mai mare de salariaţi consumă produse suplimentare, de pe piaţă,
ceea ce conduce la creşterea inflaţiei, iar pentru că o punte a acestor produse provine din import, se poate
dezechilibra balanţa comercială externă.
Creşterea economică reprezintă obiectivul principal al oricărei ţări şi presupune atât creşterea avuţiei
create, cât şi o utilizare cât mai deplină a forţei de muncă, adică oferirea dreptului la muncă pentru toţi, fiind
acordată prioritate şomajului.
Dezechilibrele intervenite în schimburile externe, ca şi cele ale preţurilor, reprezintă adevărate ameninţări
şi pentru creşterea economică a unei ţări.

2.2.2. Instrumente ale politicii economice

În general, statul intervine în economie prin politicile economice pe care le adoptă şi le pune în aplicare,
în vederea asigurării şi menţinerii unei creşteri economice durabile şi echilibrate.
Astfel, statul dispune, în principal, de două categorii de instrumente de politică economică: politicile
conjuncturale şi politicile structurale.
 Politicile conjuncturale sunt politici macroeconomice ce constau în acţionarea asupra mecanismelor pe
termen scurt (preţuri, venituri, monedă naţională, cheltuieli publice) şi în restabilirea echilibrelor, fie
pentru a ieşi dintr-o criză temporară, fie pentru a modera o „supraîncălzire”a economiei, la un moment
dat. Tendinţa actuală a politicilor conjuncturale este cea de liberalizare a preţurilor, de dereglementare
monetară şi de introducere a unei mai mari mobilităţi a pieţei muncii.
 Politicile structurale sunt politici ce pun în aplicare reformele profunde, ale căror efecte nu vor fi
perceptibile decât pe termen mediu şi lung (pe piaţa monetară, a forţei de muncă etc.).
Dintre instrumentele de politică economică, aflate la îndemâna statului, altele decât politicile bugetare,
monetare şi privind forţa de muncă, denumite şi politici de reglare (şi care vor fi tratate mai pe larg, în continuare),
mai pot fi menţionate:
- politica în domeniul concurenţei, ce vizează reglementarea acelor practici care distorsionează locul
liber al concurenţei, pe piaţă, condamnând practicile anti-concurenţiale şi abuzul de poziţie
dominantă;
- politica repartiţiei veniturilor, exercitată de stat asupra distribuţiei valorii adăugate, politică prin
care se sprijină, cu prioritate, obţinerea de venituri suplimentare pentru gospodării (prin salarii şi
alte venituri) sau pentru întreprinderi (sub forma profiturilor obţinute de acestea);
- politicile de mediu, ce privesc mediul natural.
Din punctul de vedere al efectului macroeconomic şi al scopului politic urmărit, politicile
macroeconomice se pot clasifica1 în două mari categorii, astfel:

1) În funcţie de efectul macroeconomic urmărit:

a) politici orientate către cerere, fie în sensul creşterii acesteia (politici expansioniste), fie în sensul
reducerii cererii (politici restrictive), prin politica fiscală şi cea monetară;
b) politici orientate spre ofertă, prin care se acţionează asupra ofertei, în vederea stabilirii unui echilibru
ce cererea
Cele mai utilizate politici orientate spre oferă sunt:
- politica de perfecţionare a funcţionării eficiente a pieţei, prin care se urmăreşte corectarea unor erori sau
distorsiuni ale pieţei;
- politici de perfecţionare a sistemului fiscal.

1
Buruiană, Gianina, Politici macroeconomice în turism, teză de doctorat, ASE, Bucureşti, 2007, pp. 18-19
15
 2) În funcţie de scopul politic urmărit, se pot adopta şi aplica o serie de politici, respectiv:
a) politici antişomaj
b) politici antiinflaţie
c) politici de stabilizare macroeconomică
d) politici de creştere economică
e) politici comerciale
f) politici valutare
În practică se utilizează combinaţii ale acestor politici.
Politicile de reglare sunt politici conjuncturale, menite să corecteze unul sau mai multe dezechilibre. În
funcţie de opţiunile politice, va fi acordată prioritate, la un moment dat, luptei împotriva inflaţiei sau favorizării
creşterii economice şi creării de noi locuri de muncă.
Cele mai importante politici de reglare, la care apelează statul, sunt: politica bugetară, politica monetară
şi politica privind forţa de muncă.

A. Politica bugetară
Politica bugetară reprezintă ansamblul măsurilor luate de stat şi cadrul reglementărilor în domeniul
economic, având drept consecinţe, pentru ansamblul economiei naţionale, creşterea economică sau atingerea unor
obiective sociale. Obiectivul statului este, de regulă, să realizeze un echilibru bugetar, adică încasările să fie egale
cu cheltuielile, dar, în practică, fie că încasările sunt inferioare cheltuielilor, determinând un sold bugetar deficitar
(ceea ce se întâmplă în majoritatea economiilor lunii), fie că încasările sunt superioare cheltuielilor, ceea ce
determină existenţa unui sold bugetar excedentar (situaţie rar întâlnită, în realitate). În prima situaţie, poziţia
statului este considerată expansivă, iar în cealaltă (când soldul este excedentar), se poate vorbi de o poziţie
restrictivă.

B. Politica monetară
Politica monetară reprezintă acţiunea prin care autoritatea monetară (de regulă, banca centrală) a unei ţări
acţionează asupra masei monetare aflate pe piaţă, în scopul atingerii scopului de asigurare a stabilităţii monedei
naţionale (atât pe plan intern, cât şi pe plan internaţional). De asemenea, politica monetară caută să atingă şi alte
obiective ale politicii economice: creşterea economică, ocuparea cât mai deplină a forţei de muncă şi echilibrul
extern.
Principala miză a politicii monetare este cea de a ţine sub control creşterea preţurilor, pentru a evita
dezechilibre care să afecteze activitatea economică. Practic, o creştere a preţurilor antrenează şi o creştere a
salariilor, pentru a putea menţine puterea de cumpărare a gospodăriilor, ceea ce se repercutează, imediat, asupra
preţurilor de vânzare a bunurilor şi serviciilor produse, respectiv prestate de întreprinderi. Astfel, va apărea un
nou puseu inflaţionist, care va afecta negativ activitatea economică generală. Pe de altă parte, creşterea preţurilor
produselor naţionale va avea ca efect şi creşterea importurilor şi reducerea exporturilor, ceea ce va determina o
incidenţă negativă asupra balanţei activităţii de comerţ exterior şi asupra balanţei de plăţi externe a ţării respective.
Există mai multe tipuri de politici monetare. Astfel, politica monetară a unei ţări poate avea ca obiectiv
principal, la un moment dat, menţinerea nivelului ratei de schimb a monedei naţionale, faţă de o altă monedă sau
de un „coş valutar”, format din mai multe monede străine. Aceasta se poate realiza prin cumpărarea şi vânzarea
de valută, de către banca centrală a ţării respective. De exemplu, China a adoptat o politică de menţinere a
nivelului ratei de schimb a monedei sale naţionale în raport cu un coş valutar.
Un alt caz particular de fixare a ratei de schimb valutar este cel prin care banca centrală decide ca moneda
naţională să se raporteze la o altă monedă, de regulă, dolarul american sau o altă monedă, considerată a fi stabilă
(în termen de specialitate, această operaţiune este cunoscută sub denumirea de „currency board”). Această soluţie
permite să fie „importată” credibilitatea unei monede străine şi este utilizată, de regulă, în situaţii de hiperinflaţie,
într-o economie. În prezent, Bulgaria şi Hong-Kong-ul funcţionează după un asemenea regim valutar.
Între politica monetară şi cea bugetară există interacţiuni puternice, adeseori contradictorii. Spre deosebire
de politica bugetară, politica monetară este o politică pe termen lung, fără a fi, însă, o politică structurală. De
exemplu, în Europa, o creştere a nivelului ratei dobânzii, pe piaţa monetară va produce efecte economice

16
sesizabile doar peste o perioadă de un an sau chiar mai mult. Obiectivele politicii monetare se referă la menţinerea,
pe termen lung, a marilor echilibre economice.

C. Politica privind forţa de muncă

Această politică vizează reducerea nivelului şomajului, acţionând asupra cererii de forţă de muncă, prin
diminuarea contribuţiilor sociale (îndeosebi cele din partea angajatorilor) sau introducerea unei mai mari
flexibilităţi a forţei de muncă (de exemplu, prin angajarea cu timp parţial). Acţiunile asupra cererii de forţă de
muncă se pot realiza şi prin reducerea numărului populaţiei active, prelungind durata studiilor obligatorii,
favorizând pensionările anticipate (aşa cum s-a întâmplat şi în România, în perioada anilor 1990) sau, dimpotrivă,
încurajând femeile casnice să se angajeze, prin utilizarea de instrumente financiare menite să le stimuleze, în acest
sens.
Opţiunea pentru anumite politici privind forţa de muncă implică, mai întâi, studierea pieţei muncii, ca loc
de confruntare între ofertele de locuri de muncă, din partea întreprinderilor, pe de o parte, şi cererile pentru aceste
locuri de muncă, din partea forţei de muncă, pe de altă parte. Atunci când ofertele de locuri de muncă sunt egale
(coincid) cu cererile pentru acestea, se consideră că piaţa se află într-o situaţie de angajare deplină a forţei de
muncă, ceea ce înseamnă că întreprinderile îşi pot satisface pe deplin solicitările lor de forţă de muncă şi că
populaţia activă este angajată, în totalitatea sa. În mod evident, această situaţie este una ideală, ipotetică.
Politica privind forţa de muncă încearcă, pe cât posibil, să determine ca oferta şi cererea de forţă de muncă
să fie cât mai apropiate, iar, dacă s-ar putea, chiar să coincidă, atât sub aspect cantitativ, cât şi calitativ, în structură,
pe calificări etc.
De fapt, analiza pieţei muncii se poate realiza sub două aspecte:
- din punct de vedere cantitativ, şomajul având drept cauză o insuficienţă a ofertelor de locuri de
muncă, în raport cu cererile exprimate de indivizi;
- din punct de vedere calitativ, aducând în discuţie conceptul de potenţial de angajare a forţei de
muncă, pornind de la faptul că şomajul provine, parţial, din neadecvarea dintre ofertele de locuri de
muncă şi cererea pentru acestea. Este o situaţie întâlnită, în special, în domeniul hotelier şi în cel al
restaurantelor.

2.2.3. Politicile economice în turism

Industria turistică este formată din activităţi foarte eterogene, având numeroase legături inter-sectoriale şi
inter-teritoriale, ceea ce face ca politica în sectorul turistic să fie fragmentată şi integrată, în mod difuz, în diferitele
politici sectoriale (politica monetară, politica financiară, politica industrială, politica de mediu, politica privind
amenajarea teritoriului ş.a.)1.
Politicile în domeniul turismului reprezintă părţi componente ale politicilor economice, sociale şi de
mediu ale unui stat şi trebuie să fie orientate spre atingerea obiectivelor generale ale dezvoltării economico-sociale
ale statului respectiv. Scopul principal al politicii în domeniul turismului îl constituie stimularea activităţilor ce
concură la furnizarea de bunuri şi servicii utilizate în cadrul activităţilor turistice. Pe de altă parte, prin implicarea
comunităţilor locale şi regionale, politica turistică urmăreşte şi ca rezultatele obţinute prin desfăşurarea
activităţilor turistice să contribuie la dezvoltarea regională2.
Reuşita unei politici macroeconomice în domeniul turismului depinde atât de caracterul concertat al
politicilor şi acţiunilor guvernamentale, regionale şi locale, din fiecare ţară, cât şi de cooperarea cu alte state, în
cadrul cărora turismul este inclus printre domeniile prioritare ale economiei, în vederea realizării de obiective
comune.
În afara guvernelor, o serie de alte instituţii şi organizaţii neguvernamentale, organizaţii patronale şi
profesionale, sindicate, grupuri legitime de interese, influenţează procesul de fundamentare a politicilor şi
strategiilor ce sunt adoptate. Un rol important îl au şi marile corporaţii transnaţionale, care impun anumite

1
Cristureanu, Cristiana, Strategii şi tranzacţii în turismul internaţional, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 209
2
Idem, p. 210
17
conduite pe pieţele turistice internaţionale, aceste conduite putând fi considerate ca fiind veritabile politici
globale1.
Necesitatea adoptării unei politici naţionale în domeniul turismului devine tot mai pregnantă, în contextul
internaţional actual, caracterizat printr-o concurenţă tot mai accentuată, prin pericolele unor ameninţări şi atacuri
teroriste, prin catastrofe naturale tot mai frecvente, iar tot mai mulţi turişti au devenit conştienţi şi exigenţi cu
problemele legate de mediul înconjurător şi de necesitatea desfăşurării unui turism durabil.
În acest context nou, al mondializării, statul este perceput ca un garant al dezvoltării turistice, ţinută sub
control şi având un caracter coerent şi durabil. Politica în domeniul turismului internaţional, a oricărui stat, nu
poate fi realizată decât într-o strânsă corelare cu politica externă a respectivului stat, fiind o componentă a politicii
generale, economice, sociale şi de mediu, ale acelui stat, şi care trebuie să se deruleze în strânsă corelaţie cu
politicile desfăşurate în celelalte sectoare economice şi cu celelalte domenii de activitate.

2.2.3.1. Obiectivele politicilor macroeconomice în turism

Există două mari categorii ale obiectivelor politicilor din domeniul turismului: politicile economice şi cele
extraeconomice2:
a) Obiectivele economice sunt atât de ordin cantitativ, cât şi calitativ. Aceste politici au ca scop
favorizarea anumitor tipuri de consum, în scopul creşterii producţiei şi, mai ales, al orientării
consumului către sectoare sau regiuni de interes deosebit;
b) Obiectivele extra-economice sunt legate de aplicarea în practică a libertăţii de circulaţie (a mărfurilor,
serviciilor, a capitalurilor şi a persoanelor) şi de comunicare dintre persoane având domiciliul în ţări
diferite.
Politicile turistice au, de asemenea, obiective culturale şi de protecţie a mediului, urmărindu-se punerea
în valoare a patrimoniului natural, artistic şi arhitectonic al fiecărei ţări.
Obiectivele politicilor turistice urmăresc, în principal:
- dezvoltarea activităţilor de turism şi creşterea ponderii turismului la crearea PIB şi la crearea de
noi locuri de muncă în economie;
- diversificarea ofertei de produse turistice şi creşterea calităţii acestora, prin măsuri de protecţie a
mediului, prin crearea de noi produse turistice, organizarea de evenimente (în special, festivaluri),
prin măsuri de creştere a siguranţei şi securităţii turiştilor în cadrul destinaţiilor etc.;
- creşterea contribuţiei turismului la dezvoltarea unor zone sau regiuni ale unei ţări, la reducerea
disparităţilor existente între nivelurile de dezvoltare ale diferitelor regiuni;
- creşterea dimensiunilor fluxurilor turistice internaţionale, în special a turismului receptor, atât în
privinţa numărului de turişti străini atraşi, cât, mai ales, a volumului încasărilor obţinute de la
aceştia, prin diversificarea ofertelor de servicii oferite precum şi prin acţiuni de promovare turistică
externă;
- reorientarea geografică a fluxurilor de turişti, prin atragerea de turişti din diferite ţări ale lumii, ca
urmare a unor eforturi de promovare susţinute;
- contribuţia sporită a turismului la creşterea calităţii vieţii populaţiei unei ţări, prin sprijinirea
accesului la vacanţe al unor categorii largi de persoane, prin măsuri ce conduc la îmbunătăţirea stării
lor de sănătate, prin subvenţionarea parţială a costului unor produse turistice destinate odihnei şi
tratamentului pentru unele categorii defavorizate ale populaţiei (îndeosebi pensionari, unele
categorii de salariaţi şi tineri – şcolari şi studenţi).

2.2.3.2. Constrângeri ale politicilor macroeconomice în turism

Punerea în aplicare a anumitor politici macroeconomice în turism este limitată de existenţa unor
constrângeri, datorate următoarelor categorii de factori:

1
Buruiană, Gianina, op. cit., p. 86
2
Vellas, François, Economie et Politique du Tourisme International, 2e edition, Economica, Paris, 2007, p.163
18
 a) factori interni, ce ţin de însuşi sistemul turistic şi care pot fi modificaţi prin diferite politici turistice;
b) factori externi, aflaţi în afara controlului direct al sistemului turistic.

Constrângerile datorate factorilor interni se referă la1:

- calitatea atracţiilor şi a dotărilor turistice existente, care pot limita numărul turiştilor;
- gradul de utilizare a atracţiilor şi dotărilor turistice de către populaţia gazdă. În special în
perioadele de sfârşit de săptămână şi în vârf de sezon turistic, în împrejurimile unor destinaţii
turistice urbane, doar o parte a capacităţii unităţilor de agrement este disponibilă pentru turişti,
cealaltă parte fiind utilizată de către localnici;
- disponibilităţile limitate ale forţei de muncă locale pentru a ocupa locurile de muncă din turism,
în special în cazul destinaţiilor turistice sezoniere;
- disponibilităţile limitate de terenuri şi de finanţări pentru investiţii, acestea fiind disputate şi
pentru alte utilizări, decât cele pentru turism (terenurile putând avea şi utilizări industriale, agricole,
pentru alte categorii de servicii, altele decât cele turistice, iar investiţiile putând fi realizate şi în alte
domenii, ce pot fi mai profitabile).

În privinţa resursei umane, acestea vor trebui să devină, în următorii ani, principala „investiţie” în turismul
românesc, cel puţin la fel de importantă ca investiţia în infrastructură.
Activităţile de turism presupun, în cea mai mare parte, prestări de servicii în cadrul cărora lucrătorii intră
în contact direct cu consumatorii-clienţi, rolul resurselor umane fiind deosebit de important în asigurarea calităţii
produselor turistice. Economia românească, în general, traversează o perioadă în care, numeroase domenii de
activitate se confruntă, în prezent, cu lipsa forţei de muncă, în special a celei calificate, fenomen datorat exodului
a peste 4-5 milioane de români, plecaţi, în ultimii ani, să lucreze în străinătate (cu sau fără forme legale). Turismul
este unul dintre sectoarele afectate cel mai mult de acest fenomen, iar situaţia cea mai gravă este întâlnită pe
litoral, datorită caracterului preponderent monosezonier al activităţii turistice în această zonă.
Lucrul cu oamenii presupune a ţine seama că oamenii au nevoie de aprecierea rezultatelor lor, au ambiţii
şi năzuinţe şi au o complexitate de nevoi2. De modul cum angajatorii români din turism vor şti să răspundă acestor
nevoi ale salariaţilor lor, de modalităţile pe care le vor găsi pentru a-i stimula şi cointeresa, va depinde calitatea
serviciilor turistice oferite de aceştia, iar statul poate contribui, la rândul său, prin politici de stimulare a forţei de
muncă din turism, în special prin îmbunătăţirea legislaţiei privind acordarea indemnizaţiilor de şomaj pentru
lucrătorii sezonieri, precum şi prin cofinanţarea programelor de pregătire şi perfecţionare profesională a
lucrătorilor din turism.
Constrângerile datorate factorilor externi se referă la împrejurări ce nu pot fi modificate prin politici
turistice, dar care influenţează procesul de fundamentare a deciziilor politice. Astfel de factori pot fi 3:
- situaţia economică a ţărilor emiţătoare de turişti, în special nivelul veniturilor populaţiei, care este
un factor determinant al cererii turistice;
- factorii climatici, ce pot constitui constrângeri pentru desfăşurarea activităţilor turistice. Astfel,
lipsa zăpezii, pe pârtiile de schi sau vremea ploioasă, în plin sezon turistic, în special pe litoral, va
împiedica desfăşurarea principalelor activităţi ce au constituit principalele motivaţii pentru turişti
(practicarea sporturilor de iarnă, respectiv a talazoterapiei);
- preţul petrolului, la nivel mondial, a cărui evoluţie influenţează în special deplasările pe distanţe
mai lungi. Creşterea preţului la carburanţi are ca efecte scăderea numărului deplasărilor turistice cu
autoturismul, alegerea, de către turişti, a unor destinaţii mai apropiate de domiciliul acestora,
eventual a unor destinaţii interne şi creşterea ponderii turismului de sejur, faţă de cel
itinerant.Dimpotrivă, scăderea preţului la carburanţi favorizează
dezvoltarea circulaţiei turistice.

1
Buruiană, Gianina, op.cit., pp. 107-108
2
Emilian, Radu (coordonator), Managementul resurselor umane, Editura ASE, Bucureşti, 2003, p. 360
3
Buruiană, Gianina, op.cit., pp. 108-109
19
 În figura nr. 2.1. este prezentat un model de politică turistică, în cadrul căruia se pot evidenţia legăturile
directe şi efectele de feed-back între constrângerile interne şi externe şi obiectivele turismului, asupra politicilor
turistice.
Fig. nr. 2.1.: Model de politică turistică

Calitatea
Clima atracţiilor

Utilizarea
Economia resurselor

Piaţa Investiţiile

Energia Disponibilităţi
le
deForţa de
terenuri
muncă
Externe Interne
Nevoile
ţării
de
destinaţie
Obiectivele Constrângeri
turismului

Programe sau
Politica turistică
strategii

efecte directe
efecte de feed-back

Sursa: Adaptare după Harry G. Mathews, International Tourism: A Political and Social
Analysis, Cambridge, MA, Schenkman Publishing Company, 1978

2.3. Politicile şi strategiile unei organizaţii

Etimologia cuvântului „politică” vine de la grecescul „politikos”, care se referă la cetate. Aplicată la o
organizaţie, politica poate fi definită1 ca: „Ansamblul liniilor directoare ce orientează, în permanenţă, acţiunea,
în scopul de a atinge anumite obiective”.
Dicţionarul Larousse defineşte, într-o manieră foarte concisă, conceptul de politică, asociat ideii de
„manieră concertată de acţiune”, sugerând asocierea termenului de politică unei idei de mod de a fi, pusă în
aplicare de un grup de persoane.
Conceptul de strategie necesită elemente de caracterizare mai numeroase decât cele utilizate în cazul
definirii termenului de politică. Astfel, acelaşi dicţionar Larousse defineşte termenul de strategie ca fiind „arta de

1
Van der Yeught, Corinne, Mercatique hôtelière & Touristique, Éditions BPI, Clichy, 2005, p. 22
20
a coordona acţiuni, operaţiuni, pentru a atinge un scop”. Ideea de strategie este, deci, apropiată celei de mod de
parcurs, de direcţie de mers, în vederea atingerii unui obiectiv politic dat.

2.3.1. Politicile unei organizaţii

Politica poate fi definită ca „un cadru de referinţă pentru luarea deciziei şi, în acelaşi timp, un mijloc de
orientare a comportamentului şi de a canaliza iniţiativele”1. O politică poate fi considerată, de asemenea, ca un
ghid de acţiune, un cod de conduită, având un anumit câmp de aplicare.
De altfel, această definiţie se apropie de accepţiunea că o politică poate fi asimilată ideii de cadru de
acţiune şi a unor axe de evoluţie, ce condiţionează comportamentele prezente şi viitoare ale echipelor însărcinate
cu crearea şi dezvoltarea unei organizaţii.
Pentru o întreprindere, politica este2, în acelaşi timp:
- o modalitate de a concepe întreprinderea, în cadrul mediului său;
- o modalitate de administrare (conducere) a acesteia;
- un cadru de referinţă pentru diferitele decizii ce trebuie luate.
În cadrul unei întreprinderi, politica se adresează mai multor domenii:
1) În primul rând, politica permite definirea portofoliului de activităţi în cadrul căreia întreprinderea va
trebui să investească. În marketing se vorbeşte chiar de perechile piaţă-produs, respectiv de alegerea
produselor şi clienţilor cărora se adresează respectivele produse.
2) Politica fixează, de asemenea, principalele opţiuni pe termen mediu şi lung ( de ex.: dezvoltarea,
diversificarea, internaţionalizarea etc.).
3) Repartizarea sarcinilor şi responsabilităţilor – tot ceea ce evidenţiază structura întreprinderii priveşte,
de asemenea, şi politica.
4) Cele mai importante opţiuni financiare se decid în acest cadru: investiţii, fuziuni, absorbţii etc.

Obiectivele
Noţiunea de politică este strict legată de existenţa unor obiective. O politică fără obiective ar putea fi
asemuită unei călătorii fără destinaţie.
Fixarea obiectivelor înseamnă a se decide asupra marilor orientări ale întreprinderii, ceea ce va permite să
se observe scopul ce trebuie atins şi să fie canalizate energiile personalului într-o anumită direcţie.
Obiectivele pot fi clasificate3 în trei mari categorii: generale, comerciale şi de comunicare.
A. Obiectivele generale
Acestea pot fi exprimate într-o formă generală, caz în care se poate vorbi despre finalităţi.
Exemple de obiective generale:
- întreprinderea să ajungă sau să se menţină lider pe o piaţă dată;
- diversificarea activităţii întreprinderii;
- creşterea rentabilităţii;
- sporirea cotei de piaţă.
Obiectivele pot fi formulate într-o manieră şi mai precisă, ceea ce ar fi chiar preferabil să se întâmple, în
practică. În acest caz, se va încerca o cuantificare a obiectivelor şi precizarea pieţei, precum şi a perioadei de
referinţă.
Exemple de astfel de obiective:
- creşterea cotei de piaţă pentru produsul X cu 5% în trei ani, pe piaţa europeană;
- reducerea deficitului, pentru a se realiza un profit de cel puţin Y euro, în 5 ani;
- creşterea productivităţii muncii orare cu Z% pe an, în viitorii 4 ani;

1
Desreumaux, Alain, articolul “Politici”, în Enciclopédie de la gestion et du management (coordonator R. De Duff), Dalloz, Paris,
1999, pp. 918-919
2
Van der Yeught, Corinne, op. cit, p. 22
3
Idem, p. 24 şi 26
21
 - creşterea prezenţei unei mărci pe teritoriul naţional, de la 75, la 100 de restaurante, în 5 ani.
Toate aceste obiective evidenţiază activitatea generală a unei întreprinderi şi sunt fixate de „statul major”
sau de „polul” conducător, în funcţie de rezultatele obţinute anterior, precum şi de principalele linii directoare
hotărâte în cadrul politicii generale.
Pentru a fi precis, un obiectiv trebuie să fie compus din trei elemente:
- cuantificarea obiectivului;
- termenul (orizontul) de timp;
- o piaţă de referinţă, în cazul în care este posibil.

B. Obiectivele comerciale
Acestea evidenţiază, într-un mod mai specific, politica comercială şi pot să se refere la:
- cifra de afaceri de atins: în mod global, pe produs, pe o gamă de produse, pe o regiune, pe echipe de
vânzări, pe persoană etc.;
- volumul sau cantităţile de produse ce urmează a fi vândute;
- cotele de piaţă: definirea pieţei şi prezenţa dorită pentru un produs, faţă de produsele concurente, pe
o piaţă dată;
- distribuţia: numărul de puncte de distribuţie ce urmează a fi dezvoltate, alegerea reţelei (ex. – în cazul
unui hotel: lanţ integrat, lanţ voluntar, franciză sau contract de management);
- ţinta: trebuie definit segmentul de piaţă căruia se adresează;
- exportul: după stabilirea ţărilor în care să se realizeze „implantarea”, vor fi adoptate diverse obiective
ce trebuie atinse în acele ţări.

C. Obiectivele de comunicare

La rândul lor, acestea pot fi de trei categorii:

a) – obiective cognitive, ce constau în creşterea notorietăţii unui produs sau a unei întreprinderi,
cunoaşterea unei mărci ori a unor prestaţii speciale (de ex.: meniu special pentru copii, cuprinzând şi un
cadou);
b) – obiective afective, transpuse în termeni de imagine (a produsului sau a mărcii), în încercarea de a-l
determina pe client să îi placă un produs, etc.;
c) – obiectivele de cunoaştere sau comportamentale, ce constau în a obţine un comportament deosebit din
partea „ţintei” – să „acţioneze”, să încerce un produs, să se deplaseze la un punct de vânzare etc.

2.3.2. Strategiile unei organizaţii

Termenul strategie are ca origine domeniul militar. Iniţial, strategia avea ca scop crearea şi punerea în
aplicare a unui plan al unei bătălii, pentru a câştiga un război, respectiv o componentă a ştiinţei militare ce priveşte
conduita generală în război şi organizarea apărării unei ţări.
O definiţie a strategiei, utilizată în marketing este următoarea1: „ansamblul mijloacelor interdependente
utilizate pentru realizarea obiectivelor politicii comerciale”.
Strategia reprezintă direcţia şi scopul unei organizaţii, pe termen lung, obţinându-se avantaje pentru
organizaţie, prin configurarea resurselor într-un mediu schimbător, pentru a întâmpina nevoile pieţelor şi
aşteptărilor acţionarilor2.
Arta unei strategii constă în a căuta, în fiecare dintre domeniile de activitate în care organizaţia este
prezentă, construirea unui avantaj concurenţial determinat, decisiv, durabil şi care să poată fi apărat3.
Există numeroase puncte de vedere privind strategia, aceasta fiind considerată4:
1
Van der Yeught, Corinne, op. cit., p. 26
2
Jhonson, Gerry, Scholes, Kevan, Exploring Corporate Strategy, Pretince Hall, Hemal Hempstead, 2001, p. 10
3
Lozato-Giotart, Jean-Pierre, Balfet, Michel, Management du tourisme. Les acteurs, les produits, les marchés et les stratégies, Pearson
Education France, Paris, 2004, p. 269
4
Dumitrescu, Mihail, Strategii şi management strategic, Ed. Economică, Bucureşti, 2002, pp. 95-96
22
 - direcţia către care se îndreaptă o organizaţie, în vederea atingerii/îndeplinii propriului scop;
- ansamblul obiectivelor majore ale organizaţiei, pe termen lung, principalele modalităţi de realizare,
împreună cu resursele alocate, în vederea obţinerii avantajului competitiv, potrivit misiunii
organizaţiei;
- produsul procesului de management strategic.
În cadrul demersului strategic general, la nivelul unei întreprinderi, pot fi evidenţiate două tipuri de
activităţi:
a) activităţile strict strategice, ce corespund etapelor de analiză, de definire a mijloacelor utilizate şi de
planificare a acestora;
b) activităţi operaţionale, în cadrul cărora intră toate acţiunile efective, „pe teren”, avute în vedere în
cadrul unui plan de marketing.

În contextul unei organizaţii, ideii de strategie, adoptată de aceasta, i se poate asocia voinţa de a urma
anumite direcţii de parcurs, care îi vor aduce avantaje menite să îi permită să-şi atingă scopul fixat.
Toate organizaţiile, publice sau private, comerciale sau non-profit, au nevoie de o strategie, pentru a-şi
putea identifica obiectivele şi priorităţile şi pentru a opta pentru cele mai potrivite metode şi mijloace pentru
atingerea obiectivelor stabilite.
Datorită diversităţii şi complexităţii organizaţiilor şi coaliţiilor implicate în turism, John Tribe formulează1
o definiţie a strategiei, care să corespundă mai bine acestui sector; strategia fiind „planificarea unui viitor dorit şi
proiectarea metodelor adecvate pentru a-l face posibil”.
De exemplu, în Marea Britanie, industria turistică este compusă din aproape 130.000 de firme, 80% dintre
acestea având o cifră de afaceri mai mică de 250.000 lire pe an 2. Aceste organizaţii aparţin sectorului privat şi
variază, pornind de la pensiunile familiale, la întreprinderi mici şi mijlocii, care au o importanţă deosebită în
cadrul acestui sector, şi până la marile companii multinaţionale.
Alături de aceste firme, există şi alte organizaţii care acţionează în domeniul turismului, unele din sectorul
public (de ex. Consiliul Englez pentru Turism), dar şi o serie de organizaţii private, unele dintre ele non profit,
organizaţii regionale şi locale, care reprezintă interesele mai multor entităţi juridice şi care adoptă, de regulă,
propriile strategii.

2.3.3. Relaţia dintre politică şi strategie, la nivel de organizaţie

Conceptul de politică acoperă, aşa cum s-a precizat anterior, un câmp mai vast decât cel de strategie.
Astfel, dacă politica se referă la o anumită atitudine, şi la anumite obiective, stabilite pentru a fi atinse, pe când
strategia identifică drumurile de urmat şi comportamentele ce se vor dovedi cele mai potrivite pentru a atinge
obiectivele stabilite. Strategia, încercând să respecte „atitudinile” definite printr-o politică, ca contribui la
aplicarea opţiunilor operaţionale ce vor marca sistemul de producţie a bunurilor sau serviciilor de către respectiva
organizaţie3 (întreprindere).
De fapt, nivelurile de intervenţie ale strategiilor şi ale politicilor de referinţă sunt foarte diverse, iar,
adeseori, ele se intersectează, astfel încât se poate întâlni chiar şi situaţia în care o politică încadrează, în totalitate,
o strategie.
Pe de altă parte, pot exista alte cazuri, în care, unele politici sunt incluse în strategii globale, definite pentru
ansamblul unei organizaţii. De exemplu, politica privind calitatea unui produs al unei întreprinderi ce aparţine
unui grup trebuie să se înscrie în strategia globală a grupului, vizând o diferenţiere prin costuri pentru ansamblul
întreprinderilor componente ale grupului. La nivelul respectivului produs, vor fi vizate acele obiective ce se
înscriu în strategia globală a grupului.

1
Tribe, John, “Strategy for tourism”, în The Management of Tourism, lucrare editată de Lesley Pender şi Richard Sharpley, Sage
Publications, London, 2005, p. 120
2
www.culture.gov.uk/tourism/
3
Lazato-Giotart, Jean-Pierre, Balfet, Michel., op. cit.,p.270
23
 Adeseori, evaluarea sensului şi a intensităţii legăturii dintre politică şi strategie se dovedeşte a fi deosebit
de dificilă, îndeosebi în cazul organizaţiilor în cadrul cărora deciziile se iau la niveluri ierarhice şi geografice
îndepărtate.
Pentru evitarea unor confuzii, este necesar ca, alături de conceptele de politică şi strategie să fie introdusă
şi noţiunea de tactică, privită ca ansamblu al metodelor de conducere care, împreună cu utilizarea corespunzătoare
a mijloacelor, să permită atingerea obiectivelor, cu maximum de eficienţă.

2.3.4. Strategii şi opţiuni strategice ale organizaţiei

La nivel de întreprindere, strategia urmăreşte asigurarea, prin aceasta, a unui avantaj competitiv, pe termen
lung, dificil sau chiar imposibil de combătut de concurenţi1.
Strategia poate fi abordată în trei modalităţi diferite: prin prisma gestiunii portofoliului, abordarea de
marketing şi cea în legătură cu competenţele distinctive2.
a) Abordarea prin prisma gestiunii portofoliului presupune, în esenţă, considerarea întreprinderii ca pe
un portofoliu de activităţi, pentru care se urmăreşte optimizarea gestiunii globale. Acest tip de abordare
presupune o viziune patrimonială a întreprinderii, care este percepută ca un portofoliu de activităţi şi
active, ce pot fi achiziţionate sau vândute, oricând, pe piaţă, inclusiv pe pieţele financiare. Scopul
acestei strategii este optimizarea gestiunii patrimoniului proprietarilor respectivei întreprinderi.
b) Abordarea de marketing, respectiv a relaţiei dintre produse şi pieţe, consideră întreprinderea ca fiind
o unitate activă, ce caută oportunităţi de dezvoltare pe pieţe favorabile, mizând pe poziţia concurenţială
pe care o deţine. Acest demers se bazează, deci, pe analiza concurenţială şi pe preocupările de
marketing.
c) Abordarea în legătură cu competenţele distinctive se referă la specializarea întreprinderii, care este
concepută ca un ansamblu de cunoştinţe şi competenţe („know-how” sau „savoir faire”), pe care
strategia trebuie să le dezvolte şi să le rentabilizeze prin definirea unui câmp strategic compatibil cu
competenţele distinctive. Altfel, spus, întreprinderea trebuie să-şi definească domeniul de activitate în
care are cele mai bune competenţe, în raport cu concurenţa, domenii pe care ar putea să şi le extindă.
Pornind de la teoria lui Michael Porter3, cele 5 elemente ce stau la baza confruntării economice pe piaţă
sunt următoarele:
 Concurenţa dintre ofertanţii prezenţi pe piaţă;
 Intrarea pe piaţă a unor noi ofertanţi;
 Progresul tehnic şi tehnologic, care aduce o nouă ofertă sau o modificare importantă a ofertei
existente;
 Puterea de negociere a furnizorilor şi prestatorilor;
 Puterea de negociere a clienţilor.
Având în vedere specificitatea activităţilor din domeniul turismului, ar mai putea fi adăugate4 alte două
elemente, suplimetare:
 Dimensiunea internaţională a activităţii turistice;
 Nivelul implicării turistului: aspectele emoţionale, culturale, afective şi, uneori, tehnice, implică
foarte mult clientul în alegerea unui produs turistic.
Avantajul concurenţial căutat, indiferent de nivelul acestuia, nu poate să rezulte decât din confruntarea
dintre componentele unui mediu dat, pentru care pot fi identificate şapte elemente (vezi tabelul nr.2.1.).

1
Lupu, Nicolae, Strategia de concentrare a întreprinderilor de turism, Editura Economică, Bucureşti, 2003, p. 22
2
Aubert, J., Politique générale d’entreprise, Ecole Supérieure Universitaire de Gestion, Toulouse, 1993,
pp. 45-50
3
Porter, Michel, L’avantage concurrentiel, Interéditions, Paris, 1986
4
Lazato-Giotart, Jean-Pierre Balfet, Michel, op. cit., p. 271
24
 Tabelul nr. 2.1. Matricea caracteristicilor majore ale mediului activităţilor legate de turism
Domeniul de Hoteluri Tur-operatori Animaţie,
activitate şi şi Transporturi agrement,
Elementul
Restaurante Agenţii de turism cultură
Concurenţa Puternică Puternică Puternică Slabă
Noii concurenţi Slabă Slabă, Slabă, Punctuală
dar agresivă dar agresivă
Forţa de negociere Importantă Medie Foarte slabă Niciuna
a furnizorilor
Forţa de negociere Medie Slabă Foarte slabă Slabă
a clienţilor
Progresul tehnic, Punctuală Importantă Foarte Slabă
inovarea importantă
Implicarea tehnică Slabă Medie Puternică Foarte puternică
Dimensiunea internaţională Importantă Foarte importantă Foarte importantă Slabă
Sursa: Lozato-Giotart, J.-P. Balfet, M., Management du tourisme, Parson Education France, Paris, 2004, p.272

Ţinând seama de interacţiunile dintre aceste 7 elemente, ce influenţează, în măsuri diferite, organizaţiile
care oferă servicii turistice, pot fi caracterizate, principalele domenii de activitate care ne interesează: cazarea,
alimentaţia publică pentru turişti, activităţile agenţiilor de voiaj şi de tour-operatori, activităţile de transport şi
cele de animaţie, pentru turişti.
Pornind de la elementele evaluate, se poate remarca o mare disparitate în aprecierea rolului
caracteristicilor mediului şi obţinerea unui avantaj concurenţial, în domeniul turismului. Cele patru componente
majore ale produsului turistic cunosc, deci, niveluri de implicare foarte diferite, ceea ce subliniază marea
diversitate a abordărilor în alegerile strategice ale acestor componente diverse ale ofertei turistice.
În elaborarea strategiei de marketing a unei organizaţii de tipul întreprinderii o importanţă deosebită o are
alegerea ţintelor pe care aceasta le are în vedere. Înainte de a întreprinde orice acţiune de marketing, este
indispensabil să se ştie cărei ţinte i se adresează organizaţia pentru fiecare dintre produsele oferite de aceasta, fie
că este vorba de bunuri sau de servicii.

2.3.4.1. Definirea ţintei

Pentru distribuirea unui produs, o întreprindere se poate adresa direct consumatorilor, cumpărătorilor care
achiziţionează produsele pentru alţii sau diverşilor intermediari1.
Atunci când este posibil, consumatorii vor fi vizaţi în mod direct. Astfel, de exemplu, un restaurant care
doreşte să îşi facă promovarea într-o anumită regiune, va putea realiza acţiuni promoţionale, adresate potenţialilor
clienţi, în special pentru întreprinderile susceptibile să răspundă în mod favorabil ofertei comerciale respective.
În sectorul hotelier, tur-operatorii, agenţiile de voiaj, anumiţi transportatori rutieri (autocarişti) etc. joacă
rolul de prescriptori, adică de persoane (juridice sau fizice) care, în cadrul activităţilor lor profesionale,
recomandă cumpărarea unui produs către clienţi care vor fi, ei înşişi, cumpărători, deoarece ei aleg hoteluri,
restaurante, locuri care să fie vizitate etc. şi care vor fi incluse, ulterior, în voiaje forfetare. Clientul care va alege
un asemenea voiaj va accepta, de fapt, selecţia efectuată de un producător de voiaje.
În unele cazuri, rolul prescriptorului este mai puţin evident, iar în asemenea situaţii vom vorbi, mai simplu,
despre persoane de influenţă, dar termenul de prescriptor a devenit generic şi include toate tipurile de persoane
de influenţă.
Astfel, în cazul unei familii, de exemplu, se constată că, cel mai frecvent, copiii au devenit prescriptori în
alegerea unor restaurante, hoteluri, cluburi de vacanţă, centre de agrement, etc.
Luarea în consideraţie a cestui aspect are o importanţă capitală pentru determinarea planului de acţiune a
mix-ului de marketing.
1
Van der Yeught, Corinne, op. cit., pp. 32 şi 34
25
 De asemenea, anumiţi lideri de opinie pot executa o influenţă importantă în alegerea unui hotel, a unui
restaurant, a unei călătorii etc. De exemplu, ziariştii, publicaţiile specializate propun o serie de clasamente, în
diferite ghiduri (precum ghidul Michelin, Ghidul Routard sau aşa-numitele ghiduri albastre etc.) care au o tot mai
mare importanţă în promovarea întreprinderilor din domeniu şi fac obiectul unei adevărate strategii de
„seducere”.
În privinţa situaţiei în care cumpărătorul nu este şi utilizatorul produsului (sau serviciului) respectiv, vor
trebui convinse două categorii de persoane. Astfel, atunci când o întreprindere utilizează serviciile hoteliere şi de
restaurant, atunci când organizează un seminar sau în mod regulat, pentru clienţii săi, este indispensabilă stabilirea
unor relaţii comerciale cu persoana care decide, cu cea care plăteşte (atunci când aceasta este diferită de cea care
decide achiziţia), dar şi cu utilizatorii. Adeseori, într-o întreprindere, persoana care face alegerea este asistentul
directorului, care alege, în funcţie de criteriile precizate de conducere (confort, proximitate, cost), după care,
diferite persoane utilizează aceste servicii, iar la sfârşit, factura sau nota de plată va fi achitată de către directorul
financiar.

2.3.4.2. Definirea mărimii ţintei

Este necesar să se poată cuantifica fiecare segment, respectiv fiecare sub-ansamblu omogen al ţintei căreia
se decide a se adresa o întreprindere pentru un produs oferit de acesta. Cuantificarea respectivă se poate face prin
valorificarea rezultatelor unui studiu de piaţă realizat în acest scop.
Ţinta poate fi definită după criterii calitative privind segmentarea pieţei. Prin segment de piaţă înţelegem1
un sub-ansamblu omogen de consumatori, definit prin diferite criterii, cum ar fi:
 categoria socio-profesională;
 nevoile;
 atitudinile şi comportamentele;
 pierderile şi motivaţiile;
 (eventual) stilul de viaţă.
În funcţie de ţintele alese, întreprinderea poate opta pentru una dintre cele 3 categorii de strategii 2: strategia
nediferenţiată, cea diferenţiată şi cea concentrată.

1) Strategia nediferenţiată
Aceasta constă în ce se adresa, fără a face vreo distincţie, ansamblului consumatorilor potenţiali ai unui
produs. Astfel, li se propune, tuturor clienţilor potenţiali, acelaşi produs, cu aceleaşi argumente privind vânzarea,
iar planul mix-ului de marketing este definit, în mod global, pentru toate ţintele.
Strategia nediferenţiată trebuie să fie plasată într-un cadru de marketing „global”. De fapt, odată cu
internaţionalizarea crescândă şi cu o relativă omogenizare a gusturilor şi a modurilor de consum, numeroase
întreprinderi îşi definesc strategiile aproape identice. În acest fel, ele realizează economii de scală, amortizându-
şi costurile aferente acţiunilor de cercetare şi dezvoltare prin repartizarea acestora la un număr mai mare de
produse vândute. Cea mai mare parte a companiilor multinaţionale aplică acest tip de strategie.
În practică, aplicarea unei strategii pur nediferenţiate nu mai este, însă, posibilă. Astfel, de exemplu, Mc
Donald’s, deşi răspândeşte, la nivel global, conceptul de restaurant cu servire rapidă, se adaptează, totuşi, la nivel
local, la gusturile consumatorilor. În fiecare ţară unde sunt prezente restaurante ale acestui lanţ este pusă la punct
şi oferită o gamă specifică de produse, în scopul de a nu ofensa obiceiurile alimentare locale.
Necesitatea de adaptare la astfel de situaţii este foarte bine rezumată de expresia lui Theodore Levitt:
„Think global, act local” („Gândeşte global, acţionează local”), ceea ce înseamnă că este preferat să fie concepută
o strategie globală, urmând ca aceasta să fie adaptată, ulterior, particularităţilor locale.

2) Strategia diferenţiată

1
Idem, p. 34
2
Idem, p. 34 şi 36
26
 Aceasta constă în adaptarea strategiei la diferitele segmente ale pieţei, propunând fiecărui segment, un
produs sau o gamă de produse deosebite, cu un plan specific al mix-ului de marketing. Este vorba, astfel, de o
strategie de segmentare, care este o strategie costisitoare şi presupune costuri mari.
De exemplu, grupul ACCOR s-a dezvoltat bazându-se pe această opţiune strategică, fiind prezent pe piaţă
prin mai multe lanţuri hoteliere, fiecare dintre acestea, adresându-se unui segment distinct de consumatori:
 Formula 1
 Etap Hotel
 Ibis
 Novotel
 Sofitel
 Mercure
 Suitehotel

3) Strategia concentrată
Aceasta constă în adresarea către un singur segment al populaţiei. Astfel, întreprinderea îşi concentrează
eforturile asupra unei ţinte precis definite, iar în acest mod poate să-şi controleze mai bine costurile.

2.3.5. Componentele strategiei organizaţiilor din turism

Strategia corporativă se bazează pe 4 elemente - cheie:

1. Misiunea: aceasta determină obiectivele pe care organizaţia îşi propune să le realizeze şi furnizează scopul
şi direcţia strategiei.
2. Analiza strategică, cea care furnizează referinţe la punctele forte şi punctele slabe ale resurselor interne
aparţinând organizaţiei oportunităţile şi ameninţările provenit din mediul extern al acesteia.
3. Alegerea strategică, respectiv modalitatea prin care organizaţia generează, evaluează şi alege o strategie
adecvată.
4. Implementarea strategică, adică modul în care o organizaţie îşi pune în practică strategia.

2.3.5.1. Misiunea şi acţionarii

Pentru o organizaţie, este dificil ca aceasta să îşi formuleze strategia fără a avea o idee clară asupra
scopului global al acesteia. Misiunea unei organizaţii se referă la obiectivele pe care aceasta încearcă să le
realizeze, pornind de la scopul sau ţinta acesteia, de la direcţia spre care se îndreaptă pe termen mediu sau lung.
De exemplu, misiunea declarată a grupului Six Continents este următoarea: Six Continents vrea să realizeze
o creştere substanţială, pe termen lung, a valorii acţionariatului, prin dezvoltarea şi întărirea principalelor branduri
aflate la baza afacerii, care constă în hotelurile internaţionale, restaurantele şi pub-urile sale, extrem de profitabile.
Grupul Six Continents îşi extinde, în mod strategic, managementul său puternic, infrastructura globală şi resursele
sale financiare substanţiale pentru obţinerea de profituri mari, din extinderea brandurilor cunoscute.
Declararea unei misiuni a unei organizaţii ar trebui să fie o afirmaţie succintă, realizabilă şi vizionară, ce
priveşte viitorul şi descrie scopul principal al acesteia.
Dacă misiunea declarativă a companiei Six Continents este una tipică pentru o organizaţie profitabilă, punând
accentul pe valoarea acţionariatului, organizaţiile care nu îşi desfăşoară activitatea în scopul obţinerii de profit au
misiuni diferite, ce se referă la alte scopuri, cum ar fi, de exemplu, cele sociale, etice sau de mediu.
Misiunea unei organizaţii este însoţită, adesea, de o serie de obiective, prin care sunt identificate ţelurile
ce trebuie atinse pentru realizarea misiunii. Aceste obiective pot fi formulate într-o manieră închisă sau deschisă.
Obiectivele închise descriu ţintele cuantificabile şi trebuie să se conformeze următoarelor principii (respectiv să
fie):
 Specifice
 Măsurabile
27
  Agreate de cei care trebuie să la atingă
 Realiste
 Condiţionate de factorul timp
Pe de altă parte, obiectivele deschise sunt formulate într-o manieră calitativă, iar răspunsul la întrebarea
misiunii (pentru ce există organizaţia?) nu se poate formula fără a se lua în considerare şi întrebarea privind
deţinătorii de interese (stakeholderii) (pentru cine există organizaţia?)
Termenul de stakeholderi (deţinători legitimi de interese) se referă la persoanele sau grupurile de persoane
interesate de operaţiunile unei anumite organizaţii. Deţinătorii de interese pot să fie cei externi organizaţiei,
(acţionari, furnizori şi clienţi importanţi, băncile, comunitatea locală, organizaţiile de mediu) sau cei interni
(directori, angajaţi).
Puterea acţionariatului este cea care determină influenţa pe care o au diferitele grupări de deţinători de
interese asupra misiunii organizaţiei. Puterea deţinătorilor de interese interni ai organizaţiei este influenţată de
factori precum poziţia în cadrul organizaţiei, controlul asupra resurselor, puterea patronatului, carisma acestor
persoane sau cunoştinţele lor de specialitate. Deţinătorii de interese externi îşi exercită puterea datorită controlului
pe care îl deţin asupra resurselor (în special a celor financiare), datorită drepturilor de vot pe care le au în Adunarea
generală, dar şi datorită influenţelor pe care le au prin raporturile juridice pe care le au cu organizaţia respectivă
(contracte de finanţare, de vânzare-cumpărare, de concesiune etc.)

2.3.5.2. Analiza strategică

Următoarea etapă în formularea strategiei corporative a unei organizaţii, în domeniul turismului, o

reprezintă analiza strategică. Aceasta implică luarea în consideraţie a principalelor influenţe ce afectează
stabilitatea organizaţiei de a-şi îndeplini misiunea, din punct de vedere al resurselor şi al mediului. Analiza
strategică se raportează la punctele forte şi la cele slabe, actuale şi viitoare şi la oportunităţile şi ameninţările, cu
care se confruntă organizaţia (analiză de tip SWOT).
Oportunităţile şi ameninţările sumarizează factorii din mediul extern cu care se confruntă o organizaţie
din sectorul turistic. Elementele – cheie ale mediului extern se referă la mediul:
- concurenţial;
- politic;
- economic;
- socio-cultural;
- tehnologic.
Analiza punctelor forte şi a celor slabe expune, pe scurt, situaţia resurselor interne ale organizaţiei.

Oportunităţi, ameninţări şi mediul extern

Mediul concurenţial al industriei turismului descrie măsura în care organizaţiile şi destinaţiile turistice se
influenţează una pe cealaltă şi influenţa pe care o au furnizorii şi cumpărătorii. Mediul concurenţial se poate
analiza în două modalităţi1:

a) Analiza structurală, prin care se examinează presiunile structurale din întreaga industrie turistică.
Organizaţiile care vor să-şi maximizeze profitul vor căuta să se plaseze pe o poziţie din care ameninţările
concurenţiale să poată fi minimizate şi oportunităţile competitive să fie exploatate. În analiza mediului
concurenţial poate fi utilizat „Modelul celor 5 forţe” al lui M. Porter. Cele 5 forţe propuse de Porter sunt:
– ameninţările noilor intraţi pe piaţă;
– puterea cumpărătorilor;
– puterea furnizorilor;
– ameninţarea substitutelor (produselor de substituţie);
– gradul de rivalitate între competitori.

1
Tribe, John, op. cit., (2005), p. 122
28
 b) Analiza concurenţială, care presupune o cercetare detaliată a competitorilor existenţi şi potenţiali ai
unei organizaţii turistice. Aceasta face posibilă formularea, de către organizaţie, a unei strategii, prin
identificarea concurenţilor-cheie.
Porter concepe1 o schemă pentru analiza concurenţială, prin alcătuirea profilului organizaţiilor concurente.
Acest profil este împărţit în două secţiuni: prima, în care sunt interogate motivele competitorilor, iar cea de a
doua, activităţile actuale şi viitoare ale acestora. Întrebările detaliate ce trebuie să primească un răspuns pentru
alcătuirea profilului includ:
- liniile de produs;
- preţurile;
- calitatea;
- diferenţierea;
- publicitatea;
- segmentul de piaţă;
- practicile de marketing;
- creşterea şi prognozele.
De exemplu, Buhalis a realizat2 o analiză strategică a competitivităţii turismului din Grecia, identificând
natura culturală unică şi patrimoniul, ca puncte tari şi lipsa de diferenţiere a produsului turistic, precum şi
dezavantajele competitive ca puncte slabe ale produselor turistice din această ţară.
 Mediul politic este important pentru organizaţiile turistice, întrucât aici apar modificări ale legilor,
reglementărilor şi politicilor. Este importantă, astfel, stabilirea locului pe care îl ocupă puterea politică,
precum şi a modalităţii în care puterea politică se poate schimba în viitor şi efectele probabile ale
schimbărilor asupra politicii turistice.
De asemenea, este important să se identifice mediul politic local în care o organizaţie turistică îşi
desfăşoară activitatea. De exemplu, un tur-operator din Germania se va confrunta cu un mediu politic la nivel
local, la nivel de land, la nivel naţional, precum şi la nivelul Uniunii Europene. De asemenea, el va trebui să
opereze în medii politice diferite, în ţările de destinaţie ale produselor turistice oferite de firma sa.
Analiza guvernelor, a opoziţiei şi a ciclurilor alegerilor în fiecare ţară furnizează informaţii utile asupra
mediului politic, iar planurile de guvernare şi doctrinele partidelor sunt, de asemenea, surse importante de
informare. De asemenea, presiunea grupurilor este importantă în influenţarea politicii şi activităţii unor grupări
ecologiste, precum Greenpeace, care pot influenţa politica guvernamentală în turism.
Totodată, grupări extremiste, teroriste, precum Al Qaeda, Stat Islamic(Daesh) etc., care există în afara
politicii oficiale, pot avea efecte semnificative asupra turismului.

 Mediul economic afectează destinaţiile şi organizaţiile turistice, atât în privinţa factorilor cererii (îndeosebi
în cazul organizaţiilor), cât şi în privinţa ofertei şi a costurilor3. Principalele variabile economice analizate
sunt:
- Cheltuielile pentru achiziţionarea de bunuri de consum şi servicii. Acestea reprezintă suma de bani
efectiv cheltuită în acest scop şi sunt determinate de nivelul veniturilor, dar sunt afectate şi de
economiile personale, de impozitare, de plata contribuţiilor sociale, precum şi de aşteptările
consumatorilor şi de creşterea cererii turistice.
- Cursul de schimb valutar. Acesta reprezintă valoarea valutei unei ţări, comparativ cu alte valute. Un
curs de schimb ridicat al monedei naţionale, încurajează turismul în afara graniţelor acelei ţări, însă
descurajează turismul în interiorul graniţelor.
- Rata dobânzii. Aceasta afectează costurile creditelor. Dobânzile mari determină creşterea costurilor
organizaţiilor turistice şi diminuează cererea turistică.

1
Porter, Michel, Competitive Strategy: Techniques for Analyzing Industries and Competitors, The Free Press, New York, 1980
2
Buhalis, D., “Tourism in Greece: strategic analysis and challenges”, în Current Issues in Tourism, nr. 4(5), 2001, pp. 440-480
3
Tribe, John, The Economics of Leisure and Tourism, Butterworth Heinemann, Oxford, 1999
29
 - Impozitarea. Include impozitul pe venit, pe cheltuieli şi pe profit (inclusiv pe dividende) precum şi
taxa pe valoarea adăugată (TVA). Creşterea nivelului de impozitare poate reduce cererea turistică,
datorită creşterii preţurilor şi tarifelor la serviciile turistice.
- Inflaţia. Aceasta reprezintă schimbarea nivelului general al preţurilor şi poate afecta competitivitatea
destinaţiilor turistice.
 Printre factorii ce trebuie analizaţi în cadrul mediului socio-cultural al organizaţiilor turistice se numără:
dimensiunea şi structura populaţiei, inclusiv din punct de vedere social şi socio-profesional, atitudinile şi
valorile. O importanţă deosebită o are structura pe vârste a populaţiei, în analiza privind ciclul vieţii, care
poate fi utilă în prognozarea cererii turistice.
 Mediul tehnologic oferă atât oportunităţi, cât şi ameninţări, pentru organizaţiile turistice. Oportunităţile,
ce rezultă din dezvoltările tehnologice, se regăsesc în îmbunătăţirea bunurilor şi serviciilor, într-o
aprovizionare cu produse mai ieftine, într-un marketing mai eficient şi în schimbări ale sistemului de
distribuţie. Tehnologia poate transforma, însă, produsul sau serviciul unei organizaţii, într-unul învechit,
perimat sau îl poate supune unor noi forme de competiţie.

Punctele tari, punctele slabe şi resursele organizaţiei

Analiza resurselor, produselor sau serviciilor oferă organizaţiilor turistice posibilitatea de a-şi evalua
capacitatea strategică sau eficienţa dotărilor, pentru a-şi putea urma strategia.
Resursele se clasifică1, în general, în 4 categorii:

1) Resursele fizice, inclusiv clădirile, echipamentele şi utilajele, maşinile şi mijloacele de transport.

2) Resursele umane, constând, în principal, în abilităţile personalului.
3) Resursele financiare, demonstrate de lichidităţile unei organizaţii şi de datoriile sau situaţia creditelor,
per ansamblu.
4) Bunurile intangibile, inclusiv bagajul de cunoştinţe dobândit, licenţele, brevetele, know-how-ul,
brandul şi imaginea companiei.

Monitorizarea performanţei presupune analiza modului în care sunt utilizate resursele şi poate cuprinde:
 analiza eficienţei
 analiza financiară
 evaluarea
 analiza comparativă.

Eficienţa măsoară raportul dintre intrări (input-uri) şi ieşiri (output-uri) în cadrul organizaţiei. Analiza
financiară se realizează prin indicatori precum preţurile acţiunilor, câştigurile per acţiune, randamentul capitalului
investit etc.

Evaluarea resurselor umane este un proces prin care angajaţii se întâlnesc cu managerii ierarhici, pentru a
stabili obiectivele pentru viitor şi a evalua performanţa în raport cu obiectivele anterioare. Analiza comparativă
se poate realiza prin referire la istoria rezultatelor organizaţiei, prin raportare la alte organizaţii din industrie sau
prin referire la standardizare.
Cele 4 etape ale ciclului de viaţă a produsului (apariţie, creştere, maturitate şi declin) pot fi utilizate în
prognozarea demersului de dezvoltare a produsului sau a destinaţiei turistice. Butler 2 caracterizează etapele de
dezvoltare a destinaţiei ca fiind: explorarea, implicarea, dezvoltarea şi consolidarea. Ultima etapă poate fi urmată
de declin sau de stabilizare şi înnoire.
Analiza SWOT furnizează, pe scurt, rezultatele analizei strategice (vezi fig. nr. 2.2.)

1
Tribe, John, op. cit. (2005), p. 125
2
Butler, R., “The concept of tourist area cycle of evolution: implications for management of resources”, Canadian Geographer, nr. 24
(1)/1980, pp. 5-12
30
 Figura 2.2.: Matricea SWOT utilizată în analiza strategică
Analiza internă (a capacităţii) Puncte forte Puncte slabe
- Resurse  
- Produse  
Analiza externă (a mediului:)  
- Concurenţial  
- Politic  
- Economic  
- Socio-cultural  
- Tehnologic  
Sursa: Tribe, J., op. cit. (2005), p. 127

2.3.5.3. Alegerea strategică

Alegerea strategică are ca obiect generarea de opţiuni strategice, evaluarea acestora şi selectarea strategiei.
O organizaţie caută să obţină o situaţie avantajoasă faţă de competitori, fie vânzând un produs mai ieftin
decât concurenţa, fie oferind unul mai ieftin şi mai bun, ori unul mai diferit. Acestea sunt opţiunile strategice –
cheie pe care le are la îndemână. Pe parcursul fiecărei etape a trecerii în revistă a strategiei va fi generat un număr
de opţiuni strategice, rezultând din analiza strategică. Opţiunea aleasă va trebui să treacă testul adecvării,
fezabilităţii şi acceptării.
Michael Porter a fost printre primii analişti care au identificat strategiile generice1 (de exemplu, strategiile
ce ar putea fi aplicate unei întregi game de organizaţii şi situaţii) şi diferenţierile ce ar putea fi utilizate în
dobândirea avantajului competitiv faţă de concurenţi.
Kotler2 şi Bowman3 au prelucrat strategiile lui Porter, utilizând dimensiunile calităţii percepute şi preţului.
Figura 2.3 ilustrează această matrice, ce cuprinde noţiunea de „zonă x” a lui Tribe.

Figura 2.3.: Matricea preţ/calitate

ridicată Hibrid Diferenţiere

Calitate
percepută
scăzută Preţ scăzut Zona X
scăzut ridicat
Preţ
Sursa: Tribe J., op. cit. (2005), p. 128

O strategie bazată pe preţ caută să obţină avantaje competitive, oferind cele mai mici preţuri din industrie.
O modalitate-cheie de a le obţine este reducerea costurilor, oferind un produs de bază, standardizat, aparţinând
producţiei de masă, la un preţ minimal, ale cărui aspecte neesenţiale au fost înlăturate din lanţul valoric. Pe de
altă parte, o strategie de diferenţiere oferă un produs calitativ, unic. Acesta se obţine prin design, inovaţie, atenţie
acordată calităţii, precum şi prin publicitate.
Unele organizaţii caută să asigure produse înalt calitative, la preţuri scăzute, adică o strategie-hibrid.
Aceasta este greu de realizat, întrucât adăugarea de proprietăţi suplimentare ale produsului se reflectă în costuri

1
Porter, Michel, op. cit., (1980)
2
Kotler, Ph., Marketing Management, Prentice Hall, Hemel Hempstead, 1988
3
Bowman, Cliff, “Charting competitive strategy”, în The Challenge of Strategic Management (editori Faulkner, D. şi Johnson, G.),
Kogan Page, Londra, 1992
31
şi ridică preţurile. O afacere este fezabilă dacă o organizaţie realizează o economie de scară, astfel încât costurile
medii să corespundă cu creşterea producţiei. Fiecare dintre aceste poziţii oferă o strategie de obţinere a avantajului
competitiv. Zona X (preţuri mari/calitate scăzută) desemnează, în general, eşecul, cu excepţia organizaţiilor de
tip monopol sau în cazurile în care consumatorilor le lipsesc informaţiile complete asupra pieţei.
O organizaţie trebuie, de asemenea, să ia în considerare direcţiile şi metodele dezvoltării strategice. Astfel,
principalele direcţii aflate la dispoziţia unei organizaţii sunt1:
o retragerea;
o consolidarea;
o penetrarea pieţei;
o dezvoltarea pieţei;
o dezvoltarea produsului;
o diversificare.
Organizaţiile care deţin portofolii complexe sau care au insuficient profit pot urma direcţia consolidării
(concentrându-se asupra celor mai bune produse sau pieţe) ori direcţia retragerii.
Penetrarea pieţei implică o creştere a segmentului de piaţă, în timp ce dezvoltarea pieţei caută să aducă
produse existente, pe pieţe noi.
Dezvoltarea produsului se bazează pe inovaţie, pe îmbunătăţirea produselor existente, în timp ce
diversificarea presupune intrarea unei organizaţii pe pieţe noi, care nu au legătură cu portofoliul ei existent. Six
Continents este un exemplu de organizaţie care reprezintă un portofoliu diversificat de hoteluri, pub-uri şi
restaurante.
Principalele metode prin care organizaţiile îşi pot dezvolta strategia sunt următoarele:
o creşterea internă;
o integrarea prin fuziuni şi preluări;
o societăţile mixte (joint - ventures) şi alianţele;
o francizarea.
a) Creşterea internă limitează, adesea, ritmul de creştere a unei organizaţii, însă este dorită de proprietarii
care urmăresc să deţină controlul şi să evite riscurile sau poate fi inevitabilă, dacă resursele financiare sunt
limitate.
b) Integrarea are loc prin fuziuni voluntare sau prin preluări involuntare şi se clasifică în:
- integrare pe orizontală;
- integrare pe verticală;
- integrare conglomerată (diversificare).
 Integrarea pe verticală este tipică pentru sectorul turismului şi se referă la deţinerea proprietăţii asupra
producţiei, de-a lungul diferitelor etape, în cadrul aceleiaşi industrii (în acest caz, cea a călătoriilor şi
ospitalităţii). Astfel, Preussag Group deţine o linie aeriană (Britannia), o agenţie de voiaj (Thomson) şi un
grup de vânzare cu amănuntul a voiajelor (Lunn Poly). Deţinerea, de către grupul Preussag, a propriului canal
de distribuţie (Lunn Poly), îi oferă un acces preferenţial la consumatori.
 Integrarea pe orizontală se realizează în cadrul aceluiaşi stadiu al producţiei. Preluarea liniei aeriene GO, de
către easyJet este un exemplu semnificativ în acest sens, motivele fiind raţionalizarea, economiile de scară şi
mărirea bazei de clienţi.
 Diversificarea sau integrarea de tip conglomerat înseamnă fuzionarea cu o altă organizaţie, din cadrul unei
industrii diferite.
 Alianţele strategice reprezintă o modalitate de a obţine beneficii de pe urma integrării pe orizontală şi a
globalizării, evitând problemele de ordin financiar, cultural şi de acomodare, ale fuziunii formale (juridice).
De regulă, alianţele reprezintă reţele formate în scopul obţinerii beneficiilor de marketing şi sunt frecvente în
rândul liniilor aeriene(exemple: Staralliance, Skyteam etc.).
c) Societăţile mixte sunt mai populare în ţările în care proprietatea în domeniul public este (încă) puternică.
De exemplu, în China, grupul hotelier ACCOR Asia a încheiat un contract de tip joint-venture cu guvernul
chinez, pentru modernizarea şi administrarea a 100 de hoteluri.

1
Tribe, John, op. cit., (2005), p. 128
32
 d) Francizarea oferă o cale rapidă pentru penetrarea pieţei, îndeosebi pentru un brand puternic, recunoscut,
cu expunere limitată la risc sau datorii. De exemplu, cca 90%, dintre hotelurile Holiday Inn se află în
contract de franciză. Hotelurile independente beneficiază de pe urma brand-ului global al francizei lanţului
hotelier şi de sistemul de servicii al acestuia. Totodată, firmele furnizoare din lanţurile hoteliere capătă, şi
ele, acces la pieţe noi, evitând riscul implicat de statutul de proprietar.
Strategiile pot fi evaluate prin trei tehnici principale1, respectiv:
1. Adecvarea, prin care se testează în ce măsură strategia corespunde situaţiei cu care se confruntă
organizaţia, în special în privinţa mediului extern şi a capacităţii, în privinţa propriilor resurse.
2. Acceptabilitatea, prin care se cercetează dacă o strategie va atinge obiectivele şi misiunea unei
organizaţii, ţinând seama că, pentru majoritatea organizaţiilor din sectorul privat, profitabilitatea
reprezintă un test-cheie.
3. Fezabilitatea, prin care se stabileşte dacă o strategie este realistă, în privinţa fondurilor disponibile,
a resurselor, logisticii, precum şi reacţiei posibile a consumatorilor.

2.3.5.4. Implementarea strategică

Strategia organizaţională adoptată este, de regulă, stipulată într-un document formal, eforturile
organizaţiei fiind direcţionate către implementarea strategică.
Prin implementarea strategică înţelegem punerea în practică a strategiei organizaţiei. În vederea
implementării, trebuie luate în considerare, în primul rând, problemele privind logistica şi operaţiunile. Strategiile
complexe au nevoie de un proiect, de un plan, care să ia în considerare logistica şi să furnizeze o succesiune logică
a tuturor operaţiunilor ce trebuie îndeplinite înainte de realizarea fiecărei etape a planului. Astfel, se iau în
considerare cronologia evenimentelor şi interdependenţa diferitelor elemente ale strategiei, care permit
cartografierea unui parcurs critic.
Managementul operaţiunilor2 presupune traducerea strategiei într-o serie de operaţiuni şi obiective care
au ţinte clare de performanţă, ceea ce se numeşte „Management prin obiective” (MPO). Obiectivele sunt fixate
pentru a fi realizate, într-o anumită perioadă de timp, de către personalul – cheie al organizaţiei.
Planificarea resurselor reprezintă o componentă crucială a implementării strategice. Resursele financiare
au o importanţă vitală, iar planificarea este necesară pentru identificarea resurselor financiare şi a logisticii
necesare finanţării (pentru a asigura coordonarea între finanţele disponibile ş cheltuieli). De exemplu, achiziţia
companiei GO, de către easyJet a necesitat un nou capital, sub formă de acţiuni, pentru a asigura resursele
financiare.
O schimbare a direcţiei strategice va avea implicaţii generale pentru procurarea şi utilizarea resurselor
fizice, iar în cazul fuziunilor, aceste resurse ar putea necesita să fie raţionalizate.
În privinţa resurselor umane, planificarea personalului va trebui să ia în considerare numărul de angajaţi
necesari, abilităţile acestora, modul de recrutare, instruire, precum şi remunerarea acestora.
Între structura organizaţională şi strategie există relaţii de influenţare reciprocă. Tipurile structurale
includ3 structuri funcţionale, multidivizionale, matriceale şi de tip holding. Dacă organizaţii precum easyJet sunt
în favoarea unor structuri plane, British Airways, cu mai multe niveluri de responsabilitate.
Cultura organizaţională se află într-o strânsă legătură cu structura organizaţiilor. De exemplu, easyJet
promovează o cultură specială („orange”), informală, „dedicată valorii” şi „dedicată siguranţei”.
În cazul unor fuziuni, este foarte important să se ţină seama de „compatibilitatea” culturilor respective, pe
viitor, la fel de mult ca şi de compatibilitatea resurselor.

1
Idem, p. 129
2
Krajewski, L. şi Ritzman, L., Operations Management: Strategy and Analysis, MA: Addison-Wesley, Reading, 1996
3
Tribe, John, op. cit. (2005), p. 130
33
 2.3.6. Tipologia strategiilor firmei de turism

Principalele tipuri de strategii utilizate în turism sunt cele de lansare şi de dezvoltare a unui produs turistic
sau a unei prestaţii turistice, strategiile de creştere, cele conflictuale şi cele relaţionale1.
Pe de altă parte, din punctul de vedere al mix-ului de marketing, strategiile întreprinderii se pot diferenţia
după poziţionarea pe piaţă a acesteia, după poziţia sa concurenţială, după cum există opţiuni strategice diferite,
specifice fiecărui element al mix-ului de marketing.

2.3.6.1. Strategiile de lansare şi de dezvoltare a unui produs turistic sau a unei prestaţii

Una dintre primele clasificări a tipurilor de strategii i se datorează lui M. Porter2 care, în lucrarea sa
Competitive Strategy, din 1980, a evidenţiat ceea ce, în prezent sunt considerate „strategiile de dezvoltare de
bază”. Conform concepţiei lui Porter, avantajul concurenţial aşteptat pentru susţinerea dezvoltării unei
întreprinderi se înscrie în dualitatea dintre capacitatea întreprinderii respective de a-şi ţine sub control costurile şi
capacitatea pieţei de a absorbi oferta (în privinţa cantităţii şi a preţului).
Pornind de la această premisă, pot fi avute în vedere trei tipuri de strategii: cele bazate pe menţinerea unor
costuri scăzute, strategiile de diferenţiere şi strategiile de focalizare a ofertei.

a) Strategiile bazate pe menţinerea unor costuri scăzute

Strategiile de acest tip se bazează pe reducerea costurilor, pentru ca acestea să fie mai mici decât cele ale
concurenţei, astfel încât, la oferte pentru produse identice, preţul să fie mai mic. Aceste strategii mai sunt numite
şi „strategii de dominare prin costuri”. Cel mai adesea, ele se înscriu în contextul unei pieţe bazate pe volum şi
presupun o bună ţinere sub control a procesului de producţie, precum şi posibilitatea de a exercita o presiune
puternică asupra furnizorilor, astfel încât firma să poată evolua pe o piaţă în cadrul căreia să nu apară clienţi
capabili să determine scăderea semnificativă a preţului de vânzare al întreprinderii respective.
De exemplu, produsul turistic „Baleare”, vândut cu succes în anii 1960-1980 de către tour-operatorii
germani, francezi şi englezi, clientelei lor naţionale, precum şi, într-o anumită măsură, strategiile ofertei
transporturilor aeriene de tip „low cost”, corespund unei asemenea abordări strategice.

b) Strategia de diferenţiere
O asemenea strategie se referă la modificarea caracteristicilor unui bun sau a unui serviciu ce urmează a
fi vândut pe piaţă, faţă de celelalte produse asemănătoare, oferite de concurenţă. Această diferenţiere poate veni
de la emblemă, de la marcă, de la inovările aplicate produsului sau serviciului prestat, de la modelul comercializat
sau de la modul de vânzare pe piaţă. Factorii de diferenţiere sunt, deci, numeroşi.
Desigur că este nevoie să fie puse în evidenţă elementele acestei diferenţieri, pentru că publicul nu
reuşeşte, întotdeauna, să le identifice.
De exemplu, ofertele de produse turistice cu destinaţia Asia, ale tour-operatorului Kuoni se deosebesc
printr-o componentă culturală mai puternică, faţă de produsele asemănătoare ale concurenţei, către aceleaşi
destinaţii.

c) Strategiile de focalizare a ofertei (de specializare)

Aceste strategii presupun concentrarea eforturilor întreprinderii asupra unui segment bine identificat, chiar
asupra unor nişe de piaţă, unite printr-un anumit tip de consum. Se încearcă, astfel, să se răspundă unei cereri
foarte bine ţintite. Avantajul concurenţial obţinut poate fi diferenţierea, printr-o prestaţie suplimentară sau printr-
un avantaj prin costuri, respectiv prin preţ.

1
Lazato-Giotart, Jean-Pierre, Balfet, Michel, op. cit., p. 273-278
2
Porter, Michel, Choix stratégiques et concurrence, Economica, Paris, 1982
34
 2.3.6.2. Strategiile de creştere

Aceste strategii corespund unui obiectiv de creştere a întreprinderii, fie că această creştere se
materializează printr-o influenţă sporită pe piaţa-ţintă, fie printr-o mai bună poziţionare pe piaţa în care acţionează
acea întreprindere. Aceasta va presupune un control mai bun asupra costurilor de aprovizionare, de producţie şi
de comercializare. O mai bună influenţă pe piaţă se poate realiza prin două forme de strategii distincte: strategiile
de penetrare a pieţelor şi strategiile de extindere a spaţiului ofertei.

a) Strategiile de penetrare a pieţelor

Aceste strategii au drept caracteristică principală creşterea vânzărilor pe o piaţă pe care întreprinderea a
acţionat prea puţin sau chiar deloc. Mijloacele avute la îndemână în acest scop sunt diverse: cumpărarea unor
mărci, a unor tehnologii de producţie, achiziţia altor întreprinderi sau eforturi sporite în domeniul producţiei, al
intrării pe piaţă şi al imaginii.

b) Strategiile de extindere a spaţiului ofertei

Cu astfel de strategii, bazate pe modificarea tehnicii ofertei, întreprinderea caută să-şi dezvolte piaţa,
abordând noi segmente, noi modalităţi de distribuţie sau noi arii geografice. Aceste distincţii nu sunt întotdeauna
uşor de făcut, deoarece, de regulă, extinderea geografică pe anumite pieţe este însoţită de modificarea unor
caracteristici ale produsului sau prestaţiei, îndeosebi pe pieţele internaţionale.
Un exemplu de extindere a ofertei îl constituie hotelurile Formula 1, în Anglia (cu modificarea sensibilă
a produsului iniţial). Alt exemplu important este cel al fuziunii dintre Air France şi KLM, aceste două mari
companii aeriene europene, tranzacţie având ca mize importante logistica deţinută de Air France şi destinaţiile
din Asia ale companiei KLM.

c) Strategia de filieră
Aceasta este o strategie derivată din celelalte două, mai sus menţionate. Un control mai bun asupra filierei
permite o creştere prin reducerea costurilor, obţinându-se, astfel, o rentabilitate superioară a întreprinderii.
Strategiile de filieră, cunoscute şi ca strategii integrative, sunt legate tocmai de acest aspect, fiind îndreptate fie
spre amonte (controlul costurilor cu furnizorii), fie în aval (controlul costurilor de desfacere). Astfel de strategii
sunt asociate, uneori, cu fenomenele de concentrare (integrare) pe orizontală, permiţând extinderea gamei
produselor şi prestaţiilor, şi deci, a pieţei întreprinderii.
Spre exemplu, grupul Accor dezvoltă strategii integrative, preluând controlul unor tur-operatori şi al unor
agenţii de voiaj. În paralel, pe plan naţional, acest grup aplică o politică prin care încearcă să fie prezent pe toate
segmentele pieţei hoteliere : hotelăria de clasă economică (Formula 1, Étap Hôtel, Ibis), hotelăria de confort şi de
afaceri (Novotel, Mercure) şi hotelăria de lux (Sofitel).
La rândul lor, proprietarii de restaurante utilizează produse din ce în ce mai sofisticate pentru crearea
preparatelor şi produselor oferite consumatorilor: aşa-numitele covenience-food (preparate convenabile, comode
pentru consumator), respectiv, în principal, semi-preparate din carne, păstrate sub vid, legume curăţate şi tăiate,
sosuri deshidratate, deserturi congelate etc. Acest tip de produse, chiar dacă au un preţ mai ridicat, evită
tratamentele costisitoare în privinţa forţei de muncă, la locul producţiei preparatelor culinare (adică, în
restaurante). În acest caz, industria agro-alimentară absoarbe transferul costurilor, dar îşi valorifică, în acest fel,
producţia.

2.3.6.3. Strategiile conflictuale (concurenţiale)

Denumite şi strategii concurenţiale, strategiile conflictuale se înscriu între obiectivele de confruntare şi

vizează să ofere întreprinderii cele mai bune instrumente pentru a supravieţui într-un mediu de conflict
concurenţial. Între acestea, trei categorii de strategii au fost identificate a fi cel mai utilizate: aşa-numitele strategii
„ofensive”, cele „defensive” şi cele „de urmărire”.

a) Strategiile ofensive
35
 Acestea sunt adoptate, în general, de structurile dominante de pe piaţă, care doresc să-şi consolideze
avantajul strategic. Uneori însă, dorinţa de a forţa prea tare avantajul respectiv riscă să pună întreprinderea
respectivă într-o poziţie de cvasi-monopol, ceea ce va determina autorităţile naţionale (sau, după caz, europene),
să se sesizeze şi să acţioneze în sensul reducerii unei astfel de poziţii, prea dominante.
Strategiile ofensive pot să fie adoptate şi de structurile de mai mici dimensiuni, puternic diferenţiate ca
ofertă şi care beneficiază de un avantaj concurenţial determinant la un moment dat. Acestea sunt aşa-numitele
strategii de tip „bébé-rechin”, dezvoltate în urmă cu câteva decenii de către micile structuri, confruntate cu marea
distribuţie.

b) Strategiile defensive
Acestea sunt aplicate atât de micile, cât şi de marile organizaţii. O organizaţie de mici dimensiuni se
străduieşte să se opună uneia mari, care tocmai a început să opereze pe piaţa sa. În acest scop, ea va acţiona pentru
a se diferenţia, iar uneori, se va uni cu alte organizaţii mici, pentru a lupta împotriva celei mari.
Este binecunoscută, de exemplu, confruntarea dintre lanţurile hoteliere integrate şi hotelierii independenţi.
Anumiţi hotelieri independenţi se diferenţiază printr-o primire cvasi-familială a clienţilor, în timp ce alţii se
grupează între ei, în cadrul unor lanţuri voluntare, în încercarea de a rezista concurenţei lanţurilor hoteliere
integrate. Se întâmplă, adeseori, ca structuri ce erau, iniţial, dominante pe piaţă, să fie concurate puternic de noii
apăruţi pe piaţa respectivă, având strategii foarte ofensive. Răspunsurile strategice de tip defensiv vizează, în
astfel de cazuri, protejarea pieţelor câştigate, prin inovare şi creativitate, printr-un „război” al preţurilor şi prin
acţiuni de comunicare mai ofensive, pornind de la principiul „cea mai bună apărare este atacul”. Aşa a procedat,
de exemplu, Club Méditerranée în anii 1990, după ce au fost create numeroase cluburi de vacanţe în hotelurile-
club.

c) Strategiile de urmărire
Acestea sunt apropiate de strategiile conflictuale. De fapt, ele se caracterizează printr-o anumită distanţă
păstrată între lider şi concurentul urmăritor. Această distanţă se traduce, totodată, printr-o formă de aliniere, de
mimetism al urmăritorului, în cadrul unei dorinţe de diferenţiere ce se exprimă mai mult prin comunicare, decât
prin produsul însuşi.

2.3.6.4. Strategiile relaţionale sau strategiile de atribuire

Aceste strategii1 cunosc o dezvoltare importantă, în domeniul turismului. După etapa de concurenţă
intensă între prestatorii de servicii turistice, se pare că practica strategiilor relaţionale tinde să înlocuiască
strategiile de concurenţă de tip conflictual. Asemenea strategii, formate pe baze contractuale, cunosc mai multe
tipuri de manifestare, în funcţie de obiectul lor, cele mai cunoscute fiind strategiile de alianţă şi cele de
externalizare.

a) Strategiile de alianţă
Astfel de strategii se construiesc în jurul unor reţele ce pot fi considerate „voluntare”. Aceste reţele, prin
modul lor de funcţionare, permit atingerea unor performanţe pe care întreprinderile aderente n-ar putea să le obţină
singure. Asemenea practici, ale strategiilor de alianţă, sunt utilizate atât de către marile, cât şi de micile
întreprinderi şi sunt foarte bine dezvoltate în domeniul turismului, cunoscând numeroase variante contractuale.
Astfel, sunt bine cunoscute alianţele dintre companiile aeriene, în vederea aplicării reţelelor globale de
distribuţie a serviciilor (RGDS), cum ar fi: alianţa dintre Air France, Iberia, Lufthansa şi Continental Airlines,
pentru crearea RGDS Amadeus-System One.

1
Balfet, Michel, „Macrosegmentation et réseaux: évaluation des distances comportementales”, în Tourisme, nr. 5, Université Toulouse
2, Toulouse, 1997, pp. 138-165
36
 De asemenea, au fost realizate alianţe între companii aeriene, în vederea partajării codurilor de zbor şi
pentru continuitatea politicilor de fidelizare, aşa cum este cazul alianţei Skyteam, realizată între AéroMexico, Air
France, AirItalia, Czech Airlines (CSA), Delta Airlines, Korean Air şi KLM.

b) Strategiile de externalizare
Aceste strategii se referă la practicile contractuale, prin delegarea unei terţe întreprinderi, care să realizeze
o parte a procesului de elaborare a unui produs sau a prestării unui serviciu. Strategiile de externalizare pot să se
aplice şi pentru părţi importante ale sistemului productiv al unei întreprinderi, situaţie în care este vorba de o sub-
contractare. Într-un asemenea caz, interesul întreprinderii este de a trece asupra sub-contractantului o mare parte
a efectelor supra-activităţii sau sub-activităţii acelei întreprinderi, care practică o asemenea strategie. Sunt
cunoscute, astfel, situaţii ale unor tur-operatori care nu deţin companii aeriene proprii şi apelează la cele existente
pe piaţă. Întrucât aceste strategii se referă la un singur tip de cost, ele se mai numesc şi strategii de externalizare
a unui cost.
Şi în domeniul hotelier sunt cunoscute exemple de externalizări. Astfel, în cazul hotelurilor Formula 1,
aparţinând grupului Accor, serviciul de curăţenie în camere şi în spaţiile comune ale hotelurilor este încredinţat,
adeseori, unei întreprinderi specializate în servicii de curăţenie şi igienizare.
Creativitatea managerială generează, în permanenţă, noi strategii, datorate schimbărilor rapide ale
comportamentului clienţilor1 şi ale pieţelor.
Modelele strategice prezentate mai sus nu trebuie să fie considerate ca exclusive, ci doar exemplificative.
De fapt, marketingul strategic combină, adesea, mai multe direcţii2 de urmat: alegerea strategică poate să fie, de
exemplu, defensivă, faţă de anumiţi concurenţi şi relaţională, faţă de alţii.

2.3.6.5. Strategii ale întreprinderii în

raport cu poziţionarea de pe piaţă

Specialiştii în marketing consideră3 că poziţionarea pe piaţă reprezintă „cheia de boltă” a strategiei de

marketing.
Poziţionarea reprezintă, astfel, „imaginea, personalitatea identitatea pe care o întreprindere doreşte ca un
produs al acesteia să o ofere consumatorului, în cadrul universului concurenţial”.
Alegerea poziţionării are o importanţă fundamentală, deoarece fiecare variabilă a planului mix-ului de
marketing trebuie să fie adaptată în funcţie de personalitatea pe care se intenţionează să-i fie oferită unui produs.
Această poziţionare se poate baza pe caracteristicile intrinseci ale produsului sau pe noţiuni mai subiective.
Un exemplu de poziţionare în domeniul hotelier este al lanţului Formula 1, aparţinând grupului francez
ACCOR, care îşi propune oferirea unui serviciu minimal, la preţuri foarte scăzute, cu hoteluri situate de-a lungul
marilor axe rutiere şi cu prestaţii adresate, în principal, călătorilor automobilişti, care au la dispoziţie un buget
redus.
Pe de altă parte, Novotel, lanţ hotelier aparţinând aceluiaşi grup (ACCOR), cuprinde hoteluri de trei stele,
ce vizează, în special, o clientelă de afaceri şi servicii turistice pentru clienţi cu venituri mai mari.
În funcţie de ţinta aleasă şi de concurenţă pot fi evidenţiate4 patru opţiuni strategice ale întreprinderii:
strategia concurenţială, cea intensivă, cea extensivă şi cea de fidelizare.

1) Strategia concurenţială
Este cea prin care întreprinderea se străduieşte să câştige, în detrimentul principalilor săi concurenţi, cote
cât mai importante din piaţă. Astfel, se pot distinge mai multe niveluri ale concurenţei:

1
Cova, V., Cova, B., Réponses marketing aux évolutions récentes des consummateurs, Dunod, Paris, 2001
2
Lozato-Giotart, Jean-Pierre, Balfet, Michel, op. cit., p. 278
3
Van der Yeught, Corinne, op. cit., p. 36
4
Idem, p. 36 şi 38
37
 a) – concurenţii direcţi, care vând produse similare, aproape identice cu ale întreprinderii respective. De
exemplu, lanţurile de restaurante McDonald’s şi Quick sunt doi dintre cei mai importanţi concurenţi pe piaţa
vânzării de hamburgeri.
b) – concurenţii indirecţi, care vând produse diferite, dar respectivele produse corespund aceloraşi nevoi.
De exemplu, o linie de cale ferată rapidă (cum este T.G.V.-ul, trenul de mare viteză) reprezintă un concurent
indirect al companiilor aeriene de transport al pasagerilor.
c) – concurenţii interni ai aceluiaşi grup, caz în care se vorbeşte de o adevărată „canibalizare”. De
exemplu, un hotel din lanţul Ibis şi un altul, aparţinând lanţului Novotel se pot „canibaliza” reciproc, dacă sunt
situate unul în apropierea celuilalt (adică îşi pot „fura” reciproc o parte dintre potenţialii clienţi).
Strategia concurenţială se impune a fi aplicată în condiţiile în care piaţa este saturată, iar concurenţa este
foarte puternică. Singura şansă de a pătrunde şi de a răzbi pe o asemenea piaţă este poluarea unei părţi din cota
de piaţă a concurenţilor, respectiv din cifra de afaceri.
Această opţiune strategică este pe deplin justificată, adeseori, în cazul unor mari oraşe vest-europene, unde
pieţele din domeniul hotelier şi al restaurantelor de lanţ sunt din ce în ce mai saturate.

2) Strategia intensivă
În cazul unei strategii intensive, întreprinderea se străduieşte să obţină, din partea consumatorilor actuali,
un consum sporit al produselor sale, respectiv să crească cererea existentă la un moment dat, oferindu-li-se
clienţilor noi ocazii de a consuma produsele.
Această strategie se justifică în situaţia în care piaţa este saturată, concurenţa este puternică şi poate fi
propusă consumatorului o nouă utilizare a produselor.
Un exemplu elocvent, din domeniul restaurantelor de lanţ cu servire rapidă este propunerea lanţului
McDonald’s de oferire a micului dejun şi a saloanelor pentru ceai, în cadrul unităţilor aparţinând lanţului. Din
domeniul hotelier, un exemplu asemănător este cel al multor hoteluri de lanţ, care oferă servicii de organizare a
diferitelor reuniuni, de tipul congreselor, seminarilor, etc.

3) Strategia extensivă
Aceasta se referă la situaţiile în care întreprinderea se adresează non-consumatorilor relativi ai unui
produs, respectiv acelor persoane care nu consumă, încă, acel produs, dar care ar putea deveni, în viitor,
consumatori ai produsului.
Non-consumatorii relativi sunt persoane care nu au nici un motiv major pentru a nu consuma produsul,
dar care nu îl cunosc, însă ori care s-au obişnuit să consume un alt produs.
În acest caz, se încearcă obţinerea unei creşteri a cererii globale pentru produsul respectiv, adresându-se
consumatorilor potenţiali.
De exemplu, lanţul McDonald’s, prin numeroase acţiuni publicitare, se adresează persoanelor de vârsta a
treia, care au o putere de cumpărare ridicată.

4) Strategia de fidelizare
Această strategie constă în concentrarea eforturilor asupra clientelei actuale, în vederea fidelizării acesteia.
S-a constatat că, în general, cheltuielile efectuate de întreprindere pentru păstrarea actualei clientele sunt mult mai
reduse decât cele aferente eforturilor de a „cuceri” noi clienţi. De altfel, în marketing, se spune că un client
satisfăcut aduce, în medie, alţi 4 noi clienţi, pentru o întreprindere (sau unitate a acesteia), în timp ce un client
nemulţumit riscă să determine pierderea altor 10 clienţi. Nimeni nu poate să cuantifice, însă, în mod exact, aceste
cifre, dar ele oferă o indicaţie preţioasă asupra importanţei mesajului transmis pe cale orală, privind satisfacţia
clienţilor.
În general, în domeniul restaurantelor, de exemplu, managerii sunt conştienţi de acest parametru şi se
străduiesc să-şi satisfacă, în condiţii cât mai bune, clienţii, pentru a putea beneficia, astfel, de o asemenea
publicitate pozitivă şi gratuită.
Principalele instrumente utilizate în cazul unei strategii de fidelizare sunt1 următoarele:

1
Idem, p. 38
38
 Cadoul comercial – respectiv oferirea unui aperitiv, a unei cafele, a unui joc pentru un copil, etc.
 Cardul de fidelitate – respectiv oferirea unor servicii sau produse gratuite după acumularea unui număr de
puncte, ca urmare a utilizării serviciilor prestate de o întreprindere.
 Clubul clienţilor şi cardul de plată privat, atunci când clienţii, care aderă la Club ori sunt posesori ai cardului,
beneficiază de anumite avantaje specifice. De exemplu, cardul „Multiplayers”, al grupului CHOICE sau
cardul „Compliment”, al grupului ACCOR.
 Serviciul pentru consumatori, care îi informează pe clienţi şi preia eventualele reclamaţii ale acestora.

2.3.6.6. Opţiuni strategice ale întreprinderii,

bazate pe o anumită poziţie concurenţială

Atunci când mai multe întreprinderi concurente îşi desfăşoară activitatea pe aceeaşi piaţă, acestea pot fi
tentate să se definească unele faţă de celelalte. Din acest punct de vedre, pot exista1 trei categorii de poziţii pe
care o întreprindere le poate ocupa pe o piaţă dată:
- poziţia de lider;
- poziţia de challenger (de candidat la titlul de lider, de provocator al liderului);
- poziţia de urmăritor.

a) Strategia poziţionării ca lider

Liderul este o întreprindere care, în general, a ştiut să inoveze şi care, datorită acestui fapt, deţine o poziţie
dominantă pe piaţa unde acţionează.
În afara unor cazuri particulare, în care liderul beneficiază de o poziţie de monopol, datorată statutului său
legal (situaţie pe cale să dispară, urmare a efectelor demonopolizării şi a schimbărilor în legislaţiile majorităţii
statelor), liderul trebuie să facă eforturi pentru a evita să piardă poziţia deţinută.
Astfel, întreprinderea respectivă, are la îndemână diferite opţiuni strategice (deja menţionate la
subcapitolul 2.1.4.2.), cum ar fi strategia intensivă sau extensivă, precum şi alegerea unor strategii bazate pe o
variabilă a planului mix-ului de marketing (inovare, menţinerea unei puternice presiuni publicitare etc.)
Exemple de nume celebre ale unor întreprinderi-lider, pe pieţele respective sunt: Coca-Cola, McDonald’s,
ACCOR, etc.

b) Strategia poziţionării ca challenger

Challenger-ul (candidatul la titlul de lider), după cum îl indică şi numele, lansează o provocare perpetuă
liderului, în umbra căruia rămâne, asumându-şi astfel, mai puţine riscuri.
Pentru a-şi îmbunătăţi poziţia, challenger-ul poate adopta o strategie concurenţială, în vederea câştigării
unei cote suplimentare din piaţă, fie din cota deţinută de lider, fie din cotele celorlalte întreprinderi, cu prevederi
mai mici din piaţa respectivă.
Atacul asupra liderului este, însă, foarte dificil de realizat, mai ales dacă acesta rămâne vigilent şi
utilizează cele mai puternice mijloace de comunicare în masă, pentru a-şi întări notorietatea şi imaginea sa de
marcă. Exemple de companii considerate challenger: Pepsi Cola, faţă de Coca-Cola, Quick, faţă de McDonald’s,
grupul Overture, faţă de ACCOR etc.

c) Strategia de urmăritor
Pe o piaţă în care un lider şi un candidat la titlul de lider îşi împart cea mai mare parte a pieţei, rămâne
puţin loc pentru firmele mai mici sau mai puţin cunoscute. Acestea vor fi tentate, în asemenea condiţii, să-şi
fidelizeze clientela proprie şi/sau să se concentreze pe segmentele de piaţă lăsate libere de către lider şi challenger.
Urmăritorul se caracterizează prin dorinţa sa de a-i imita pe primii clasaţi pe piaţa dată.
Într-un capitol distict, sunt prezentate mai multe tipuri de politici şi strategii pe care o organizaţie din
domeniul turismului o poate adopta, în funcţie de cele patru elemente „clasice” ale mixului de marketing.

1
Idem, p. 40
39
 Capitolul 3

ROLUL ŞI FUNCŢIILE STATULUI ÎN POLITICA TURISTICĂ

Turismul este un fenomen al societăţii contemporane, cu efecte ce nu pot fi neglijate, pe plan naţional şi
internaţional. Pentru multe ţări, turismul reprezintă o adevărată pârghie de dezvoltare economică. Din acest motiv,
statul organizează administrarea turismului, la nivel naţional şi regional, dezvoltă campanii de promovare etc.,
acestea fiind acţiuni ce fac parte integrantă a politicilor turismului.

3.1. Rolul statului în economie

Diferitele curente ale gândirii economice sunt contradictorii, în privinţa rolului pe care ar trebui să îl joace
statul în activitatea economică a unei ţări.
Începând din anii 1990, influenţa curentului liberal s-a făcut resimţită mai mult în gândirea economică
europeană, susţinându-se o intervenţie tot mai redusă a statului, îndeosebi odată cu extinderea Uniunii Europene.
Astfel, au fost aplicate politici de dereglementare şi de privatizare, menite să lase un rol tot mai important
mecanismelor pieţei.
În privinţa rolului statului în economie există două mari curente de gândire economică: viziunea liberală
şi cea keynesistă1.

 Viziunea liberală
Conform acestei viziuni, rolul statului este diminuat la minimum, deoarece orice intervenţie din partea
acestuia în economie este ineficace şi chiar poate produce prejudicii. Piaţa trebuie să se autoregleze, trebuie lăsat
liber jocul concurenţei între ofertă şi cerere, urmând ca preţurile să se stabilească în mod liber.
Acţiunea statului se limitează, în aceste condiţii, la garantarea bunei funcţionări a pieţei şi, în consecinţă,
el trebuie să asigure funcţiile tradiţionale, de apărare, ordine internă şi justiţie. Rolul statului ar trebui să fie neutru,
pentru politica bugetară. Este vorba despre aşa-numitul „stat-jandarm”.

 Viziunea keynesistă
Economia capitalistă nu poate, întotdeauna, să se autoregleze. De aceea, statul trebuie să intervină,
acţionând, în special, asupra cererii globale, prin intermediul bugetului de stat. Politica bugetară va juca, potrivit
acestei viziuni, un rol important în economie. În situaţii de recesiune, pentru relansarea cererii efective, statul
poate să recurgă şi chiar recurge, frecvent, la un anumit deficit bugetar. Astfel, statul va spori cheltuielile publice,
fără a reduce cererea din partea gospodăriilor (a populaţiei) şi a întreprinderilor. În acest caz, deficitul va fi doar
temporar, pentru că va fi absorbit prin încasările suplimentare, pe termen scurt. Creşterea cheltuielilor bugetare
va induce, astfel, o creştere a producţiei naţionale, cât şi o creştere a cererii.
Repartiţia primară a veniturilor fiind inegală, statul va căuta să reducă această inegalitate, distribuind aşa-
numitele venituri de substituţie. Ţinând seama de înclinaţia marginală pentru consum, distribuţia veniturilor
suplimentare va determina o cerere suplimentară şi, deci, o producţie suplimentară pentru acoperirea acestei
cereri. Este vorba, în acest caz, de „statul providenţial”.

3.2. Mijloacele de acţiune şi limitele intervenţiei statului

Pornind de la premiza că orice activitate a statului are ca scop satisfacerea intereselor colective, se poate
aprecia2 că acţiunea statului se poate realiza prin intermediul unor procese de reglementare, bugetare şi tarifare,

1
Dubois, Annie, Economie du tourisme, Editions Castella, Paris, 2005, pp. 78-79
2
Durand, Huguette, Gouirand, P., Spindler, J., Economie et politique du tourisme, Libraire générale de droit et de jurisprudence,
E.J.A., Paris, 1994, pp. 14-15
40
 precum şi prin producţia unor bunuri şi servicii, prin afectarea unor resurse ale statului pentru producerea
acestora.
Pentru a-şi atinge obiectivele stabilite în vederea intervenţiei sale în economie, statul are la îndemână, în
principal, următoarele categorii de mijloace:

1. Repartiţia resurselor
Într-o situaţie de concurenţă pură şi perfectă, jocul pieţei nu reuşeşte să realizeze o repartiţie eficace şi
completă a resurselor. Atunci, statul va interveni, preluând sarcina satisfacerii nevoilor publice (de apărare,
justiţie, educaţie, etc.).

2. Redistribuirea veniturilor
Modificând repartiţia veniturilor, prin transferuri între persoane şi grupuri sociale şi corectând, astfel,
inegalităţile provenind din piaţă, statul îşi va asuma unele riscuri pe care indivizii, membrii societăţii, nu şi le pot
asuma singuri (îmbolnăvire, îmbătrânire, şomaj, etc.). Această activitate a statului, caracterizată, în domeniul
turismului, prin obiective precum dreptul la vacanţe pentru toţi, reducerea discriminărilor voluntare sau implicite,
legate de distribuirea veniturilor sau de diferite categorii socio-profesionale şi, într-o manieră mai generală, prin
susţinerea „turismului social”, care face parte din politicile de reducere a inegalităţilor.

3. Reglarea activităţii economice

În măsura în care auto-reglarea pieţei nu se realizează, statul caută să menţină marile echilibre economice,
prin diferitele politici pe care le adoptă.
Reglarea activităţii economice se concretizează în încercarea de atenuare a influenţei factorilor
conjuncturali ce afectează producţia, consumul, nivelul preţurilor etc. În acest sens, ca şi oricare alt sector al
economiei, turismul poate fi susţinut şi încurajat prin acţiuni de politică generală, scopurile urmărite putând viza,
de asemenea, crearea unui climat favorabil investiţiilor întreprinzătorilor, creării de noi locuri de muncă, toate
acestea fiind indispensabile pentru crearea unui context propice consumului de produse turistice, respectiv pentru
impulsionarea cererii turistice.

Limitele intervenţiei statului

Intervenţia statului în economie trebuie să se încadreze, însă, între anumite limite. Astfel, criza din anii
1970 a coincis cu revizuirea profundă a concepţiilor statelor faţă de pierderile de eficacitate şi a instrumentelor
utilizate, care nu mai pot împiedica creşterea şomajului şi încetinirea creşterii economice.
Politicile de tip keynesist şi modelul statului intervenţionist sunt profund criticate de economiştii liberali
(care accentuează superioritatea mecanismelor de piaţă şi carenţele statului). În acelaşi timp, mondializarea
economiei pune problema eficacităţii politicilor economice naţionale1.
Practic, constrângerile privind mediul economic internaţional, în special cel din Europa, s-au amplificat.
Corelarea politicii bugetare a statelor naţionale, membre ale Uniunii Europene, cu politica bugetară, la nivelul
comunitar este recunoscută, deja, ca o necesitate. Odată cu semnarea, în anul 1991, a Tratatului de la Maastricht,
UE a impus marje de manevră foarte limitate ţărilor semnatare, în special pe cea de menţinere a deficitului public
sub limita de 3% din PIB.
Pe de altă parte, politica monetară dusă de Banca Centrală Europeană se concentrează pe ţinerea sub
control a inflaţiei, pentru a putea menţine marile echilibre macroeconomice. Dar, în perioadele în care a avut loc
aprecierea monedei euro faţă de dolarul american, inerţia politicilor economice a dus la pierderi însemnate pentru
ţările membre ale UE. O creştere a puterii monedei unice europene încetineşte creşterea economică europeană, în
principal, datorită scăderii exporturilor.

1
Dubois, Annie, op. cit., p. 82
41
 3.3. Sectorul public şi cel privat în domeniul turismului

Cea mai importantă parte a activităţilor din domeniul turismului sunt desfăşurate de entităţi aparţinând
sectorului privat, care creează şi comercializează produsele turistice destinate consumatorilor – turişti şi realizează
prestările de servicii (de transport, cazare, masă, agrement, tratament balnear etc.) pentru turişti.
Pe de altă parte, sectorul public, reprezentat, în principal, de guvern, la nivel central şi de autorităţile
administraţiei publice, la nivel teritorial (regional, judeţean şi local), care creează cadrul legal şi organizatoric în
limitele căruia să poată funcţiona unităţile prestatoare de servicii turistice. Prin intervenţia sa, statul contribuie la
crearea de noi locuri de muncă, dar şi la venituri suplimentare pentru bugetul central şi cele locale.
Organizaţiile din turism, publice şi private, pot fi clasificate după următoarele criterii1 :

 Geografic, criteriu conform căruia există următoarele tipuri de organizaţii :

- internaţionale ;
- regionale ;
- naţionale ;
- provinciale (statale, în cazul statelor federale);
- locale.
 Al proprietăţii, din acest punct de vedere existând 3 tipuri de organizaţii:
- guvernamentale ;
- cvasi-guvernamentale ;
- private.
 Al funcţiei pe care o îndeplinesc sau după tipul organizaţiei, criteriu după care deosebim organizaţii :
- de reglementare ;
- de cercetare ;
- de consultanţă ;
- de dezvoltare ;
- de promovare ;
- de educaţie şi formare profesională.
 Al sectorului turistic, în cadrul căruia îşi desfăşoară activitatea, din acest punct de vedere existând
următoarele tipuri de organizaţii :
- din domeniul transporturilor ;
- tur-operatori şi agenţii de turism detailiste;
- din domeniul cazării turistice;
- din domeniul alimentaţiei publice;
- din domeniul agrementului etc.
 Al motivaţiei pentru care au fost create, criteriu conform căruia există două categorii de organizaţii:
- non-profit;
- de tip economic (profitabile).

Dintre toate aceste categorii de organizaţii, în continuare va fi prezentată, pe scurt, activitatea principalilor
operatori din sectorul privat şi, mai pe larg, rolul şi funcţiile sectorului public în turism.

3.3.1. Sectorul privat în turism

Multitudinea de servicii ce concură la asigurarea ofertei specifice, adresată turiştilor determină contribuţia
unui număr mare de operatori economici implicaţi în derularea acestor diverse activităţi. Unii dintre aceştia
prestează, în mod direct, servicii turistice, iar cea mai mare parte a lor sunt agenţi economici privaţi. Pe lângă
aceştia, există numeroşi agenţi economici care îşi desfăşoară activitatea în alte ramuri, care concură însă la buna

1
*** International Tourism: A Global Perspective, Madrid, 1997, p. 17
42
desfăşurare a activităţilor turistice, dar şi o serie de organizaţii, locale, naţionale sau internaţionale, care joacă un
rol important în dezvoltarea şi promovarea turismului.
Principalul obiectiv al agenţilor economici din sectorul privat îl constituie obţinerea de profit, indiferent
că este vorba de persoane fizice autorizate, de întreprinderi mici şi mijlocii sau de mari companii, unele dintre
acestea acţionând pe teritoriul unui număr mare de ţări. Peste tot, în lume, ponderea (ca număr) o au micile
întreprinderi, dar puterea economică o au marile companii. Între unităţile şi operatorii mici, pe de o parte şi cei
mari, pe de altă parte, există relaţii de cooperare.
În ultimele decenii, a crescut numărul operaţiunilor de concentrare în industria turismului, atât sub forma
integrărilor pe orizontală, cât şi a celor pe verticală.

 Integrarea pe orizontală presupune expansiunea unor firme în cadrul aceluiaşi sector al industriei în
acelaşi stadiu al procesului de producţie sau pe aceeaşi treaptă a lanţului de distribuţie: producţia şi
comercializarea voiajelor, transport, hotelărie, restaurante etc. Lanţurile hoteliere integrate au ajuns, astfel,
să deţină peste 25% din totalul capacităţilor de cazare (iar în multe ţări, chiar peste 50% aşa cum este cazul
Franţei)1.
 Integrarea pe verticală reuneşte, în cadrul aceluiaşi grup, întreprinderi ce acţionează în diverse stadii ale
producţiei turistice sau pe diferite trepte ale lanţului de distribuţie, aflându-se, de regulă, într-o relaţie de
complementaritate. Astfel, concentrarea pe verticală se poate realiza fie în amonte, când, de exemplu, un
lanţ hotelier îşi crează propria reţea de agenţii de voiaj şi propria campanie de transport (aerian, de
autocare), fie în aval, când o companie de transport îşi achiziţionează propria reţea de unităţi de cazare
(hoteluri sau lanţuri hoteliere) sau în ambele sensuri (adică atât în amonte, cât şi în aval).

Integrarea verticală a fost evidentă în special în industria voiajelor, sub forma pachetelor de servicii oferite.
Astfel, tur-operatorii mari au încercat să menţină preţurile la un nivel scăzut, să asigure accesul la un număr mare
de destinaţii şi să menţină un anumit control al calităţii serviciilor, prin implicarea progresivă în toate sectoarele
şi stadiile, pornind de la cererea turistică, trecând prin sectorul transporturilor (în special al celor aeriene), până
la destinaţii (deţinerea sau controlul hotelurilor). Apariţia şi extinderea voiajelor forfetare (a pachetelor de tip
Inclusive-Tour), ratele profiturilor au devenit mai mici, iar supravieţuirea pe piaţă a început să depindă, tot mai
mult, de existenţa unui trafic turistic pe o scară mai mare2.
Concentrările pot să ia şi forma conglomeratelor, care se realizează prin fuziunea (absorbţii, achiziţii)
unor întreprinderi cu activitate ce nu este complementară sau înrudită.
Integrarea poate continua, până se ajunge la punctul în care corporaţiile îşi extind activitatea într-un număr,
considerat suficient, de ţări, astfel încât operaţiunile lor să devină multinaţionale sau transnaţionale.
Există şi limite ale integrării, în special în turism, care este o industrie a serviciilor. De exemplu, cererea
pentru turism nu este suficient de uniformă, astfel încât o strategie de standardizare a hotelurilor să-i mulţumească
pe toţi turiştii, ci dimpotrivă, are loc o creştere a cererii pentru oferte diversificate, chiar personalizate, iar
întreprinderile mici şi mijlocii sunt mai flexibile şi pot oferi, mai uşor, asemenea produse, mai diversificate.

3.3.2. Sectorul public şi politicile în turism

Termenul de « sector public » se referă, în sens larg, la toate organismele statului, atât cele centrale, cât
şi administraţiile regionale şi locale. Sunt utilizaţi o serie de alţi termeni, asociaţi conceptului de sector public:
servicii publice, administraţie publică, guvern sau stat.
Alocarea puterii formale şi a resurselor necesare unor agenţii publice este reglementată printr-un sistem
complex de legi, convenţii şi instituţii. Preocupările acestor agenţii publice s-au extins de-a lungul timpului, odată
cu sporirea sarcinilor guvernamentale. Turismul se numără printre acele domenii în care implicarea statului a
crescut, în ultimii ani, chiar dacă, în unele state cu economie dezvoltată, se poate constata o tendinţă de
dezangajare treptată a sa, în privinţa implicării în politicile turistice.

1
Minciu, Rodica, op. cit. (2005), p. 109
2
Stănciulescu, Gabriela, Jugănaru, I.-D., Animaţia şi animatorul în turism, Editura Uranus, Bucureşti, 2006, p. 29
43
 Politica publică reprezintă esenţa activităţii guvernamentale. Realizarea politicii publice, inclusiv cea din
turism, reprezintă, în primul rând, o activitate politică. Pe de altă parte, politica publică este influenţată de
caracteristicile economice, sociale şi culturale ale societăţii, precum şi de structurile formale ale acesteia şi de
structurile formale ale guvernului1.
Deşi există diferenţe importante între politicile din turism aplicate în diferitele ţări ale lumii, pot fi
identificate, totuşi, câteva trăsături comune ale acestora. Astfel, politicile turismului internaţional în rândul ţărilor
dezvoltate ar putea fi împărţite în patru etape distincte (vezi tabelul nr. 3.1).

Tabelul nr. 3.1. :Politicile internaţionale în turism, din anul 1945 şi până în prezent

Perioada Caracteristici
1945-1955 Desfiinţarea sau îmbunătăţirea unor reglementări privind vama,
poliţia, moneda naţională, sănătatea, în perioada de după cel de-
al doilea Război Mondial
1955-1970 Implicarea guvernului în marketingul turismului, în scopul
creşterii încasărilor potenţiale
1970-1985 Implicarea guvernului în realizarea infrastructurii turistice şi
utilizarea turismului ca instrument de dezvoltare regională
1985-prezent Utilizarea continuă a turismului ca instrument de dezvoltare
regională, fiind acordată o atenţie sporită problemelor de mediu,
limitării implicării directe a guvernului în formarea
infrastructurii turistice şi accentul pus pe dezvoltarea
parteneriatului public – privat şi pe autoreglementarea industriei
Sfârşitul anilor 1990- Pe lângă trăsăturile perioadei 1985 - până în prezent, începând
prezent din anii ’90 ne aflăm într-un stadiu al politicii turismului
internaţional marcat de normative şi întelegeri internaţionale
referitoare la mediu, la comerţul cu mărfuri şi servicii la investiţii
şi la transportul de persoane
Surse : OECD, Government Policy in the Development of Tourism, Paris, 1994;
Hall, C.M., Tourism Planning: Policies, Process and Relationships, Prentice Hill, Harlow, 2000 şi Hall,
C.M. and Jenkis, J., Tourism and Public Policy, Routlege, Londra, 1995.

Implicarea directă a guvernului, reglementarea politicilor de mediu şi de marketing, în turism, prezintă o

importanţă deosebită în dezvoltarea regională, deşi implicarea directă a guvernului în infrastructura turistică s-a
diminuat foarte mult, în ultima perioadă, punându-se accentul mai mult pe dezvoltarea parteneriatelor de tip
public-privat şi pe auto-reglementarea industriei turismului.
Guvernele din întreaga lume, indiferent de ideologia lor, consideră turismul ca fiind un fenomen pozitiv,
majoritatea politicilor fiind destinate dezvoltării acestei industrii. Deşi turismul este privit, adeseori (pe bună
dreptate), ca un sector cvasiprivat de activitate, agenţiile guvernamentale, ca şi administraţiile publice regionale
şi locale, au utilizat turismul, tot mai mult, ca pe un instrument de dezvoltare regională, îndeosebi în zonele cu
şomaj ridicat şi în zonele defavorizate, din punct de vedere economic.
Astfel, guvernele crează climatul economic favorabil dezvoltării industriei turismului, asigură
infrastructura generală necesară şi cadrul educaţional pentru pregătirea forţei de muncă în turism, stabilesc cadrul
normativ în limitele căruia să îşi desfăşoare activităţile operatorii economici şi au un rol activ în marketing şi în
promovarea turistică, în special.
Fiecare guvern trebuie să-şi conceapă propria politică, în domeniul turismului, atât la nivel naţional, cât şi
pe plan regional. Adoptarea unei filozofii de tip „laisser faire” şi neimplicarea guvernului înseamnă, de fapt,
favorizarea unui climat nefavorabil în relaţiile dintre gazde (prestatorii de servicii turistice) şi oaspeţi (turişti),

1
Hall, C.M., „The role of government in the management of tourism: the public sector and tourism policies” în The Management of
Tourism, Sage Publications, editată de Lesley Pender şi Richard Sharpley, Londra, 2005, p. 218
44
precum şi un lobby anti-turism. Numai turiştii extrem de hotărâţi şi aventurierii vor vizita locuri unde ştiu că ar
putea să nu fie bine primiţi şi unde nu se vor afla în siguranţă.
Sectorul public este implicat în turism, în mod direct sau indirect, din diferite considerente: economice,
social-culturale, politice, fiscale, de mediu etc. Principalele considerente economice ale implicării sectorului
public în turism sunt1 următoarele:
- crearea de noi locuri de muncă;
- dezvoltarea regională;
- diversificarea economică;
- creşterea veniturilor statului şi ale populaţiei;
- îmbunătăţirea balanţei de plăţi;
- stimularea investiţiilor.
La acestea, se adaugă o serie de consideraţii sociale, nu mai puţin importante. Astfel, în multe ţări europene
politicile privind „turismul social” au ca obiectiv asigurarea dreptului la vacanţă pentru toţi cetăţenii, fiind
sprijinite acele categorii sociale mai defavorizate.
De asemenea, statul are responsabilitatea generală în protejarea bunăstării economice şi sociale a
cetăţenilor săi, prin reglementări privind sănătatea şi protecţia consumatorului, precum şi prin măsuri ce vizează
minimizarea impactului social negativ al dezvoltării turismului. Pe de altă parte, statul joacă un rol important în
promovarea valorilor culturale şi un rol de arbitru, în modul de valorificare a resurselor (materiale, naturale,
financiare).
Un rol important îi revine sectorului public şi în protejarea şi conservarea mediului, atât a celui fizic
(natural), cât şi a celui cultural.
Chiar şi cele mai atractive destinaţii turistice nu au valoare de piaţă decât în cazul existenţei unui cadru
legal de organizare şi funcţionare a industriei turistice naţionale, precum şi a condiţiilor adecvate (infrastructură
de acces, infrastructură specific turistică) pentru a răspunde, în mod adecvat, cererii turistice interne şi
internaţionale pentru respectivele destinaţii2.
Necesitatea sporirii intervenţiei statului în domeniul turismului este dată de provocările concurenţei
internaţionale, de interesele naţionale şi de trăsăturile specifice ale industriei turismului, ca ramură integrată a
economiei. În plus, imaginea unei ţări se confundă, adeseori, cu imaginea acesteia, ca destinaţie turistică, motiv
pentru care statul este interesat să realizeze un mediu atractiv în jurul industriei turistice, atât pentru vizitatori, cât
şi pentru investitori şi parteneri de afaceri străini ai întreprinzătorilor autohtoni.
Pe de altă parte, statul este pus, frecvent, în situaţia de a concilia interesele, adeseori divergente, ale
mediului de afaceri, cu cele ale mediului social, natural, cultural sau politic, ce apar în procesul dezvoltării
turismului, la nivel naţional şi regional, iar statul, prin organismele sale centrale şi prin autorităţile publice locale,
trebuie să asigure această unitate şi coerenţă.
Un rol important îl are statul, prin organismele sale specializate, în culegerea, prelucrarea şi valorificarea
informaţiilor relevante privind activităţile turistice, necesare politicilor şi strategiilor de dezvoltare a turismului.
De asemenea, statul este şi principalul investitor în infrastructura generală necesară desfăşurării
activităţilor turistice.
Implicarea sectorului public în dezvoltarea turismului face parte integrantă a unei politici sau a unui
program mai larg de intervenţie. Gradul de extindere a intervenţiei publice variază, de la o ţară, la alta, implicarea
sectorului public fiind mai redusă, de regulă, în economiile liberale vestice, caracterizate de filozofia economiei
de piaţă libere, faţă de ţările în curs de dezvoltare, cu economii mai mult sau mai puţin centralizate3.

3.4. Rolurile şi funcţiile statului în turism

Statul îşi exercită rolurile şi funcţiile, în privinţa turismului, nu doar prin intermediul Autorităţilor
Naţionale pentru Turism şi prin autorităţile administraţiilor publice locale, ci şi prin alte ministere, agenţii

1
Idem, p. 31
2
Cristureanu, Cristiana, Strategii şi tranzacţii în turismul internaţional, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006, pp. 187-188
3
Stănciulescu, Gabriela şi Jugănaru, I.-D., op. cit. p. 32
45
guvernamentale şi alte instituţii care, prin atribuţiile lor, influenţează, într-o anumită măsură, buna dezvoltare a
activităţilor de turism într-o ţară dată.
Accepţiunea în care va fi utilizat, în continuare, termenul de „stat” înglobează întregul aparat prin
intermediul căruia, guvernul, ca putere executivă, îşi exercită puterea. El cuprinde politicienii aleşi, funcţionarii
publici, o serie de ministere, agenţii guvernamentale şi alte instituţii ale statului, precum şi numeroase
reglementări referitoare la funcţionarea acestora.

3.4.1. Repere istorice ale intervenţiei statului în turism

Se poate considera că începuturile intervenţiei statului în turism datează încă din antichitate, de exemplu,
atunci când guvernatorii adoptau legislaţia privind ordinea publică, luau decizii privind construirea de drumuri,
poduri sau porturi şi finanţau realizarea acestor obiective de infrastructură, stabileau regulile privind schimburile
comerciale şi chiar construiau vestitele „terme”, pentru a fi utilizate în scop balnear. Altfel spus, încă din acea
vreme, se asigura cadrul reglementărilor care să permită inclusiv derularea activităţilor turistice. Tot autorităţile
publice erau cele care construiau hanuri şi alte locuri de popas, de-a lungul drumurilor, pentru călătorii acelor
vremuri.
Amplificarea fluxurilor turistice, în perioada medievală, a impus o dezvoltare mai accentuată a căilor de
comunicaţii. Astfel, de la jumătatea secolului al XV-lea au început să fie utilizate trăsurile, pentru transportul
colectiv al călătorilor, iar în 1594 circulaţia acestora a fost reglementată, în Franţa, printr-un ordin regal1.
Apariţia şi utilizarea, pe scară tot mai largă, a motorului cu aburi, în special pe căile ferate, creşterea
gradului de urbanizare, industrializarea, ridicarea nivelului de educaţie şi creşterea dorinţei de a călători au
impulsionat, la începuturile perioadei capitalismului, dezvoltarea deplasărilor în scopuri turistice. Statele au
trebuit să reglementeze aspectele privind dezvoltarea infrastructurilor, circulaţia trenurilor şi a navelor maritime
de pasageri, fără a exista, încă, preocupări ale puterii publice pentru prevenirea degradărilor şi distrugerilor
provocate mediului natural, prin construirea de căi ferate sau prin amenajarea de staţiuni turistice, aceste
preocupări fiind de dată mai recentă2.
Evenimente internaţionale de mare amploare, precum „Marea Expoziţie” de la Londra, din anul 1851, cea
de la Viena (1851) şi cele de la Paris (1878 şi 1889) sau reluarea organizării Jocurilor Olimpice (începând cu
Olimpiada de la Atena, din anul 1896) nu ar fi putut să aibă loc, în perioadele respective, fără o implicare deplină
a autorităţilor guvernamentale, iar aceste evenimente, precum şi altele, au condus la dezvoltarea unor importante
fluxuri internaţionale de turişti.
La începutul secolului XX au apărut şi primele organizaţii semioficiale şi oficiale pentru turism, mai întâi
în Noua Zeelandă, în 1901, când s-a înfiinţat un „Departament al Turismului şi Staţiunilor Balneare”, apoi în
Franţa, în 1914, când s-a organizat „Oficiul Naţional de Turism”, în Italia (1919), „Întreprinderea naţională pentru
industria turistică”, funcţionând, la începuturile sale, ca organizaţie semioficială, iar în Germania (1920) s-a
înfiinţat „Asociaţia intereselor Naţionale ale Turismului”.
În România, în anul 1926, avea să se înfiinţeze Oficiul Naţional de Turism, ca serviciu specializat, aflat
în subordinea Miniterului Sănătăţii, care avea sarcina de a coordona activitatea staţiunilor balneo-climaterice din
întreaga ţară.
După primul Război Mondial, principalele preocupări guvernamentale, legate de turism, au fost orientate
spre obţinerea de valută şi echilibrarea balanţei de plăţi, prin măsuri de promovare şi acordarea unor înlesniri
pentru turişti (reduceri ale tarifelor de transport pe calea ferată, bonuri mai ieftine, pentru benzină – turiştilor
automobilişti etc.).
Tot în perioada respectivă a început solicitarea paşapoartelor şi a vizelor, în deplasările internaţionale,
acestea devenind instrumente de politică protecţionistă, prin intermediul cărora se acorda prioritate turiştilor cu
venituri mai mari, limitându-se intrarea imigranţilor şi a turiştilor cu venituri mai mici. De asemenea, au fost

1
Cristureanu, Cristiana, Economia şi politica turismului internaţional, Editura Abeona, Bucureşti, 1992,
p. 15
2
Buruiană, Gianina, op. cit., pp. 88-90 şi 92
46
încheiate convenţii între state, pentru asigurarea, pe bază de reciprocitate, a vizelor de intrare şi chiar a scutirilor
de vize pentru cetăţenii acestora.
Legiferarea concediilor plătite, în Italia (în 1927), apoi în Germania (1934), Franţa şi Belgia (1936) sau
Anglia (1938) a avut o contribuţie importantă la stimularea cererii turistice.
Pe de altă parte, au început să aplice şi măsuri restrictive, cu efecte nefavorabile pentru turismul
internaţional, cum a fost măsura restricţionării scoaterii de valută din ţară, mai întâi în Germania, în anul 1931,
apoi şi în alte ţări europene.
După cel de al doilea Război Mondial a început o perioadă de dezvoltare importantă a circulaţiei turistice
în SUA, în timp ce guvernele europene erau preocupate să atragă, în ţările lor, cât mai mulţi turişti străini, în
special americani, pentru a obţine cât mai mulţi dolari, în vederea refacerii economiilor, distruse, în mare parte,
de război.
Dacă în perioada anilor 1945-1950 s-a pus accentul pe eliminarea reglementărilor care împiedicau
circulaţia turistică internaţională, ulterior, până în anii 1970 şi chiar 1980, guvernele au făcut eforturi mari în
promovarea turismului, în special pe plan internaţional. Abia în anii ’70 - ’80 ai secolului XX au început
preocupările sistematice ale guvernelor pentru studierea şi luarea de măsuri în vederea atenuării efectelor
negative, ecologice, sociale şi regionale, ale dezvoltării turismului.

3.4.2. Motivaţii ale intervenţiei statului în turism

În orice ţară a lumii, statul, prin instituţiile sale, se implică, într-o măsură mai mare sau mai mică, în
elaborarea politicii turistice, în adoptarea cadrului legal necesar, care să permită aplicarea politicilor turistice şi
buna desfăşurare a activităţilor turistice, precum şi controlul modului în care se aplică în practică strategiile menite
să ducă la îndeplinirea obiectivelor politicii turistice adoptate la nivel naţional, regional şi local.
Chiar şi cele mai atractive destinaţii turistice nu pot avea valoare pe piaţă decât în cazul existenţei unui
cadru legal de organizare şi funcţionare a industriei turistice naţionale, precum şi a condiţiilor adecvate
(infrastructură de acces, infrastructură turistică, personal calificat etc.) pentru a putea răspunde, în mod
corespunzător, cererii turistice pentru destinaţiile respective1.
Statul este şi va continua să rămână principalul proprietar şi finanţator al infrastructurii de bază, precum
şi un important furnizor al unor utilităţi publice (energie electrică, termică, apă şi canalizare, etc.), chiar dacă
tendinţa este de privatizare, treptată, a acestor servicii. Tot statul este proprietarul unor resurse esenţiale pentru
desfăşurarea activităţilor turistice, atât resurse naturale (teritoriu, ape, resurse minerale, inclusiv cele de interes
balnear etc.), dar şi resurse materiale, financiare şi umane.
Necesitatea sprijinirii intervenţiei statului în domeniul turismului este dată de provocările concurenţei
internaţionale acerbe, de interesele naţionale şi de trăsăturile specifice industriei turismului, ca ramură integrată
a economiei. În plus, imaginea unei ţări se confundă, adeseori, ca percepţie, cu imaginea acesteia, ca destinaţie
turistică, motiv pentru care statul este interesat să realizeze un mediu atractiv, în jurul industriei turistice, atât
pentru vizitatori, cât şi pentru investitori (autohtoni şi străini).
Statul este cel care trebuie să concilieze, atunci când este cazul, interesele, adeseori divergente, ale
mediului de afaceri, cu cele ale mediului social, natural, cultural sau politic, ce apar în desfăşurarea activităţilor
de turism. Dezvoltarea turismului trebuie să se bazeze pe o politică unitară, coerentă, atât la nivel naţional, cât şi
în plan regional, iar statul, prin organismele sale centrale şi prin autorităţile publice locale, trebuie să asigure
această unitate şi coerenţă.
Raţiunile ce impun intervenţia statului, în domeniul turismului, pot fi clasificate2 astfel:
a) raţiuni economice
b) raţiuni sociale
c) raţiuni politice
d) raţiuni de protecţie a mediului.

1
Cristureanu, Cristiana, Strategii şi tranzacţii în turismul internaţional, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006, pp. 187-188
2
Buruiană, Gianina, op. cit., pp. 95-100
47
 a) Raţiunile economice
Turismul generează venituri importante pentru economie, creează locuri de muncă, reprezintă un
instrument de dezvoltare economică locală sau regională, este o industrie de export şi poate fi o sursă importantă
de încasări valutare.
Considerentele economice ale implicării statului în turism pot fi considerate a fi, deci, următoarele1:
1. Îmbunătăţirea balanţei de plăţi;
2. Dezvoltarea regională;
3. Diversificarea economică;
4. Creşterea veniturilor populaţiei;
5. Creşterea veniturilor statului;
6. Crearea de noi locuri de muncă;
7. Stimularea investiţiilor neturistice.

O motivaţie economică importantă a susţinerii turismului de către stat o reprezintă atragerea de investiţii,
îndeosebi de la investitori străini. Investiţiile străine sunt importante, ele ridică standardele de calitate, aduc
tehnologii şi utilaje performante, de ultimă generaţie şi pot aduce pieţe noi pentru produsele turistice oferite.
Turismul poate fi privit şi ca instrument al politicii economice, deoarece dezvoltarea turismului necesită
şi alte investiţii semnificative de capital (aeroporturi, unităţi de cazare turistică şi de agrement), dar care sunt mai
puţin costisitoare decât investiţiile în unităţi productive (industriale).
De asemenea, turismul este considerat şi ca un important instrument al dezvoltării regionale, îndeosebi în
acele zone în care nu sunt condiţii favorabile pentru dezvoltarea industriei sau a agriculturii, dar există resurse
turistice importante.

b) Raţiunile sociale
Fiind un sector de activitate ce se bazează pe utilizarea unei forţe de muncă numeroase, turismul generează
un număr mare de locuri de muncă, directe şi indirecte, atât cu calificare superioară, cât şi pentru persoane cu
nivel mai redus de calificare, chiar dacă multe dintre aceste locuri de muncă sunt sezoniere.
Prin natura sa, turismul rezolvă şi alte probleme de natură socială, cum ar fi refacerea forţei de muncă şi
îmbunătăţirea stării de sănătate, prin practicarea unor forme ale turismului balneo-medical. Prin programe de
turism social, statul poate finanţa accesul la turism al unor categorii defavorizate, din punct de vedere economic,
ale populaţiei (bătrâni, copii, tineri etc.).
De asemenea, statului îi revine şi responsabilitatea generală de protejare a sănătăţii întregii populaţii,
inclusiv a turiştilor, precum şi sarcina protecţiei tuturor categoriilor de consumatori, incluzându-i şi pe turişti.
Totodată, statul joacă un rol important în promovarea valorilor culturale naţionale şi este un arbitru al
valorificării resurselor.

c) Raţiunile politice
Încurajarea deplasărilor turistice poate fi utilizată în scopuri politice, pentru îmbunătăţirea imaginii unui
regim politic. Astfel, de exemplu, guvernul spaniol a încurajat dezvoltarea turismului şi pentru a lărgi acceptarea
politică a regimului Franco, iar în Israel, dezvoltarea turismului a avut o contribuţie importantă la stimularea
simpatiei politice pentru această naţiune. Alte ţări consideră că beneficiile politice ale călătoriilor se pot dovedi
la fel de profitabile ca şi avantajele economice2.
Guvernele marxiste au privit turismul ca pe un instrument de propagandă a ideologiei lor. Turismul
receptor era foarte strict controlat, fiind admişi, iniţial, doar turiştii din „ţările socialiste prietene” şi care erau
îndrumaţi să viziteze doar anumite obiective, precum monumentele naţionale, muzee comemorative şi alte locuri
„model”, care constituiau mândria realizărilor regimului din ţara respectivă. În privinţa turismului emiţător, acesta

1
Stănciulescu, Gabriela şi Jugănaru, I.-D., Animaţia şi animatorul în turism, Editura Uranus, Bucureşti, 2006, p. 31
2
Idem, p. 32
48
era extrem de redus şi de strict controlat, în ţările respective fiind aproape cu desăvârşire interzise deplasările în
statele capitaliste.
În economiile capitaliste, accesul la turism şi la agrement este lăsat liber, pe piaţa turistică, iar în unele
ţări, la presiunile politice sau ale unor grupuri de interese, guvernele intervin în realizarea accesului către aceste
resurse, cu scopul de a mai atenua din inechităţile sociale1.
De altfel, concepţia politică de facilitare a accesului gratuit sau la preţuri subvenţionate, la o serie de
servicii culturale, sportive, inclusiv la servicii turistice, a determinat tendinţele neoliberaliste, de reducere a
intervenţiei publice în aceste domenii.

d) Raţiunile de protecţie a mediului

În ultimele decenii, guvernele multor state ale lumii au conştientizat necesitatea unei dezvoltări economice
durabile şi au început să conceapă şi să aplice strategii de dezvoltare durabile, la nivel naţional şi regional.
Rezolvarea problemelor de mediu reprezintă componenta fundamentală a dezvoltării durabile, iar turismul este
un sector pentru care mediul este esenţial, putând fi considerat principala sa „materie primă”.
Intervenţia statului este necesară pentru ca dezvoltarea turistică viitoare să aibă un impact minim asupra
mediului, dar şi pentru reducerea impactului negativ al actualelor fluxuri turistice, la locurile de destinaţie. Astfel,
o iniţiativă europeană, ce poate fi considerată benefică este cea privind acordarea „etichetei ecologice” mai multor
produse şi servicii, printre care şi turismul, respectiv unităţilor producătoare sau prestatoare care adoptă o serie
de măsuri ecologice, prin care se realizează protejarea mediului.
Turismul poate avea efecte negative nu doar asupra mediului natural, ci şi asupra celui cultural, asupra culturii şi
tradiţiilor comunităţilor locale din zonele de destinaţie turistică, iar statul trebuie să intervină pentru diminuarea
acestor efecte, în parteneriat cu autorităţile locale şi cu diferite organisme ale societăţii civile.

3.4.3.Principalele roluri şi funcţii ale statului în turism

Funcţiile statului influenţează turismul în proporţii diferite, de la o ţară, la alta. Gradul în care fiecare
funcţie în parte este legată de anumite politici în turism depinde de obiectivele specifice ale instituţiilor, grupurilor
de interese şi indivizilor implicaţi, precum şi de jurisdicţia aplicabilă politicii respective. Uneori, statul reuşeşte
să acţioneze ca un bun coordonator, dar frecvent, unele dintre deciziile sale pot produce confuzie pentru mulţi
dintre operatorii din turism. De exemplu, în timp ce o parte a unui guvern (anumite ministere) promovează
conservarea mediului într-o anumită zonă, o altă parte poate încerca să încurajeze dezvoltarea turismului de masă,
pentru a atrage investiţii şi a spori numărul locurilor de muncă.
Într-o anumită măsură, funcţiile statului influenţează dezvoltarea turismului. Guvernele creează cadrul de
desfăşurare a activităţii turistice, reglementând, de exemplu, ratele de schimb valutar, ratele dobânzilor şi
influenţând, astfel, încrederea investitorilor. De asemenea, guvernul asigură infrastructura generală şi necesarul
educaţional pentru turism, stabileşte cadrul legislativ şi normativ pentru desfăşurarea activităţii şi joacă un rol
activ în promovare şi marketing. În plus, turismul este atractiv pentru guverne, deoarece poate crea aparenţa
obţinerii unor rezultate pe termen scurt ale iniţiativelor politice, de exemplu, creşterea numărului de vizitatori
(turişti) şi crearea de noi locuri de muncă.
În general, statul îndeplineşte următoarele funcţii2:
- Iniţiator şi producător;
- Protector şi factor de sprijin;
- Autoritate de reglementare;
- Arbitru şi distribuitor de resurse;
- Organizator.
Fiecare dintre aceste funcţii afectează diferite aspecte (laturi) ale turismului, cum ar fi dezvoltarea,
marketingul, politica, planificarea şi dezvoltarea.

1
Shaw, Gareth, Williams M. Allan, Critical Issues in Tourism, Second Edition, Blackwell Publishers, 2002, p. 135
2
Davis, G., Wanna, J. Warhurst, J. şi Weller, P., Public Policy in Australia, Allan and Unwin, St. Leonards, 1993
49
 Conform altor opinii1, au fost identificate 7 funcţii (sau roluri) ale guvernului, legate de turism:
coordonarea, planificarea, legiferarea şi reglementarea, rolul de antreprenor (întreprinzător) şi de manager,
stimularea, rolul social al turismului şi rolul mai cuprinzător, de protector al interesului public.
Într-o altă abordare2, funcţiile statului, ale autorităţii naţionale pentru turism, dar şi ale celorlalte autorităţi
publice (regionale şi locale) sunt următoarele:
 Stabilirea politicii turistice, ca punct de plecare al implicării statului în turism, de stabilire a priorităţilor
de dezvoltare şi de susţinere, inclusiv financiară, a măsurilor menite să conducă la atingerea obiectivelor
fixate.
 Promovarea destinaţiilor turistice, considerată a fi cea mai importantă funcţie a statului, în turism,
incluzând cercetarea şi planificarea de marketing, activităţile comerciale şi cele de producere a unor
materiale promoţionale.
 Realizarea infrastructurii, prin realizarea proiectelor pentru infrastructura de acces (drumuri, căi ferate,
aeroporturi, porturi etc.) către destinaţiile turistice.
 Facilităţi acordate, inclusiv sub forma susţinerii financiare pentru funcţionarea unor atracţii turistice şi
înlesnirea vizitării acestora (muzee, case memoriale, castele, parcuri naţionale etc.).
 Asigurarea unor servicii de informare turistică, prin crearea şi finanţarea funcţionării centrelor de
informare turistică.
 Legislaţie şi reglementare, respectiv asigurarea tuturor reglementărilor (legi, hotărâri sau Ordonanţe ale
Guvernului, Ordine ale Miniştrilor, Regulamente etc.) ce privesc atât activităţile propriu-zise, din
domeniul turismului, cât şi alte domenii, ce au legătură cu turismul (sănătate publică, protecţia
consumatorului, siguranţă şi ordine publică etc.).
 Finanţare pentru dezvoltare, prin acordarea diferitelor stimulente pentru dezvoltarea turismului,
întreprinzătorilor din domeniu.
 Servicii de consultanţă şi clasificarea unităţilor prestatoare din turism, ca modalitate de creştere a
nivelului standardelor în industria turistică.

1) Coordonarea
Funcţia de coordonare se referă la relaţiile oficiale, instituţionalizate, existente între reţelele de organizaţii,
interese şi indivizi. Datorită naturii dispersate a turismului, în cadrul economiei şi a sistemului guvernamental,
coordonarea, în cazul turismului, are loc atât în plan orizontal, de exemplu între diferite agenţii guvernamentale
responsabile de diferite activităţi legate de turism, aflate la acelaşi nivel (naţional, regional sau local), cât şi între
diferitele niveluri ale administraţiei (de la cel naţional, până la cel regional, judeţean şi local).
Probabil că, dintre toate funcţiile guvernului, coordonarea poate fi considerată a fi cea mai importantă.
Implementarea cu succes a tuturor celorlalte roluri este, în linii mari, dependentă de abilitatea guvernului de a
coordona şi echilibra diferitele sale roluri, în procesul de dezvoltare a turismului.
Necesitatea unei strategii de coordonare a turismului a devenit un adevărat truism al marketingului, al
politicii şi planificării în turism.
Coordonarea se referă, în principal, la funcţionarea, în strânsă corelare, a diferitelor agenţii sau instituţii
cu atribuţii în domeniul turismului, pentru ca eforturile lor să fie coerente şi convergente. În statele federale,
precum Austria, Germania, SUA, Canada, India, coordonarea devine şi mai importantă (dar şi mai complicată),
datorită existenţei unor forţe politice puternice, atât la nivel naţional, cât şi la nivelul statelor componente.
Coordonarea se realizează în privinţa a două aspecte distincte: cel administrativ şi cel al politicilor.
Necesitatea coordonării administrative apare ca rezultat al acordului asupra dezideratelor obiectivelor şi politicilor
ce urmează a fi aplicate, părţile nefiind hotărâte, adeseori, asupra mecanismului care să stea la baza coordonării
sau atunci când există inconsistenţe ale implementării.
Necesitatea coordonării politicilor apare atunci când există conflicte între obiectivele politicii ce trebuie
coordonate şi implementate. Cele două tipuri de coordonare sunt, uneori, greu de deosebit între ele, coordonarea
însemnând că, la un moment dat, o politică sau o decizie este dominantă, faţă de celelalte.
1
Hall, M.C., op. cit., p. 219
2
Youell, Ray, Tourism. An Introduction, Addison Wesley Longman Limited, UK, 1998, pp. 45-46
50
 Coordonarea reprezintă o activitate politică şi, din această cauză, poate fi extrem de dificil de realizat, mai
ales în cazul turismului, unde sunt implicate mai multe părţi în procesul decizional. Probabil că nu există o altă
industrie, în cadrul economiei, care să fie legată de produse şi servicii atât de diverse şi diferite, aşa cum este cea
a turismului1.
Necesitatea coordonării devine stringentă tocmai atunci când se constată că ea nu se realizează, că nu
există. În majoritatea cazurilor, coordonarea are loc într-o manieră relaxată, ce nu necesită aranjamente formale.
Dar, pe de altă parte, o situaţie conflictuală se poate dovedi la fel de productivă în privinţa formulării noilor idei
sau strategii de rezolvare a problemelor. Mai mult, modalitatea coordonării va fi specifică pentru fiecare problemă
în parte. O strategie coordonată pentru dezvoltarea turismului tinde să indice existenţa unor divergenţe de opinie
asupra direcţiei de evoluţie a acestuia şi poate necesita atât măsuri administrative, cât şi politice.
Relaţia dintre industria turismului şi agenţiile guvernamentale din acest domeniu naşte, frecvent, întrebări
referitoare la măsura în care rezultatele politicilor stabilite conduc la efecte în interesul public, naţional sau
regional (local) sau dacă nu cumva servesc unor interese înguste, sectoriale ori unor grupuri de interese private.
Posibilitatea creării unei reţele de politici, a unor eforturi conjugate, între agenţiile din sectorul public şi
industria turistică scade, atunci când politicienii aleşi nu acordă o importanţă deosebită dezvoltării turismului şi
îşi îndreaptă atenţia, în schimb, asupra unor aspecte precum nivelul şomajului, infracţionalitate, securitate
naţională şi mediu înconjurător.
Un rol deosebit îi revine statului în coordonarea proiectelor de amenajare a teritoriului2, Aşa cum regiunile
(în România, şi judeţele) au responsabilităţi în privinţa amenajării teritoriului, şi statul are obligaţia de a stabili
priorităţile teritoriale, în funcţie de obiectivele pe care şi le fixează în privinţa amenajării teritoriului şi, evident,
în finanţarea acestor lucrări. Acest rol, de coordonare a activităţilor de planificare turistică a teritoriului îi revine
guvernului, prin ministerul sau autoritatea naţională de resort, care trebuie să colaboreze cu autorităţile regionale
şi locale, în această privinţă.
Rolul de coordonator, al statului, trebuie înţeles şi prin prisma elaborării reglementărilor necesare pentru
asigurarea cadrului optim de desfăşurare a activităţii turistice, precum şi a exercitării controlului asupra modului
în care organizatorii de turism şi prestatorii de servicii turistice respectă aceste reglementări, şi, în general,
legislaţia în vigoare3.

2) Planificarea
Funcţia de planificare se referă la procesul de pregătire a unui set de decizii pentru o acţiune viitoare,
menită să realizeze dezideratele urmărite, prin utilizarea mijloacelor necesare. În domeniul turismului,
planificarea are ca scop să aducă beneficii socio-economice întregii societăţi, dar şi de a asigura caracterul durabil
al sectorului turistic.
Planificarea publică în turism se realizează sub diferite forme (de exemplu: programe de dezvoltare, de
infrastructură, amenajare a teritoriului, promovare, marketing etc.) şi implică instituţii sau agenţii ale statului la
diferite niveluri (naţional, regional, local, sectorial)4.
Acţiunea de planificare a turismului, la nivel naţional, este realizată printr-un program-cadru, pe termen
lung (10-20 de ani), ce include întregul sistem economic şi totalitatea regiunilor unei ţări. Pe secţiuni, planul
turistic, ca instrument modern, utilizat pentru punerea în practică a obiectivelor din politica turistică, se adaptează
specificului regional şi cuprinde componentele fiecărei unităţi teritoriale, pe care le integrează într-un program
coerent de acţiuni5. Pentru realizarea acestei planificări este nevoie de mijloacele instituţionale şi financiare ale
unui centru unic, acesta având şi capacitatea de a emite reglementări, legi şi norme a căror respectare o poate
monitoriza.
Prin planificare se realizează identificarea scopurilor şi obiectivelor urmărite, a mijloacelor şi resurselor
necesare pentru atingerea acestora, atât la nivel naţional, cât şi la cel regional sau local.

1
Edgell, D.L., International Tourism Policy, Van Nostrand Reinhold, New York, 1990, p. 7
2
Goureaux, P., Economie Touristique, editions B.P.I, Clichy, 1997, p. 59
3
Minciu, Rodica, Economia turismului, ediţia a III a, revăzută şi adăugită, Editura Uranus, Bucureşti, 2005, p. 112
4
Hall, C.M., Tourism and Politics: Policy, Power and Place, John Wiley & Sons, Chichester, 1994
5
Cristureanu, Cristiana, op. cit., pp. 225-227
51
 Deşi planificarea se realizează pe termen lung, ea oferă baza necesară pentru luarea deciziilor privind
acţiunile pe termen scurt şi mediu.
Planul trebuie să fie sensibil la modificarea condiţiilor reale, faţă de cele anticipate, să fie flexibil,
adaptându-se la noile situaţii apărute, să aibă o abordare cuprinzătoare, înglobând toate aspectele şi componentele
sectorului turistic, trebuie să ţină seama de mediul înconjurător, să respecte cerinţele dezvoltării durabile, să fie
pragmatic, să se bazeze pe planificarea strategică, în cazul în care au loc schimbări frecvente în mediul economic
şi social, iar turismul trebuie să facă faţă acestor schimbări1.
Procesul planificării turistice variază în funcţie de condiţiile locale şi de tipul de planificare, dar urmăreşte,
în general, parcurgerea următoarelor etape2:
- pregătirea studiului, respectiv a termenilor de referinţă pentru proiectul planului;
- determinarea obiectivelor de dezvoltare turistică;
- analiza amănunţită şi evaluarea tuturor elementelor relevante;
- formularea politicii turistice şi a planului;
- implementarea şi managementul planului.
O importanţă deosebită pentru succesul planului de dezvoltare turistică o are gradul ridicat de implicare a
comunităţilor locale din zonele vizate în etapele principale ale planificării şi implementării planului. Astfel,
organizarea unor dezbateri publice, cu o largă participare, a tuturor organizaţiilor şi a reprezentanţilor tuturor
părţilor interesate, va da posibilitatea acestora să-şi exprime punctele de vedere, să înţeleagă motivaţiile şi
obiectivele urmărite şi să contribuie la luarea celor mai bune decizii, fără a rămâne cu convingerea că aceste
planuri le sunt impuse de către autorităţi.

3) Legiferarea şi reglementarea
Una dintre funcţiile esenţiale ale statului, în domeniul turismului, este cea de reglementare. Statul trebuie
să fixeze regulile şi limitele minime ce trebuie respectate de prestatorii de servicii turistice, normele privind
echipamentele turistice (de cazare, alimentaţie, etc.), având grijă să protejeze consumatorii.
Guvernul deţine o serie de competenţe şi prerogative în vederea legiferării şi reglementării, în baza cărora
influenţează, în mod direct şi indirect, turismul. Este vorba despre iniţierea unor legi ce urmează a fi supuse
aprobării Parlamentului, sau de adoptarea unor ordonanţe sau hotărâri ale guvernului ce vizează turismul, în mod
direct sau indirect.
Nivelul şi sfera reglementărilor guvernamentale în turism tind să se extindă şi să aibă o importanţă sporită
pentru întreprinzătorii din turism, întrucât asemenea reglementări pot determina costuri pentru industria de profil
sau pentru vizitatori (turişti), fiind ameninţată, astfel, fie profitabilitatea activităţii, fie atractivitatea produselor
turistice oferite.
Reglementarea se referă şi la problemele specifice şi la regimul fiscal aplicabil activităţilor din sfera
turismului. După dezbateri îndelungate, desfăşurate pe parcursul mai multor ani, până în prezent nu s-a reuşit să
se ajungă la un consens pentru adoptarea unei reglementări unitare, la nivelul Uniunii Europene, în privinţa cotei
de TVA, aplicabile pentru serviciile turistice.
În privinţa clasificării pe stele a unităţilor de cazare şi alimentaţie publică, numeroşi profesionişti din
industria turismului nu sunt de acord că aceasta ar trebui să fie realizată de stat, aşa cum se întâmplă în prezent,
fiind o problemă a asociaţilor profesionale din domeniu, ca, de altfel şi problemele privind calitatea prestaţiilor,
în general.

4) Funcţia de producător (antreprenor) şi de manager

De-a lungul timpului, statul a avut o funcţie antreprenorială cu impact substanţial în domeniul turismului.
Astfel, guvernele şi administraţiile regionale şi locale nu realizează doar infrastructura necesară (căile de acces,
sistemele de canalizare şi alimentare cu apă, cu energie şi alte utilităţi), ci deţin şi administrează societăţi sau regii
de transport, precum companiile aeriene sau cele de căi ferate.

1
Stănciulescu, Gabriela, Managementul turismului durabil în centrele urbane, Editura Economică, Bucureşti, 2004, pp. 63-64
2
Idem, p. 61
52
 De asemenea1, statul îndeplineşte şi funcţia de producător de servicii turistice şi, implicit, de manager al
unor societăţi(companii), precum şi al activităţii de turism, în general.
Asigurarea infrastructurii generale este considerată2 o îndatorire a autorităţilor publice, pentru facilitarea
dezvoltării turistice, iar guvernul poate direcţiona, cu prioritate, astfel de investiţii, către anumite zone ale ţării
respective.
Prin sistemul instituţiilor sale, statul poartă răspunderea organizării şi bunei funcţionări a unor servicii
publice, de interes general, cum sunt cele de protecţie a mediului, sănătate, învăţământ, cultură, toate acestea
având impact direct asupra turismului, precum şi pe aceea de a realiza şi administra rezervaţii naturale şi parcuri
naţionale, de amenajare a unor porturi de agrement, aeroporturi, exploatarea unor izvoare termale sau balneare,
dar şi de administrare a unor elemente ale patrimoniului cultural.
Relaţiile dintre stat şi sectorul turistic se concretizează în existenţa mai multor categorii de bunuri şi
servicii „furnizate” de stat. Astfel, pe de o parte, există bunurile publice necomerciale, precum rezervaţiile
naturale sau parcurile naţionale, dar şi marile amenajări turistice, realizate, în general, de către autorităţile publice
naţionale, eventual de cele regionale sau locale. Pe de altă parte, există aşa-numitele bunuri privative*, ce nu pot
fi împărţite între toţi indivizii (aşa cum se întâmplă cu bunurile colective) şi pentru care consumul acestora de
către o persoană reduce, astfel, cantitatea disponibilă din acele bunuri, pentru celelalte persoane. Astfel de „bunuri
privative”, aflate sub autoritatea statului, sunt: izvoarele termale şi minerale, mofetele, salinele, precum şi anumite
elemente ale patrimoniului cultural, administrate, în mare parte, de autorităţile publice3. În legătură cu acestea din
urmă, C. Mollard a realizat o caracterizare4 foarte sugestivă: „să construieşti o bibliotecă – nu este rentabil, un
muzeu – poate să fie, să restaurezi o mânăstire – nu este rentabil, să instalezi, în interiorul acesteia, un hotel –
poate să fie rentabil”.
În domeniul turismului, rolul statului, de producător de servicii publice, se diminuează, treptat,
impunându-se, tot mai mult, rolul acestuia, de manager, care este preocupat, într-o măsură sporită, de promovarea
produselor respective, dar şi de competitivitatea acestora.

5) Stimularea
Această funcţie este necesară pentru construirea unei oferte turistice proprii, accesibile, atractive, moderne
şi competitive, a unei ţări, ceea ce presupune „subvenţionarea, de către stat, a unor obiective turistice de mare
anvergură, prin politica fiscală şi de credite, adoptată în favoarea investitorilor mici şi mijlocii”5.
Acţiunile întreprinse de guvernul unei ţări pentru stimularea dezvoltării turismului pot fi clasificate6 în cel
puţin trei categorii:
a) – acordare de stimulente financiare, cum ar fi dobânzile scăzute la credite sau amortizarea cheltuielilor
cu infrastructura turistică (în special, pentru unităţile de găzduire şi echipamentele de transport turistic);
b) – finanţarea cercetării publice în domeniul turismului, ale cărei rezultate pot conduce la dezvoltarea
acestui sector;
c) – acţiuni şi activităţi de promovare, menite fie să genereze cererea turistică, fie să promoveze unele
investiţii, având ca scop încurajarea investiţiilor majore în atracţiile şi facilităţile turistice.
Întrucât rolul guvernului în promovare este major, în domeniul turismului, aceasta este considerată a fi o
funcţie separată, distinctă.
Stimularea dezvoltării turistice se realizează, într-o mare măsură, de către stat, prin investiţiile pe care
acesta le realizează în infrastructură (căi de acces, aeroporturi, gări feroviare şi maritime, instalaţii de transport
pe cablu etc.), precum şi prin acoperirea cheltuielilor de funcţionare ale unor obiective culturale, ce constituie

1
Minciu, Rodica, op. cit., p. 112
2
Pearce, D., Tourist Organizations, Longman Scientific and Technical, Harlow, 1992, p. 11
* Privativ = care lipseşte pe cineva de ceva, care exclude ceva, care exprimă lipsa, excluderea (conform DEX, Dicţionarul explicativ al
limbii române, Ediţia a II-a, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998, p. 852)
3
Durand, Huguette, Gouirand, P. şi Spindler, J., op. cit., pp. 36-37
4
Mollard, C., “Les montages des produits culturels”, în Dossiers Espaces, nr. 1, iulie 1988, p. 72
5
Cristureanu, Cristiana, op. cit. (2006), p. 78
6
Mill, R. şi Morrison, A.M., The Tourism System: An Introductory Text, Pretince-Hall International, Englewood Clifs, New Jersey,
1985
53
atracţii pentru turişti (muzee, monumente, sit-uri arheologice) sau prin cofinanţarea organizării unor evenimente
culturale, de tipul festivalurilor.

6) Guvernul şi turismul social

Turismul social presupune sprijinirea grupurilor sociale defavorizate din punct de vedere economic
(şomeri, pensionari, familii monoparentale, persoane cu handicap etc.) pentru a avea acces la practicarea unor
forme de turism, în special la cele de odihnă şi tratament balnear.
Încurajarea şi sprijinirea, de către stat, a turismului social, se justifică prin faptul că obiectivele sale
individuale şi colective corespund percepţiei că toate măsurile întreprinse de societatea modernă trebuie să asigure
mai multă echitate, dreptate, demnitate şi o calitate îmbunătăţită pentru toţi cetăţenii1.
Dezvoltarea ideologiei conservatoare în societatea vestică, având ca scop reducerea intervenţiei
guvernului în viaţa economică şi privată şi concentrarea asupra interesului privat, nu asupra celui public, a condus
la un declin substanţial al atenţiei acordate turismului social, în ultimii ani, deşi, în măsuri diferite, astfel de
acţiuni de sprijin, din partea guvernului, pentru turismul social, se păstrează, încă, în multe ţări.

7) Guvernul, protector al interesului public

Guvernul are, între altele, şi rolul de a proteja interesul public şi nu de a răspunde nevoilor unor sectoare
înguste, ale unei industrii specifice, precum cea a turismului. De-a lungul timpului, planificarea publică a fost
realizată, în mare parte, pentru echilibrarea unor interese concurente din cadrul unei economii naţionale.
Protejarea intereselor locale sau minoritare, precum cele ale unor grupuri etnice, culturale sau religioase,
a reprezentat şi reprezintă o preocupare continuă a guvernelor 2. Ca atare, politica turistică trebuie considerată ca
fiind subordonată politicilor guvernamentale mai ample, din domeniul economic, social şi al mediului, pentru a
răspunde intereselor naţionale sau publice mai generale.
Cel puţin alte două funcţii ale statului, altele decât cele menţionate anterior, au o importanţă tot mai mare
pentru turism, respectiv cea de promovare şi cea de reglare, la care se mai poate adăuga şi atribuţia de control,
adesea înglobată în funcţia de coordonare şi supraveghere3, precum şi rolurile statului în educaţia şi formarea
personalului din turism şi de protecţie a mediului înconjurător.

8) Funcţia de promovare
Statul are şi responsabilitatea de a asigura promovarea ţării respective, a regiunilor şi zonelor sale, ca
destinaţii turistice, atât pe piaţa internă, cât, mai ales, pe pieţele străine. Promovarea trebuie să se realizeze în mod
unitar, în cooperare cu asociaţiile profesionale şi cu patronatele din turism, precum şi cu autorităţile regionale şi
locale, care, de altfel, ar trebui să cofinanţeze acţiunile, activităţile şi materialele de promovare turistică.
Funcţia de promovare, încredinţată, de regulă, unor organisme guvernamentale specializate, constă în
antrenarea statului, din punct de vedere administrativ şi financiar, în acţiuni (campanii) de marketing şi
promovare, destinate stimulării cererii internaţionale sau interne, iar, în unele cazuri, atragerii de investiţii.
Chiar dacă susţinătorii economiei liberale de piaţă pledează, tot mai mult, pentru libertatea de opţiune a
consumatorului şi nu pentru promovarea firmelor de către guverne, urmând ca decizia consumatorului să fie
suverană, în alocarea resurselor naţionale4, nu trebuie scăpată din vedere necesitatea realizării unei acţiuni unitare
de promovare turistică a unei ţări, ca destinaţie turistică, iar rolul de coordonare, în acest scop, nu poate să şi-l
asume decât guvernul acelei ţări. Campaniile promoţionale de mare anvergură nu pot fi suportate (datorită
costurilor ridicate) de către firmele de mici dimensiuni, ce acţionează în turism, iar pe piaţa internaţională
contează, în primul rând, imaginea unei ţări, ca destinaţie, înainte de a se putea pune problema promovării unei
regiuni sau staţiuni turistice, aparţinând ţării respective, ca destinaţie.

1
Haulot, A., “Social Tourism: current dimensions and future developments”, în Tourism Management, ediţia a doua, 1981, p. 212
2
Hall, C.M., op. cit., (2005), p. 228
3
Minciu, Rodica, op. cit., p.112
4
Durand, Huguette, Gouirand, P., Spindler, J., op. cit., p. 15-17
54
 9) Funcţia de reglare
În literatura de specialitate există abordări diferite, în privinţa funcţiei de reglare, pe care o exercită statul,
într-o economie. Astfel, unii specialişti includ reglarea în cadrul funcţiei de coordonare, supraveghere şi control
sau în cadrul funcţiei de intervenţie. În Franţa, de exemplu, funcţia de reglare urmăreşte1 trei aspecte principale:
- accesul pe piaţă în cadrul sectorului turistic, existând prevederi restrictive, în special în domeniul
înfiinţării de cazinouri şi în cel al transporturilor;
- normalizarea, îndeosebi în domeniul hotelier, în privinţa stabilirii de clase şi standarde de calitate;
- fixarea unor preţuri, de exemplu, în privinţa taximetrelor, care, la Paris, au stabilite: preţuri de
noapte, de zi, de periferie, supliment pentru bagaje, pentru autogară, etc.
Ceea ce francezii numesc „l’Etat régulateur” vizează toate politicile prin care statul încearcă să protejeze
turismul de dezechilibrele majore ale economiei.
Orice stat care încearcă să-şi susţină economia naţională se confruntă cu anumite riscuri, legate de
dezechilibre bugetare, de deficitele balanţelor de plăţi externe, de deprecierea monedei naţionale etc.
De asemenea, orice politică de reglare, menită să stimuleze turismul sau orice altă activitate economică,
nu poate fi aplicată fără a ţine seama de anumite constrângeri2.
Aceste politici se referă, îndeosebi, la măsurile monetare şi bugetare, susceptibile să dinamizeze oferta
şi/sau cererea turistică, fără a afecta marile echilibre macro-economice.

A. Politica monetară şi turismul

Ansamblul relaţiilor ce pot fi stabilite între politica monetară şi turism sunt prezentate în tabelul nr. 3.2.

În afara consecinţelor posibile asupra turismului, datorate variaţiei ratei dobânzii şi a ratei de schimb
valutar, este deosebit de dificil de apreciat impactul real al politicii monetare asupra turismului.

Tabelul nr. 3.2.: Relaţiile dintre politica monetară şi turism

Obiective
Stimularea ofertei Stimularea cererii Limite
Mijloace
Politica monetara Scăderea ratei Scăderea ratei Tensiuni inflaţioniste
Controlul evoluţiei dobânzilor dobânzilor  Variaţii în jos:
masei monetare pentru - Facilităţi pentru - creşterea cererii -scumpirea
evitarea inflaţiei, fără împrumuturi şi credite pentru credite importurilor
a compromite - Creşterea Variaţia ratei de -deficit al balanţei
creşterea economică investiţiilor schimb valutar comerţului exterior
Variaţia ratei de -Deprecierea monedei  Variaţii în sus:
schimb valutar naţionale(subevaluare) -dificultăţi în
- Aprecierea monedei -creşterea consumului realizarea
naţionale stimulează din partea străinilor exporturilor+creşterea
investiţiile în -creşterea consumului valorii importurilor
străinătate naţional, deoarece -deficit al balanţei
- Deprecierea monedei schimbul se face în comerţului exterior
naţionale – creşterea defavoarea monedei
perspectivelor unei naţionale
cereri turistice
importante pe
teritoriul naţional
(cerere internă şi
externă)
Sursa: Amare, F.M., „Le tourisme à l’heure du désangagement?”, în Les Cahiers d’Espaces, nr. 21, decembrie 1990, p. 9

1
Tinard, Yves, Le Tourisme. Economie et management, Mc Graw Hill, Paris, 1992, p. 138
2
Durand, Huguette, Gouirand, P., Spindler, J., op. cit., p. 15-17
55
 De altfel, în afara facilităţilor privind creditarea, ce vizează stimularea ofertei, această politică este rareori
aplicată în sprijinul turismului, chiar dacă evoluţiile monetare au o incidenţă incontestabilă asupra fluxurilor
turistice1.
Astfel, de exemplu, turismul internaţional s-a dezvoltat, adeseori, prin mijloace bugetare, pentru a face
faţă problemelor create de o penurie de valută forte.

B. Politica bugetară şi turismul

După cum se poate observa şi din tabelul nr. 3.3, mijloacele bugetare pot fi utilizate, într-un mod mai
direct, pentru modelarea ofertei şi a cererii turistice:
Efortul financiar al statului în favoarea turismului este dificil de cuantificat. De fapt, nu numai bugetul
administraţiei naţionale a turismului trebuie luat în calcul, ci şi, parţial, bugetele altor ministere, precum cel al
Agriculturii, al Transporturilor, al Amenajării

Tabelul nr. 3.3.: Relaţiile dintre politica bugetară şi turism

Obiective
Stimularea ofertei Stimularea cererii Limite
Mijloace
Politica bugetară La nivelul La nivelul Cheltuielile statului
Stabilirea volumului cheltuielilor cheltuielilor - Deficit bugetar
cheltuielilor statului - Împrumuturi - creşterea Încasările statului
şi repartiţia acestor bonificate, credite ajutoarelor - Deficit bugetar
cheltuieli speciale financiare (de
- Ajutoare pentru exemplu:
exporturi promovarea
La nivelul cecurilor de
încasărilor vacanţă)
- Scăderea - creşterea
impozitelor şi veniturilor
taxelor populaţiei
- Exonerări, La nivelul
deduceri fiscale încasărilor
- Scăderea
impozitelor şi
taxelor
- Diminuarea
contribuţiilor sociale
Sursa: Amare, F.M., „Le tourisme à l’heure du désangagement”, în Les Cahiers d’Espaces, nr. 21,
decembrie 1990, p. 9

teritoriului, al Economiei, al Culturii, al Educaţiei, al Mediului etc. La acestea, se adaugă eforturile financiare ale
colectivităţilor regionale, judeţene şi locale.

10) Supravegherea şi controlul

Acestea sunt atribuţii importante ale statului, menite să frâneze evoluţiile nedorite, să menţină standardele
de calitate şi să-i protejeze pe turişti.
Astfel, autorităţile pot refuza construcţia unor hoteluri sau a altor unităţi de cazare, alimentaţie, agrement,
pe un anumit amplasament ori extinderea reţelei infrastructurii, dacă acestea ar duce la supraaglomerarea anumitor
zone, unde capacitatea de primire este, deja, depăşită2.

1
Idem, p. 16
2
Buruiană, Gianina, op. cit., p. 120
56
 Statul, prin organismele sale specializate, realizează supravegherea şi controlul modului în care operatorii
economici respectă reglementările în vigoare privind funcţionarea acestora, în special a aspectelor legate de igienă
în securitatea alimentară, venind, astfel, în apărarea intereselor consumatorilor-turişti.
Controlul fluxurilor turistice internaţionale se poate realiza prin sistemul de acordare a vizelor turistice,
reglementat în mod diferit de către guvernele fiecărei ţări.

11) Rolul statului în educaţie şi formare

Guvernele statelor în care turismul reprezintă o ramură prioritară sau importantă a economiei nu se
mulţumesc doar să stabilească nivelurile minime ale standardelor pe care trebuie să le atingă lucrătorii din turism.
În unele ţări, guvernele finanţează programe de educaţie, de formare şi perfecţionare profesională pentru lucrătorii
din turism1. De asemenea, sunt acordate finanţări pentru realizarea de materiale didactice (manuale, cărţi de
specialitate, ghiduri turistice etc.) şi se organizează reuniuni de specialitate (seminarii, conferinţe, mese rotunde
etc.), menite să fie identificate problemele cu care se confruntă forţa de muncă din turism şi soluţiile ce pot
conduce la rezolvarea acestor probleme.

12) Funcţia de protecţie a mediului înconjurător

Această funcţie este determinată de faptul că mediul natural, care trebuie considerat ca fiind principala
„materie primă” pentru turism, este supus unor grave fenomene de degradare, de poluare excesivă, datorată atât
oamenilor, cât şi unor fenomene naturale, iar deteriorarea mediului poate consitui unul dintre cele mai importante
obstacole în calea dezvoltării turismului.
Coordonarea, la nivel naţional, regional şi local, a eforturilor de protejare a mediului şi de încurajare a
practicării unor forme ale turismului durabil, revine autorităţilor publice, care trebuie să realizeze o strânsă
colaborare, în acest domeniu, cu industria turismului şi cu reprezentanţii organizaţiilor societăţii civile.

3.4.4. Administraţiile Naţionale pentru Turism

Implicarea statului, respectiv a Guvernului în buna desfăşurare a activităţilor de turism se face, în

principal, prin intermediul Administraţiei Naţionale pentru Turism (ANT). Organizaţia Mondială a Turismului
descrie ANT ca fiind o „autoritate în administraţia centrală a statului sau altă organizaţie oficială responsabilă de
dezvoltare a turismului la nivel naţional”.
În anul 1978, OMT arăta, pe baza unei cercetări realizate asupra a 100 de ANT-uri, că două treimi dintre
acestea erau organizate ca ministere sau constituiau componente ale unui minister ce includea şi turismul. Cealaltă
treime era reprezentată de situaţii diferite, în care ANT-urile respective erau agenţii sau organisme cu diferite
denumiri, dar toate se subordonau administraţiei centrale ori erau sub supravegherea acesteia.
Deşi au fost observate variaţii considerabile, în privinţa competenţelor, responsabilităţilor şi preocupărilor
ANT-urile analizate, au fost identificate, totuşi, câteva activităţi comune, printre care2:
- promovarea turismului şi informarea turiştilor;
- realizarea de cercetări ştiinţifice, întocmirea de statistici şi de proiecte de strategii şi planuri de dezvoltare;
- inventarierea şi măsurarea resurselor, în scopul protejării acestora;
- promovarea legislaţiei şi a altor reglementări privind turismul;
- facilitarea călătoriilor;
- cooperarea internaţională în turism.
Administraţiile naţionale pentru Turism (ANT) elaborează şi aplică politica turistică a ţării respective.
Ele asigură, în principal, promovarea turismului naţional, orientarea sectorială a activităţilor turistice şi
coordonarea, la nivel naţional, a amenajării turistice regionale3.
Într-un stat cu structură unitară, ANT se prezintă sub forma unui Minister al Turismului, a unui Secretariat
de Stat pentru Turism (în cadrul unui Minister al Economiei al Comerţului etc.), a unei Direcţii din cadrul unui

1
Idem, p. 123
2
Stănciulescu, Gabriela şi Jugănaru, I.-D., op. cit., p. 33
3
Vellas, François, op. cit., (2007), pp. 176-179
57
minister (al Transporturilor, al Tineretului, al Sporturilor şi Agrementului etc.). Structura aleasă este relevantă, în
privinţa locului ocupat de turism (sau pe care ar trebui să îl ocupe turismul) în cadrul economiei naţionale
respective.
Într-un stat cu structură federală, competenţele administraţiei publice privind turismul sunt atribuite, în
general, pentru problemele esenţiale, statelor federale respective, colectivităţilor locale, chiar dacă, în privinţa
politicii economice, puterea centrală (federală) este mandată să-şi exercite puterea sa de decizie. Uneori,
competenţele propriu-zise, în domeniul turismului, sunt împărţite între statul federal şi statele componente ale
federaţiei. Totodată, în câteva ţări, competenţele statului, în privinţa turismului, sunt exercitate de organisme
nonguvernamentale, dar recunoscute de stat şi controlate de către guvernele ţărilor respective.
Statul trebuie să se achite de o serie de obligaţii, pe care le are în privinţa realizării unei dezvoltări ordonate
a turismului. Aceste competenţe exercitate de ANT se referă la următoarele domenii1:
- reprezentarea pe plan internaţional, a intereselor turistice guvernamentale, negocierea, încheierea de
acorduri turistice bilaterale şi multilaterale, al căror obiect îl constituie favorizarea dezvoltării fluxurilor
turistice între statele semnatare, cooperarea în vederea prospectării de noi pieţe turistice, favorizarea
cooperării tehnice, financiare, adoptarea de măsuri reciproce, de facilităţi vamale, poliţieneşti, monetare,
realizarea de transferuri de tehnologie turistică (în domeniul hotelier, al echipamentelor pentru staţiunile
de sporturi de iarnă etc.);
- organizarea activităţii de turism, la scară naţională;
- planificarea dezvoltării turismului, elaborarea de planuri directoare privind dezvoltarea turistică);
- reglementarea şi controlul întreprinderilor ce activează în domeniul turistic (reglementări în domeniul
hotelier, clasificarea hotelurilor şi restaurantelor, licenţiere, brevetarea conducătorilor de unităţi de cazare
şi alimentaţie etc.;
- elaborarea şi publicarea de statistici, anchete studii şi cercetări (sondaje de opinie, studii privind
comportamentul şi preferinţele turiştilor etc.);
- promovarea turismului în străinătate crearea de birouri de informare şi promovare a turismului în
străinătate, publicarea de broşuri, pliante, ghiduri şi documente de informare turistică;
- promovarea turismului în interiorul ţării (campanii publicitare în presa scrisă, la radio şi TV);
- informarea şi protejarea turiştilor (în unele ţări a fost înfiinţată o „poliţie turistică”, destinată special să-i
ajute pe turişti, îndeosebi pe cei străini);
- formarea profesională în turism (organizarea sau confirmarea de cursuri de pregătire, perfecţionare, de
seminarii etc.);
- prezervarea, protejarea şi utilizarea durabilă a resurselor turistice culturale şi artizanale (campanii în
favoarea conservării monumentelor, a sit-urilor istorice, culturale şi artistice);
- acţiuni de ecologie şi protecţia mediului (campanii în favoarea practicării ecoturismului, de creare a unor
parcuri naţionale sau rezervaţii naturale şi de protecţie a acestora etc.);
- determinarea autorităţilor responsabile să adopte măsuri în vederea simplificării şi chiar a eliminării
controalelor vamale şi ale poliţiei de frontieră etc.
Pentru exercitarea efectivă a rolurilor ce le sunt atribuite, ANT-urile trebuie să dispună de competenţe şi
atribuţii legale suficient de puternice, precum şi de resursele necesare, atât umane, cât şi financiare (bugetare).
Aceste resurse sunt, adeseori, insuficiente, iar rezultatele obţinute de ANT-uri, în asemenea condiţii, nu pot fi
decât modeste.
Frecvent, unele state îşi afişează voinţa de a da o anumită prioritate politicii lor turistice, dar nu conferă
administraţiilor lor naţionale de profil competenţele necesare şi nici resursele suficiente, de care acestea au nevoie
pentru a-şi putea exercita, în mod corespunzător, atribuţiunile ce li se conferă. De multe ori, explicaţia acestei
situaţii constă tocmai în faptul că, în ţara respectivă, încă nu există tradiţiile necesare în privinţa turismului, care
a devenit, doar în ultima perioadă de timp, un sector de importanţă prioritară pentru economia acelei ţări.

1
Idem, pp. 171-172
58
 3.4.4.1. Repere istorice ale apariţiei şi evoluţiei în timp a
Administraţiilor Naţionale pentru Turism în lume şi în România

Apariţia primelor organizaţii oficiale şi semioficiale pentru turism datează de la începutul secolului XX.
Astfel, în anul 1901, în Noua Zeelandă s-a înfiinţat un „Departament al Turismului şi Staţiunilor
Balneare”, apoi, în 1914, în Franţa, s-a înfiinţat „Oficiul Naţional de Turism”, în 1919, în Italia, a luat fiinţă,
funcţionând, la început, ca organizaţie semioficială, „Întreprinderea naţională pentru industria turistică”, iar în
1920, în Germania, s-a înfiinţat „Asociaţia Intereselor Naţionale ale Turismului”1.
În România, în anul 1926, s-a înfiinţat „Oficiul Naţional de Turism”, ca serviciu specializat, aflat în
subordinea Ministerului Sănătăţii, având menirea de a coordona activitatea staţiunilor balneo-climaterice.
Ulterior, în 1933, coordonarea activităţii turistice a fost încredinţată „Consilieratului pentru pregătirea
organizării turismului în România”, organizat pe lângă preşedinţia Consiliului de Miniştri, având ca sarcină
organizarea şi desfăşurarea propagandei turistice şi stabilirea de legături internaţionale în domeniul turismului.
În anul 1936, avea să fie promulgată „Legea pentru organizarea turismului”2, în cadrul căreia a fost
stipulată şi crearea unui „Oficiu Naţional de Turism”, aflat în subordonarea Ministerului de Interne, având trei
direcţii de specialitate:
- o direcţie pentru coordonarea şi controlul iniţiativelor publice şi private, în domeniul turismului;
- o direcţie pentru coordonarea investiţiilor directe, din partea statului şi a celor indirecte, prin
subvenţionarea iniţiativelor private;
- o direcţie pentru realizarea propagandei şi a informării turistice, în ţară şi în străinătate.
Faptul că avea adoptată o lege a turismului, dar şi organismele oficiale de specialitate, situa România, în
perioada interbelică, în avangarda ţărilor turistice ale Europei3.
După cel de-al doilea Război Mondial, regimul comunist avea să naţionalizeze toate dotările şi
întreprinderile turistice, acestea fiind desfiinţate, iar cele mai multe dintre bunurile ce le-au aparţinut au intrat în
patrimoniul Consiliului Central al Sindicatelor. În cadrul acestuia, Direcţia pentru turism şi excursii, apoi Comisia
balneo-climaterică şi Comisia sport-turism, aveau atribuţiuni largi în coordonarea activităţii de „turism popular”,
în România.
Oficiul Naţional de Turism „Carpaţi” şi-a reluat activitatea, la început având statutul unei întreprinderi de
comerţ exterior şi ocupându-se doar de activităţile de turism internaţional, după care, din anul 1959, avea să preia
coordonarea întregii activităţi turistice (interne şi internaţionale), iar din 1967 a primit atribuţii sporite.
În anul 1971 a fost înfiinţat, pentru prima dată, în România, un Minister al Turismului, ca orga-nism central
specializat al administraţiei de stat4, care a preluat, de la ONT Carpaţi, atribuţiile de organizare a activităţii
turistice, pentru ca, din anul 1973, Ministerul Turismului să fie investit cu funcţia de coordonator al tuturor
unităţilor cu activitate turistică, indiferent de subordonarea admi-nistrativă a acestora5. După anul 1990,
Administraţia Naţională pentru Turism din România a sufe-rit numeroase schimbări şi reorganizări. Astfel, în
perioada 1990-1992, a existat un departament pentru turism, în cadrul Ministerului Comerţului şi Turismului,
apoi acest departament a funcţionat în cadrul altor ministere, a fost reînfiinţat, de două ori, Ministerul
Turismului (ultima dată prin H.G. nr. 24/2001), după care, prin H.G. nr. 413/2004, a fost înfiinţată Autoritatea
Naţională pentru Turism, care a funcţionat în subordinea unor ministere (până în aprilie 2007, în subordinea
fostului Minister al Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului), iar din aprilie 2007, în baza prevederilor H.G.
nr. 387/25 aprilie 2007, avea să fie desfiinţată Autoritatea Naţională pentru Turism şi să fie înfiinţat un
departament pentru turism în cadrul noului Minister, al Întreprinderilor Mici şi Mijlocii, Comerţului,
Turismului şi Profesiilor Liberale. Ulterior, in ţara noastră, o fost creată Autoritatea Naţională pentru Turism,
care a funcţionat ca instituţie publică, cu personalitate juridică, aflată în subordinea Ministerului Economiei,
prin preluarea activităţilor şi structurilor specializate din domeniul turismului de la Ministerul Dezvoltării

1
Buruiană, Gianina, op. cit., p. 89
2
*** Legea pentru organizarea turismului, publicată în Monitorul Oficial nr. 50 din 29 februarie 1936
3
Minciu, Rodica, op. cit., p. 122
4
*** Prin Legea nr. 27/1971, privind înfiinţarea Ministerului Turismului, publicată în Buletinul Oficial nr. 36/1971
5
Minciu, Rodica, op. cit., p. 123
59
Regionale şi Turismului, în conformitate cu prevederile HG nr. 9 din 9 ianuarie 2013privind organizarea şi
funcţionarea Autorităţii Naţionale pentru Turism, cu ultimele modificari aduse prin HG 577/2013.
Începând cu anul 2017, a fost re-înfiinţat Ministerul Turismului, prin Hotarârea Guvernului României
nr.24/12.01.2017.
Pentru comparaţie, şi istoricul evoluţiei Administraţiei Naţionale pentru Turism în Franţa este deosebit de
interesant.
Astfel, prima autoritate naţională pentru turism a apărut, în Franţa, în anul 1910, prin crearea unui Oficiu
Naţional al Turismului. Simultan, a fost creat şi un Consiliu Superior al Turismului, ca organ consultativ.
În anul 1919, au fost lărgite, prin lege, competenţele Oficiului Naţional al Turismului, fiind stabilite şi
mijloacele de finanţare a acestuia. În anul următor (1920), avea să fie deschis primul Birou de turism al Franţei,
la Londra, precum şi un Birou de informaţii turistice, denumit „Maison de la France” (Casa Franţei), la Paris.
În 1935, Oficiul Naţional de Turism s-a transformat în Comisariat general pentru Turism care, la rândul
său, în 1946, devenea Direcţia generală pentru Turism, iar între 1959 şi 1974 s-a revenit la forma Comisariatului
general pentru Turism. A urmat o perioadă în care autoritatea centrală pentru turism a făcut parte din diferite
ministere, precum cel al Lucrărilor publice şi Transporturilor sau cel al Amenajării teritoriului, apoi din Ministerul
pentru Calitatea vieţii, al Culturii şi Mediului sau al Tineretului, Sportului şi Agrementului.
Între timp, turismul se transformase într-o veritabilă industrie, iar Franţa îşi consolida poziţia de primă
destinaţie turistică mondială.
S-a simţit necesară, astfel, înfiinţarea şi a altor instituţii şi organisme, prin care să fie sprijinită dezvoltarea
turismului, cum ar fi:
- Agenţia naţională pentru cecurile de vacanţă (ANCV), organizaţie publică având caracter industrial şi
comercial, a cărei misiune este să contribuie la dezvoltarea turismului pentru toţi (creată în 1982);
- Agenţia Naţională pentru Informaţii Turistice (ANIT), creată tot în anul 1982;
Între 1986 şi 1988 a fost numit un Secretar de Stat pentru Turism, în cadrul Ministerului Industriei, iar
între 1988 şi 1993 a fost numit un ministru delegat pentru Turism, în cadrul aceluiaşi minister.
Între anii 1993 şi 1995 turismul a fost inclus în cadrul Ministerului Echipamentelor, Transporturilor şi
Turismului, din 1995 a existat un ministru însărcinat cu turismul, iar până în 1997 a devenit ministru delegat
însărcinat cu turismul. Apoi, din 1997 şi până în 2002, a existat un Secretar de Stat însărcinat cu turismul,
Secretariatul de Stat pentru Turism fiind inclus în cadrul Ministerului Echipamentului, Transporturilor şi
Locuinţei. În iunie 2002, Léon Bertrand a fost numit Secretar de Stat pentru Turism, în cadrul Ministerului
Echipamentelor, Transporturilor, Locuinţei, Turismului şi Mării, pentru ca, în martie 2004, să fie numit Ministru
delegat pentru Turism, în cadrul Ministerului Echipamentului, Transporturilor, Amenajării teritoriului,
Turismului şi Mării, care, din 2005, a devenit Ministerul Transporturilor, Echipamentului, Turismului şi Mării.
Între timp, au mai fost create şi alte instituţii în domeniul turismului:
- Observatorul naţional al turismului – ONT (în 1993), ca mijloc de difuzare a informaţiilor publice privind
turismul;
- Agenţia Franceză de Inginerie Turistică – AFIT (creată în acelaşi an), având ca vocaţie principală să
contribuie la adaptarea ofertei turistice franceze la evoluţiile societăţii, pentru a răspunde mai bine cererii;
- Bursa Solidaritate-Vacanţe, creată în anul 1998, ca grupare de interes public, aflată sub autoritatea
ministrului însărcinat cu turismul, în cadrul legislaţiei din domeniul luptei şi prevenirii împotriva
excluziunii sociale;
- o nouă structură, intitulată „ODIT France” (Observare, Dezvoltare şi Inginerie Turistică), a fost creată în
anul 2005, prin fuziunea dintre AFIT, ONT şi Serviciul de studii şi amenajare turistică a zonei montane
(SEATM). Această nouă structură a permis armonizarea intervenţiilor publice în privinţa consultanţei şi
expertizei în sectorul turistic1.
Toate aceste informaţii se pot dovedi utile pentru a găsi, şi în România, cea mai bună formulă instituţională
în conducerea şi coordonarea activităţii de turism, iar Franţa poate fi un exemplu de urmat, având în vedere poziţia
pe care o ocupă, de cea mai importantă destinaţie turistică mondială.

1
*** Direction du Tourisme – Historique, www.tourisme.gouv.fr
60
 Diversitatea, complexitatea şi natura schimbătoare a industriei turistice, precum şi ideile în schimbare
despre rolul turismului, determină schimbări şi în politica şi administraţia din turism, la toate nivelurile (naţional,
regional, local). De exemplu, în Australia1, în anul 1974, la nivel federal, Autoritatea pentru Turism făcea parte
din Departamentul pentru Turism şi Recreare, pentru ca, la sfârşitul anilor 1980, să aparţină Departamentului
Arte, Sport, Mediu, Turism şi Teritorii. În anul 1991, turismul a devenit, în sfârşit, un Departament de sine stătător,
în cadrul guvernului federal, dar a fost desfiinţat în anul 1996 şi „amalgamat” cu portofoliul Industriei şi Ştiinţei,
ca Birou Naţional al Turismului, iar în anul 2002 a trecut în cadrul Departamentului Industrie, Turism, Resurse.
Înfiinţarea de departamente guvernamentale, ministere sau alte structuri guvernamentale noi, în cadrul
unei administraţii centrale, reprezintă, adesea, o strategie bine încetăţenită a guvernelor, în încercarea de a
demonstra că „se face ceva” în domeniul respectiv. Mai mult, întrucât oficialii din serviciile publice sunt, în
general, conservatori, în privinţa modului de abordare şi delimitare a problemelor, restructurarea administrativă
şi legislaţia aferentă au fost, întotdeauna, un indicator semnificativ al presiunii publice, îndreptate către acţiune şi
schimbare.
Experienţa australiană s-a repetat şi în alte state, precum Canada, SUA şi Noua Zeelandă. În întreaga lume,
guvernele se străduiesc să-şi ducă la bun sfârşit rolul de planificare, dezvoltare, marketing şi promovare şi să
satisfacă, pe cât posibil, pretenţiile industriei turistice.
Obiectivele sectorului public sunt, adeseori, ambigue şi schimbătoare, mijloacele de realizare a acestor
obiective sunt, uneori, îndoielnice şi controversate, iar regulile în luarea deciziilor pot varia, de la o situaţie la
alta.
Ca urmare a schimbărilor ideologice şi politice din ţările vestice, planificarea turistică şi funcţiile de
dezvoltare tind să se diminueze, tot mai mult, la nivel central şi sunt tot mai mult, prezente, la nivel regional şi
local. Aceste schimbări sunt determinate, în primul rând, de schimbările mai ample, ce au loc în ideologie şi
filozofie, în privinţa rolului şi funcţiilor deţinute de stat, de măsura implicării acestuia în mediul politic în cadrul
căruia funcţionează turismul.
Nici turismul nu poate fi imun la astfel de schimbări ale filosofiei politice. În încercarea de a înţelege
natura schimbătoare a managementului în turism, ca şi schimbările în rolul îndeplinit de guvern, de instituţiile
specializate ale statului, în privinţa intervenţiilor în domeniul turismului, este important, adeseori, ca explicaţiile
să fie căutate nu neapărat în interiorul turismului, ci în afara lui2.
Până la urmă, este mai puţin important, de exemplu, dacă într-o ţară, cum este România, există un Minister
al Turismului, un Secretariat de Stat pentru Turism, o Autoritate Naţională pentru Turism etc. Ceea ce contează,
într-adevăr, este ca această structură guvernamentală să aibă suficientă autoritate, putere de decizie, susţinere
politică şi mijloacele necesare (legale, umane şi financiare) pentru a contribui la dezvoltarea şi promovarea
activităţilor de turism, într-o relaţie constructivă, de parteneriat, cu reprezentanţii profesioniştilor din turism, cu
cei ai administraţiilor publice, regionale şi locale şi cu toţi cei interesaţi în buna funcţionare a turismului în ţara
respectivă.

3.4.4.2. Administraţia Naţională pentru Turism în România

Urmare reorganizării Guvernului României, în luna decembrie anului 2015, prin Ordonanta de Urgenta
Nr. 55/2015 din 19 noiembrie 2015 privind stabilirea unor măsuri de reorganizare la nivelul administraţiei
publice centrale şi pentru modificarea unor acte normative, s-a înfiinţat Ministerul Economiei, Comerţului şi
Relaţiilor cu Mediul de Afaceri, prin reorganizarea şi preluarea activităţilor Ministerului Economiei, Comerţului
şi Turismului, care s-a desfiinţat, şi prin preluarea activităţii şi a structurilor în domeniul întreprinderilor mici şi
mijlocii şi mediului de afaceri de la Ministerul Energiei, Întreprinderilor Mici şi Mijlocii şi Mediului de Afaceri.
În cadrul acestui minister a fost înfiinţată Direcţia generală Politici si Programe pentru IMM, Mediul de
Afaceri si Turism, aflată in subordinea directă a ministrului.

1
Hall, C.M., Introduction to Tourism: Development, Dimensions and Issues (4th editions), Pearson Education, South Melbourne, 2002
2
Hall, C.M., op. cit. (2005), p. 230
61
 În ţara noastră, Autoritatea Naţională pentru Turism (A.N.T.), înfiinţată prin Hotărârea guvernului
României Nr. 9 din 9 ianuarie 2013, privind organizarea şi funcţionarea Autorităţii Naţionale pentru Turism,
modificată si completată prin HG 577/2013 , a fost organizată şi a funcţionat, până in anul 2017, ca instituţie
publică, cu personalitate juridică, aflată în subordinea Ministerului Economiei, prin preluarea activităţilor şi
structurilor specializate din domeniul turismului de la Ministerul Dez-voltării Regionale şi Turismului, şi în
coordonarea ministrului Economiei.

Autoritatea a exercitat următoarele atribuţii principale, în conformitate cu reglementările în vigoare:

a) implementează strategia naţională de dezvoltare turistică, strategia de dezvoltare a produselor şi
destinaţiilor turistice, strategia de privatizare şi postprivatizare în domeniul turismului, elaborată la nivelul
ministrului delegat pentru întreprinderi mici şi mijlocii, mediul de afaceri şi turism;
b) propune, în vederea aprobării, de către ministrul delegat pentru întreprinderi mici şi mijlocii, mediul de
afaceri şi turism, şi aplică planurile de dezvoltare a infrastructurii turistice;
c) realizează politica de promovare şi dezvoltare a turismului pe baza planurilor şi programelor de marketing
al turismului aprobate de ministrul delegat pentru întreprinderi mici şi mijlocii, mediul de afaceri şi turism;
d) organizează şi realizează activitatea de promovare turistică a României atât pe piaţa internă, cât şi pe
pieţele internaţionale, prin activităţi specifice reprezentanţelor de promovare turistică;
e) autorizează operatorii economici şi personalul de specialitate din turism, respectiv licenţiază agenţiile de
turism, clasifică structurile de primire turistice, omologhează pârtiile, traseele de schi şi traseele turistice
montane, brevetează şi atestă personalul de specialitate, avizează capacitatea instituţională şi eficacitatea
educaţională în domeniul formării profesionale, autorizează plajele turistice şi activităţile din industria de
agrement, acreditează centrele naţionale de informare şi promovare turistică;
f) atestă ca staţiuni turistice de interes local sau naţional localităţi sau părţi de localităţi, la solicitarea
autorităţilor publice locale;
g) organizează evidenţa, atestarea şi monitorizarea valorificării şi protejării patrimoniului turistic, conform
legii;
h) eliberează certificate de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor pentru societăţile comerciale
din domeniul turismului;
i) asigură, cu aprobarea ministrului delegat pentru întreprinderi mici şi mijlocii, mediul de afaceri şi turism,
reprezentarea pe plan intern şi internaţional în domeniile sale de activitate;
j) îndeplineşte rolul de autoritate naţională responsabilă cu elaborarea, coordonarea şi implementarea
programului pentru definirea şi promovarea brandului turistic naţional, în scopul creării unei imagini pozitive a
României;
k) organizează evenimente/întâlniri cu reprezentanţi ai instituţiilor publice, private, organizaţiilor
guvernamentale şi neguvernamentale, naţionale şi internaţionale, precum şi congrese, colocvii şi alte acţiuni
similare, în ţară şi străinătate, în domeniul turismului;
l) participă la manifestări expoziţionale de turism în ţară şi în străinătate, organizează vizite educaţionale de
informare, precum şi evenimente şi misiuni cu rol în creşterea circulaţiei turistice în România sau cu impact în
creşterea notorietăţii României ca destinaţie turistică, în ţară şi în străinătate, sau participă în calitate de
coorganizator împreună cu asociaţiile profesionale, patronale şi organizaţiile neguvernamentale cu activitate în
domeniul turismului, autorităţile administraţiei publice locale şi centrale, cu alte entităţi ce desfăşoară activitate
în domeniul turismului, în cadrul cărora se pot organiza deplasări pentru reprezentanţii mass-mediei;
m) organizează activităţi de promovare prin producţie sau coproducţie de emisiuni TV şi radio;
n) stabileşte, împreună cu autorităţile administraţiei publice centrale şi locale care au atribuţii în domeniu,
măsuri pentru protejarea zonelor cu valoare istorică, arhitecturală sau peisagistică, măsuri pentru valorificarea
turistică, precum şi măsuri pentru integrarea acestora în acţiunile de modernizare a localităţilor şi a zonelor
aferente;
o) asigură urmărirea aplicării şi controlul respectării reglementărilor în domeniile sale de activitate;
p) efectuează controlul activităţilor din turism şi din industria de agrement, conform legislaţiei în vigoare;
q) efectuează controlul calităţii serviciilor din turism;

62
 r) monitorizează derularea investiţiilor pentru proiectele din domeniile sale de activitate pe care ministerul le
finanţează;
s) coordonează programele de asistenţă acordată de Organizaţia Mondială a Turismului şi de alte organisme
internaţionale;
ş) coordonează, împreună cu Ministerul Educaţiei Naţionale, procesul de instruire din instituţii de învăţământ
în domeniul turismului;
t) coordonează, împreună cu Ministerul Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice,
programe naţionale şi judeţene de reconversie profesională în meseriile specifice activităţii turistice.
Autoritatea îndeplineşte orice alte atribuţii stabilite prin acte normative pentru domeniul său de activitate.
Autoritatea gestionează resursele financiare alocate prin bugetul propriu, urmărind atât realizarea
obiectivelor din programele anuale/mu Guvernului ltianuale, cât şi justificarea sumelor primite de la bugetul de
stat, prin bugetul Ministerului Economiei.

Începând cu anul 2017, prin Hotarârea Guvernului României nr.24/12.01.2017 a fost re-înfiinţat
Ministerul Turismului.
Potrivit prevederilor acestei Hotarâri a Guvernului, Ministerul Turismului se organizează şi funcţionează
ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale, în subordinea Guvernului, care aplică strategia şi
Programul de guvernare în domeniul turismului în concordanţă cu cerinţele economiei de piaţă şi pentru
stimularea iniţiativei operatorilor economici din domeniul de competenţă. Ministerul Turismului îndeplineşte
următoarele funcţii:
a) de strategie, prin care se asigură elaborarea strategiei de punere în aplicare a Programului de guvernare, precum
şi elaborarea strategiilor, politicilor publice şi a programelor în domeniile coordonate;
b) de reglementare şi sinteză, prin care se asigură elaborarea cadrului normativ şi instituţional necesar pentru
realizarea obiectivelor strategice din domeniile sale de responsabilitate, precum şi din alte domenii conexe:
restructurarea şi, după caz, privatizarea operatorilor economici care funcţionează sub autoritatea sa;
c) de reprezentare, prin care se asigură, în condiţiile legii, în numele statului român şi al Guvernului României,
reprezentarea pe plan intern şi extern, inclusiv în privinţa afacerilor europene, în conformitate cu
prevederile Hotărârii Guvernului nr. 379/2013 privind organizarea şi funcţionarea Sistemului naţional de
gestionare a afacerilor europene în vederea participării României la procesul decizional al instituţiilor Uniunii
Europene şi pentru completarea art. 2 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 8/2013 privind organizarea şi
funcţionarea Ministerului Afacerilor Externe, în domeniul său de activitate;
d) de aplicare a prevederilor Tratatului de aderare a României la Uniunea Europeană pentru domeniile sale de
responsabilitate;
e) de autoritate de stat:
1. prin care se asigură urmărirea şi controlul aplicării unitare şi respectării reglementărilor legale în domeniul său
de activitate;
2. prin care se realizează controlul asupra unităţilor aflate sub autoritatea sa, în vederea asigurării respectării
prevederilor legale;
f) de administrare a proprietăţii statului, prin care se asigură administrarea proprietăţii publice şi private a
statului, precum şi gestionarea serviciilor pentru care statul este responsabil din domeniile coordonate;
g) de coordonare la nivel naţional, în colaborare cu celelalte autorităţi interesate, a activităţilor referitoare la
relaţiile economice internaţionale, fluxurile comerciale şi cooperarea economică în domeniile coordonate;
h) de promovare a destinaţiilor turistice naţionale;
i) de absorbţie a fondurilor acordate de Uniunea Europeană în domeniile sale de responsabilitate;
j) de colaborare cu partenerii sociali.
Principiile care stau la baza activităţii Ministerului Turismului sunt următoarele:
a) coerenţa, stabilitatea şi predictibilitatea în domeniul coordonat;
b) armonizarea cadrului legislativ cu reglementările Uniunii Europene;
c) întărirea autorităţii instituţiei;
d) perfecţionarea managementului fondurilor publice;
e) transparenţa activităţii în toate domeniile sale de activitate.
63
În realizarea funcţiilor sale, Ministerul Turismului exercită, în domeniile sale de activitate, următoarele atribuţii
generale, în conformitate cu reglementările în vigoare:
1. iniţiază, elaborează şi promovează proiecte de acte normative, coordonează şi controlează aplicarea acestora
în domeniul de competenţă şi avizează proiectele de acte normative ale altor organe de specialitate ale
administraţiei publice centrale;
2. fundamentează şi propune proiectul de buget pentru alocarea resurselor financiare necesare funcţionării sale şi
urmăreşte execuţia bugetului pentru activităţile din domeniul său de activitate, urmăreşte proiectarea şi realizarea
investiţiilor;
3. asigură administrarea proprietăţii statului în domeniul coordonat, în condiţiile legii;
4. elaborează politici publice privind domeniile sale de responsabilitate, pe care le supune aprobării Guvernului,
în condiţiile legii;
5. participă la fundamentarea şi la elaborarea strategiei şi a programului de reforme economico-sociale ale
Guvernului, fundamentează, promovează şi asigură aplicarea politicii stabilite în conformitate cu Programul de
guvernare în domeniul său de activitate;
6. iniţiază, negociază şi participă, din împuternicirea Guvernului, în condiţiile legii, la încheierea de convenţii,
acorduri şi alte înţelegeri internaţionale de natură economică sau propune întocmirea procedurilor de aderare la
aceste convenţii ori acorduri, pentru domeniul coordonat;
7. reprezintă interesele statului în diferite organe şi organisme internaţionale, în conformitate cu acordurile şi
convenţiile la care România este parte şi cu alte înţelegeri stabilite în acest scop, şi dezvoltă relaţii de colaborare
cu organe şi organizaţii similare din alte state şi cu organizaţii regionale şi internaţionale conform atribuţiilor pe
domeniile de activitate, asigură reprezentarea pe plan intern şi internaţional în domeniile sale de activitate;
8. sprijină activitatea asociaţiilor profesionale, patronale şi sindicale din domeniile sale de activitate şi asigură
dialogul permanent cu acestea, cu mass-media şi cu societatea civilă, în scopul informării reciproce şi al
perfecţionării cadrului legislativ existent;
9. asigură relaţia cu Parlamentul, Consiliul Economic şi Social şi exponenţi ai societăţii civile, în problemele
specifice domeniului;
10. elaborează, actualizează şi implementează permanent sistemul informatic în domeniile coordonate;
11. asigură transpunerea şi creează cadrul normativ pentru aplicarea directă a legislaţiei Uniunii Europene,
implementează şi monitorizează aplicarea legislaţiei comunitare şi elaborează ghiduri pentru aplicarea legislaţiei
Uniunii Europene, în domeniul coordonat;(la 08-05-2017, Punctul 11. din Alineatul (1) , Articolul 3 a fost
modificat de
12. asigură participarea şi elaborează poziţiile României în procesul de negociere şi adoptare a iniţiativelor la
nivel european, în domeniul său de activitate, potrivit prevederilor Hotărârii Guvernului nr. 34/2017 privind
organizarea şi funcţionarea Sistemului naţional de gestionare a afacerilor europene în vederea participării
României la procesul decizional al instituţiilor Uniunii Europene;
13. coordonează implementarea Directivei 2006/123/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 12
decembrie 2006 privind serviciile în cadrul pieţei interne, respectiv a aspectelor referitoare la piaţa unică a
serviciilor în domeniul său de activitate, în raport cu demersurile derulate de către Comisia Europeană;(la 08-05-
2017, Alineatul (1) din Articolul 3 a fost completat de Punctul 3, Articolul I din HOTĂRÂREA nr. 292 din 5 mai
2017, publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 334 din 08 mai 2017 )
14. gestionează resursele financiare în domeniile coordonate şi controlează modul de utilizare a acestora;
15. asigură protecţia informaţiilor clasificate, prevenirea şi combaterea terorismului, în condiţiile legii;
16. realizează activităţi de control operativ la operatorii economici din domeniile de competenţă, în vederea
asigurării respectării prevederilor legale;15. colaborează cu instituţiile de specialitate pentru formarea şi
perfecţionarea pregătirii profesionale a personalului din sistemul său;
17. organizează seminare şi cursuri de pregătire profesională de specialitate în domeniile coordonate;
18. asigură implementarea obligaţiilor derivând din implementarea Strategiei naţionale anticorupţie;
19. elaborează şi monitorizează procesul de soluţionare a petiţiilor, precum şi a solicitărilor de informaţii publice,
care se înscriu în sfera sa de competenţă, în conformitate cu prevederile legale;
20. elaborează legislaţia în domeniul ajutorului de stat pentru domeniile de responsabilitate şi notifică ajutorul de
stat pentru care ministerul are calitatea de furnizor de ajutor de stat;
64
21. eliberează certificate de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, în condiţiile legii;
22. stimulează relaţiile cu camerele de comerţ şi industrie şi cu asociaţiile profesionale în domeniile coordonate;
23. asigură implementarea şi managementul proiectelor şi programelor în domeniile sale de responsabilitate;
24. iniţiază, propune, implementează, coordonează şi monitorizează acţiuni în domeniul reducerii barierelor
administrative.

În realizarea funcţiilor sale, Ministerul Turismului a exercitat următoarele atribuţii specifice, în

conformitate cu reglementările în vigoare:
1. elaborează şi implementează în domeniul turismului Strategia naţională de dezvoltare turistică, strategii de
dezvoltare şi soluţii de reformă privind evoluţia sectorului şi atragerea investitorilor, politici de promovare şi
dezvoltare a turismului;
2. elaborează, aprobă şi implementează planuri de dezvoltare a infrastructurii turistice;
3. organizează şi realizează activitatea de promovare turistică a României atât pe piaţa internă, cât şi pe pieţele
internaţionale;
4. îndeplineşte rolul de autoritate naţională responsabilă cu elaborarea, coordonarea şi implementarea
programului pentru definirea şi promovarea brandului turistic naţional, în scopul creării unei imagini pozitive a
României;
5. autorizează operatorii economici şi personalul de specialitate din turism, respectiv licenţiază agenţiile de
turism, clasifică structurile de primire turistice, omologhează pârtiile, traseele de schi şi traseele turistice montane,
brevetează şi atestă personalul de specialitate, avizează capacitatea instituţională şi eficacitatea educaţională în
domeniul formării profesionale, autorizează plajele turistice şi activităţile din industria de agrement, acreditează
centrele naţionale de informare şi promovare turistică;
6. exercită toate drepturile ce decurg din calitatea de acţionar al statului privind administrarea, restructurarea,
privatizarea, postprivatizarea şi reorganizarea şi, după caz, lichidarea operatorilor economici cu capital de stat din
domeniul turismului, exercitând calitatea de instituţie publică implicată şi autoritate tutelară, în condiţiile legii,
sens în care:
a) administrează participaţiile deţinute la societăţile reglementate de Legea societăţilor nr. 31/1990, republicată,
cu modificările şi completările ulterioare, împuternicindu-i pe reprezentanţii săi în adunarea generală a
acţionarilor să acţioneze pentru creşterea competitivităţii şi eficienţei economice a acestor societăţi şi companii,
pentru restructurarea şi pregătirea acestora pentru privatizare;
b) desfăşoară activităţile de privatizare, potrivit legii, şi activităţi de urmărire a contractelor de privatizare;
c) iniţiază, după caz, lichidarea societăţilor neprofitabile;
d) monitorizează, potrivit legii, aplicarea măsurilor pe perioada de administrare specială şi supraveghere
financiară a operatorilor economici cu capital de stat din portofoliul propriu;
7. atestă ca staţiuni turistice de interes local sau naţional localităţi sau părţi de localităţi, la solicitarea autorităţilor
publice locale;
8. organizează evidenţa, atestarea şi monitorizarea valorificării şi protejării patrimoniului turistic, conform legii;
9. urmăreşte mediatizarea şi aplicarea în practică a acordurilor guvernamentale în domeniul turismului, în care
sunt prevăzute acţiuni de cooperare economică internaţională la care ministerul este parte;
10. urmăreşte evoluţia politicilor Uniunii Europene în domeniul turismului şi propune măsuri pentru adaptarea
politicilor României la acestea;
11. asigură îndeplinirea obligaţiilor care îi revin din reglementările europene, precum şi activităţile desfăşurate
de partea română în cadrul instituţiilor Uniunii Europene, în domeniul turismului;
12. urmăreşte derularea activităţii organismului intermediar aferent derulării programelor finanţate din fonduri
europene;
13. aprobă, în condiţiile legii, înfiinţarea şi atribuţiile reprezentanţelor şi unităţilor teritoriale cu sediul în ţară;
14. solicită şi primeşte de la celelalte autorităţi publice, în condiţiile legii, informări, analize, rapoarte, sinteze pe
probleme ce ţin de dezvoltarea sectorului turismului;
15. elaborează strategiile şi planurile de acţiune aferente domeniului turismului;
16. elaborează criteriile, priorităţile şi procedurile necesare în vederea desfăşurării programelor şi proiectelor
activităţilor specifice, după caz;
65
17. derulează sau coordonează programe şi proiecte cu finanţare externă, prin înfiinţarea de unităţi de
management de proiect;
18. participă, împreună cu alte organe ale administraţiei publice de specialitate, la elaborarea şi implementarea
politicilor, proiectelor şi programelor de cercetare, inovare şi transfer de tehnologie în domeniile sale de activitate;
19. coordonează cooperarea în cadrul programelor şi studiilor Uniunii Europene, ale Organizaţiei Mondiale a
Turismului şi ale Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică a proiectelor şi programelor din
domeniul turismului, precum şi în cadrul acordurilor bilaterale interguvernamentale încheiate de România în acest
domeniu;
20. identifică metode de îmbunătăţire a activităţilor în domeniu, pentru asigurarea transparenţei administrative,
elaborării şi implementării unor coduri de bune practici, încurajarea şi sprijinirea iniţiativei private;
21. urmăreşte promovarea unui mediu de afaceri în domeniul coordonat, stimulativ, concurenţial, corect şi
integru, prin coordonarea aplicării următoarelor măsuri:
a) organizarea de consultări publice periodice cu privire la implementarea Strategiei naţionale anticorupţie şi a
celorlalte politici publice cu impact asupra turismului;
b) cunoaşterea şi aplicarea de bune practici internaţionale ori standarde în implementarea programelor proprii;
22. organizează evenimente/întâlniri cu reprezentanţi ai instituţiilor publice, private, organizaţiilor
guvernamentale şi neguvernamentale, naţionale şi internaţionale, precum şi congrese, colocvii şi alte acţiuni
similare, în ţară şi străinătate, în domeniul turismului;
23. participă la manifestări expoziţionale de turism în ţară şi în străinătate, organizează vizite educaţionale de
informare, precum şi evenimente şi misiuni cu rol în creşterea circulaţiei turistice în România sau cu impact în
creşterea notorietăţii României ca destinaţie turistică, în ţară şi în străinătate, sau participă în calitate de
coorganizator împreună cu asociaţiile profesionale, patronale şi organizaţiile neguvernamentale cu activitate în
domeniul turismului, autorităţile administraţiei publice locale şi centrale, cu alte entităţi ce desfăşoară activitate
în domeniul turismului, în cadrul cărora se pot organiza deplasări pentru reprezentanţii mass-mediei;
24. organizează activităţi de promovare prin producţie/coproducţie de emisiuni TV şi radio;
25. stabileşte, împreună cu autorităţile administraţiei publice centrale şi locale care au atribuţii în domeniu, măsuri
pentru protejarea zonelor cu valoare istorică, arhitecturală sau peisagistică, măsuri pentru valorificarea turistică,
precum şi măsuri pentru integrarea acestora în acţiunile de modernizare a localităţilor şi a zonelor aferente;
26. efectuează controlul activităţilor din turism şi din industria de agrement, conform legislaţiei în vigoare;
27. efectuează controlul calităţii serviciilor din turism şi din industria de agrement;
28. monitorizează derularea investiţiilor pentru proiectele din domeniile sale de activitate pe care ministerul le
finanţează;
29. coordonează programele de asistenţă acordată de Organizaţia Mondială a Turismului şi de alte organisme
internaţionale;
30. coordonează, împreună cu Ministerul Educaţiei Naţionale, procesul de instruire din instituţii de învăţământ
în domeniul turismului;
31. coordonează, împreună cu Ministerul Muncii şi Justiţiei Sociale, programe naţionale şi judeţene de
reconversie profesională în meseriile specifice activităţii turistice;
32. realizează politica de promovare şi dezvoltare a turismului pe baza programului anual de marketing şi
promovarea turismului şi a programului de dezvoltare a produselor turistice;
33. avizează documentaţiile de urbanism privind zonele şi staţiunile turistice, precum şi documentaţiile privind
construcţiile în domeniul turismului, conform legii;
34. coordonează gestionarea fondurilor guvernamentale alocate pentru investiţiile realizate în parteneriat cu
autorităţile publice locale.
Ministerul Turismului îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de alte acte normative în vigoare.
În exercitarea atribuţiilor sale, Ministerul Turismului colaborează, în condiţiile legii, cu celelalte ministere şi
organe de specialitate ale administraţiei publice centrale din subordinea Guvernului, cu autorităţile administraţiei
publice locale, cu alte organisme şi instituţii publice.
În îndeplinirea atribuţiilor sale, Ministerul Turismului este autorizat:
a) să dea unităţilor aflate în subordine şi sub autoritate, ca urmare a controlului, dispoziţii obligatorii pentru luarea
măsurilor de respectare a legii;
66
b) să ia măsuri pentru aplicarea sancţiunilor prevăzute de lege în competenţa sa;
c) să încheie protocoale de schimb de informaţii şi documente, precum şi de colaborare cu ministere, instituţii
publice şi cu alte organizaţii, potrivit competenţelor atribuite;
d) să emită, să revoce, să suspende, după caz, pentru domeniile pentru care este împuternicit, în condiţiile legii,
acte administrative sub forma autorizaţiilor, licenţelor, atestatelor sau alte asemenea acte administrative, prin care
li se permite solicitanţilor organizarea şi/sau desfăşurarea unei anumite activităţi;
e) să iniţieze şi să supună aprobării Guvernului, în condiţiile legii, bugetele de venituri şi cheltuieli ale operatorilor
economici aflaţi în subordinea, coordonarea sau sub autoritatea sa;
f) să stabilească orice alte măsuri, în condiţiile prevăzute de lege.

Hotărârea Guvernului nr.24/2017, privind organizarea si funcţionarea Ministerului Turismului a fost modificată
si completată prin HG nr. 292/5 mai 2017.
Principalele modificări si completări aduse au fost urmatoarele:
 se modifică atributiile generale ale ministerului, astfel:
"asigură transpunerea şi creează cadrul normativ pentru aplicarea directă a legislaţiei Uniunii Europene,
implementează şi monitorizează aplicarea legislaţiei comunitare şi elaborează ghiduri pentru aplicarea
legislaţiei Uniunii Europene, în domeniul coordonat".
 se completeaza atributiile generale ale ministerului cu:
-1. asigură participarea şi elaborează poziţiile României în procesul de negociere şi adoptare a iniţiativelor la
nivel european, în domeniul său de activitate, potrivit prevederilor Hotărârii Guvernului nr. 34/2017 privind
organizarea şi funcţionarea Sistemului naţional de gestionare a afacerilor europene în vederea participării
României la procesul decizional al instituţiilor Uniunii Europene;
- 2.coordonează implementarea Directivei 2006/123/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 12
decembrie 2006 privind serviciile în cadrul pieţei interne, respectiv a aspectelor referitoare la piaţa unică a
serviciilor în domeniul său de activitate, în raport cu demersurile derulate de către Comisia Europeană;
 Se modifică, respectiv completează atributiile specifice ale ministerului cu:
-1. organizează şi realizează activitatea de promovare turistică a României atât pe piaţa internă, cât şi pe pieţele
internaţionale;
-2. exercită toate drepturile ce decurg din calitatea de acţionar al statului privind administrarea, restructurarea,
privatizarea, postprivatizarea şi reorganizarea şi, după caz, lichidarea operatorilor economici cu capital de stat
din domeniul turismului, exercitând calitatea de instituţie publică implicată şi autoritate tutelară, în condiţiile
legii, sens în care:
a) administrează participaţiile deţinute la societăţile reglementate de Legea societăţilor nr. 31/1990, republicată,
cu modificările şi completările ulterioare, împuternicindu-i pe reprezentanţii săi în adunarea generală a
acţionarilor să acţioneze pentru creşterea competitivităţii şi eficienţei economice a acestor societăţi şi companii,
pentru restructurarea şi pregătirea acestora pentru privatizare;
b) desfăşoară activităţile de privatizare, potrivit legii, şi activităţi de urmărire a contractelor de privatizare;
c) iniţiază, după caz, lichidarea societăţilor neprofitabile;
d) monitorizează, potrivit legii, aplicarea măsurilor pe perioada de administrare specială şi supraveghere
financiară a operatorilor economici cu capital de stat din portofoliul propriu.

Actuala Administraţie Naţională pentru Turism în România

În prezent, în ţara noastră, organul de specialitate al administraţiei publice centrale, aflat în subordinea
Guvernului, în a cărui responsabilitate se află turismul este
Ministerul Economiei, Energiei şi Mediului de Afaceri, ce funcţionează, în baza Hotararii Guvernului nr. 44
din 16 ianuarie 2020, ca organ de specialitate al adminis-traţiei publice centrale, în subordinea Guvernului şi
67
care aplică strategia şi Programul de guvernare în domeniile economie, politici industriale, competitivitate,
industria de apărare, resurse minerale neenergetice şi dezvoltare durabilă, domeniul energetic şi al re-surselor
energetice, proprietate intelectuală, invenţii şi mărci, protecţia consumatorilor, infra-structura calităţii şi
supravegherea pieţei, domeniul întreprinderilor mici şi mijlocii, mediului de afaceri, comerţului,
antreprenoriatului şi investiţiilor străine, în domeniul turismului, în concordanţă cu cerinţele economiei de piaţă
şi pentru stimularea iniţiativei operatorilor economici.

În realizarea funcţiilor sale, Ministerul Economiei, Energiei şi Mediului de Afaceri exercită, în principal,
următoarele atribuţii specifice, în conformitate cu reglementările în vigoare:

I. În domeniul turismului:
1. elaborează şi implementează în domeniul turismului strategii şi soluţii de reformă privind evoluţia
sectorului şi atragerea investitorilor, politici de promovare şi dezvoltare a turismului, în conformitate cu
prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 58/1998 privind organizarea şi desfăşurarea activităţii de turism în
România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 755/2001, cu modificările şi completările
ulterioare;
2. elaborează, aprobă şi implementează planuri de dezvoltare a infrastructurii turistice;
3. organizează şi realizează activitatea de promovare turistică a României atât pe piaţă internă, cât şi pe
pieţele internaţionale;
4. îndeplineşte rolul de autoritate naţională responsabilă cu elaborarea, coordonarea şi implementarea
programului pentru definirea şi promovarea brandului turistic naţional, în scopul creării unei imagini pozitive a
României;
5. autorizează operatorii economici şi personalul de specialitate din turism, respectiv licenţiază agenţiile de
turism, clasifică structurile de primire turistice, omologhează pârtiile, traseele de schi şi traseele turistice
montane, brevetează şi atestă personalul de specialitate, avizează capacitatea instituţională şi eficacitatea
educaţională în domeniul formării profesionale, autorizează plajele turistice şi activităţile din industria de
agrement, acreditează/reacreditează organizaţiile de management al destinaţiilor, centrele naţionale/locale de
informare şi promovare turistică;
6. atestă ca staţiuni turistice de interes local sau naţional localităţi sau părţi de localităţi, la solicitarea
autorităţilor publice locale;
7. organizează evidenţa, atestarea şi monitorizarea valorificării şi protejării patrimoniului turistic, conform
legii;
8. urmăreşte mediatizarea şi aplicarea în practică a acordurilor guvernamentale în domeniul turismului, în
care sunt prevăzute acţiuni de cooperare economică internaţională la care ministerul este parte;
9. urmăreşte evoluţia politicilor Uniunii Europene în domeniul turismului şi propune măsuri pentru adaptarea
politicilor României la acestea;
10. asigură îndeplinirea obligaţiilor care îi revin din reglementările europene, precum şi activităţile
desfăşurate de partea română în cadrul instituţiilor Uniunii Europene, în domeniul turismului;
11. monitorizează îndeplinirea obligaţiilor asumate de beneficiari prin contractele de finanţare din cadrul
domeniului major de intervenţie 5.3 - "Promovarea potenţialului turistic şi crearea infrastructurii necesare, în
scopul creşterii atractivităţii României ca destinaţie turistică", axa prioritară 5 - "Dezvoltarea durabilă şi
promovarea turismului", Programul operaţional regional (POR) 2007 - 2013, prin intermediul Organismului
intermediar pentru turism;
12. aprobă, în condiţiile legii, atât înfiinţarea şi atribuţiile reprezentanţelor teritoriale, cu sediul în ţară, cât şi
atribuţiile ataşaţilor de turism;
13. solicită şi primeşte de la celelalte autorităţi publice, în condiţiile legii, informări, analize, rapoarte, sinteze
pe probleme ce ţin de dezvoltarea sectorului turismului;
14. elaborează strategiile şi planurile de acţiune aferente domeniului turismului;
15. elaborează criteriile, priorităţile şi procedurile necesare în vederea desfăşurării programelor şi proiectelor
activităţilor specifice, după caz;

68
 16. derulează sau coordonează programe şi proiecte cu finanţare externă, prin înfiinţarea de unităţi de
management de proiect;
17. coordonează cooperarea în cadrul programelor şi studiilor Uniunii Europene, ale Organizaţiei Mondiale a
Turismului şi ale Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică a proiectelor şi programelor din
domeniul turismului, precum şi în cadrul acordurilor bilaterale interguvernamentale încheiate de România în
acest domeniu;
18. identifică metode de îmbunătăţire a activităţilor în domeniu, pentru asigurarea transparenţei
administrative, elaborării şi implementării unor coduri de bune practici, încurajarea şi sprijinirea iniţiativei
private;
19. urmăreşte promovarea unui mediu de afaceri în domeniul coordonat, stimulativ, concurenţial, corect şi
integru, prin coordonarea aplicării următoarelor măsuri:
a) organizarea de consultări publice periodice cu privire la implementarea Strategiei naţionale anticorupţie şi
a celorlalte politici publice cu impact asupra turismului;
b) cunoaşterea şi aplicarea de bune practici internaţionale ori standarde în implementarea programelor
proprii;
20. organizează evenimente/întâlniri cu reprezentanţi ai instituţiilor publice, private, organizaţiilor
guvernamentale şi neguvernamentale, naţionale şi internaţionale, precum şi congrese, colocvii şi alte acţiuni
similare, în ţară şi străinătate, în domeniul turismului;
21. participă la manifestări expoziţionale de turism în ţară şi în străinătate, organizează vizite educaţionale de
informare, precum şi evenimente şi misiuni cu rol în creşterea circulaţiei turistice în România sau cu impact în
creşterea notorietăţii României ca destinaţie turistică, în ţară şi în străinătate, sau participă în calitate de
coorganizator împreună cu asociaţiile profesionale, patronale şi organizaţiile neguvernamentale cu activitate în
domeniul turismului, autorităţile administraţiei publice locale şi centrale, cu alte entităţi ce desfăşoară activitate
în domeniul turismului, în cadrul cărora se pot organiza deplasări pentru reprezentanţii mass-mediei;
22. organizează activităţi de promovare prin producţie/coproducţie de emisiuni TV şi radio;
23. stabileşte, împreună cu autorităţile administraţiei publice centrale şi locale care au atribuţii în domeniu,
măsuri pentru protejarea zonelor cu valoare istorică, arhitecturală sau peisagistică, măsuri pentru valorificarea
turistică, precum şi măsuri pentru integrarea acestora în acţiunile de modernizare a localităţilor şi a zonelor
aferente;
24. efectuează controlul operativ al operatorilor economici din domeniul turismului, activităţilor din turism şi
din industria de agrement, conform legislaţiei în vigoare;
25. efectuează controlul calităţii serviciilor din turism şi din industria de agrement;
26. monitorizează derularea investiţiilor pentru proiectele din domeniile sale de activitate pe care ministerul
le finanţează;
27. coordonează programele de asistenţă acordată de Organizaţia Mondială a Turismului şi de alte organisme
internaţionale;
28. coordonează, împreună cu Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale, programe naţionale şi judeţene de
reconversie profesională în meseriile specifice activităţii turistice;
29. realizează politica de promovare şi dezvoltare a turismului pe baza programului anual de marketing şi
promovarea turismului şi a programului de dezvoltare a produselor turistice;
30. avizează documentaţiile de urbanism privind zonele şi staţiunile turistice, precum şi documentaţiile
privind construcţiile în domeniul turismului, conform legii;
31. coordonează gestionarea fondurilor guvernamentale alocate pentru investiţiile realizate în parteneriat cu
autorităţile publice locale.
La data intrării în vigoare acestei hotărâri a fost abrogată Hotărârea Guvernului nr. 24/2017 privind organizarea
şi funcţionarea Ministerului Turismului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 49 din 17
ianuarie 2017, cu modificările şi completările ulterioare.

69
 3.4.4.3. Recomandările experţilor O.M.T. privind rolul şi funcţiile ministerului
în a cărui responsabilitate se află turismul

Guvernul României a decis realizarea Master Planului pentru turismul naţional al României 2007-2026,
de către o echipă de consultanţi internaţionali ai Organizaţiei Mondiale a Turismului (OMT), asistată de o echipă
compusă din aproximativ, 20 de specialişti români. Master Planul a fost finalizat în vara anului 2007, după mai
multe runde de consultări cu reprezentanţii organizaţiilor profesionale şi patronale din industria turismului şi a
ospitalităţii, şi a fost făcut public pe site-ul de web al ministerului de profil de la acea dată (www.mturism.ro).
Master Planul propune viziunea, obiectivele şi ţintele pe care ar trebui să şi le stabilească România, în
vederea dezvoltării turismului, în următorii 20 de ani.
Dintre numeroasele observaţii şi propuneri conţinute în Master Plan, pot fi considerate a fi deosebit de
importante cele legate de viziunea experţilor internaţionali ai OMT, privind rolul guvernului în turism, rolul şi
funcţiile ministerului în a cărui responsabilitate se află turismul şi, mai ales, propunerea de reconstituire, prin
lege, a Autorităţii Naţionale pentru Turism, care să se transforme într-un organism semi-independent (semistatal),
cu o denumire care ar putea fi „Consiliul de Conducere al Turismului Românesc” sau, conform practicilor
internaţionale, mai recente, din relaţiile comerciale, s-ar putea numi „România Turism”.
Propunerea înfiinţării unei Organizaţii Naţionale a Turismului (ONT), independentă de Minister, dar aflată
sub auspiciile acestuia, se înscrie în cerinţele internaţionale de aplicare a „celor mai bune practici”. O asemenea
măsură ar permite ca ONT să funcţioneze în afara restricţiilor ce se aplică, în mod obişnuit, în funcţionarea
ministerelor, în privinţa luării deciziilor, a achiziţiilor, contractărilor, a recrutării personalului, a delegării
sarcinilor şi responsabilităţilor. Ar urma ca, în fiecare an, planurile şi bugetele ONT să fie aprobate de minister,
iar toate tranzacţiile şi conturile organizaţiei să facă obiectul auditului realizat de guvern.

Rolul guvernului, în viziunea experţilor OMT

Rolul guvernului în turism ar trebui să fie acela de conducere a întregii industrii, ca forţă economică a
naţiunii. Totuşi, guvernul trebuie să intervină acolo unde industria însăşi (a turismului, în acest caz) se dovedeşte
a fi incapabilă să acţioneze în mod efectiv, respectiv rolul guvernului să fie1 de:
 Formulare a politicilor de turism, pe termen mediu şi lung, planificare a dezvoltării turismului şi
reglementare a activităţilor turistice prin legislaţie, acordare a licenţelor şi certificatelor de clasificare;
 Urmărire a performanţei în ceea ce priveşte calitatea, siguranţa şi obiectivele-ţintă;
 Facilitare a dezvoltării turismului, prin asigurarea cadrului economic, de infrastructură, de
reglementare, fiscal şi politic, pentru încurajarea investiţiilor şi o creştere ordonată;
 Asigurare a facilităţilor de formare profesională şi învăţământ, care să furnizeze forţă de muncă având
calificarea cerută pentru industrie;
 Asigurare a marketingului României, ca destinaţie turistică.

Rolul şi funcţiile ministerului în a cărui responsabilitate se află turismul

Se consideră că rolul fundamental al ministerului de profil (MIMMCTPL, la acea dată), faţă de turism,
constă în formularea politicilor privind turismul, pe termen mediu şi lung, precum şi urmărirea implementării
acestora. Astfel, ministerul va putea să se concentreze asupra politicilor şi obiectivelor pe termen mediu şi lung,
fără a trebui să se mai abată către rezolvarea „crizelor imediate”, urmând ca nou-creata ONT să se concentreze
asupra programelor operaţionale, asupra activităţilor şi obiectivelor-ţintă, pe termen scurt şi mediu.
Funcţiile ministerului, în viziunea experţilor internaţionali ai OMT, ar trebui să fie următoarele:
1) Formularea şi elaborarea politicilor şi planurilor, pe termen mediu şi lung, pentru turism

Aceasta este considerată a fi cea mai importantă funcţie a ministerului. Ar trebui să existe un exerciţiu
(plan) anual, care să implice:

1
*** Master Planul pentru Dezvoltarea Turismului Naţional 2007-2026, Bucureşti, 2007, p. 178
70
  Analiza trendurilor turismului românesc şi internaţional, în scop de îndrumare a dezvoltării politicilor;
 Stabilirea ţintelor generale ale turismului (ţinte pe 5 sau 10 ani);
 Elaborarea unui set de îndrumări şi stimulente ale politicilor, pentru atingerea ţintelor stabilite;
 Elaborarea unor noi iniţiative pentru dezvoltarea turismului;
 Aprobarea planurilor de lucru şi bugetelor anuale pentru ONT;
 Aprobarea bugetelor sau resurselor generale care sunt alocate ONT.

Formularea şi elaborarea continuă a politicilor de turism necesită accesul la o bază de date unificată,
referitoare la mărimea şi performanţa industriei turismului în România, pe plan regional şi internaţional, consideră
autorii Master Planului.

2) Asigurarea fondurilor şi resurselor necesare pentru turism

Ministerul trebuie să solicite Ministerului Finanţelor şi guvernului alocarea fondurilor pentru dezvoltarea
activităţilor implicite ale turismului, cum sunt formarea profesională, marketingul intern şi internaţional al
României, ca destinaţie turistică.
 Îndrumarea alocării resurselor de infrastructură şi altor resurse, care vor avea un impact pozitiv asupra
turismului.

O funcţie-cheie de politică a Ministerului Turismului o reprezintă îndrumarea în ceea ce priveşte alocarea

resurselor existente, în aşa fel încât să susţină creşterea contribuţiilor economice ale sectorului turismului. Aceasta
va include recomandări pentru alocarea cheltuielilor pe baza impactului economic al fiecărei categorii de
cheltuieli.
Astfel, de exemplu, fondurile publice sunt alocate pentru drumuri, lucrări publice etc., în funcţie de
contribuţia acestora la dezvoltarea turismului. Este important ca efectul asupra turismului, al acestor fonduri, să
fie evaluat pentru fiecare activitate, prin identificarea tuturor contribuţiilor aduse (ale ministerelor implicate,
instituţiilor statului) şi a rezultatelor cantitative şi calitative asociate (venituri provenind de la turişti străini,
cheltuieli pe plan intern, locuri de muncă, protecţia mediului etc.), permiţând, astfel, evaluarea profitului, pentru
ţară, din susţinerea activităţii.

3) Coordonarea acţiunilor altor ministere şi agenţii guvernamentale cu impact asupra dezvoltării

turismului

Există un număr de ministere şi autorităţi ale statului care sunt serios implicate, direct sau indirect, în
sectorul turismului. Ele includ ministere şi autorităţi cu responsabilităţi în domenii cum ar fi finanţare, transport,
agricultură, păduri şi dezvoltare rurală, învăţământ, afaceri externe, etc.

4) Coordonarea relaţiilor bilaterale şi multilaterale din turism cu organizaţii, agenţii de finanţare

şi donatoare internaţionale

Această activitate, cu multiple faţete, cuprinde relaţiile cu Organizaţia Mondială a Turismului (UNWTO),
cu alte organizaţii şi agenţii de finanţare şi donatoare internaţionale – Uniunea Europeană (EU), Banca Europeană
de Investiţii (EIB), Programul de Dezvoltare al Naţiunilor Unite (UNDP), Banca Mondială etc., precum şi
proiectele de supraveghere sau direcţionare a asistenţei tehnice.

5) Cercetarea şi contribuţia la politicile şi planificarea generală

Această funcţie implică:

 Cercetarea diferitelor aspecte;
 Întocmirea materialelor de prezentare a politicilor, către guvern;
71
  Pregătirea planurilor de dezvoltare, pe termen lung, pentru industria turismului din România;
 Pregătirea informaţiilor privind contribuţia la dezvoltarea industriei turismului pentru planurile
economice naţionale;
 Pregătirea informaţiilor privind contribuţia la dezvoltarea bugetelor, politicilor şi strategiilor naţionale.

6) Monitorizarea şi evaluarea performanţelor industriei şi ale ONT

Ministerul va urmări performanţele industriei şi, în special, ale ONT. Aceasta va implica stabilirea ţintelor,
precum şi dezvoltarea şi urmărirea criteriilor de evaluare a performanţelor activităţilor acestora.
Astfel, ministerul va evalua, anual, performanţele ONT, ca parte a procesului continuu de urmărire şi
evaluare, în ceea ce priveşte:
 Activităţile desfăşurate pentru realizarea Planului anual de lucru;
 Resursele alocate acestor activităţi;
 Impactul economic şi social, al acestor activităţi, în contextul obiectivelor pentru dezvoltarea turismului;
 Realizarea, din punct de vedere contabil, a veniturilor turismului naţional şi ţintelor planificate.

7) Dirijarea implementării Master Planului pentru turismul naţional

Ministerul ar trebui sa facă public, în mod oficial, Master Planul, către alte ministere şi agenţii
guvernamentale, către industrie şi mari agenţii comerciale, financiare, donatoare şi internaţionale, din România.
Ministerul ar trebui să acţioneze pentru:
 Înfiinţarea şi conducerea Comitetului de evaluare a implementării;
 Implementarea restructurării Organizaţiei Naţionale a Turismului;
 Întocmirea proiectelor de lege necesare, obţinerea aprobării guvernului şi prezentarea lor în Parlament;
 Asigurarea fondurilor şi altor resurse necesare;
 Coordonarea implementării continue;
 Urmărirea progresului.

Rolul şi funcţiile Organizaţiei Naţionale a Turismului (ONT)

Rolul ONT, ca principal motor al implementării politicii ministerului, în domeniul turismului, ar trebui să
fie acela de a încuraja şi promova dezvoltarea turismului către şi în România. Funcţiile ONT, care ar trebui să fie
înscrise în legislaţia pentru turism, ce urmează a fi adoptată, ar trebui să includă, în opinia experţilor internaţionali
ai OMT, următoarele1:

1) Marketingul României, pe plan intern şi internaţional, ca destinaţie turistică

Pe baza cercetării de piaţă şi a informaţiilor de pe piaţă pe care le va autoriza, contracta sau le va colecta
prin propriile sale acţiuni, ONT va formula strategii de marketing, planuri şi acţiuni anuale, pe termen mediu şi
lung, pentru promovarea turismului.
Pentru implementarea acestor planuri, ONT ar trebui să urmărească:
 Angajarea în orice fel de acţiune de promovare (activităţi de relaţii publice, publicitate, evenimenre ale
consumatorilor ş.a.m.d.), cu scopul de a atrage turişti internaţionali şi interni;
 Înfiinţarea, dotarea, funcţionarea, contractarea sau susţinerea funcţionării birourilor de turism şi
reprezentanţelor din străinătate şi de pe plan regional, pentru marketingul României;
 Realizarea cercetării de piaţă;
 Colectarea şi verificarea, cu regularitate, a datelor statistice relevante din industrie (hoteluri, companii
aeriene etc.);
 Asamblarea datelor aferente produselor, serviciilor şi facilităţilor turistice;

1
Idem, p. 181-183
72
  Întocmirea, publicarea şi distribuirea materialelor promoţionale, video, website etc., referitoare la turism;
 Angajarea în activităţi comune de marketing cu furnizorii de călătorii, produse, servicii şi facilităţi;
 Stabilirea legăturilor şi coordonarea activităţilor de marketing din industria turismului.

2) Susţinerea dezvoltării cunoştinţelor şi iniţiativelor de marketing, în cadrul industriei

Pentru a avea certitudinea că industria turistică este pregătită pentru a-şi juca rolul în realizarea
marketingului României, ONT va urmări:
 Furnizarea, publicarea şi folosirea altor căi de popularizare a informaţiilor, care pot mări eficienţa
marketingului în industrie – cercetări de piaţă, statistici, date privind piaţa ş.a.m.d.;
 Organizarea de conferinţe, seminarii, sesiuni practice şi utilizarea altor metode pentru susţinerea
dezvoltării iniţiativelor de marketing, în cadrul industriei.

3) Promovarea unor standarde înalte ale facilităţilor şi dotărilor turistice şi urmărirea calităţii şi a
siguranţei

Aceasta va implica pregătirea şi actualizarea, în mod continuu, cu sprijinul autorităţilor şi organizaţiilor

regionale, a unui inventar al resurselor turistice. Folosind cercetarea de piaţă, sondajele şi comentariile
consumatorilor, ONT va revizui standardele facilităţilor, serviciilor turistice şi de confort şi va oferi îndrumări
industriei, cu privire la îmbunătăţirile şi revizuirile necesare la nivelul standardelor şi criteriilor. ONT va acţiona
pentru:
 Utilizarea stimulentelor, prin acordarea de premii şi aprecieri, în scopul ridicării standardelor în cadrul
industriei;
 Asigurarea că facilităţile şi serviciile acordate turiştilor corespund cerinţelor de siguranţă;
 Certificarea serviciilor şi facilităţilor turistice, acordarea licenţelor şi clasificarea unităţilor de cazare
turistică;
 Pe baza propriilor informaţii şi cercetări şi a îndrumărilor din partea industriei, revizuirea criteriilor de
acordare a licenţelor şi certificatelor de clasificare, în scopul încurajării industriei pentru a menţine
standardele la nivelul aşteptărilor pieţei şi concurenţei internaţionale.

4) Promovarea şi asigurarea educaţiei şi formării profesionale a resurselor umane

Având în vedere că turismul este o industrie a activităţilor inter-umane, ONT, cu consultarea industriei şi
a Comitetului consultativ pentru dezvoltarea resurselor umane, va urmări:
 Evaluarea continuă a necesităţilor de formare profesională a forţei de muncă din industrie, din punct de
vedere numeric şi al abilităţilor necesare;
 Organizarea şi, unde este cazul, pregătirea furnizării, implementării şi autorizării programelor de instruire,
pentru personalul care lucrează în industrie şi pentru noii angajaţi;
 Implementarea schimbului bilateral al programelor de instruire în turism;
 Păstrarea legăturii cu universităţi, şcoli şi licee şi alte instituţii relevante şi cu industria, în ceea ce priveşte
carcaterul şi tipul programelor de instruire şi cursurilor, pentru îndrumarea în ceea ce priveşte necesităţile
specifice de forţă de muncă din industrie.

5) Promovarea dezvoltării produselor, serviciilor şi facilităţilor turistice cu potenţial de atragere a

turiştilor

Pentru a stimula investiţiile şi oferta de atracţii, servicii şi facilităţi turistice, ONT va acţiona pentru:
 Publicarea statisticilor de turism, studiilor de cercetare, planurilor de marketing, planurilor de dezvoltare
şi altor informaţii de interes pentru industrie;
 Formularea strategiilor şi planurilor de piaţă pentru dezvoltarea turismului;
73
  Încurajarea şi sprijinirea autorităţilor locale în întocmirea planurilor lor de dezvoltare a turismului;
 Încurajarea sectorului privat să investească în turism şi să dezvolte produse, servicii şi facilităţi viabile,
care să atragă turiştii;
 Acordarea de îndrumări practice întreprinderilor turistice, referitoare la strategiile de cercetare, promovare
şi de afaceri etc.
6) Promovarea mai bunei cunoaşteri şi înţelegeri a beneficiilor obţinute de România din turism,
prin intermediul programelor de conştientizare şi învăţământ

Pentru a avea certitudinea că guvernul şi oamenii, în general, apreciază şi susţin turismul şi vin în
întâmpinarea vizitatorilor, ONT va urmări:
 Identificarea şi estimarea avantajelor economice, sociale, de mediu şi culturale pe care le creează turismul
pentru România şi populaţia ei;
 Realizarea unor campanii publicitare, care implică difuzarea informaţiilor cu privire la avantajele
turismului.

7) Stabilirea şi administrarea bugetelor anuale

ONT va întocmi şi va prezenta, ministerului responsabil cu turismul, planurile de lucru detaliate şi

bugetele pentru finanţarea sa anuală. De asemenea, va realiza:
 Justificarea tuturor fondurilor acordate ONT şi a veniturilor încasate;
 Întocmirea şi publicarea situaţiilor financiare anuale şi a rapoartelor anuale ale ONT.

3.4.5. Administraţiile publice locale şi turismul

Un loc important îl ocupă, în statele descentralizate, colectivităţile locale: regiuni, departamente (judeţe),
localităţi.
Acestea îşi înfiinţează propriile servicii turistice, de tipul oficiilor de turism sau al „sindicatelor de
iniţiativă” (cum este cazul în Franţa), care joacă un rol esenţial în privinţa primirii turiştilor şi a promovării
turistice, iar colectivităţile locale le alocă acestora, adeseori, contribuţii financiare (finanţări) considerabile.
Împreună cu administraţiile naţionale şi regionale, colectivităţile locale exercită competenţe ce
influenţează, în mod direct, politicile turistice.
Implicarea administraţiilor locale este diferită, de la caz la caz, atât în privinţa resurselor de care acestea
dispun, cât şi în privinţa competenţelor ce le sunt atribuite, în acest domeniu, prin Constituţie şi prin legea lor de
organizare şi funcţionare.
De exemplu, în Franţa, aceste competenţe sunt exercitate de1:
- Comitetele Regionale ale Turismului, împuternicite să pună în aplicare politicile turistice ale regiunilor,
în special în privinţa promovării şi a amenajării turistice a teritoriului, prin aplicarea „Schemei de
Dezvoltare şi de Amenajare Turistică), în fiecare regiune, care cuprinde obiective precise, cantitative şi
calitative, privind dezvoltarea turistică regională. Aceste scheme cuprind, de asemenea, componente
privind formarea profesională şi protecţia mediului înconjurător.
- Comitetele Departamentale (departamentul fiind echivalentul aproximativ al judeţelor, în România)
pentru Turism, care exercită competenţele în domeniul turismului, la nivel departamental (judeţean), în
special în privinţa turismului rural şi al promovării produselor turistice. Aceste Comitete elaborează
Schemele Departamentale de Dezvoltare Turistică, permiţând, astfel, completarea Schemelor de
Dezvoltare şi Amenajare Turistică regionale, cu propunerile de la nivel departamental.

1
Vellas, François, op. cit., (2007), p. 173
74
 - Oficiile de Turism şi Sindicatele de Iniţiativă funcţionează la nivelul localităţilor (comunităţilor locale) şi
asigură, în principal, primirea şi informarea turiştilor, precum şi promovarea produselor şi atracţiilor
locale.

Organizarea teritorială a turismului, în România

Se poate observa faptul că, în România nu există, până în prezent, astfel de structuri regionale, judeţene şi
locale, iar înfiinţarea lor, pe baza experienţei ţărilor europene, ar trebui să constituie o prioritate.
Ordonanţa nr. 58/1998 privind organizarea şi desfăşurarea activităţii de turism în România1 stabileşte
următoarele obligaţii, în domeniul turismului, pentru Consiliile judeţene şi Consiliul general al Municipiului
Bucureşti:
- inventarierea principalelor resurse turistice;
- administrarea registrelor locale ale patrimoniului turistic;
- redactarea propunerilor de dezvoltare, care reprezintă baza programului anual de dezvoltare turistică;
- participarea la omologarea traseelor turistice şi a pârtiilor de schi;
- contribuţia la creşterea produselor turistice;
- supravegherea activităţii de turism, astfel încât operatorii să aibă acces la resursele turistice.

Experţii O.M.T., care au realizat Master Planul pentru Dezvoltarea Turismului Naţional (în România)
2007-2026, au propus următoarele funcţii suplimentare ce ar trebui îndeplinite de administraţiile locale2:

 Identificarea, păstrarea, protejarea şi dezvoltarea activelor şi resurselor turistice, în cadrul judeţului sau
zonei respective;
 Promovarea şi marketingul judeţului sau zonei respective, ca destinaţie turistică, pe piaţa internă şi, unde
este cazul, pe pieţele regionale;
 Furnizarea serviciilor de informare a vizitatorilor şi rezidenţilor, conform îndrumărilor stabilite de ONT;
 Generarea unor atitudini pozitive faţă de turism, evidenţiind beneficiile unor activităţi de turism bine
administrate;
 Realizarea cercetării şi colectării datelor, pentru a contribui la studiile naţionale contractate de ONT;
 Oferirea de recomandări ONT, cu privire la acţiunile benefice pentru turism.

De asemenea, se recomandă ca administraţiile locale din România să numească inspectori în domeniul

turismului, care să aibă responsabilităţi în coordonarea activităţilor de turism adiacente ale administraţiilor locale
şi, în special, să se asigure că aceştia îşi îndeplinesc funcţiile şi atribuţiile legale şi supraveghează activitatea
Centrelor de Informare Turistică.

3.4.6. Tendinţa de dezangajare a statului în privinţa politicilor turistice

Încă din anii ’80 ai secolului trecut, a început să se pună, tot mai pregnant, îndeosebi în Europa, problema
dezangajării statului, a reducerii rolului acestuia în elaborarea politicilor turistice, în coordonarea activităţii de
turism, la nivel naţional, făcându-se locul, din ce în ce mai mult, unor organisme semiguvernamentale, care să se
ocupe de aceste probleme, încurajându-se parteneriatele de tip public-privat.
Au fost evidenţiate3 trei fenomene, care acţionează, în mod conjugat, în favoarea acestei tendinţe,
respectiv:

1
*** Ordonanţa nr. 58/1998, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 309 din 26 august 1998
2
*** Master Planul pentru Dezvoltarea Turismului Naţional 2007-2026, Bucureşti, 2007, p. 201,
www.mturism.ro
3
Durand, Huguette, Goirand, Pierre şi Spindler, Jacques, Economie et politique du tourisme, Librairie générale de droit et de
jurisprudence, Paris, 1994, pp. 50-70
75
 1) Tendinţa mondială spre dereglementare;
2) Creşterea rolului Uniunii Europene, prin instituţiile sale, în susţinerea dezvoltării turismului;
3) Sporirea rolului colectivităţilor locale în planificarea şi amenajarea turistică a teritoriului, în
promovarea turistică şi în formarea profesională a personalului din turism.

1) Tendinţa mondială spre dereglementare

Termenul de dereglementare este utilizat pentru a evidenţia diminuarea treptată şi chiar anularea regulilor
privind organizarea şi funcţionarea unor activităţi, considerate ca fiind „reglementate”. Este, de fapt, o operaţiune
prin care se trece de la un mod de reglementare, la altul, care este cel dat de manifestarea activităţilor economice
pe piaţă, după regulile liberei concurenţe.
Principalele domenii în care se aplică, deja, dereglementarea sunt, cel puţin, următoarele: liberalizarea
preţurilor, eliminarea anumitor distorsiuni fiscale şi concurenţa impusă în traficul aerian.

2) Creşterea rolului Uniunii Europene

După cum se va putea observa în cadrul capitolelor următoare, implicarea instituţiilor Uniunii Europene
în elaborarea şi implementarea politicilor şi strategiilor privind dezvoltarea durabilă, inclusiv în domeniul
turismului şi în adoptarea de reglementări privind turismul, ce trebuie respectate în toate statele membre, este din
ce în ce mai mare.
O importanţă deosebită o au, însă, şi posibilităţile de finanţare oferite de UE, prin intermediul fondurilor
structurale, dar şi prin împrumuturile avantajoase pe care Banca Europeană pentru Investiţii le acordă firmelor
din statele membre ale Uniunii, inclusiv pentru finanţarea unor proiecte de investiţii în domeniul turismului.

3) Sporirea rolului comunităţilor locale

Turismul reprezintă un important factor al dezvoltării locale. În vederea satisfacerii unei cereri complexe
şi în plină transformare, administraţiile publice regionale, judeţene şi locale intervin, tot mai mult, în realizarea şi
administrarea echipamentelor de agrement şi a celor turistice.
Descentralizarea a condus la creşterea autonomiei decizionale, dar şi a surselor de finanţare, sporite, ale
acestor administraţii locale. În plus, cea mai mare parte a fondurilor structurale europene sunt oferite, pe bază de
proiecte, în special pentru rezolvarea unor probleme de infrastructură, regiunilor din ţările europene, cu precădere
acelora unde nivelul de dezvoltare economică este mai scăzut faţă de media din ţările UE.
Trebuie făcută, însă, distincţia, dintre stadiile de dezvoltare economică ale fiecărei ţări, dintre situaţiile
diferite, în privinţa nivelului de dezvoltare a turismului şi a instituţiilor din domeniu, de la o ţară la alta. Problema
dezangajării, treptate, a statului, ca tendinţă, în privinţa politicilor turistice, se pune, în primul rând, în cazul ţărilor
cu economii dezvoltate, în cadrul cărora regulile economiei de piaţă funcţionează pe perioade îndelungate, iar
pieţele turistice sunt mature şi mai puţin în cazul unor economii, cum este cea a României, unde încă mai este
nevoie de eforturi susţinute pentru reglementarea multor aspecte, de „rodarea” acestor reguli, pe piaţă, înainte de
a se pune problema dezangajării statului. Aceasta nu înseamnă, însă, că nu va creşte, treptat, rolul şi implicarea
autorităţilor publice regionale şi locale, în acest domeniu, prin reforma administraţiei publice în România, care să
conducă la o reală descentralizare.

3.5. Organizațiile de Management al Destinației (OMD)

Rolul OMD-urilor ar trebui să fie acela de a conduce și coordona activitățile din destinație printr-o strategie
coerentă. Acestea nu controlează activitățile partenerilor lor, dar aduc laolaltă resursele și
experiența/expertiza, precum și un anumit grad de independență și obiectivitate pentru a duce înainte activitățile.
Aceasta înseamnă că OMD-urile trebuie să dezvolte un nivel ridicat al abilității în dezvoltarea și conducerea
parteneriatelor. Deși OMD-urile s-au angajat, în special în activități de marketing, misiunea lor a devenit mult
mai largă, aceea de a deveni un lider, în următoarele categorii de organizții:

76
 a) Autoritățile Naționale pentru Turism (ANT) sau Organizațiile Naționale pentru Turism (ONT),
responsabile cu managementul și marketingul turismului la nivel național;
b) Organizațiile regionale, provinciale sau ale unui stat/ din cadrul unui stat (federal), responsabile pentru
managementul și/sau marketingul turismului într-o regiune geografică definită pentru acest scop, uneori,
dar nu întotdeauna fiind vorba de o regiune administrativă, cum ar fi un județ, un stat sau o provincie;
c) OMD-uri locale, responsabile pentru managementul și/sau marketingul unei stațiuni turistice sau al unui
oraș, al unei localități.
Luând ca exemplu Noua Zeelandă, aceste categorii de organizații ar fi reprezentate de New
Zeeland Turism, la nivel național ( www.newzeeland.com); Destination Fiordland, la nivel regional (
www.fiorland.org.nz) și Positively Wellington, la nivel local sau de oraș (www.werllingtonnz.com)
Managementul destinației este complex. Cel mai important, mai valoros activ al unui OMD îl reprezintă
credibilitatea, ca lider strategic, în dezvoltarea marketingului destinației și abilitatea sa de a facilita parteneriatul
în industria turismului și colaborarea către o viziune colectivă a destinației.
3.5.1.Elementele de bază ale unei destinații turistice
O destinație turistică reprezintă un spațiu fizic unde turistul petrece cel puțin o înnoptare. Aceasta include
produse turistice, precum serviciile suport și atracții și resurse turistice. Are limite fizice și administrative, în
privința managementului său, precum și imagini și percepții, referitoare la competitivitatea sa pe piață.1
Destinațiile locale au deținători de interese variați, adesea incluzând comunitatea gazdă, dar putând
include o rețea de destinații locale, împreună cu care să formeze o destinație mai largă.
O destinație poate fi de orice dimensiune, pornind de la o întreagă țară, până la o regiune dintr-o țară, o
insulă, un oraș, un sat sau doar un centru de atracții turistice, o stațiune turistică.
Destinațiile conțin un număr de elemente de bază care atrag vizitatorul la destinație și care îi satisfac acestuia
nevoile/cerințele/asteptările, la sosirea sa în acea destinație. Aceste elemente de bază pot fi clasificate în:
- Atracții ce ”trebuie văzute” sau ”trebuie făcute”
și
- Celelalte elemente2.

Atracțiile
Acestea concentrează, în principal, atenția vizitatorilor și pot să ofere motivația inițială pentru ca turistul
să viziteze destinația.
Atracțiile pot fi clasificate în:
- Naturale (de ex. plaje, munți, parcuri, ape etc.)
- Construite ( antropice de ex: clădiri sau construcții emblematice, precum Turnul Eiffel, monumente
istorice, clădiri religioase, facilități pentru conferințe sau manifestări sportive etc.)
- Culturale (ex. muzee, teatre, galerii de artă, evenimente culturale).
Atracțiile pot aparține domeniului public, cum ar fi un parc natural, cultural sau siturile istorice sau pot fi
atracții ori servicii culturale, istorice sau care să țină de stilul de viață. Altele, factori mai puțini tangibili, cum ar

1
World Tourism Organization (UNWTO), A Practical Guide to Tourism Destination Management, Madrid, 2007, pp. 1-2
2
Cho, B.H., Destination, în Ecyclopedia of Tourism (editor J. Jafari), Ed. Routlege, Londra și New York, 2000
77
fi unicitatea și declanșatorii emoționali sau experimentali, reprezintă, de asemenea, atracții turistice în cadrul
destinațiilor.
Dotările
Acestea fac posibile o gamă largă de servicii și facilități, care să sprijine sejurul vizitatorilor și includ
structura de bază, cum ar fi utilitățile, transportul public, drumurile, precum și serviciile directe adresate
vizitatorilor, precum cazarea, informarea turistică, facilitățile de agrement, ghizi, unitățile de alimentație publică
și magazinele, etc.
Accesibilitatea
Destinația trebuie să fie accesibilă unei baze largi a populației, pe cale rutieră, feroviară, aeriană sau
navală. Vizitatorii trebuie, de asemenea, să poată călători cu o anumită ușurință, în cadrul destinației.
Reglementările privind acordarea vizei, punctele de intrare și condițiile specifice de intrare într-o țară sau alta ar
trebui să fie considerate ca parte a accesibilității unei destinații.
Imaginea
Caracterul unic sau imaginea sunt cruciale pentru atragerea vizitatorilor într-o destinație. Nu este suficient
să ai o gamă largă de atracții și dotări dacă potențialii vizitatori nu sunt conștienți de existența acestora. Pentru
promovarea imaginii destinațiilor pot fi utilizate mijloace variate ( de ex. marketing și brand/marcă, publicațiile
pentru călătorii, e-marketingul).
Imaginea destinației include unicitatea, semnalizarea, calitatea mediului natural, siguranța/securitatea,
nivelul calității serviciilor și ospitalitatea personalului.
Prețul
Prețurile practicate reprezintă un aspect important al competiției destinației respective cu alte destinații.
Factorul preț se referă la costul , până la și de la destinație, precum și costul cazării, al alimentației, al serviciilor
turistice de ghid și cel cu agrementul, etc.
Decizia turistului ( de alegere a unei destinații) se poate baza și pe alte caracteristici economice, precum
rata de schimb valutar.
Resursele umane
Turismul este un sector economic intensiv în forță de muncă, iar interacțiunea cu acomunitățile locale
reprezintă un aspect important al experienței turistice. O forță de muncă bine calificată și cetățenii care sunt
constienți de beneficiile și responsabilitățile asociate cu dezvoltarea turismului reprezintă elemente
indispensabile ale ofertei destinației turistice și trebuie să fie managerite în concordanță cu strategia destinației.
3.5.2.Ce înseamnă managementul destinației?
Managementul destinației este managementul coordonat al tuturor elementelor care caracterizează destinația
(atracții, dotări, acces, marketing și prețuri)1. Managementul destiinațieiare o abordare strategică în a face legături
între niște entităăți care sunt adeseori, foarte separate, pentru un management mai bun al destinației.
Managementul comun poate ajuta la evitarea ca eforturile să fie disipate în privința promovării, a serviciilor
oferite vizitatorilor, a instruirii personalului etc. Și poate identifica orice sincopă în privința managementului unei
destinații.

1
OMT, op,cit., p.5
78
 Există diferite opțiuni în managementul guvernanței. Astfel:
- Un departament al unei autorități publice unice;
- Parteneriat al unor autorități publice, pus în practică de parteneri
- Parteneriat al unor autorități publice, pus în practică print-o unitate comună de management
- Autoritate publică/ autorități publice, deservită/deservite de companii private- servicii externalizate;
- Parteneriat public-privat pentru anumite funcții, adeseori realizat prin ceearea unei companii non-profit;
- Asociație sau companie creată printr-un parteneriat al sectorului privat.
Elementele destinației sunt sprijinite de marketing, pentru a-i face pe oameni să viziteze acele locuri și să li
se presteze acestora servicii, la fața locului, precum și să se asigure că vizitatorii vor găsi, în destinație, ceea ce se
așteptau să găsească.
Organizațiile de Management al Destinației ar trebui să conducă și să coordoneze aceste diferite aspecte ale
destinației.
Crearea unui mediu potrivit
Aceasta reprezintă fundația/esența managementului destinației, de care depinde marketingul destinației și
oferirea experienței așteptate de vizitatori. Înainte ca vizitatorul să fie atras de marketing sau de a ajunge la
destinație mediul potrivit social, economic și fizic trebuie să existe o organizație (OMD) puternică și
autoritară,care va fi necesară pentru a organiza lidershipul și pentru a conduce și coordona acest proces. Crearea
mediului potrivit presupune:
- Planificare și infrastructură;
- Dezvoltarea resurselor umane;
- Dezvoltarea produsului;
- Dezvoltarea tehnologiilor și sistemelor;
- Industriile (activitățile) conexe și aprovizionarea.

Marketingul destinației
Marketingul destinației trebuie să acționeze pentru a atrage vizitatori în zonă. Ar trebui să promoveze ce au
cel mai atractiv pentru potențialii vizitatori și, dacă se poate, să-i convingă pe aceștia să vină în acea destinație.
Funcțiile cheie ale marketingului destinației sunt:
- Promovarea destinației, incluzând aspectele de branding și imagine;
- Campanii pentru a aduce afaceri în destinație, în special IMM-uri;
- Servicii de informații nepărtinitoare (imparțiale);
- Facilitarea rezervărilor;
-
Managementul relațiilor cu clienții
Promovarea are nevoie nu neapărat să urmeze urmeze granițele administrative ale sectorului public și
chiar poate să le depășească, reprezentând mai multe regiuni sau destinații, cu toate că fiecare regiune poate să
fie responsabilă pentru propriile eforturi de marketing.
Serviciile la fața locului
Asigurarea calității fiecărui aspect al experienței vizitatorilor, odată ce aceștia sosesc la destinație,
presupune:

79
 - Coordonarea și managementul destinației pentru ”calitatea experienței” vizitatorului, în special a
domeniului public;
- Crearea de ”start-up”-uri pentru produse;
- Dezvoltarea și managementul evenimentelor;
- Dezvoltarea și managementul atracțiilor;
- Pregătire profesională (instruire) și educație;
- Consultanță în afaceri;
- Strategie, cercetare și dezvoltare

3.5.3.Cum funcționează o destinație-Deținătorii legitimi de interese (stakeholder-ii)

Există un număr mare de deținători de interese, din sectoarele pubic și privat, angajați în realizarea funcțiilor
managementului destinațiilor, printre care:
- Administrația publică centrală/ regională/ județeană;
- Agențiile de dezvoltare economică;
- Autoritățile publice locale;
- Organizațiile de management ale primăriilor;
- Autoritățile parcurilor naționale sau regionale
- Transportatori
- Deținătorii structurilor de primire turistică având funție de cazare;
- Operatorii unităților de alimentație publică, de agrement și comercianții cu amănuntul
- Intermediarii ( de exemplu, tur-operatorii și organizatori de evenimente-reuniuni);
- Mass-media;
- Consorții și parteneriate locale în turism;
- Agenții de prijinire a afacerilor;
- Camere de Comerț și industrie;
etc.
Mecanisme de coordonare și cooperare
Următoarele mecanisme pot fi utilizate pentru coordonarea și cooperarea între deținătorii de interese:
 Un parteneriat pentru dezvoltare și management în turism (eventual care să se numească ”Grupul de
Acțiune pentru Turism”, care să supravegheze:
- Dezvoltarea strategiei comune
- Planificarea managementului comun al destinației
- Implementarea, pe bazele coordonatelor specifice
Și/sau
 Proiecte integrate de dezvoltare a produsului și promovare;
 Reunirea, laolalta, a partenerilor pentru proiecte de planificare pe anumite teme și implementarea acestora
în graficul de timp specific.
Procesul
Planul de Management al Destinației (PMD) reprezintă un instrument cheie pentru construirea parteneriatului
și angajament din partea partenerilor. Ca element, acesta ar trebui săstabilească, în mod clar, planul de acțiune și
motivație pentru program. Ca proces, ar trebui să fie o oportunitate principală pentru:

80
  Integrarea acțiunilor unor organizații distincte;
 Confirmarea și întărirea legăturii dintre strategie și acțiune;
 Aplicarea cunoștințelor și experienței dobândite de OMD în planificarea proiectelor altor organizații;
 Promovarea unei abordări bazate pe evidență ( realitate) și pe învățare, în promovarea și managementul
destinației;

1. Parteneriatele de tip public-privat

Rolul guvernanței în turism se află în situația de trecere de la modelul tradițional al sectorului public, ce
aplică politica guvernului, la unul de natură mai corporatistă, cu accent pe eficiență, pe randamentul investițiilor,
pe rolul pieței și al parteneriatului dintre sectorul public și cel privat (PPP).
În privința PPP, în ultimii ani s-a pus un accent tot mai mare pe activitatea derulată în parteneriat. Astfel
de parteneriate pot acoperi o gamă largă, la diferite niveluri ale implicării, de la cel informal, până la obligații
contractuale, incluzând:
- Relații de bună colaborare între doi sau mai mulți parteneri (incluzând legăturile periodice);
- Coordonare intermitentă și ajustare reciprocă a politicilor și procedurilor partenerilor pentru atingerea
obiectivelor comune;
- Aranjamente ad-hoc sau temporare, pentru a îndeplini o sarcină specifică sau un proiect;
- Coordonarea permanentă sau periodică,, printr-un aranjament formal, pentru a întreprinde un anumit
program de activitate;
- O organizație creată împreună, ca entitate juridică distinctă (de ex., o societate sau o asociație), având ca
scop să realizeze un program de activități cu scopuri și obiective clar definite.
Parteneriatele pot fi realizate pentru scopuri economice, sociale sau de mediu. Ele pot să apară la diferite
niveluri, de ex. între diferitele agenții guvernamentale (de ex. Autorități ale parcurilor naționale, agenții de
transport etc.), între diferite niveluri ale autorităților guvernamentale (locale, regionale, naționale), între membri
ai sectorului privat (cum ar fi clusterele) și ca o colaborare între sectoare (incluzând sectorul guvernamental, cel
privat, grupuri educaționale, comunități etc.).
Rolul tot mai important al OMD-urilor este acela de a acorda asistență în dezvoltarea și menținerea acestor
parteneriate, în special să faciliteze planificarea și punerea în practică a managementului destinației, pentru a
asigura o anumită calitate a experienței pentru vizitatori.
3.5.4.De ce trebuie administrată o destinație?
Turismul reprezintă o industrie extrem de competitivă, iar pentru a concura efectiv cu celelalte destinații, este
necesar să fie oferită vizitatorilor o valoare excelentă. Aceasta depinde de numeroase aspecte de muncă în comun,
în deplină unitate. Din momentul în care vizitatoul sosește în destinație și până o părăsește, valoarea pentru
vizitator este influențată de numeroase servicii și experiențe, incluzând o gamă largă de servicii publice, produse
private și interacțiuni cu comunitatea locală, și ospitalitatea acesteia.
Este vital ca diferite componente ale sejurului vizitatorilor să fie manageriate și coordonate pentru a
maximiza valoarea pentru vizitator, pe parcursul vizitei acestuia în destinație. Un management efectiv al
destinației permite destinațiilor să maximizeze valoarea turistică pentru vizitator, asigurând și beneficii locale și
sustenabilitate.
3.5.5.Avantajele administrării destinației
Câteva avantaje ale unui management efectiv al destinației sunt prezentate mai jos1:
 Stabilirea unui avantaj competitiv

1
OMT,op.cit.,p.9
81
Pentru o destinație sunt două cerințe critice pentru ca să obțină un avantaj competitiv față de concurență, respectiv:
a) Stabilirea unei poziționări puternice și unice pe piață, de ex.: oferind o formă diferită de experiență,
comparativ cu alte destinații, prin dezvoltarea atracțiilor și resurselor acelei destinații, astfel încât să fie
subliniate caracteristicile sale unice;
b) Oferirea unor experiențe de calitate excelentă și un raport superior calitate-preț, asigurând că toate
aspectele experienței vizitatorului sunt la cele mai înalte standarde și sunt coordonate.
Ambii factori de succes necesită o abordare de management coordonat, bazat pe o viziune colectivă și pe un
parteneriat puternic.
 Asigurarea sustenabilității turismului
Dezvoltarea sustenabilă a turismului, cu un management și o planificare adecvate, asigură că destinația își menține
integritatea de mediu, precum și că resursele și specificul care o fac atractivă sunt protejate, în primul rând. Un
bun management poate să ajute, de asemenea, la evitarea conflictelor sociale și culturale și să prevină ca turismul
să afecteze negativ stilul de viață local, tradițiile și valorile locale.
 Răspândirea beneficiilor turismului
Cheltuielile turistice și beneficiile consecvente acestora pot fi răspândite, de ex. Prin sprijinirea dezvoltării
produselor și sxperiențelor bazate pe comunitate, promovând turismul rural și de experiență, promovând
dezvoltarea micilor afaceri, explorând potențialul industriei de artizanat etc.
 Îmbunătățirea randamentului turismului
Printr-un marketing focalizat pe dezvltarea spațială și pe anumite ținte, destinațiile pot să determine creșterea
duratei sejurului turiștilor, creșterea cheltuielii medii pe turist și să reducă nedorita sezonalitate în sosirile
vizitatorilor, toate acestea contribuind la îmubătățirea randamentului investițiilor și a randamentului pe vizitator
(turist).
 Construirea unei identități puternice și vibrante a brandului
OMD-urile conștientizează tot mai mult valoarea și puterea unor branduri puternice ale destinaților. Oferind
constant o valoare excelentă, loialitatea față de brand crește, iar vizitatorii se întorc în destinație, în mod regulat.
În țara noastră, cadrul legal pentru înființarea Organizațiilor de Management al Destinatiei a fost creat prin
prevederile Ordonanței Guvernului nr.15 din 23 august 2017 pentru modificarea si completarea Ordonanței
Guvernului nr. 58/1998 privind organizarea si desfăsurarea activității de turism din România.

82
 Capitolul 4

POLITICI ŞI STRATEGII PRIVIND TURISMUL INTERNAŢIONAL APLICATE ÎN

DIFERITE GRUPURI ŞI CATEGORII DE ŢĂRI ALE LUMII

Amploarea fenomenului turistic şi diversificarea formelor sale au consecinţe multiple asupra mediului
natural, asupra societăţii şi economiei. Statele lumii nu pot rămâne indiferente la o asemenea activitate, ce se
impune ca un sector economic distinct şi ca un puternic agent de transformare a spaţiului şi, din acest motiv, ele
aplică diverse politici, în încercarea de a dirija evoluţia fenomenului turistic şi de a obţine, din acesta, un profit
cât mai mare1.
Politicile turistice naţionale sunt diverse, în funcţie de gradul de dezvoltare economică, de patrimoniul
turistic pe care îl deţine fiecare ţară, precum şi în funcţie de alţi factori.
Din punct de vedere teoretic, autorităţile statului pot să adopte, în privinţa turismului, 3 tipuri distincte de
atitudini2:
a) Liberalismul total, ce exclude orice intervenţie directă a autorităţilor, lăsând iniţiativei private rolul
de a conduce dezvoltarea turistică.
b) Un intervenţionism mai limitat sau mai pronunţat, care să vizeze sprijinirea dezvoltării sectorului
turistic şi corectarea eventualelor disfuncţionalităţi ce pot să apară.
c) Controlul şi chiar interdicţia, prin măsuri restrictive, a fluxurilor turistice având ca destinaţie ţara
respectivă.
În practică, majoritatea covârşitoare a statelor lumii adoptă, în perioada actuală, o soluţie intermediară, în
această privinţă.

4.1. Politicile turismului internaţional în ţările industrializate

Politicile turismului internaţional în ţările industrializate prezintă, din punct de vedere al turismului
internaţional, o serie de caracteristici comune3, respectiv:

-ţările industrializate reprezintă, împreună, o cotă foarte importantă din turismul internaţional (cca
54,4 % din numărul de sosiri si cca 64,6% din incasări, la nivel mondial, in 2018);
- aceste ţări sunt, în acelaşi timp, principalele ţări emiţătoare şi receptoare în turismul internaţional;
- cu puţine excepţii (cum este cazul Spaniei sau cel al Franţei), în ţările industrializate, turismul internaţional
este considerat ca fiind o activitate secundară, în raport cu alte mari sectoare de activitate economică;
- fluxurile turismului internaţional se realizează între ţări cu niveluri economice şi sociale comparabile, dar,
adesea, cu diferenţe culturale foarte importante, unele, faţă de altele;
- turismul internaţional se bazează, în principal, pe iniţiativele întreprinderilor private, chiar dacă partea
deţinută de sectorul public este, încă, importantă (Administraţii Naţionale ale Turismului, transport,
finanţări, etc.).

Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (O.C.D.E.) şi Uniunea Europeană joacă un rol
important în coordonarea politicilor turistice în ţările industrializate, în determinarea obiectivelor şi în aplicarea
măsurilor armonizate cu politicile economice generale.

1
Mesplier, Alain, Bloc-Duraffour, Pierre, Le tourisme dans le monde, 6-e édition, Bréal, Rosny (Franţa), 2005, p. 86
2
Idem, p. 88
3
Vellas, François, Economie et Politique du Tourisme International, 2e édition, Economica, Paris, 2007,
p. 231
83
4.1.1. Preocupări ale OCDE privind turismul în ţările membre

Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE) este o organizație internațională care
lucrează pentru a construi politici mai bune pentru vieți mai bune. Scopul acesteia este să modeleze
politici care favorizează prosperitatea, egalitatea, oportunitatea și bunăstarea pentru toți, bazându-se pe aproape
60 de ani de experiență și idei pentru a pregăti mai bine lumea de mâine.
Împreună cu guvernele, factorii de decizie și cetățenii, OCDE lucrează la stabilirea standardelor
internaționale bazate pe dovezi și la găsirea de soluții pentru o serie de provocări sociale, economice și de
mediu. De la îmbunătățirea performanței economice și crearea de locuri de muncă, până la încurajarea educației
puternice și combaterea evaziunii fiscale internaționale, oferă un forum unic și un hub de cunoștințe pentru date
și analiză, schimb de experiențe, schimb de bune practici și sfaturi privind politicile publice și stabilirea
standardelor internaționale.
OCDE reunește țările membre și o serie de parteneri care colaborează la problemele cheie globale, la nivel
național, regional și local. Prin standardele, programele și inițiativele sale, contribuie la impulsionarea și
ancorarea reformei în peste 100 de țări din întreaga lume.
Cele 37 de țări membre se întind, pe glob, din America de Nord și de Sud, până în Europa și Asia-
Pacific. Acestea sunt reprezentate de ambasadori la Consiliul OCDE, care definește și supraveghează activitatea
organizației, așa cum este stabilit prin Convenția OCDE . Țările membre folosesc datele și analizele acesteia,
pentru a informa asupra deciziilor politice și joacă un rol cheie în analizele țărilor, care sunt concepute pentru a
încuraja performanțe mai bune. Comisia Europeană participă la lucrările OCDE, dar nu are drept de vot.
De la criza financiară globală din 2008, OECD și-a ajustat atenția, de la promovarea creșterii, ca un scop
în sine, pentru a ține cont de toate aspectele bunăstării, punând oamenii în centrul analizelor realizate. Se acordă
atenție specială unor probleme precum: sănătatea, abilități, echilibru muncă-viață și satisfacția vieții. Se
încurajează inovarea, în găsirea modalităților de creștere economică care să beneficieze toată lumea.

Structura organizațională
CONSILIUL
Supravegherea și direcția strategică

Reprezentanții țărilor membre și ai Comisiei Europene oferă orientări strategice pentru OCDE. Prezidate de
secretarul general, deciziile sunt luate prin consens.

COMITETELE
Discuție și recenzie

Comitetele, grupurile de experți și grupurile de lucru reunesc țările și partenerii pentru a împărtăși experiențele
politicii, inovația și revizuirea implementării și impactului politicilor.

SECRETARIAT
Dovezi și analiză

Direcțiile OCDE colectează date, furnizează analize și formulează recomandări pentru informarea discuțiilor
comitetelor, pe baza mandatului Consiliului.

SURSA: OECD
FACTORII DE DECIZIE

Reprezentanții guvernului, afacerilor, muncii, societății civile și mediului academic participă la activitatea OCDE
și își oferă opiniile, prin consultări și schimburi regulate cu secretariatul.

84
Consiliul

Consiliul OCDE este organul decizional general al organizației. Este alcătuit din ambasadori din țările membre
și de la Comisia Europeană și este prezidat de secretarul general . Se întrunește în mod regulat, pentru a discuta
lucrările cheie ale Organizației, a împărtăși preocupările și a lua decizii prin consens. O dată pe an, Consiliul
OCDE se întâlnește pentru ședința Consiliului ministerial , care reunește șefi de guverne, miniștri ai economiei,
comerțului și afacerilor externe din țările membre, pentru a monitoriza și stabili prioritățile pentru activitatea
OECD, pentru a discuta contextul economic și comercial mondial și pentru a continua, în probleme precum
bugetul sau procesul de aderare.

Comitetele

OCDE lucrează prin peste 300 de comisii, comitete, experți și grupuri de lucru, care acoperă aproape toate
domeniile de elaborare a politicilor. Comitetele respective propun soluții, evaluează succesul datelor și politicilor
și examinează acțiunile politice între țările membre. Ele acoperă aceleași domenii de probleme ca și ministerele
guvernamentale, cum ar fi educația, finanțele, comerțul, mediul, dezvoltarea și relația cu experții, la nivel de
țară. Participanții la comisie provin din țările membre și partenere și reprezintă organisme de stat, mediul
academic, de afaceri și societatea civilă. În fiecare an, participă, la aceste întâlniri, aproximativ 40 000 de
persoane. Unele discuții pot evolua spre negocieri în care toate țările OCDE definesc și respectă regulile globale
comune.

Secretariatul

Acesta este condus de secretarul general și compus din direcții și divizii care lucrează cu factorii de
decizie și formatorii de politici din fiecare țară, oferind informații și expertiză pentru a ajuta la ghidarea elaborării
politicilor bazate pe dovezi în coordonare strânsă cu comitetele. Direcționează raportul către secretarul
general. Cei 300 de angajați ai Secretariatului includ, printre altele, economiști, avocați, oameni de știință, analiști
politici, sociologi, experți digitali, statisticieni și profesioniști în comunicare. OCDE are, de asemenea, centre la
Berlin, Mexic, Tokyo și Washington DC, care fac parte din echipa de afaceri și comunicare a OCDE.
Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE sau OECD, după iniţialele denumirii în
limba engleză) are, ca membre, guvernele a 37 de state, ataşate principiilor democraţiei şi economiei de piaţă, în
vederea1:
- susţinerii unei creşteri economice durabile;
- creşterii nivelului de trai;
- menţinerii stabilităţii financiare;
- ajutorării altor ţări, pentru ca acestea să îşi dezvolte economia;
- contribuţiei la creşterea comerţului mondial.
De asemenea, OCDE îşi împărtăşeşte experienţa sa, pe care a acumulat-o în peste 40 de ani de activitate
şi realizează schimburi de idei cu peste 70 de ţări în curs de dezvoltare.
Cele peste 30 de ţări membre ale OCDE ocupă un loc preponderent în turismul mondial, atât în privinţa
numărului de turişti, respectiv a numărului de deplasări, interne şi internaţionale, efectuate de cetăţenii acestor
ţări, cât şi a cheltuielilor efectuate de aceştia, în scop turistic. Din acest motiv, aceste ţări acordă o atenţie deosebită
sectorului turistic, în cadrul preocupărilor lor.
Datorită importanţei sale pentru economia ţărilor membre, turismul constituie unul dintre domeniile de
acţiune ale administraţiilor publice, în cea mai mare parte a ţărilor OCDE.

1
www.oecd.org
85
 Turismul a cunoscut o creştere spectaculoasă, în ultimii treizeci de ani, devenind o componentă esenţială
a economiei serviciilor (30% din schimburile internaţionale de servicii în zona OCDE) care reprezintă motorul
creşterii în cea mai mare parte a ţărilor OCDE1.
Mondializarea, înăsprirea concurenţei internaţionale şi marile evoluţii sectoriale şi trans-sectoriale au o
influenţă puternică asupra rolului pe care îl joacă administraţiile centrale în domeniul turismului. În această
privinţă, Comitetul pentru Turism constituie principalul punct de contact al OCDE, în privinţa acestor probleme
şi oferă un cadru unic, în felul său, pentru dezbaterile asupra turismului şi asupra problemelor socio-economice,
comerciale, statistice şi analitice, legate de turism. Comitetul pentru Turism este un forum de schimburi de
informaţii privind politicile urmate şi schimbările structurale ce influenţează creşterea turismului internaţional, în
viziunea dezvoltării durabile.
Odată pe an, Comitetul pentru Turism al OCDE reuneşte decidenţii de nivel înalt din domeniul turismului,
pentru a dezbate principalele evoluţii ce interesează acest sector, pentru adoptarea de iniţiative, în funcţie de
necesităţi, pentru a reuni elemente de informare asupra politicilor şi pentru a contribui la lucrările desfăşurate în
alte sectoare ale OCDE. Comitetul pentru turism cooperează cu O.M.T., cu U.E. şi cu Biroul Internaţional al
Muncii şi angajează dialogul cu ţările nemembre ale OCDE, oferind cadrul pentru organizarea de consultări şi de
seminarii între reprezentanţii sectorului turism, universitari şi alte categorii.
Principala menire a Comitetului pentru Turism este aceea de a ajuta ţările membre ale OCDE să-şi
adapteze politicile şi acţiunile, astfel încât acestea să favorizeze o dezvoltare a turismului compatibilă cu
dezvoltarea durabilă. De asemenea, se străduieşte să sensibilizeze diferiţi „actori” asupra problemelor
internaţionale şi să încurajeze cooperarea, internaţională în domeniul turismului.
Strategiile de bază ale Comitetului pentru turism s-au axat pe trei domenii principale de activitate2:
controlul, liberalizarea şi măsurarea fenomenului turistic (din punct de vedere statistic).

a) Controlul
Comitetul pentru turism joacă un rol de cadru pentru realizare a schimburilor, în principal plecând de la
controlul politicilor şi al schimbărilor structurale ce influenţează dezvoltarea turismului internaţional, atât în
interiorul, cât şi în exteriorul zonei OCDE.
În anul 1990, Comitetul a pus în aplicare procedurile de examinare sistematică a politicilor turismului şi
a celor legate de turism, aplicate de ţările membre, în fiecare dintre acestea. Acest mod de abordare permite, de
asemenea, să fie identificate problemele orizontale, de interes general, printre care se numără:
- examinarea perspectivelor turismului, cu privire la evoluţia în domeniul politicii de transport. Astfel,
Raportul anual din 1990 prezintă principalele probleme întâlnite şi soluţiile preconizate pentru a face
faţă creşterii fluxurilor turistice;
- studiul motivaţiilor administraţiilor publice ce au stat la baza promovării turismului, pornind de la
experienţa anumitor ţări ale OCDE (studiu publicat în anul 1992);
- examinarea contribuţiei turismului la dezvoltarea durabilă a zonelor rurale, împreună cu Grupul
Consiliului OCDE pentru dezvoltarea rurală. Raportul din anul 1994 a prezentat o analiză detaliată a
conceptelor şi produselor turistice, în încercarea de a identifica ce poate oferi turismul rural şi ce
obstacole trebuie să treacă acesta;
- analiza contribuţiei turismului la crearea de locuri de muncă, punând accentul pe importanţa
posibilităţilor de angajare a forţei de muncă în acest sector şi pe identificarea măsurilor ce ar trebui
adoptate, pentru a-i permite turismului să contribuie, într-o măsură cât mai mare, la reducerea
şomajului (raportul din anul 1995);

1
Ibidem
2
OCDE, Politique du tourisme international dans les pays de l’OCDE, Annexe 2 – Informations générales sur le Comité du tourisme,
Paris, 1997, pp. 181-182
86
 - evoluţia politicilor în turism în ţările membre ale Organizaţiei, ţinând seama de cadrul instituţional, de
formarea politicilor, definirea obiectivelor, de măsurile ce vizează îmbunătăţirea modului de
funcţionare a pieţei, de cooperarea cu sectorul privat, cooperarea internaţională şi punerea la punct a
indicatorilor care să permită o mai bună măsurare a importanţei economice a turismului (raportul anual
din 1996);
- contribuţia la lucrările Comitetului pentru mediu al OCDE, în privinţa managementului integrat al
zonelor costiere.

b) Liberalizarea
În cadrul angajamentelor generale ale OCDE privind liberalizarea, Comitetul pentru Turism a jucat,
întotdeauna, un rol important în lupta împotriva protecţionismului, în sectorul turismului şi în activităţile conexe
acestuia.
Astfel, Comitetul a examinat obstacolele întâlnite în dezvoltarea turismului internaţional, în interiorul
zonei OCDE. În baza acestei examinări, a fost publicat un prim inventar al măsurilor considerate a fi obstacole în
calea turismului internaţional, în zona OCDE (1984), în baza căruia, în anul 1985, a fost adoptată o Decizie-
Recomandare a Consiliului OCDE privind politica în domeniul turismului internaţional, aceasta având un impact
important asupra activităţii turistice.
În vederea menţinerii unui grad înalt de liberalizare a activităţilor turistice, atât în interiorul zonei OCDE,
cât şi între ţările membre şi alte ţări, nemembre ale Organizaţiei, Comitetul a realizat o revizuire a măsurilor
considerate ca fiind obstacole în dezvoltarea turismului internaţional în zona OCDE (lucrare publicată în anul
1991).

c) Măsurarea fenomenului turistic

Comitetul pentru Turism a publicat numeroase statistici privind oferta şi cererea în turismul internaţional,
în cadrul Raportului anual intitulat „Politica turismului internaţional în ţările OCDE”.
De asemenea, Comitetul se străduieşte să întărească, în continuare, cooperarea internaţională, în special
cu Eurostat şi cu O.M.T., în scopul îmbunătăţirii metodelor utilizate, precum şi în compatibilizarea internaţională
a datelor statistice privind fenomenul turistic.
Activităţile actuale ale Comitetului vizează, în principal, să sprijine ţările membre ale OCDE în
îmbunătăţirea aplicării politicilor privind turismul, într-un mod în care să favorizeze un mediu concurenţial şi
durabil al industriei turismului, astfel încât să fie mai bine înţeleasă importanţa socio-economică a turismului în
ţările membre, cât şi în ţările nemembre ale OCDE.
De-a lungul timpului, s-au putut observa modificări importante în privinţa modului de abordare a
fenomenului turistic şi a politicilor adoptate de statele membre ale OCDE, în acest domeniu.
Astfel, în anii ’60 ai secolului trecut, statele apreciau beneficiile ce puteau fi obţinute în privinţa locurilor
de muncă nou create şi a valutei încasate ca urmare a dezvoltării turismului internaţional.Sprijinul acordat de state
dezvoltării turismului se materializa, în perioada respectivă, în principal, în realizarea marilor infrastructuri de
transport şi de cazare turistică, precum şi prin încercarea de atragere a clientelei prin campanii de promovare
turistică.
În cursul anilor 1970, conjunctura economică generală a demonstrat fragilitatea activităţii turistice şi
dependenţa acesteia de unii factori ce nu pot fi controlaţi de către state, care au fost constrânse să-şi modifice
modul de acţiune, îndreptându-şi o parte a eforturilor spre dezvoltarea turismului intern şi punând accentul pe
calitatea serviciilor oferite.
De la începutul anilor 1980, incertitudinile activităţii economice au condus la noi priorităţi, precum
eliminarea obstacolelor şi liberalizarea călătoriilor, lărgirea ofertei turistice, prin crearea de noi produse,
accentuarea eforturilor în plan calitativ în privinţa prestaţiilor turistice, precum şi o atenţie deosebită acordată
problemelor de protecţie a mediului.
Ameninţările teroriste, în special după 11 septembrie 2001, şi riscul unor epidemii, precum cea a
pneumoniei atipice (SARS) în Asia, ori a gripei aviare sau, mai recent, a noului Coronavirus(Covid-19), au avut
87
puternice influenţe negative asupra conjuncturii turistice, provocând scăderi spectaculoase ale activităţii turistice,
în anumite perioade şi ţări ale lumii.
Adoptarea şi aplicarea unor planuri naţionale de acţiune, în toate ţările membre ale Organizaţiei, în această
privinţă, demonstrează grija guvernelor acestor ţări de a înscrie politica turistică într-un cadru coerent.
În funcţie de natura politicii turistice pe care o aplică, se pot observa, în cadrul OCDE, 3 grupuri distincte
de ţări, respectiv1:

a) – Ţările foarte urbanizate ale Europei, precum Elveţia, Austria, Belgia, Danemarca sau Olanda, care au
ştiut să păstreze, în pofida unei puternice presiuni demografice, un anumit echilibru între turism, mediul
natural şi activităţile locale. Politica turistică a acestor state vizează reţinerea turiştilor naţionali şi
atragerea unei clientele sensibile atât la calitatea mediului, cât şi la patrimoniul cultural de care dispun.
Aceasta presupune modernizarea infrastructurilor de acces şi de găzduire, menţinerea echilibrelor naturale
şi punerea în valoare a siturilor urbane.
b) – Ţările mediteraneene, care s-au concentrat, timp de patru decenii, pe crearea unor condiţii favorabile,
pentru a face faţă „exploziei” turistice înregistrate în perioada respectivă, realizând infrastructura de acces
şi facilitând extinderea staţiunilor turistice litorale. Pentru a păstra beneficiile unei activităţi economice
vitale, care reprezintă principala sursă de venituri, în multe regiuni şi are o contribuţie decisivă la balanţele
de plăţi externe ale acestor ţări, guvernele respective încearcă, în prezent, să corecteze excesele unei
dezvoltări necontrolate, precum unele „gâtuiri” ale infrastructurilor de acces, „banalizarea” clădirilor sau
alterarea cadrului natural de viaţă. Sarcina acestora este mai dificilă, din acest punct de vedere, în Grecia,
Turcia şi Spania, decât în Italia, mai puţin dependentă, faţă de celelalte ţări, de turismul de litoral.
c) Celelalte ţări, mai eterogene ca dimensiune şi ca loc ocupat de turism în cadrul economiei, care au în
comun dorinţa de a-şi valorifica patrimoniul turistic de care dispun, menţinând impactul turismului asupra
teritoriului în limite rezonabile, prin acţiuni derulate la diferite niveluri. Politica turistică a acestor ţări
este, astfel, un amestec, în proporţii diferite, de liberalism şi intervenţionism.
Ţările care dispun de teritorii întinse, precum SUA, Canada sau Australia, ţările Scandinave, Noua
Zeelandă, dar şi Irlanda, acordă o atenţie deosebită conservării mediului, mărindu-şi numărul parcurilor şi
rezervaţiilor naturale. Cele cu o populaţie mai densă, precum Japonia, Marea Britanie sau Germania, au tendinţa
de a spori controlul asupra extinderii zonelor urbane şi de a-şi reţine turiştii, prin promovarea propriului lor
patrimoniu naţional. Franţa, care poate fi inclusă în ambele categorii de ţări enumerate mai sus, urmăreşte să-şi
consolideze poziţia de ţară clasată pe primul loc în lume, atât ca destinaţie, cât şi ca zonă de tranzit, în turismul
internaţional.

4.1.2. Politici, strategii și planuri naționale privind turismul în țările OCDE2

Nivelul de atenție și de sprijin acordat de către o țără sectorului turistic este influențat de modul în care
este perceput în contextul îmbinării politicilor naționale generale, în special în ceea ce privește economia și
dezvoltarea, în ansamblu. În Mexic, de exemplu, Planul Național de Dezvoltare 2013-2018 recunoaște importanța
turismului în crearea de locuri de muncă și sprijinirea conservării patrimoniului. În Japonia, Strategia de
Revitalizare 2016 identifică sectorul turistic drept unul dintre cei zece piloni cheie; în Slovacia, apare în
"manifestul" guvernului, iar în Elveția joacă un rol-cheie în noua politică regională.
O mare parte a țărilor au publicat politici și/sau strategii pe termen mediu sau lung dedicate turismului.
Cele mai multe sunt pentru perioade de cinci ani, dar unele țări au adoptat proiecte pe perioade de zece ani sau
mai mult, pe care se bazează strategii și planuri pe o durată mai scurtă (de exemplu, Irlanda). Este o practică
comună, aceea ca politicile și strategiile să stabilească o combinație de principii, politici și obiective, care, apoi,

1
Mesplier, A., Bloc-Duraffour, P., op. cit., p. 89
2
OECD, OECD, Tourism trends and policies, 2018, Chapter 1
88
formează baza pentru acțiunile identificate. Pregătirea și lansarea de noi politici și strategii pot servi la
dinamizarea sectorului și la stimularea unei serii de noi angajamente și acorduri, așa cum se întâmplă cu Noua
Viziune a Turismului din Canada și cu noul Plan Strategic pentru Turism din Italia.
Există multe asemănări între țări, în direcția politicilor turistice și a domeniilor de prioritate și de concentrare.
Temele recurente abordate includ:
 Creșterea competitivității, urmărind totodată sustenabilitatea sectorului;
 Îmbunătățirea calității infrastructurii, facilităților și serviciilor;
 Consolidarea poziției internaționale și a caracterului distinctiv al țării, ca destinație turistică;
 Îmbunătățirea condițiilor pentru investiții și creștere și susținerea inovației;
 Abordarea sezonalității cererii - creșterea turismului în afara sezonului;
 Expansiunea geografică a turismului - încurajarea dezvoltării și a cheltuielilor în zone cu potențial ridicat;
 Abordarea penuriei forței de muncă și creșterea nivelului de aptitudini și de formare profesională;
 Atragerea de noi piețe sursă și satisfacerea nevoilor acestora;
 Îmbunătățirea transportului și a conectivității;
 Îmbunătățirea cunoștințelor și a datelor privind turismul.
O serie de tendințe ale politicilor s-au delimitat în ultimii ani, cu accent nou sau îmbunătățit pe următoarele
domenii:
 O tranziție, de la dominația creșterii volumului turismului, către creșterea nivelului de cheltuieli și a valorii
obținute din turism, precum și obținerea altor beneficii sociale. În Coreea de Sud, de exemplu, noua
administrație a introdus o direcție a politicilor care se concentrează pe bunăstarea turismului și promovarea
acestuia ca mecanism de îmbunătățire a calității vieții, precum și a economiei naționale. Conceptele
globale ale creșterii incluzive sunt în plină dezvoltare, după cum sunt reflectate în politici, în implicarea
comunităților, în furnizarea de locuri de muncă de calitate și în asigurarea accesului tuturor categoriilor
de persoane.
 Preocuparea cu privire la presiunile ce rezultă din creșterea rapidă și, adeseori, neplanificată, a turismului,
în anumite zone sau localitați, amenințarea turismului excesiv și necesitatea de a se concentra asupra
soluțiilor de management și a abordării problemelor legate de capacitatea de transport. În Islanda, de
exemplu, sunt aplicate deja sau luate în considerare unele măsuri care să gestioneze creșterea și să
îmbunătățească modul de abordare a turiștilor.
 Imperativul implementării digitalizării în multe domenii ale dezvoltării, managementului și marketingului
turistic.
 O mai mare conștientizare a aspectelor legate de siguranță și securitate care afectează deciziile și
bunăstarea turiștilor, precum și nevoia de a se asigura că acestea sunt abordate în călătoriile către și la
destinații.

Planuri regionale și locale, la nivel de destinație

O parte tot mai semnificativă a multor politici naționale privind turismul reflectă atenția acordată
destinațiilor regionale și locale drept centru pentru acțiuni planificate și integrate. O serie de țări au implementat
programe bazate pe destinații locale selectate, identificate datorită potențialului lor turistic sau nevoilor
economice. Aceasta este o modalitate eficientă de concentrare a resurselor și de implicare a părților interesate.
Destinațiile, la rândul lor, au nevoie de propriile politici și planuri pentru a obține o dezvoltare turistică eficientă,
bine fundamentată și integrată. Cadrul și orientările pentru acest proces pot fi furnizate de administrația centrală.
Un exemplu este programul de planuri de gestionare a destinației în Islanda, care constă în declarații comune de
politică, menite să orienteze creșterea și dezvoltarea, să definească rolurile părților interesate și să specifice
acțiunile și resursele.

89
 Destinațiile au primit, de asemenea, diferite forme de suport și de asistență în punerea în aplicare a
planurilor lor și în executarea proiectelor de dezvoltare și a altor inițiative. Fondul pentru Infrastructura Turistică
din Noua Zeelandă oferă un exemplu, iar altul este programul Valorizar, în Portugalia. În Regatul Unit, Fondul
”Discover England” oferă finanțare în valoare de 40 de milioane GBP între 2016/17 și 2019/20, pentru a stimula
turismul internațional.

4.1.2.1.Priorități ale politicilor în turism, în țările membre ale OCDE

Pe fondul trendurilor pozitive, din ultimii ani, ale acestui sector de activitate care este turismul, guvernele
statelor membre ale OCDE și dezvoltă, tot mai mult, politicile menite să maximizeze beneficiile economice, de
mediu și sociale pe care turismul le poate aduce, în condițiile reducerii presiunilor ce apar atunci când aceste
creșteri ale fluxurilor turistice sunt neplanificate și negestionate corespunzător1. Iar măsurile de politică menite
să rezolve aceste preocupări au devenit prioritare.
De ex., au fost depuse eforturi deosebite pentru rezolvarea unor probleme de tipul supra-aglomerării
(overcrowding) unor destinații populare, pentru răspândirea beneficiilor economice și de altă natură spre zone ce
atrag mai puțini vizitatori, pentru dezvoltarea de noi produse și extinderea duratei sezonului turistic, precum și
pentru a încuraja obținerea unei productivități mai mari, a unor mai bune utilizări a resurselor și a unei angajări
mai stabile a forței de muncă.
Pentru a se asigura că aceste politici dorite au impactul dorit, țările lumii și-au întărit coordonarea și
implementarea mecanismelor, au reformat practicile de management al destinațiilor, și-au modernizat
reglementările, au adoptat soluții digitale, au întărit dialogul cu societatea civilă și au angajat sectorul privat în
formularea politicilor.
În prezent, guvernele se confruntă cu două subiecte/ probleme critice, în privința gestionării sectorului
turistic2:
a) Valorificarea beneficiilor transformărilor digitale;
b) Asigurarea că politicile privind turismul sustenbail sunt implementate.

Tehnologiile continuă să evolueze în ritm rapid și reprezintă, deopotrivă un factor revoluționar pentru afacerile
din turism și pentru cei care adoptă politicile. Dezvoltările rapide ale economiei colaborative (sharing economy),
ale sistemelor de plată mobile, ale aplicațiilor privind realitatea augmentată, ale tehnologiilor blockchain și ale
inteligenței artificiale, influențează semnificativ produsele turistice, modelele de afaceri, serviciile și opțiunile
(alegerile) vizitatorilor. Aceste evoluții solicită reflecția pentru noi politici, noi reglementări și intervenții pentru
maximizarea oportunităților, precum și pentru protecția consumatorilor.
Guvernele au de jucat un rol important în crearea celor mai bune condiții pentru toate afacerile, care să se
angajeze în transformarea digitală în turism.
De asemenea, guvernele se implică activ în promovarea dezvoltării turismului, care aduce evidente beneficii
economice, și care, în același timp, aduce o gamă largă de avantaje pentru locuri, comunități locale, afaceri,
angajați și pentru vizitatori. Succesul turismului nu mai poate fi măsurat doar prin prisma unor indicatori precum
numărul de sosiri, număr locuri de muncă create și venituri obținute. Tendința politicilor prioritare în acest
domeniu este aceea de asigurare că beneficiază, de pe urma turismului și comunitățile locale.

1
OECD (2020), OECD Tourism Trends and Policies 2020, OECD Publishing, Paris, p.15 https://doi.org/10.1787/6b47b985-en
2
Idem, p.16
90
 4.1.2.2.Mesajele cheie ale politicilor
Cele mai importante mesaje cheie au fost:
 Acordarea de prioritate politicilor politice integrate, orientate spre viitor
- Dezvoltarea unor abordări orientate spre viitor a formei politicilor și programelor în turism, sprijinite pe
strategii pe termen lung și planuri de acțiune flexibile;
- Întărirea mecanismelor de coordonare și a acelor structuri care să asigure că politicile agreate la nivel
național sunt transmise cât mai bine, la nivel subnațional și că angajează să asigure comunitățile și
afacerile că destinațiile locale pot să împartă pe deplin beneficiile unei economii dinamice a turismului.

 Pregătirea afacerilor din turism pentru viitorul digital

- Promovarea activă, cu prioritate, a transformării digitale a turismului, prin promovarea unui mod de
gândire digital, modrnizarea cadrului de reglementare și întărirea capacității IMM-urilor de a participa la
ecosistemele digitale;
- Încurajarea absorbției și a investițiilor în noile tehnologii, calificări și inovații și sprijinirea IMM-urilor
existente pentru a profita de avantajele și beneficiile transformării digitale și promovarea dezvoltării unor
destinații turistice inteligente;
- Promovarea modelelor de afaceri digitale, a lanțurilor de valori și ecosistemelor, prin adoptarea
tehnologiilor de analiză a datelor sau a altor tehnologii de activare, optimizare a practicilor de afaceri,
precum și extinderea infrastructurii digitale accesibile, a instrumentelor și soluțiilor.

 Regândirea succesului în turism, prin perspectiva dezvoltării sustenabile

- Punerea unui accent mai mare pe pilonii de mediu și socio-culturali ai sustenabilității, pentru a furniza
beneficii nete comunităților locale, să contribuie la atingerea obiectivelor dezvoltării durabile și
combaterea cauzelor schimbărilor climatice;
- Asigurarea că eforturile pentru creșterea turismului sunt urmărite într-un context mai larg, în cadrul
strategiilor de dezvoltare economică la nivel național, regional și local și în strânsă cooperare cu industria
turismului și societatea civilă;
- Realizarea de pași suplimentari în menținerea sustenabilității în politicile turistice și în practicile din
industria turistică, pentru a sprijini mai bine tranziția către o economie a turismului verde, cu emisii cât
mai reduse și rezistență la schimbările climatice;
- Asigurarea accesului la informații comparabile și în timp util, pentru a informa factorii de decizie și o mai
bună planificare pentru tipul și dimensiunea creșterii în turism, potrivită pentru fiecare destinație.

4.1.2.3.Guvernanța în turism, în țările membre ale OCDE

Turismul reprezintă o importanță vitală, economică, socială și culturală, în numeroase țări ale lumii, iar
guvernele au de jucat un rol cheie în modelarea dezvoltării turismului. Printre țările membre și partenere ale
OCDE, o serie de priorități politice comune sunt privite ca având un rol central în administrarea cu succes a
turismului. Acestea includ1:
- Valorificarea potențialului digitalizării și aplicarea de noi tehnologii;
- Promovarea și oferirea a unui nivel mai bun al sustenabilității și al caracterului incluziv;
- Dezvoltarea unor structuri ale turismului orientate spre viitor, a unor politici și planuri de acțiune pentru
a îndeplini obiective strategice;

1
OECD (2020), op.cit., p.26
91
 - Asigurarea unui marketing eficient, la nivel de țară și local;
- Crearea unui sector turistic competitiv și de înaltă calitate, încurajarea antreprenoriatului și stimularea
creșterii afacerilor;
- Încurajarea investițiilor și a îmbunătățirilor în calitatea ofertei turistice, precum și a calificării persoanelor
angajate în acest sector.

O gamă largă a altor domenii ale politicilor depinde de nivelul de dezvoltare a sectorului, precum și de starea
întregii economii. Aceasta include: îmbunătățirea conectivității și investiții în infrastructura specifică turismului;
aspectele legate de siguranță și securitate; precum și necesitatea de lărgirea gamei de produse turistice, pentru a
se asigura că toți vizitatorii și comunitățile să poată beneficia din turism.
Asigurarea că aceste beneficii sunt mai bune decât neplăcerile ce pot apărea din partea unor fluxuri
semnificative de turiști sosiți, reprezintă o temă urgentă, ce este adresată acum, în mod proactiv, de către guvernele
multor țări, în coordonare cu sectorul privat și cu actorii din societatea civilă.
Conducerea eficientă, la nivel național și guvernarea pe mai multe niveluri
În funcție de sistemul de guvernare, importanța turismului în economie și de felul cererii turistice, guvernele
au adoptat o varietate de abordări ca să se asigure că acest sector se dezvoltă, promovează și reglementeză cu
succes.
În termeni instituționali, responsabilitatea pentru sectorul turismului este plasată în cadrul unui minister al
economiei, în circa 20 de țări membre ale OCDE. Este cazul, îndeosebi, al țărilor Nordice și din zona Balticii, dar
și în alte țări, precum: Chile, Noua Zeelandă, Polonia, Portugalia, Elveția. În Australia, turismul rămâne în
responsabilitatea portofoliului Ministerului Afacerilor Externe și Comerțului, în timp ce, în Franța,
responsabilitatea este partajată între Ministerul Economiei și al Finanțelor.
Câteva țări, între care Grecia, Israel și Mexic, au creat un minister separat, ceea ce reflectă relativa importanță
acordată acestui sector în cadrul economiei. În alte țări, turismul este conectat cu domenii de politici relevante, în
cadrul aceluiași minister, cum ar fi cultura, în cazul Italiei și Turciei, transportul, în cazul Slovaciei și dezvoltarea
regională, în cazul Cehiei, sau cu mai multe sectoare, în cadrul aceluiași Minister, cum este cazul infrastructurii
și transporturilor, în Japonia, agricultura și dezvoltarea regională, în Austria sau cultura, media și sportul, în
Regatul Unit.
O altă abordare este aceea de pune împreună turismul cu teme prioritare, cum ar fi inovarea, în cazul Islandei.
Natura transversală a sectorului turismului, alături de contextele naționale diferite, înseamnă că nu există o
dimensiune universală (one size fits all)1 optimă pentru turism, în privința locului în care să se situeze în structurile
guvernamentale. Oriunde ar fi plasată, administrația centrală pentru turism necesită un set sofisticat de măsuri,
pentru coordonare orizontală cu celelalte ministere, departamente și agenții, care au fie legătură, interes sau
influență asupra turismului și care pot fi implicate profund în activitățile de planificare și dezvoltare.
Administrația pentru turism are nevoie, de asemenea, să fie coordonată, în plan vertical, având în vedere
rolurile și activitățile la nivel regional și local.
În general, guvernanța politicii turismului național este realizată de o Administrație Națională pentru Turism
(ANT). Condusă de un ministru și sprijinit de o agenție ce implementează politicile guvernului. Marketingul
internațional și promovarea reprezintă, frecvent, activități cheie pentru Organizațiile Naționale pentru Turism
(ONT), dar rolul acestora poate fi mai larg, depinzând de o serie de factori, cum ar fi maturitatea sectorului turistic

1
OECD(2020), op.cit. pp.27-28
92
din țara respectivă, obiectivele de bază ale strategiei, precum și rolurile celorlalte organisme guvernamentale ce
influențează realizarea politicii turismului.
Guvernele regionale și locale continuă să joace un rol important în dezvoltarea și gestionarea turismului.
Organismele regionale joacă atât un rol strategic, cât și de punere în practică, înțelegând mai bine provocările
privind turismul din zona lor geografică și punând în aplicare planurile pentru a fi atinse aceste provocări.
Dezvoltarea produsului turistic reprezintă principala responsabilitate a acestora, împreună cu alte roluri,
referitoare la furnizarea de informații pentru vizitatori, pe plan local, de cercetare și acreditare a calității. Pot fi
implicate, de asemenea, în promovarea internă, în timp ce promovarea externă a țării este, de regulă,
responsabilitatea organizațiilor naționale de turism.
În cazul Belgiei, autoritățile regionale au responsabilitate deplină în privința turismului, în teritoriile
respective, încă din anul 2014, inclusiv promovarea internă și externă.
Organizațiile de Management al Destinațiilor (OMD) joacă, adeseori, un rol esențial, în dezvoltarea turismului
lucrând în colaborare cu administrația publică locală și cu cea regională, având însă roluri tot mai importante cum
ar fi promovarea investițiilor pe plan local, precum și coordonarea gestionării tuturor elementelor ce compun o
destinație. De exemplu, Vienna Tourist Board, în Austria și Goteborg&CO, în Suedia, sunt responsabile pentru
implementarea strategiilor pe termen lung și a planurilor de acțiune, pe termen scurt, la nivelul destinației, iar
aceasta presupune îndeplinirea unei game largi de funcții, precum cercetare și informații, planificare strategică și
operațională, marketing și vânzări, servicii pentru vizitatori, dezvoltarea și managementul produsului,
managementul evenimentelor, dezvoltarea calificărilor și sprijin pentru afaceri. În Polinia, 16 organizații
regionale pentru turism și cca 120 de organizații locale de turism de la nivelul orașelor și județelor sunt
responsabile pentru dezvoltarea produsului turistic și marketing. Acestea sunt compuse din administrațiile publice
regionale și municipale și cei mai reprezentativi deținători de interese din sectorul turismului.
Câteva guverne ale unor țări și-au consolidat sau dezvoltat OMD-uri ca parte a strategiei lor generale de
guvernare. De exemplu, reformele realizate în Regiunea Valonia, în Belgia, au condus la crearea unor noi OMD-
uri, având rolul de gestionare a marketingului și de coordonare a promovării teritoriale, în colaborare cu
organismele de turism regional.
De asemenea, începând din anul 2018, numărul OMD-urilor din Danemarca s-a consolidat, de la 80, la cca
20, ca parte a unei inițiative de eficientizare a structurilor de guvernanță, pentru a dezvolta destinații mai puternice
și de a încuraja, într-un mod mai coerent și cu un impact mai puternic eforturile publice de întărire a turismului
danez.
În cazul unui sector dependent de o guvernanță eficientă, pe mai multe niveluri, cum este turismul, este
deosebit de important să fie clarificat modul în care sunt asumate responsabilitățile la diferitele niveluri
guvernamentale, iar acest proces să fie explicit, reciproc înțeles și clar pentru toți actorii implicați. Datorită naturii
aflate în evoluție a guvernanței pe mai multe niveluri, trebuie o revizuire periodică a responsabilităților, ca
justificație, pentru a asigura flexibilitatea în cadrul sistemului1.
Abordările privind mecanismele de coordonare menite să sprijine politicile integrate în turism
Recunoscând nevoia de a îmbunătăți colaborarea în interiorul guvernelor lor, numeroase țări au dezvoltat
măsuri care să se adreseze acestei provocări. Acestea merg de la stabilirea unor strucutri, prin legislație, până la
mai multe inițiative Ad hoc. Sunt importante, de asemenea, legăturile ce conectează politica națională cu aplicarea
acesteia la nivel regional și local.

1
OECD (2019), OECD SME and Entrepreneurship Outlook2019, OECD Publishing, Paris, https://doi.org/10.1787/34907e9c-en
93
 O largă varietate de organisme de coordonare sunt utilizate de guverne, variind în funcție de nivelul de
formalizare, durata de implicare, domeniul de aplicare al misiunii (scope of remit) și durata existenței acestor
organisme, incluzând:
Comitete inter-ministeriale la nivel înalt, care se concentrează pe prioritățile strategice și care pot fi
-
supravegheate la nivel de ministru sau Prim-ministru sau chiar Președinte;
- Grupuri de lucru inter-ministeriale, care se concentrează pe probleme cu caracter tehnic, referitoare la
dezvoltarea politicilor în turism;
- Mese rotunde, cu participarea unor grupuri de lucru care se concentrează pe probleme specifice, implicând
un număr de ministere și alte părți interesate;
- Consilii ale Miniștrilor, cu implicarea diferitelor niveluri ale guvernului, pentru a asigura coordonarea
verticală, la nivel național, regional și local.
De exemplu, Finlanda are un comitet inter-ministerial permanent – Grup de lucru pentru Turism, în timp ce
Germania a adoptat cadrul legal pentru a asigura legătura între state (Landuri) și nivelurile federale.
În Noua Zeelandă, Grupul conducătorilor executivi din Turism reunește șefii executivi ai agențiilor
guvernamentale relevante pentru a coordona activitățile legate de turism.
În Chile, noile mecanisme de coordonare au fost stabilite între Ministerul Economiei, Dezvoltării și
Turismului și alte ministere cheie, pentru a sprijini dezvoltarea turismului, incluzând1 :
-O comisie inter-sectorială, condusă de Cabinetul Președintelui și de Ministerul Științelor, pentru a
coordona acțiunile pentru perioada eclipselor solare din 2019 și 2020;
- Un Comitet al Concesiunilor în Ariile protejate, compus din reprezentanți ai ministerelor Agricuturii,
Mediului și Proprietăților Naționale, pentru alocarea de concesiuni în cadrul zonelor protejate;
- Un acord cu Ministerul Proprietăților Naționale pentru dezvoltarea turismului de valorificare a moștenirii
culturale, un altul împreună cu Ministerul Agriculturii, pentru a promova turismul de aventură și turismul
sportiv.
În Columbia, Consiliul Superior pentru Turism a fost creat, în anul 2013, pentru a sprijini o mai bună
coordonare a programelor și proiectelor pentru turism. La acest Consiliu participă 13 reprezentanți din 13
ministere și alte agenții relevante pentru turism, pentru a asigura abordarea coordonată a guvernului pentru
dezvoltarea turismului.
Ministerul Comerțului, Industriei și Turismului coordonează, de asemenea, o serie de activități, planificate
împreună cu autoritățile publice locale și regionale, în timp ce Acordurile de competitivitate sunt utilizate pentru
a identifica prioritățile pentru activitățile comune ale entităților guvernamentelor pentru o perioadă de 3 ani.
În Franța, un Consiliu Inter-Ministerial pentru Turism a fost înființat, în anul 2017, pentru a coordona acțiuni
în cadrul a 6 domenii cheie prioritare pentru dezvoltarea turismului în țară:
- Îmbunătățirea ospitalității
- Standardele de securitate și pentru servicii la trecerea frontierei
- Modernizarea și promovarea mărcii Qualite Tourisme
- Coordonarea ofertei turistice, pentru a-i încuraja pe turiștii străini să viziteze diferitele locuri din Franța,
cu sprijin guvernamental pentru investiții noi în produse și în calitatea serviciilor, prin intermediul
Fondului de Dezvoltare a Turismului din Franța
- Cursuri de calificare, pentru a crește calitatea serviciilor și a contribui la combaterea șomajului

1
OECD (2020), op.cit, p.30
94
 - Continuarea sprijinului pentru digitalizarea sectorului și accesul larg la vacanțe, în special pentru
persoanele cu dizabilități.
În Elveția, a fost creat Switzerland Tourism Forum, menit să realizeze o platformă de dialog, coordonare și
cooperare în cadrul sectorlui turistic, au fost constituite 6 grupuri de lucru, constând în reprezentanți ai sectorului
privat, ai cantoanelor, localităților, ai guvernului național și experți pe diferite subiecte, iar acestea se întrunesc
în mod periodic, regulat sau temporar, pentru diverse subiecte. În fiecare an, la Forumul din luna noiembrie, sunt
prezentate rezultatele grupelor lucru, precum și pașii următori, cu subiecte ce urmează a fi discutate în cursul
anului următor.
În SUA, a fost creat Consiliul pentru Politici în Turism. Un consiliu inter-agenții, înființat prin lege, cu scopul
de a se asigura că interesele naționale în privința turismului sunt avute în vedere și respectate în cadrul
organismelor federale de decizie.
Funcția principală a acestui Consiliu este aceea de a coordona politicile și programele naționale ale agențiilor
federale, ce au efect în călătoriile internaționale și turism, în agrement, precum și în privința resurselor
patrimoniului național. În plus, există și Consiliul Consultativ pentru Călătorii și Turism, compus din
reprezentanți ai industriei turismului, numiți de Secretariatul pentru Comerț, în scopul de a acorda consilierea
permanentă pe probleme de călătorii și turism.
Dezvoltarea și implementarea unor politici, strategii și planuri pentru turism orientate spre viitor
Țările au nevoie de viziuni strategice clare, cu obiective bine articulate și să adopte abordări integrate, care
să-i aducă împreună pe deținătorii cheie de interese (stakeholders).
În lucrări recente în acest domeniu realizate de OECD1, se subliniază importanța și necesitatea de a face pași
noi pentru a dovedi viitorul acestor politici, de exemplu pentru asumarea anticipării sau scanarea orizontului
activităților, pentru a detecta schimbările probabile, care să afecteze turismul, promovarea unei culturi a inovării
și schimbarea modului de realizare a managementului, în cadrul guvernului, precum și pentru a se asigura că
decidenții, cei care elaborează politicile, au capacitatea de a lua decizii bazate pe date, pentru a sprijini
competitivitatea acestui sector.
Țările lumii aplică noi strategii privind turismul, pentru a face față acestei provocări și pentru a reorienta
abordarea către dezvoltarea turismului2. Procesul uzual de aducere la zi și de reînnoire a strategiilor în turism
aduce, de asemenea, o bună oportunitate, pentru administrațiile naționale pentru turism, de a examina mediul mai
larg în care își desfășoară activitatea turismul, înțelegerea tendințelor de impact asupra turismului și planificarea
acestuia pentru viitor.
De exemplu, în luna mai 2019, Canada a lansat Noua Strategie Federală de creștere în turism, care stabilește
o nouă viziune privind turismul în Canada, și care își propune să valorifice oportunitatea ca turismul să reprezinte,
pentru economia canadiană, adresând unele provocări cu care se confruntă acest sector. Strategia se bazează pe 3
piloni centrali:
- Construirea turismului în cadrul comunităților;
- Atragerea de investiții;
- Promovarea colaborării public-private.
Au fost stabilite ținte ambițioase, dar posibil de atins, pentru a determina cât de nbine poate performa strategia,
iar pentru măsurarea impactului economic se vor utiliza 3 indicatori:

1
OECD(2018), Effective Policy Aproaches for Quality Investment in tourism, OECD Tourism Papers, No 2018/02, OECD
Publishing, Paris, https://doi.org/10.1787/88ea780oc-en
2
OECD (2020), op.cit., pp. 31-34
95
 - Creșterea cheltuielilor totale pe turist, pentru bunuri și servicii, cu o țintă finală a valorii veniturilor de 128
miliarde dolari canadieni, în 2025, adică cu o creștere de 25% față de 2018;
- Crearea de noi locuri de muncă, stabilind o țintă de 54 000 de locuri de muncă nou create până în 2025,
cu până la 7,3% mai multe decât în 2018;
- Creșterea PIB, cu scopul de a depăși ritmul de creștere a economiei naționale.

Strategia stabilește, de asemenea, ținte ambițioase privind dispersia pe sezoane și în spațiu, a turiștilor, cu
ținta de creștere a numărului de sosiri ale turiștilor internaționali în perioada de iarnă și a celorlalte anotimpuri,
cu excepția sezonului de vară și țintind spre creșterea încasărilor din turism în alte regiuni decât cele aflate pe
primele 3 regiuni turistice importante din Canada (Toronto, Montreal și Vancouver). Este recunoscut, în strategie,
faptul că, barierele de lungă durată aflate în calea dezvoltării turismului în Canada nu sunt ușor de depășit (de
trecut), pe termen scurt, și că este necesar un parteneriat mai puternic cu sectorul pricat, pentru rezolvarea și
depășirea acestor provocări, pe termen lung.

4.1.3. Politici turistice în Uniunea Europeană

Turismul nu este un domeniu de activitate cu reglementări armonizate la nivelul întregii Uniuni Europene,
neexistând, deci, o politică armonizată, comună, privind turismul, a statelor membre ale Uniunii. Cu toate acestea,
în anul 1992, Tratatul de constituire a Comunităţii Europene (Tratatul de la Maastrich) a introdus posibilitatea,
pentru Comunitate, de a lua « măsuri » în domeniul turismului (conform prevederilor art. 3.1.u), în scopul de a
contribui la atingerea unor obiective de convergenţă, la nivel comunitar, cum ar fi cel al creşterii economice sau
cel al creării de locuri de muncă, al coeziunii economice şi sociale ori cel al dezvoltării durabile. Orice măsură
comunitară, în acest domeniu, necesită unanimitatea voturilor ţărilor membre ale Uniunii, pentru a putea fi
adoptată (conform art. 308 din Tratat).
Chiar dacă turismul nu reprezintă o componentă distinctă a politicii UE, activităţile turistice sunt
“acoperite” de prevederile articolelor 49 şi 50 din Tratat, referitoare la prestările de servicii şi sunt reglementate
în mod direct prin alte dispoziţii, precum cele referitoare la fondurile structurale. Într-o abordare mai generală, se
poate aprecia că, datorită caracterului eterogen al componentelor turismului, un număr mare de politici sectoriale
pot afecta turismul (de exemplu, politica privind întreprinderile, transporturile, mediul, fiscalitatea, etc.).
Deja, încă din anii ’80, există o anumită cooperare între statele membre şi Comisia Uniunii Europene în
acest domeniu, turismul putând permite dezvoltarea armonioasă a activităţilor economice în ansamblul
Comunităţii, ceea ce reprezintă, de fapt, una dintre misiunile acesteia.
Atât ţările membre, cât şi Comisia, recunosc importanţa turismului, ca sector economic generator de locuri
de muncă, deoarece acesta cunoaşte o rată înaltă de dezvoltare şi este capabil să contribuie, în mod substanţial, la
atingerea obiectivelor Consiliului European stabilite la Lisabona (23-24 martie 2000), respectiv de a face din
Europa economia cea mai competitivă şi mai dinamică din lume, bazată pe inovare şi pe cunoaştere.
Metoda de lucru stabilită de Consiliul European pentru aplicarea obiectivului strategic adoptat la Lisabona
constă în fixarea unor obiective la nivel comunitar, lăsând la latitudinea statelor membre, (respectând principiul
subsidiarităţii) posibilitatea atingerii acestor obiective, în cadrul politicii adoptate de fiecare stat, pe plan naţional.
Această metodă se bazează, de asemenea, pe asocierea colectivităţilor locale şi regionale, precum şi a partenerilor
sociali şi a reprezentanţilor societăţii civile.

4.1.3.1. Obiectivele politicii comunitare privind turismul

Politicile turismului în Uniunea Europeană au ca scop favorizarea dezvoltării armonioase a turismului în

ţările membre. Pentru aceasta, Comisia Europeană a identificat domeniile prioritare în cadrul cărora o acţiune la
nivel comunitar poate contribui la rezolvarea problemelor şi la favorizarea expansiunii turismului în ţările
membre.

96
 Obiectivele politicii comunitare a turismului se concentrează pe trei domenii principale1:
a) – libera circulaţie şi protecţia turiştilor;
b) – cadrul de desfăşurare a activităţii în profesiile din turism;
c) – dezvoltarea regională.

a) Libera circulaţie şi protecţia turiştilor

Politica urmărită în acest domeniu are ca scop să permită:
- eliminarea controalelor vamale, în principal după punerea în aplicare a Acordului Schengen;
- intensificarea eforturilor de informare a turiştilor europeni, pentru ca aceştia să-şi utilizeze, cât mai bine,
drepturile lor de securitate socială (persoanele asigurate în conformitate cu legislaţia socială a unui stat
membru au dreptul la prestaţii medicale în toate statele pe care acestea le vizitează în scop turistic);
- asistenţa turistică şi asigurarea autoturismelor, în vederea armonizării condiţiilor de asistenţă acordate
victimelor accidentelor survenite în cursul unei călătorii în Uniunea Europeană. Aceste politici au ca scop
să acorde o protecţie echivalentă, în toate ţările UE;
- protejarea intereselor turiştilor faţă de riscurile de publicitate inexactă (şi chiar mincinoasă), faţă de
deficienţele apărute, în prestaţiile turistice convenite prin contacte şi în vederea unei mai bune securităţi
în cadrul locurilor de sejur.

b) Cadrul de desfăşurare a activităţii în profesiile din turism

Politicile Uniunii Europene, în acest domeniu, au ca scop îmbunătăţirea cadrului de muncă în profesiile
din turism, în vederea creării de condiţii favorabile mediului de dezvoltare a activităţilor turistice. Cele mai
importante politici, în acest domeniu, se referă la:
- Dreptul de stabilire şi libertatea prestării de servicii turistice. Uniunea Europeană a creat o piaţă comună
a serviciilor turistice, permiţând, astfel, dreptul la libera stabilire a cetăţenilor şi prestarea liberă de servicii
turistice, în statele membre ale Uniunii, de către orice întreprinzător aparţinând unei ţări componente a
U.E. Cu toate acestea, existenţa unor reglementări naţionale diferite, referitoare la condiţiile de acces în
anumite profesii turistice, constituie, adesea, un obstacol practic în calea libertăţii stabilirii şi a libertăţii
de realizare a prestaţiilor de servicii. Scopul politicii U.E. este acela de a propune măsuri destinate
favorizării exercitării efective a acestor libertăţi, în special pentru profesiile de transportator şi de agent
de turism.
- Formarea profesională şi recunoaşterea reciprocă a diplomelor de calificare. Politica europeană, în acest
domeniu, are ca scop favorizarea formărilor specialiştilor de nivel superior, vizând organizarea şi
conducerea turismului, care sunt mai puţin numeroase, în statele membre ale U.E., decât formările
(calificările) profesionale specializate în activităţile tradiţionale din hotelărie şi din alimentaţia publică.
Se urmăreşte, astfel, asigurarea, echivalării, în practică, a diplomelor, între ţările Uniunii.
În plus, turismul, ca sector, poate beneficia de sprijinul Fondului Social European, sub forma unei
cofinanţări, în scopul îmbunătăţirii posibilităţilor de angajare în muncă, precum şi în sporirea mobilităţii
geografice şi profesionale.
- Etalarea vacanţelor. Scopul politicii comunitare este, în această privinţă, de a evita, pe cât posibil,
concentrarea vacanţelor şcolare şi profesionale într-o perioadă restrânsă de timp, în cursul anului, datorită
obstacolelor pe care această concentrare le-ar constitui în calea dezvoltării regionale şi a creşterii volumului
serviciilor turistice, care sunt constrânse să practice niveluri de preţ cu atât mai ridicate, în vârful sezonului,
cu cât această etalare este mai restrânsă într-o anumită perioadă de timp.
- Fiscalitatea în turism. Cotele de taxă pe valoare adăugată (T.V.A) aplicate prestaţiilor turistice (în special
cele hoteliere şi de alimentaţie publică) diferă foarte mult, de la o ţară membră a U.E., la alta. Comisia
Europeană încearcă să se ajungă la o amortizare a cotelor de TVA practicate. Dar, înainte de a propune
armonizarea progresivă a acestor cote de TVA, scopul politicii comunitare este de a verifica dacă disparităţile
între nivelurile de fiscalitate aplicate de către statele membre ale UE, în sectorul turismului, pot să conducă la
deturnări ale traficului turistic, în beneficiul anumitor state şi în detrimentul altora.

1
Vellas, François, op. cit, (2007), pp. 236-238
97
c) Dezvoltarea regională şi turismul. Politica U.E. în privinţa dezvoltării regionale a turismului are ca scop să
contribuie la dezvoltarea regiunilor defavorizate, care au vocaţie turistică. Pentru aceasta, sunt utilizate două
instrumente de politică regională, respectiv:
- Intervenţiile Fondului European de Dezvoltare Regională (FEDER), care contribuie la finanţarea proiectelor
turistice prezentate în cadrul unui program de dezvoltare a regiunilor.
- Contribuţiile Fondului Social European, prin care se favorizează dezvoltarea activităţilor de formare
corespunzătoare activităţilor turistice.
Aceste acţiuni demonstrează că U.E. are voinţa politică de a juca un rol activ în dezvoltarea turismului şi în
coordonarea politicilor naţionale. Este motivul pentru care politica U.E., în acest domeniu, are tendinţa de a
se concentra către câteva acţiuni prioritare: promovarea turismului durabil, a turismului cultural şi a celui
rural, etalarea în timp a sezoanelor turistice, protejarea patrimoniului turistic etc.

4.1.3.2. Perspectivele dezvoltării turismului în statele Uniunii Europene

Turismul reprezintă unul dintre sectoarele cu cele mai favorabile perspective de dezvoltare, în cadrul
economiei europene. De fapt, Europa reprezintă regiunea turistică cea mai vizitată din lume, deţinând atracţii
turistice dintre cele mai diverse, în cadrul aceluiaşi perimetru geografic.
Numărul sosirilor de turişti internaţionali în destinaţiile europene, s-a dublat, din anul 1980, în mai puţin
de 25 de ani, turismul fiind, în cadrul Uniunii Europene, în principal, un turism intern.

Conform celor mai recente date ale OMT, statele membre UE 28 au primit 577 de milioane de turiști
internaționali în 2019, cu 3% față de anul precedent. În 2018, încasările generate de turismul internațional au
generat 407 miliarde de euro în toate cele 28 de state, aproximativ 33% din totalul lumii. Datele OMT arată, de
asemenea, că Europa continuă să fie cea mai importantă regiune globală a numărului de turiști, primind 51% din
totalul sosirilor, în anul 2019.
La nivelul UE, în activităţile de turism sunt implicate, în total, mai mult de două milioane de întreprinderi,
dintre care, cca. 99% sunt I.M.M-uri şi care angajează, în mod direct, peste 8 milioane de persoane, adică
aproximativ 4% din populaţia activă. Dacă se ia în calcul întreaga economie a turismului, în ţările UE este angajată
peste 12% din populaţia activă.
Ritmul de creştere a numărului de locuri de muncă nou create în turism, în ţările UE, a fost superior mediei
din economia europeană, în ansamblul său. În ultimul deceniu, rata creşterii anuale a numărului de locuri de
muncă nou create în sectorul Hoteluri – Restaurante - Cafenele a fost, aproape întotdeauna, superioară ratei totale
de creştere a numărului locurilor de muncă.
Turismul joacă un rol esenţial în dezvoltarea marii majorităţi a regiunilor europene. Infrastructurile
turistice contribuie la dezvoltarea economiilor locale şi la crearea sau menţinerea locurilor de muncă, chiar şi în
regiunile caracterizate prin declin industrial.
Pe de altă parte, ar trebui menţionat că, în conformitate cu statisticile OMT, Europa pierde, în mod
progresiv, de la un an la altul, din cota sa de piaţă, ca destinaţie turistică mondială. Astfel, cota sa de piaţă s-a
diminuat continuu, în ultimii ani, iar această tendinţă urmează a se păstra. În acelaşi timp, cererea pentru turism
se prevede a creşte, în anii următori, ţinând seama de sporirea ponderii persoanelor în vârstă, din ţările cu
economie dezvoltată.
Turismul european se confruntă cu provocarea dezvoltării sale durabile, respectiv cu o creştere ce îi
garantează competitivitatea şi respectă limitele resurselor sale de bază şi capacitatea de regenerare a acestor
resurse.
În acelaşi timp, turismul este un sector al serviciilor, al cărui produs este deosebit de complex şi depinde
de o ofertă extrem de fragmentată şi diversă, motiv pentru care va trebui să îşi găsească adevărata sa identitate
sectorială.

98
 4.1.3.3. Preocupări ale instituţiilor UE privind turismul

Turismul face parte integrantă din tematicile importante abordate de instituţiile europene1.Astfel:
- În cadrul Comisiei Europene, prin „Unitatea Turism” (componentă a Direcţiei Generale Întreprinderi
şi Industrie), care este însărcinată cu „politica turismului”, iar Comitetul Consultativ al Turismului
reprezintă un cadru de schimb de informaţii şi de discuţii pe teme de specialitate.
- În cadrul Consiliului european, prin „Consiliul Competitivitate”, care abordează inclusiv problematica
privind competitivitatea în domeniul turismului.
- În cadrul Parlamentului european, prin Comisia privind Transporturile şi Turismul, care joacă un rol
principal în privinţa elaborării propunerilor pentru legislaţia în acest sector.
Câteva dintre cele mai importante iniţiative şi măsuri adoptate de instituţiile europene sunt prezentate în
continuare.
Astfel, campania „Turism şi locuri de muncă”, lansată în anul 1999, a îndemnat Comisia Europeană şi
statele membre să coopereze strâns, în scopul de a maximiza contribuţia pe care turismul o poate avea la creşterea
economică şi la crearea de locuri de muncă. În acest scop, a fost adoptat, în noiembrie 2001, un comunicat al
Comisiei, intitulat „Cooperare pentru viitorul turismului european”.
Acest document strategic2 propunea:
- un cadru operaţional, bazat pe metoda coordonării deschise între toţi „actorii” implicaţi;
- o serie (limitată) de măsuri şi instrumente, menite să fie utilizate de aceşti actori, având ca finalitate
creşterea bazei de informaţii/cunoştinţe privind acest domeniu de activitate economică precum şi întărirea
competitivităţii întreprinderilor şi îmbunătăţirea, în acest mod a dezvoltării durabile a turismului în UE şi
a contribuţiei sale la crearea de noi locuri de muncă.
Principalele măsuri, avute în vedere în acest scop, sunt următoarele:
- aplicarea „Contului Satelit al Turismului” în statele membre, după o metodologie comună, elaborată de
Eurostat;
- definirea şi aplicarea „Agendei 21” pentru turismul european;
- elaborarea indicatorilor de calitate necesari pentru urmărirea calităţii destinaţiilor şi a serviciilor turistice;
- crearea reţelelor pentru schimbul de bune practici;
- simplificarea criteriilor de accesibilitate a locurilor (siturilor) şi infrastructurilor turistice pentru persoanele
cu dizabilităţi.
Acest comunicat a fost urmat de o rezoluţie a Consiliului, din 21 mai 2002 (Rezoluţia 2002/c135/01) prin
care au fost adoptate măsurile preconizate de Comisie, insistând asupra importanţei economice a turismului şi
asupra necesităţii de întărire a recunoaşterii politice a acestuia pe plan comunitar, precum şi luarea în considerare
a turismului în cadrul altor politici comunitare (referitoare la alte domenii).
Pe această bază, Comisia a angajat, în anul 2002 şi a urmărit, în anii următori, aplicarea diferitelor măsuri
necesare, sub egida Comitetului Consultativ al Turismului.
În vederea întăririi interfeţei dintre sectorul privat şi cel public, Comisia a organizat un prim Forum
european al Turismului, care s-a desfăşurat în data de 10 decembrie 2002, la Bruxelles, acţiune ce a contribuit la
organizarea celui de-al doilea Forum, în noiembrie 2003, la Veneţia şi a celui de al treilea, la Budapesta, în
octombrie 2004.
În data de 21 noiembrie 2003, Comisia a adoptat o nouă Comunicare, privind „Orientările de bază pentru
durabilitatea turismului european”, care a fost prezentată Consiliului „Competitivitate”,în 27 noiembrie 2003.
Comunicarea respectivă a fost precedată de o largă consultare a autorităţilor publice, a industriei de profil, a
organizaţiilor profesionale şi a societăţii civile, înscriindu-se în cadrul procedurii de studiu de impact aprofundat,
realizat pentru un număr de propuneri legislative şi nelegislative privind noile principii de guvernanta, ale
Comisiei. Această comunicare constituie adaptarea, pentru turism, a „Strategiei pentru dezvoltarea durabilă a
Uniunii Europene”, adoptată de Consiliul european de la Göteborg, în iunie 2001, prin care statele membre ale

1
Idem
2
www.tourisme.equipement.gouv.fr
99
Uniunii sunt îndemnate să se mobilizeze pentru îmbunătăţirea condiţiilor de dezvoltare durabilă a turismului
european, din punct de vedere economic, social şi al mediului.
De asemenea, a fost constituit, pe lângă Comisia Europeană, un grup de lucru intitulat „Grupul pentru
durabilitatea turismului european”, din care fac parte, în mod echilibrat, toţi „actorii” importanţi din turism.
O importantă conferinţă asupra finanţărilor europene pentru sectorul turistic, manifestare ce a reunit peste
400 de participanţi, a avut loc la Bruxelles, în 29 martie 2004. Această Conferinţă a avut ca subiect informarea
operatorilor din turism asupra instrumentelor comunitare existente şi asupra experienţelor dobândite prin
derularea diferitelor programe de finanţare (Leonardo, Meda, Life, Culture 2000, e-Europe, Interreg III).
O deosebită importanţă pentru turism a avut-o adoptarea, de către Comisia Europeană, prin Decizia nr.
2003/287/CE din 14 aprilie 2003, a mărcii (etichetei) ecologice comunitare – ECOLABEL. Orice operator din
turism, fie că este vorba de un lanţ hotelier ori de o pensiune rurală, poate solicita această marcă (etichetă)
ecologică (ecolabel), simbolizată de o floare, cu condiţia de a satisface, în prealabil, o serie de criterii minimale
în domeniile sanitar şi al mediului: recurgerea la surse de energie regenerabile, reducerea globală a consumurilor
de energie şi de apă, măsuri pentru reducerea cantităţilor de deşeuri, adoptarea unei politici de mediu şi punerea
la dispoziţia clienţilor a unor zone pentru nefumători. Deşi există, deja, numeroase alte etichete ecologice
comunitare pentru alte produse şi servicii, este pentru prima dată când Comisia Europeană adoptă criterii
ecologice pentru sectorul serviciilor turistice.
Ulterior, prin decizia din 14 aprilie 2005 (2005/338/CE), Comisia europeană a adoptat şi criteriile pentru
acordarea etichetei ecologice pentru serviciile din cadrul campingurilor turistice.
Din punct de vedere al gradului de pătrundere pe piaţă, eticheta ecologică nu a dat, în primii ani de la
adoptarea reglementării, rezultatele scontate de Comisie. Astfel, dacă în Italia au obţinut eticheta ecologică peste
20 de unităţi de cazare hotelieră, în Olanda, numărul acestora a fost doar de 5, în Austria – 4, în Spania – 3, iar în
Franţa prima unitate hotelieră a primit eticheta ecologică doar în iunie 2006. Din acest motiv, prin decizia
2006/402/CE, Comisia europeană a stabilit planul de lucru pentru eticheta ecologică la nivel comunitar şi
intenţionează să aplice o strategie prin care să fie promovată recunoaşterea etichetei, să sensibilizeze şi să sprijine,
în special firmele mici şi mijlocii ce activează în domeniu.În prezent(2020), un număr de 191 de unităţi de cazare
turistică din Franţa, inclusiv campinguri turistice, au primit eticheta ecologică. Din păcate, în Romania sunt doar
3 hoteluri care au primit această etichetă.
Dintre noile iniţiative ale Comisiei, un rol important în domeniul turismului l-a avut Comunicarea
intitulată „O nouă politică europeană a turismului: să întărim parteneriatul pentru turism în Europa”, care a fost
adoptat în data de 17 martie 2006. În cadrul acestei Comunicări, Comisia europeană a insistat asupra necesităţii
unui răspuns politic armonizat, la nivelul UE, la provocările cu care se confruntă turismul european şi propune
îmbunătăţirea reglementărilor în acest domeniu, prin prisma unei competitivităţi europene sporite: extinderea
analizelor privind impactul noilor propuneri, simplificarea legislaţiei existente (directiva privind voiajele forfetare
şi co-proprietatea în turism – „time-sharing”), consultarea diferitelor părţi interesate, în procesul de elaborare a
politicilor UE etc.
Comisia preconizează o mai bună utilizare a instrumentelor financiare pe care le are la dispoziţie, în special a
fondurilor structurale, în cadrul obiectivelor „Convergenţă”, „Competitivitate şi locuri de muncă” şi „Cooperare
teritorială europeană”, prevăzute în Programarea pe perioada 2007-2013.
În anul 2006, Comisia a lansat Premiul pentru „Destinaţiile Turistice de Excelenţă”, pentru anul 2007. Acest
premiu este deschis tuturor statelor membre, precum şi ţărilor candidate. Fiecare stat participant la competiţie va
trebui să-şi selecteze o destinaţie de excelenţă, iar Comisia, care a participat la finanţarea organizării selecţiei
naţionale, a prezentat destinaţiile câştigătoare în cadrul Forumului European pentru Turism, ce s-a desfăşurat în
Portugalia, în perioada 26-27 octombrie 2007. Pentru acest prim an, tema aleasă a fost turismul rural. Obiectivul
acestui proiect-pilot este dezvoltarea destinaţiilor rurale, încă prea puţin frecventate, dar care s-au angajat într-o
strategie de dezvoltare durabilă şi de calitate. Comisia Europeană doreşte să creeze o reţea a acestor destinaţii şi
să asigure promovarea lor prin Portalul european creat în scopul promovării turistice a întregii Uniuni Europene.

În privinţa preocupărilor ulterioare ale Consiliului european, în domeniul turismului, se poate evidenţia
proiectul de concluzii ale Consiliului, referitoare la „O Nouă Politică Europeană privind Turismul”, care a fost
discutat de Grupul pentru Turism al Consiliului şi adoptat de Consiliul Competitivitate în data de 25 septembrie
100
2006. Aceste concluzii aprobă, astfel, conţinutul Comunicării Comisiei, din 2006 şi vor constitui baza juridică
pentru acţiunile viitoare.
În perioada preşedinţiei austriece a Consiliului au fost organizate două evenimente importante în domeniul
turismului:
- un colocviu privind „Transporturile şi turismul ecologic”, în perioada 30-31 ianuarie 2006, desfăşurat la
Viena;
- conferinţa ministerială „Turismul – sector cheie pentru creşterea economică şi crearea de locuri de muncă”,
desfăşurată în perioada 20-21 martie 2006, tot la Viena, acţiune concentrată pe două teme: noile tehnologii ale
comunicării şi cultura.
Rezoluţia Consiliului din 21 mai 2002 (2002/C135/01) care insistă asupra importanţei economice a turismului
şi a necesităţii de întărire a recunoaşterii politice a turismului pe plan comunitar, precum şi pe luarea sa în
considerare în cadrul celorlalte politici comunitare, continuă să stea la baza a numeroase acţiuni desfăşurate la
nivelul instituţiilor europene. Astfel, Comisia europeană, prin Unitatea Turism, continuă lucrările (începute din
anul 2002), în vederea aplicării măsurilor înscrise în această rezoluţie, în strânsă legătură cu Comitetul
Consultativ al Turismului, respectiv:
- Finanţarea studiilor de fezabilitate şi a lucrărilor pentru perfecţionarea Contului Satelit al Turismului, în
conformitate cu prevederile Manualului metodologic al EUROSTAT. În acest scop, în anul 2006, au fost
finanţate alte noi acţiuni, prin „Programul multianual pentru întreprinderi şi spiritul întreprinderilor”, în
favoarea următoarelor ţări membre ale UE: Austria, Belgia, Cipru, Olanda, Polonia şi Republica Cehă.
Acestea se adaugă altor 15 acţiuni similare, finanţate în cursul celor trei ani precedenţi.
- Realizarea Portalului european de promovare turistică a Europei, ca ansamblu al destinaţiilor turistice
diverse şi atractive. Comisia europeană a finanţat, în proporţie de 100%, acest instrument de promovare
turistică a Europei1, dintr-un buget de două milioane de euro. Exploatarea acestui Portal a fost transferată
Comisiei Europene pentru Turism (CET sau ETC, după iniţialele din limba engleză), la începutul anului
2006, iar Portalul a fost lansat, în mod oficial, în data de 21 martie 2006, la Viena, având ca prime ţinte
trei pieţe turistice (SUA, Canada şi Brazilia), iar în data de 7 aprilie 2006 pentru piaţa latino-americană,
fiind disponibil, astfel, în patru limbi de circulaţie internaţională. Portalul reprezintă un punct de intrare
spre paginile de promovare, pe Internet, ale diferitelor organizaţii naţionale din turism, spre informaţii
practice despre Europa etc. Bugetul alocat CET pentru finanţarea portalului se ridică la o jumătate de
milion de euro pe an.
- Grupul „Durabilitate a turismului european” (GDT). În data de 21 noiembrie 2003, Comisia europeană
a adoptat o Comunicare intitulată „Orientări de bază pentru durabilitatea turismului european”, ce vizează
promovarea evoluţiei către durabilitate, a turismului în Europa şi în lumea întreagă. Obiectivul Comisiei
a fost, în acest domeniu, de a lansa activităţile în cadrul Agendei 21 pentru turismul durabil în Europa, în
anul 2007, în baza lucrărilor realizate de Grupul „Durabilitate a Turismului”, constituit din experţi
reprezentând ansamblul „actorilor” specializaţi din spaţiul turistic european. Grupul respectiv a fost
înfiinţat în februarie 2005 şi şi-a fixat ca obiectiv să formuleze propunerile şi recomandările privind forma
unui raport final, în baza căruia să aibă loc o largă consultare şi care ar trebui să identifice liniile directoare
ale practicilor durabile ale întreprinderilor şi ale turiştilor şi să propună structura unei Agende 21 a
turismului european, pe care Comisia să o prezinte în cursul celui de al doilea semestru al anului 2007. În
acest scop, au fost constituite 6 sub-grupuri, pe următoarele teme: consumatori, destinaţii şi comunităţi
locale, instituţii, industrie, turism şi transport.

În privinţa preocupărilor Parlamentului European, în domeniul turismului, se poate evidenţia Rezoluţia

adoptată în data de 8 septembrie 2005 (la iniţiativa Comisiei de Transporturi şi Turism a Parlamentului european),
privind noile perspective şi noile provocări pentru un turism european durabil. În aceeaşi zi, la iniţiativa Comisiei
Dezvoltare, Parlamentul european a adoptat o rezoluţie privind turismul şi dezvoltarea, ce se înscrie în cadrul
politicii UE de sprijinire a dezvoltării, cu privire la ţările în curs de dezvoltare şi care insistă asupra rolului
fundamental al turismului în cadrul acestora.

1
www.visiteurope.com/world
101
 4.1.3.4. Noua politică europeană privind turismul

Turismul european se confruntă, în prezent, cu o serie de noi provocări1. Astfel, evoluţia şi structura
demografică a societăţii europene va avea un impact major asupra turismului. Numărul persoanelor de vârsta a
treia (care au împlinit 65 de ani sau au peste această vârstă) va continua să crească, în măsura în care populaţia se
va bucura de o stare mai bună de sănătate, de o speranţă de viaţă mai mare. Puterea de cumpărare a acestor
persoane este superioară, faţă de cea a generaţiilor precedente, context în care este de aşteptat să rezulte o creştere
a numărului persoanelor în vârstă care să călătorească mai mult, în scop turistic.
Pe de altă parte, exigenţele publicului se vor schimba, în privinţa formelor de turism ce vor fi practicate,
iar turismul de sănătate, cel cultural şi cel legat de natură, vor trebui să progreseze mai mult decât celelalte forme.
Chiar dacă Europa va continua să rămână regiunea turistică cea mai vizitată a lumii, numărul sosirilor de
turişti internaţionali pe continentul european a crescut într-un ritm inferior mediei mondiale, pe fondul apariţiei
şi dezvoltării altor destinaţii turistice mondiale, concurente celor europene şi care continuă să se dezvolte, oferind
produse şi servicii inovatoare.
Trebuie avut în vedere şi riscul ca turismul să devină victima propriului să succes, dacă nu se dezvoltă
într-o manieră durabilă. Biodiversitatea, funcţia ecosistemică, resursele naturale şi patrimoniul cultural pot fi
ameninţate de dezvoltarea necontrolată a turismului. Caracterul durabil, din punct de vedere economic, cultural
şi de mediu, reprezintă un factor cheie pentru competitivitatea destinaţiilor turistice, pentru bunăstarea populaţiei,
pentru crearea de locuri de muncă şi pentru prezervarea obiectivelor turistice naturale şi culturale.
Pentru a răspunde acestor provocări, reprezentate de evoluţia demografică, de concurenţa externă, nevoia
de durabilitate şi cererea pentru unele forme specifice de turism, Europa trebuie să se străduiască să-şi
îmbunătăţească actuala sa competitivitate, în acest domeniu. O industrie a turismului mai competitivă şi destinaţii
turistice durabile vor contribui, de asemenea, la succesul strategiei Lisabona revizuită2, la satisfacţia turiştilor şi
la păstrarea locului actual al Europei, ca primă destinaţie turistică mondială.
Comisia consideră că provocările cu care se confruntă turismul european necesită un răspuns politic
armonizat, la nivelul UE. Această politică trebuie să fixeze obiective clare şi realiste, împărţite între decidenţi,
angajaţi şi salariaţi, precum şi cu populaţiile locale din zonele de destinaţie turistică şi trebuie să atragă cea mai
mare parte a resurselor disponibile, profitând de toate sinergiile posibile. Pornind de la ansamblul acţiunilor deja
întreprinse în domeniu, politica respectivă va trebui să ofere o valoare adăugată sporită politicilor şi măsurilor
luate pe plan naţional şi regional. Orice politică europeană privind turismul trebuie să fie complementară
politicilor adoptate şi derulate în statele membre.
Principalul obiectiv al noii politici europene privind turismul îl reprezintă îmbunătăţirea competitivităţii
industriei europene a turismului şi crearea de locuri de muncă, mai numeroase şi mai bune, în acest sector, prin
creşterea durabilă a turismului în Europa şi în lume.
Comisia Europeană va aplica această politică dezvoltând relaţii strânse de colaborare cu autorităţile
statelor membre şi cu „actorii” din industria turismului.
Comisia consideră că cele mai potrivite instrumente pentru punerea în aplicare a acestei politici sunt
coordonarea în cadrul Comisiei şi a autorităţilor naţionale, cooperarea dintre diferitele părţi interesate şi lansarea
de acţiuni specifice de susţinere.
Principalele domenii asupra cărora se va concentra noua politică în turismul european vor fi3 următoarele :
A. Măsuri de integrare vizând turismul :
1) Îmbunătăţirea reglementărilor
În numeroase domenii, reglementările pot să se dovedească a avea o importanţă deosebită pentru
competitivitatea industriei turismului şi a destinaţiilor turistice. Datorită numărului mare de politici ce afectează

1
Commission des Communantés Européennes, Communication de la Comission – COM (2006) 134, Une nouvelle politique éuropéene
du tourisme : renforcer le parteneriat pour le tourisme en Europe, Bruxelles, 17.03.2006, p.3
2
Comunicarea Comisiei Europene din 2 februarie 2005 – COM (2005) 24, prin care se intenţionează să fie dat un nou elan strategiei de
la Lisabona, concentrând acţiunile UE pe două obiective principale: realizarea unei creşteri mai puternice şi mai durabile a economiei
şi crearea de locuri de muncă mai numeroase şi mai bune.
3
Comisia Europeană, Comunicarea COM (2006) 134 final din 17.03.206, pp. 5-10
102
turismul, este necesară promovarea activă a iniţiativelor privind îmbunătăţirea reglementărilor, atât la nivel
naţional, cât şi la cel european.
În Comunicarea sa intitulată „Îmbunătăţirea reglementării privind creşterea (economică – n.n.) şi locurile
de muncă în Uniunea Europeană”1, Comisia a definit o nouă abordare, revizuită, în vederea încurajării, în optica
unei competitivităţi europene sporite, punându-se accent pe următoarele aspecte:
a) Îmbunătăţirea şi extinderea utilizării analizelor de impact (AI) ale noilor propuneri de reglementări.
Acest demers asigură că turismul va fi luat în considerare pe deplin în toate analizele de impact aplicate
propunerilor susceptibile de a afecta acest sector.
b) Examinarea propunerilor legislative aflate în curs.
c) Simplificarea legislaţiei europene existente, în special a direcţiei privind voiajele forfetare şi cea privind
multiproprietatea („time-sharing”).
„Actorii” din domeniul turismului sunt invitaţi să participe în mod activ la acţiunea de consultare a părţilor
interesate, iniţiată de Comisia Europeană, în privinţa îmbunătăţirii reglementărilor existente în acest domeniu.
Astfel de acţiuni vor trebui să se desfăşoare şi la nivel naţional, în fiecare stat membru.

2) Coordonarea politicilor
Majoritatea acţiunilor comunitare ce vizează susţinerea competitivităţii turismului european sunt derulate
utilizând instrumentele politicii privind întreprinderile, dar o serie de alte politici europene au o incidenţă directă
sau indirectă asupra turismului2.
Iniţiativele cuprinse în Programul de lucru al Comisiei, ce pot afecta turismul, vor fi identificate, astfel
încât să fie luate în calcul, imediat, consecinţele acestora asupra competitivităţii sectorului. Se răspunde, astfel,
solicitării venite din partea Parlamentului european, formulată în raportul din anul 2005, privind noile perspective
şi noile provocări pentru un turism european durabil3.
Comisia depune eforturi pentru a-i informa, în mod eficient, rapid şi transparent, pe membrii Comitetului
Consultativ al Turismului, cu privire la iniţiativele ce au legătură cu turismul, aflate pe agenda sa. Administraţiile
publice naţionale din fiecare stat membru vor fi în măsură, de asemenea, să informeze, în mod regulat, diversele
părţi interesate, la nivel naţional, regional şi local, privind iniţiativele Comisiei.

3) Utilizarea mai bună a instrumentelor financiare europene disponibile

Turismul a beneficiat de finanţări importante, prin intermediul diferitelor instrumente financiare europene.
Pentru perioada 2007-2013, fondurile structurale şi alte programe europene vor susţine financiar dezvoltarea
întreprinderilor, serviciilor şi a infrastructurii pentru turism.
Proiectele ce vizează dezvoltarea turismului durabil pot să fie finanţate prin Fondul European de
Dezvoltare Regională (FEDER)4.
În conformitate cu obiectivele „Convergenţă”, „Competitivitatea şi locuri de muncă” şi „Cooperare
teritorială europeană”, FEDER susţine formele de turism cele mai durabile, pentru îmbunătăţirea patrimoniului
cultural şi natural, dezvoltarea unei infrastructuri care să prezinte o mai bună accesibilitate şi mobilitate, precum
şi pentru promovarea Tehnologiei Informaţiei şi Comunicaţiilor, I.M.M.-urile inovante, reţelele de „clustere” de
întreprinderi, serviciile cu valoare adăugată ridicată, strategiile de turism transfrontaliere şi schimbul de
experienţă interregional.
De asemenea, infrastructurile de mediu şi de transport, care au o importanţă majoră pentru turism, sunt
finanţate prin Fondurile de coeziune.
Având în vedere potenţialul său în privinţa creării de locuri de muncă, dezvoltarea turismului reprezintă
un domeniu important de intervenţie a Fondului Social European (FSE). Între altele, acest Fond finanţează
proiecte vizând programe educative şi de pregătire profesională ce au ca scop creşterea productivităţii muncii şi
a calităţii locurilor de muncă şi a calităţii serviciilor în turism.

1
Comisia Europeană, Comunicarea COM (2005) 97 din 16.03.2005
2
http://europa.eu.int/comm/entreprise/services/tourism/policy-areas/mesures.htm
3
Raportul Parlamentului european nr. PE 353.597/v03-00
4
http://europe.eu.int/comm/regional_policy
103
 Continuând o iniţiativă a Parlamentului european, de introducere a unei măsuri specifice, în cadrul
Programului „Leonardo da Vinci”, sub forma unui program de mobilitate destinat ucenicilor şi tinerilor ce
urmează cursuri de formare profesională iniţială, Comisia a lansat, în anul 2005, o serie de studii pregătitoare
pentru a identifica principalele caracteristici ale unor eventuale modele europene de formare profesională. Aceste
studii vor servi la identificarea posibilelor obstacole ce stau în calea mobilităţii în formarea profesională, iar
turismul este considerat a fi un potenţial sector pilot în acest sens.
Zonele rurale au devenit mai atrăgătoare, în ultimii ani, ceea ce a permis ca, în ultimul deceniu, turismul
rural să devină o sursă importantă de diversificare a economiei rurale, bine integrată cu activităţile agricole
(agroturism). Această oportunitate ar putea să dobândească o importanţă sporită pentru noile state membre şi
pentru ţările candidate. Noul Fond agricol european pentru dezvoltare rurală va oferi sprijin, între altele, pentru
încurajarea activităţilor de turism, în cadrul diversificării economiei rurale, pentru realizarea de studii şi de
investiţii în vederea întreţinerii, restaurării şi revalorizării patrimoniului cultural etc.
Fondul european pentru pescuit (FEP) a introdus o nouă temă prioritară - „Dezvoltarea durabilă a zonelor
de pescuit”, prin care îşi propune să resoarbă efectele socio-economice ale restructurării acestui sector (pescuitul),
precum şi regenerarea zonelor dependente de pescuit, prin diversificarea activităţilor şi crearea de locuri de muncă
în alte domenii, printre care şi ecoturismul.
Proiectele vizând creşterea competitivităţii întreprinderilor europene, inclusiv a celor din domeniul
turismului şi în special I.M.M.-urile pot primi finanţare prin Programul – cadru pentru inovare şi competitivitate1.
Pentru a se asigura că turismul va profita din plin de instrumentele financiare europene şi că acesta va fi
cuprins în planificarea tuturor proiectelor ce au legătură cu turismul este nevoie de o strânsă colaborare între
statele membre, regiuni şi autorităţile locale.

B. Promovarea unui turism durabil

Aceasta s-a realizat, în principal, prin adoptarea şi punerea în practică a unei Agende 21 europene pentru
turism, precum şi prin alte acţiuni specifice desfăşurate în favoarea durabilităţii turismului european.
1) O Agendă 21 europeană pentru turism
Agenda 21 este un Program de acţiuni pentru secolul XXI, orientat spre dezvoltarea durabilă, care a fost
adoptat de ţările semnatare ale Declaraţiei de la Rio de Janeiro, în iunie 1992. Principalele scopuri ale Agendei
21 sunt: lupta împotriva sărăciei şi a excluderii sociale, producerea de bunuri şi de servicii durabile şi protecţia
mediului.
Obiectivul prioritar de creştere economică şi de creare de locuri de muncă trebuie să fie însoţită de
promovarea obiectivelor sociale sau de mediu. Strategia de la Lisabona reînnoită reprezintă un element esenţial
în realizarea obiectivului general, care îl constituie dezvoltarea durabilă, aşa cum acesta este înscris în Tratatul
de constituire a UE: „îmbunătăţirea, într-un mod durabil, a bunăstării şi a condiţiilor de viaţă a generaţiilor
prezente şi viitoare”.
În Comunicarea sa intitulată „Orientări de bază pentru durabilitatea turismului european”2, Comisia
europeană sublinia importanţa crucială a garantării durabilităţii economice, sociale şi de mediu, a turismului
european, atât pentru a contribui la dezvoltarea durabilă în Europa şi în lumea întreagă, cât şi pentru a asigura
viabilitatea, creşterea continuă, competitivitatea şi succesul comercial al turismului.
În anul 2004, Comisia a constituit grupul „Durabilitatea turismului” destinat să favorizeze sinergiile între
părţile interesate şi să furnizeze informaţiile necesare procesului de elaborare a Agendei 21 pentru durabilitatea
turismului european. Acest grup a fost compus din experţi care au reprezentat, în mod echilibrat, asociaţii din
industrie, reprezentanţi ai unor destinaţii turistice şi ai societăţii civile, precum şi administraţiile naţionale pentru
turism din statele membre ale UE, dar şi organizaţii internaţionale, cum este Organizaţia Mondială a Turismului
(O.M.T.).
Pe baza raportului întocmit de acest grup, Comisia a prezentat, în cursul anului 2007, o propunere de
Agendă 21 europeană pentru turism.

1
Comunicarea Comisiei Europene COM (2005) 121 din 06.04.2005
2
Comunicarea Comisiei europene COM (2003) 716 din 21.11.2003
104
 2) Acţiuni specifice desfăşurate în favoarea durabilităţii turismului european
Elaborarea şi punerea în practică a unei Agende 21 pentru turism a reprezentat un proces de mare
amploare. De altfel, Comisia a prevăzut acţiuni specifice pentru promovarea durabilităţii economice şi sociale a
turismului european, printre care, pot fi menţionate1:
- Identificarea măsurilor naţionale şi internaţionale de susţinere a I.M.M.-urilor ale căror activităţi au
legătură cu turismul şi stabilirea unui mecanism de schimb al bunelor practici.
- Evaluarea influenţei economice a îmbunătăţirii accesibilităţii în turism asupra creşterii macroeconomice
şi a creării de locuri de muncă, asupra calităţii serviciilor şi a creşterii competitivităţii.
- Facilitarea schimbului de bune practici în domeniul „turismului pentru toţi” .
- Publicarea unui manual referitor la profesiile din turism, pentru susţinerea aducerii „la zi” a
competenţelor în sectorul turismului, cu participarea tuturor părţilor interesate.
- Studierea tendinţelor privind crearea de locuri de muncă în sectoarele turismului de litoral sau legat de
mare.
- Elaborarea unor statistici oficiale şi comandarea unor studii în vederea implicaţiilor şi consecinţelor e-
business-ului asupra industriei turismului.
- Continuarea iniţiativelor Comisiei şi colaborarea cu statele membre, cu reprezentanţii industriei
turismului şi cu O.M.T. în lupta contra exploatării sexuale a copiilor, prin implicarea turiştilor.

C. Îmbunătăţirea înţelegerii şi a vizibilităţii turismului

Acest obiectiv complex se referă atât la îmbunătăţirea înţelegerii turismului european, ca fenomen, cât şi
mai buna promovare a acestuia, pentru a-i spori, astfel, vizibilitatea.

1) Îmbunătăţirea înţelegerii turismului european, ca fenomen

Decidenţii din sectorul public şi din cel privat trebuie să dispună, la timp, de statistici detaliate şi
armonizate, în acest domeniu Directiva nr. 95/57/CE a Consiliului2, privind colectarea datelor statistice în
domeniul turismului urmează a fi actualizată, pentru a ţine seama de evoluţia turismului în Europa şi de nevoile
utilizatorilor. Îmbunătăţire va consta în actualitatea, punctualitatea, pertinenţa şi compatibilitatea datelor.
De asemenea, va fi încurajată o mai bună armonizare şi aplicarea Contului Satelit al Turismului (CST), în
cadrul unui parteneriat cu statele membre, cu institutele naţionale de statistică şi cu alte părţi interesate, în măsura
în care aceste date vor putea să conducă la o mai bună înţelegere a importanţei şi a valorii reale a industriei
turismului.
EUROSTAT va continua să realizeze ediţii speciale şi noi publicaţii, destinate industriei turismului şi
administraţiilor publice, cum ar fi: „Panorama turismului”, diversele „Statistici pe scurt” privind tendinţele
estivale şi hibernale în turism, vacanţele europenilor, locurile de muncă în turism etc.
2) Susţinerea promovării destinaţiilor turistice europene
Mondializarea pieţelor a condus la mari presiuni concurenţiale, dar a şi deschis numeroase oportunităţi,
prin venirea turiştilor care provin din noile pieţe emiţătoare (cum ar fi China, Rusia şi India), şi îşi pot permite să-
şi ofere vacanţe costisitoare. Posibilitatea de a atrage mai mulţi turişti în Europa va favoriza crearea de locuri de
muncă şi creştere economică.
Pentru a contribui la promovarea Europei, ca ansamblu al destinaţiilor turistice atrăgătoare, Comisia
europeană a finanţat crearea Portalului destinaţiilor turistice din Europa3, care furnizează informaţii practice
privind fiecare ţară membră a UE, permiţând, astfel, planificarea călătoriilor turistice (informaţii privind
mijloacele de transport, condiţiile meteo etc.), precum şi recomandări privind locurile ce pot fi vizitate şi legăturile
cu pagini de Internet naţionale.
Oraşele şi regiunile europene găzduiesc numeroase manifestări culturale (precum capitala culturală
europeană4 sau diferitele festivaluri), precum şi manifestări sportive sau, altfel spus, evenimente ce pot să joace

1
Comunicarea Comisiei europene COM (2006) 134 final, din 17.03.2006
2
Publicată în Jurnalul Oficial L 291 din 06.12.1995
3
www.visiteurope.com
4
http://europa.en.int/comm/culture/eac/other_actions
105
un rol major în comercializarea imaginii locului de desfăşurare a acestora, înainte, pe parcursul şi după ce are loc
manifestarea respectivă. De astfel de manifestări pot beneficia, din plin, în special I.M.M.-urile ce desfăşoară
activităţi legate de turism, dacă aceste firme reuşesc sa participe într-o modalitate adecvată la toate etapele
organizării acţiunilor respective.
Numeroase destinaţii europene adoptă practici eficiente pentru promovarea durabilităţii turismului. Astfel
de practici pot servi ca exemple pentru toate destinaţiile care doresc să-şi îmbunătăţească oferta lor.
Comisia europeană, în colaborare cu statele membre, va examina posibilitatea de a evidenţia aceste bune
practici, eventual prin acordarea unui premiu de excelenţă, care să recompenseze destinaţiile europene.

3) Îmbunătăţirea vizibilităţii turismului

Comisia europeană, împreună cu administraţiile publice naţionale şi industria turismului lucrează la
îmbunătăţirea permanentă a vizibilităţii şi înţelegerii turismului european, care, adeseori, datorită complexităţii
sale, este înţeles mai mult prin prisma definiţiei acestuia cea mai restrânsă, decât ca fenomen ce afectează un mare
număr de componente ale sistemului economic şi social.
Începând din anul 2002, în fiecare an, unul dintre statele membre ale UE găzduieşte un forum european
al turismului, a cărui organizare se realizează prin colaborarea dintre Comisie, statele membre şi industria
europeană a turismului. Statele membre care au găzduit ultimele ediţii ale acestui forum (Ungaria, în 2004, Malta,
în 2005 şi Cipru, în 2006) au oferit o importantă valoare adăugată acestei manifestări.
De asemenea, unii dintre preşedinţii Consiliului european au organizat reuniuni ministeriale pe teme
privind turismul, conferinţe şi manifestări specifice, acţiuni ce s-au dovedit a fi deosebit de utile.
În concluzie, complexitatea turismului şi marea diversitate a „actorilor” implicaţi în turism necesită
colaborarea strânsă dintre toate părţile interesate în planificarea şi punerea în practică a politicilor şi măsurilor la
nivel european, în acest domeniu. Instituţiile comunitare, administraţiile naţionale, organismele profesionale,
angajatorii şi salariaţii, organizaţiile nonguvernamentale şi cercetătorii din domeniul turismului trebuie să
stabilească parteneriate la toate nivelurile, în scopul îmbunătăţirii competitivităţii şi al demonstrării importanţei
turismului european.

4.1.3.5. Europa, destinația turistică favorită la nivel mondial – un nou cadru politic pentru
turismul european

Pentru a menține poziția Europei pe locul întâi în lume, ca destinație turistică, Comisia Europeană a înaintat
o serie de sugestii pentru acțiuni coordonate la nivelul Uniunii Europene (UE).
Acestea sunt menite a crește competitivitatea sectorului turismului și capacitatea de creștere durabilă și de a
oferi servicii de calitate.

ASPECTE-CHEIE
 Turismul joacă un rol important în economia UE. Acesta implică 1,8 milioane de întreprinderi, multe dintre
acestea fiind de mici dimensiuni. Sectorul reprezintă 5,2 % din locurile de muncă din UE și contribuie cu peste
5 % la produsul intern brut al UE.
 Turismul din UE se confruntă cu o serie de provocări și de oportunități care necesită o abordare concertată:
-concurența din ce în ce mai acerbă cu alte destinații;
-evoluțiile demografice arată că UE are un număr tot mai mare de turiști vârstnici și că trebuie să-și adapteze
produsele și infrastructurile turistice în mod corespunzător;
-de asemenea, produsele turistice trebuie să fie mai durabile, luând în considerare angajamentele legate de
schimbările climatice și dependența de apă și de energie;

106
 -tehnologiile informației și comunicării oferă noi oportunități care trebuie să fie valorificate.

O nouă agendă pentru acțiune

Conform strategiei „Europa 2020” pentru creștere economică, agenda de acțiune în favoarea turismului la nivelul
UE, stabilită în comunicarea din 2010, se concentrează pe 4 axe:
1. Competitivitatea sectorului turistic din Europa, prin:
 stimularea inovării în turism, de exemplu, prin susținerea adaptării acestuia la evoluțiile pieței în domeniul
tehnologiei informației și comunicațiilor și al inovării (de exemplu, turismul digital);
 îmbunătățirea competențelor profesionale în cadrul sectorului prin promovarea oportunităților oferite de
diverse programe ale UE, cum ar fi în domeniul învățării pe tot parcursul vieții, în cadrul
programului Erasmus+ sau al programului COSME pentru întreprinderile mici și mijlocii (IMM);
 abordarea caracterului sezonier al cererii, de exemplu, prin încurajarea schimburilor turistice voluntare
între țările UE, mai ales în afara sezonului de vârf;
 promovarea diversificării serviciilor turistice, în special printr-o mai bună promovare și concentrare
asupra patrimoniului comun al UE, precum și prin integrarea patrimoniului „natural” în strategiile de
turism;
 consolidarea datelor socioeconomice privind turismul la nivelul UE.
2. Dezvoltarea unui turism durabil, responsabil și de înaltă calitate, prin:
 elaborarea unui sistem de indicatori pentru gestionarea durabilă a destinațiilor; aceasta ar putea viza crearea
unei mărci pentru promovarea destinațiilor turistice durabile;
 organizarea unor campanii de sensibilizare, pentru o mai bună informare a turiștilor cu privire la
destinații;
 explorarea potențialului unei mărci „Turism de calitate”, pentru a recompensa îmbunătățirile care sporesc
siguranța și încrederea consumatorilor;
 facilitarea identificării riscurilor legate de schimbările climatice pentru a proteja industria turismului
european împotriva investițiilor nepotrivite și pentru a o încuraja să exploreze servicii turistice alternative;
 propunerea creării unei carte a turismului durabil și responsabil;
 propunerea unei strategii pentru un turism de coastă și maritim durabil;
 stabilirea sau consolidarea cooperării UE cu economiile emergente și cu țările din regiunea
Mediteranei, în scopul promovării modelelor de dezvoltare turistică durabilă și responsabilă și al
schimburilor celor mai bune practici.
3. Consolidarea imaginii și a vizibilității UE, ca ansamblu de destinații durabile și de înaltă calitate, prin:
 sprijinirea creării unei „mărci Europa”, în strânsă cooperare cu țările UE, completând eforturile
promoționale ale acestora, astfel încât să permită destinațiilor europene să se distingă mai bine de alte
destinații turistice internaționale când este comparată cu acestea;
 promovarea Europei ca destinație turistică durabilă și de înaltă calitate, prin site-ul „visiteurope.com”,
cu ocazia marilor evenimente internaționale sau la târgurile și saloanele turistice de mare amploare, precum
și prin inițiative cum sunt Zilele europene ale turismului și Forumul european al turismului;
107
  consolidarea participării UE în forurile internaționale.
4. Ridicarea la maximum a potențialului politicilor și al finanțării UE pentru dezvoltarea
turismului, prin:
 mai buna integrare și coordonare a turismului cu alte politici ale UE, precum cele
privind transportul, concurența, fiscalitatea, protecția consumatorilor, mediul, ocuparea locurilor de
muncă, formarea și fondurile structurale, toate acestea având un impact direct sau indirect asupra
turismului;
 promovarea și mobilizarea programelor UE în favoarea turismului, precum Fondul european de
dezvoltare regională, Fondul social european, Fondul european agricol pentru dezvoltare rurală și Fondul
european pentru pescuit și afaceri maritime.
Pentru a putea fi aprofundat acest subiect, în Anexa nr. 1 este prezentata Comunicarea Comisiei
Europene nr.352 din 2010, intitulata Europa, destinația turistică favorită la nivel mondial – un nou
cadru politic pentru turismul european.

4.1.3.6. Politici comunitare în alte sectoare, ce au legături cu turismul

O serie de politici comunitare, deşi nu se referă în mod direct la turism, sunt deosebit de importante pentru
buna desfăşurare a activităţilor turistice. Dintre acestea, prezintă o importanţă deosebită politicile în domeniul
transporturilor, în cel al mediului şi al sănătăţii, precum şi cele privind fiscalitatea.

a) Politica în domeniul transporturilor

O parte importantă a reglementărilor ce privesc politica în domeniul transporturilor, la nivel comunitar, se
referă la turism. Astfel, pot fi exemplificate două reglementări ce se referă la drepturile pasagerilor curselor
aeriene1:
1. Reglementarea CE nr. 261/2004, din 11 februarie 2004, privind regulile comune de indemnizare şi
asistenţă a pasagerilor în caz de refuz al ambarcării şi de anulare sau întârziere importantă a unui zbor,
reglementare ce a început să fie aplicată din anul 2005. Prevederea respectivă are ca obiectiv să-i descurajeze pe
transportori de a mai recurge la suprarezervări, să-i determine să îmbunătăţească, în mod considerabil drepturile
pasagerilor aerieni, în caz de suprarezervare şi le oferă acestora drepturi noi, în caz de anulare sau de întârziere a
zborurilor.
Această nouă reglementare se aplică atât curselor aeriene regulate, cât şi celor neregulate (charter),
incluzându-le şi pe cele tip voiaj forfetar (inclusive tours), precum şi celor ce provin de pe un aeroport din afara
Uniunii Europene, în situaţia în care este realizat de o companie comunitară.
2. Acordul privind transferul de date personale privind pasagerii şi personalul de bord, de către
companiile aeriene europene, autorităţilor americane, document semnat în data de 28 mai 2004.
Urmare atentatelor din 11 septembrie 2001 din SUA, autorităţile americane au adoptat o nouă legislaţie,
solicitând companiilor aeriene europene un acces, pe cale electronică, la datele denumite PNR (Passenger Name
Records) sau a „datelor pasagerilor” conţinute în sistemele de rezervări electronice ale companiilor respective.
Datele pasagerilor (PNR) conţin informaţii privind călătoria fiecărui pasager, inclusiv cele cu caracter personal.
O nouă reglementare (nr. 2111/2005) în acest domeniu, a fost luată în 14 decembrie 2005 şi priveşte
stabilirea unei liste comunitare a transportatorilor aerieni ce fac obiectul interdicţiei de exploatare, în Comunitate,
şi informarea pasagerilor transporturilor aeriene asupra identităţii transportatorului aerian efectiv. Această
reglementare a fost necesară după accidentul aerian de la Charm El Cheikh, din 3 ianuarie 2004 şi a intrat în
vigoare în 16 ianuarie 2006.

1
www.tourisme.gouv.fr
108
 În privinţa persoanelor cu disabilitati sau cu mobilitate redusă a fost adoptată, în 5 iulie 2006,
Reglementarea nr. 1107/2006, privind drepturile acestor persoane pe perioada când ele efectuează călătorii
aeriene. Reglementarea respectivă acordă acestor persoane drepturi de protecţie şi de asistenţă, precizând
interdicţia pentru transportatori şi pentru organizatorii de voiaje de a refuza un pasager datorită unui handicap sau
a mobilităţii reduse a acestuia, precum şi alte obligaţii ale transportatorilor privind această categorie de persoane.
Acest regulament a fost aplicat începând cu data de 26 iulie 2007.

b) Politicile în domeniul mediului şi al sănătăţii

Propunerea de directivă europeană privind calitatea apelor de îmbăiere a provocat lungi discuţii în cadrul
Consiliului privind Mediul, care a adoptat acest text în iunie 2004.
Faţă de reglementarea precedentă în acest domeniu, noua reglementare aduce dispoziţii noi, printre care:
înăsprirea procesului de evaluare a calităţii apelor de îmbăiere, o mai bună informare a publicului asupra locurilor
de îmbăiere, recunoaşterea accidentelor de poluare, obligarea identificării surselor potenţiale de poluare, definirea
măsurilor de gestionare a riscului sanitar1.
După discuţii îndelungate, Consiliul „Mediu” a adoptat o poziţie comună în această privinţă, în iunie 2004,
iar în 15 februarie 2006 a fost adoptată Directiva 2006/7/CE, privind managementul calităţii apelor de îmbăiere,
care va înlocui directiva 76/160/CEE, din anul 1976 şi va trebui să fie transpusă în legislaţiile naţionale, de către
statele membre, până cel târziu în 24 martie 2008. Directiva se referă la apele de suprafaţă susceptibile să fie
utilizate pentru îmbăiere, cu excepţia bazinelor de nataţie şi a apelor de cură şi stabileşte doi parametri de analiză
a apelor de îmbăiere (enterococi intestinali şi escherichia coli), faţă de cei 19 parametri prevăzuţi în directiva din
1976. Statele membre vor trebui să asigure supravegherea apelor de îmbăiere de pe teritoriul lor, iar în fiecare an
să stabilească durata sezonului de îmbăiere şi un calendar de supraveghere a acestor ape, incluzând minimum
patru prelevări de eşantioane de apă pe fiecare sezon, în vederea efectuării de analize. Urmare a acestei evaluări,
apele de îmbăiere vor fi clasificate după nivelul lor de calitate în: insuficiente, suficiente, bune şi excelente,
categoria „suficient” constituind pragul minimal de calitate la care toate statele membre trebuiau să ajungă, cel
mai târziu, la sfârşitul sezonului 2015.

c) Politici privind fiscalitatea

Aspectele cele mai dezvoltate privind fiscalitatea în turism s-au referit la nivelul taxei pe valoarea adăugată
(TVA) aplicată în domeniul restaurantelor şi al agenţiilor de voiaj.
Astfel, după prorogarea, până la 31 decembrie 2003, a aplicării, experimentale a taxei reduse de TVA la
unele servicii ce presupun o intensitate mare a forţei de muncă utilizate, prevăzută de directiva 1899/85/CE,
Comisia a publicat, în iunie 2003, un raport de evaluare a experienţei dobândite în cei 3 ani, în privinţa creării de
locuri de muncă şi de eficienţă în lupta împotriva economiei subterane. Concluziile acestui experiment au fost
considerate a fi neconcludente, Comisia considerând ca „nu este posibilă identificarea unui efect favorabil
semnificativ al acestei reduceri, a cotei de TVA, asupra creării de locuri de muncă”.
Acest raport a fost urmat de o propunere de directivă, din 25 iulie 2003, care să modifice directiva
77/388/CEE, cu privire la cotele reduse ale taxei pe valoarea adăugată (Anexa H), care se înscrie în strategia ce
vizează îmbunătăţirea şi armonizarea funcţionării sistemului TVA în cadrul Pieţei Interne. Practic, a fost adaptată
anexa H a celei de a 6-a directive privind TVA (77/338/CEE), care prevede bunurile şi serviciile la care statele
membre au posibilitatea aplicării unei cote reduse de TVA. Această taxă redusă a fost aplicată de unele state
membre, în special pentru serviciile de restaurant.
În privinţa cotei de TVA pentru activitatea agenţiilor de voiaj, articolul 26 al directivei 77/388/CEE
prevede un regim special al TVA, calculat asupra marjei comisionului practicat de acestea. Propunerea de
directivă vizează uniformizarea aplicării acestui regim în statele membre ale Uniunii, în scopul evitării
distorsiunilor de concurenţă, al extinderii sferei sale de aplicare asupra ansamblului prestaţiilor de servicii de
călătorie şi de a instaura un regim special pentru prestaţiile furnizate de agenţiile din afara Comunităţii, pentru
clienţi cu domiciliul în ţările Comunităţii. Deşi această propunere a fost discutată în cadrul grupului de probleme

1
Idem
109
 fiscale încă din anul 2003, examinarea ei a fost suspendată, din anul 2004, neputându-se, încă, lua o decizie în
această privinţă1.

d) Politici privind resursele umane în turism

În data de 7 septembrie 2005, Comisia europeană a adoptat Directiva 2005/36/CE privind recunoaşterea
calificărilor profesionale. Această directivă abrogă ansamblul directivelor privind recunoaşterea diplomelor
pentru exercitarea profesiilor reglementate, aflate în vigoare, în prezent, şi va trebui să fie transpusă în practică
de statele membre cel mai târziu până în data de 20 octombrie 2007. Scopul acestei directive este de simplificare
a sistemului de recunoaştere a calificărilor dobândite într-un stat membru şi pentru o mai mare mobilitate, pe piaţa
internă, a persoanelor calificate.
Prevederile directivei se vor aplica oricărui cetăţean al statelor membre ale UE, care doreşte să-şi
exercite o profesie reglementată într-un stat membru, altul decât cel în care şi-a dobândit calificările
profesionale, fie ca independent, fie ca salariat.
Turismul reprezintă unul dintre sectoarele cele mai sensibile în privinţa migraţiei forţei de muncă între
ţările UE, iar punerea în aplicare a prevederilor acestei directive ar putea accentua acest fenomen.

4.2. Politicile turismului internaţional în ţările în curs de dezvoltare

Politicile turismului internaţional aplicate în ţările în curs de dezvoltare prezintă o serie de caracteristici
comune, chiar dacă există o serie de diferenţe, de la o ţară la alta. Printre aceste caracteristici, pot fi menţionate2:
 Ţările în curs de dezvoltare sunt, de regulă, ţări receptoare de turişti;
 Turismul internaţional este considerat, în principal, ca fiind un mijloc de încasare a valutelor străine;
 Fluxurile turistice sunt, în principal, fluxuri de tip Nord-Sud, ce corespund marilor curente ale schimburilor
comerciale, respectiv:
- America de Nord
→ America Latină
→ Caraibe
- Europa
→ Africa
→ Caraibe
→ Oceanul Indian
- Japonia şi ţările recent industrializate → Asia de Est şi Pacific.

4.2.1. Categorii de ţări în curs de dezvoltare din punctul de vedere al politicilor aplicate în domeniul
turismului

Cota de piaţă a ţărilor în curs de dezvoltare, la nivel mondial, era, în anul 2018, de cca 45,6 %, în privinţa
sosirilor de turişti şi cca de 35,4 %, în privinţa încasărilor din turismul internaţional. Această proporţie dovedeşte
conştientizarea, de către multe state ale lumii, a rolului de motor pe care turismul îl poate juca în cadrul procesului
de dezvoltare a economiilor.
Dezvoltarea turismului, în aceste ţări, se realizează prin participarea a 3 categorii de „actori”, având
scopuri diverse şi mijloace de acţiune foarte inegale3:

1
Idem
2
Vellas, François, op. cit., (2007) pp. 238-239
3
Mesplier, A., Bloc-Duraffour, P., op. cit., p. 91
110
 - autorităţile locale, din ţări foarte diverse, în privinţa dimensiunilor populaţiei, a resurselor, a
nivelului de dezvoltare şi a potenţialului turistic, ceea ce face ca atitudinea acestora faţă de turism să
varieze, de la o ostilitate declarată, la o adeziune entuziastă;
- profesioniştii din turism, din ţările respective (agenţii de voiaj, transportatori, conducători ai
lanţurilor hoteliere sau ai hotelurilor independente, ai cluburilor de vacanţă etc.), care caută să ofere
destinaţii şi prestaţii turistice cât mai diverse;
- instituţiile internaţionale, precum Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU) sau Fondul Monetar
Internaţional (FMI) şi Banca Mondială, care încurajează dezvoltarea turismului şi contribuie la
finanţarea acestuia.
Politicile turistice în ţările în curs de dezvoltare prezintă o serie de trăsături comune:
- adjudecarea marilor lucrări de infrastructură (aeroporturi, drumuri, autostrăzi, etc.) de către unii
operatori străini, mai frecvent decât de întreprinderi din ţările respective;
- crearea, în localităţile şi regiunile turistice, a unor şcoli şi institute de învăţământ hotelier şi pentru
turism, capabile să formeze un personal specializat, de calitate;
- încurajarea dezvoltării artizanatului local, care creează locuri de muncă şi poate aduce încasări
valutare importante;
- insuficienţa politicilor de conservare a patrimoniului turistic, în pofida delimitării unor sectoare
naturale, în cadrul cărora se aplică o legislaţie mai restrictivă.

Deşi politicile turistice aplicate în aceste ţări sunt de o mare diversitate, totuşi, se pot distinge, din acest
punct de vedere, 3 categorii1 de ţări în curs de dezvoltare, respectiv:

a) – Ţările în cadrul cărora turismul nu reprezintă o prioritate

Acestea sunt, încă, ţările cele mai numeroase, iar încasările lor din turism sunt neglijabile.
Unele dintre aceste ţări afişează chiar o anumită ostilitate, de principiu, pentru turismul internaţional. Este
cazul câtorva ţări rămase fidele ideologiei marxiste, precum Coreea de Nord (Republica Coreeană Democratică
şi Populară). În alte ţări, între care Mongolia şi Laos, turismul rămâne o activitate neînsemnată, marginală.
În Vietnam, însă, turismul redevine o activitate ce se dovedeşte a fi o adevărată forţă motrice pentru
economie.
Multe dintre aceste ţări sunt prea sărace pentru a putea realiza un minimum de infrastructură, necesară
practicării turismului. Ele sunt fie ţări din Asia (ex.:Butan), fie din Africa (Burundi, Bulkina Faso etc.), dar chiar
şi din America de Sud (ex.: Surinam).
Alte ţări, precum Libanul, Afganistanul, Irakul şi chiar Serbia (şi Muntenegru) încă nu şi-au revenit de pe
urma războaielor în care au fost implicate. Multe dintre ele, precum Uganda, Cambodgia ori Salvador, se
confruntă, de-a lungul ultimilor ani, cu probleme interne endemice, ce împiedică reluarea aplicării unor politici
în domeniul turismului.

b) – Ţările în cadrul cărora turismul nu are o contribuţie semnificativă pentru economie

Grupul acestor ţări este foarte eterogen. Astfel, cele mai avansate dintre ţările respective (din punctul de
vedere al dezvoltării economice) au economii diversificate, ca domenii de activitate, dar turismul nu reprezintă o
activitate cu pondere importantă faţă de celelalte ramuri şi activităţi economice. Este cazul unor ţări din Orientul
Mijlociu, producătoare de petrol, precum Arabia Saudită sau chiar Emiratele (în care, însă, în ultimii ani, s-au
realizat investiţii deosebite în turism), dar şi alte ţări, mai mari ca dimensiuni, cu un potenţial turistic ridicat,
precum Brazilia şi Argentina.
Cea mai mare parte a altor ţări din această grupă, lipsite de un potenţial turistic deosebit, au întârziat să se
deschidă pentru turismul internaţional. Ele au început să aplice anumite politici turistice doar de puţin timp, dar
contează, în prezent, pe turism, ca activitate care să contribuie, tot mai mult, la dezvoltarea ţărilor respective. În
această categorie pot fi incluse numeroase ţări de dimensiune medie, precum Bolivia, Madagascar sau Sri Lanka,
câteva ţări cu populaţie numeroasă, precum India şi Pakistan, precum şi alte state, altădată închise pentru turismul

1
Idem, pp. 92-93
111
extern, dar care înregistrează creşteri importante ale numărului de turişti străini, în ultimii ani, cum ar fi: China,
Vietnam şi Cuba.

c) – Ţările care plasează turismul în centrul strategiei lor de dezvoltare economică

Aceste ţări au angajat politici turistice de mare amploare şi se aşteaptă să obţină cele mai mari încasări din
turismul internaţional.
Unele dintre aceste ţări sunt, deja, vechi destinaţii turistice, precum Egiptul, Marocul, Tunisia, Kenia,
Mexicul sau Peru. Bazându-se pe un patrimoniu natural, arhitectural sau cultural deosebit de valoros, ele îşi
modernizează infrastructurile şi caută să-şi diversifice clientela. Turismul nu reprezintă, pentru ele, doar o
activitate, printre celelalte, ci o şansă indispensabilă de încasări valutare.
Ţările considerate ca „nou venite” în lumea turismului internaţional se situează, îndeosebi, în Asia de Est
şi de Sud-Est. Acestea, datorită dezvoltării lor economice deosebite, din ultimii ani, reuşesc să atragă, în special,
oameni de afaceri japonezi, europeni sau americani, în hoteluri şi cluburi de vacanţă ce corespund standardelor
internaţionale. În cadrul acestor ţări se pot distinge două sub-grupe:
- cea formată din Thailanda, Coreea de Sud, Taiwan şi Hong-Kong (aceasta fiind o provincie a
Chinei), Singapore şi Malaezia.
- cea din care fac parte statele cu echipare mai slabă pentru turism şi mai sărace, precum Indonezia
şi Filipine.
Micile state insulare ar trebui să fie tratate, probabil, separat, întrucât acestea au făcut din turism un
adevărat motor al economiilor lor naţionale, fiind foarte mult dependente de turism şi de conjunctura
internaţională.
Printre insulele din Pacific, defavorizate de izolarea lor geografică, doar Fidji şi Marianele sunt nişte
destinaţii turistice notabile. În Oceanul Indian, cele mai cunoscute şi apreciate sunt insulele Seychelles, Maldivele
şi Insulele Maurice. În zona Caraibelor, insulele sunt cele mai dependente de turismul internaţional, clienţii lor
provenind, aproape exclusiv, din continentul Nord-american.

4.2.2. Principalele probleme privind dezvoltarea turistică

în ţările în curs de dezvoltare

Turismul internaţional este o activitate ce presupune existenţa unor tehnologii avansate şi care pune ţărilor
în curs de dezvoltare probleme de adaptare la evoluţia pieţei, de transfer tehnologic, de finanţare, de formare
profesională şi de integrare în cadrul economiei naţionale.
François Vellas a realizat1 o amplă analiză a problemelor cu care se confruntă ţările în curs de dezvoltare,
în privinţa încercărilor lor de dezvoltare a activităţilor de turism pe teritoriul lor. În continuare, sunt prezentate,
pe larg, principalele categorii de probleme întâmpinate de aceste ţări, în acest domeniu, în viziunea acestui reputat
profesor fracenz, expert în turism şi transporturi aeriene pe lângă ONU şi UE.

4.2.2.1. Probleme de adaptare la evoluţia pieţei turistice internaţionale

Ţările în curs de dezvoltare receptoare, având sisteme socio-culturale foarte diferite de cele din ţările
industrializate emiţătoare de turişti, trebuie să facă faţă unor probleme dificile, de adaptare la evoluţia pieţei
turistice internaţionale. Aceste probleme provin, în special, de la fluxurile turistice de o anumită importanţă, în
privinţa unor diferenţe precum şocul descoperirii unor culturi diferite, a diferenţelor de comportament, a
degradării mediului şi de la reacţiile de respingere. În legătură cu aceste probleme, interesele turistice ale ţărilor
în curs de dezvoltare sunt foarte diverse. Unele dintre acestea, care sunt, de altfel, ţări recent industrializate,
ocupă un loc foarte important printre ţările de destinaţie ale turismului internaţional (Mexic, Thailanda, Singapore,
Malaezia, Maroc, Tunisia), în timp ce alte ţări nu sunt decât destinaţii turistice puţin importante, iar unele dintre

1
Vellas, François, op. cit. (2007), pp. 239-251
112
ele nu sunt deschise decât pentru un turism foarte limitat. În plus, în numeroase ţări, se pun problemele legate de
rentabilitatea scăzută a investiţiilor turistice în primii ani de exploatare. Din acest motiv, al ne-rentabilităţii pe
perioada valorificării resurselor, adesea, întreprinderile private nu sunt dispuse să investească. De aceea, este
necesar ca autorităţile publice să intervină, în pofida slabelor resurse financiare de care acestea dispun şi sunt
nevoite să recurgă la credite.
Pentru a beneficia de efectele de lanţ, indispensabile hotelurilor a căror construire este finanţată de
autorităţile publice, acestea încheie contracte de franciză cu lanţurile hoteliere internaţionale, care pun la
dispoziţie mărcile, tehnologiile şi reţetele lor de comercializare. Aceste contracte, în special în privinţa
administrării, permit ca hotelurile respective să beneficieze de cunoştinţele şi experienţa de specialitate a
lanţurilor internaţionale, dar prezintă şi riscuri importante pentru ţările în curs de dezvoltare, în cazurile în care
coeficientul de ocupare al hotelurilor nu este suficient de ridicat.
Mai trebuie adăugat şi faptul că, în pofida unor progrese înregistrate în ultimii ani, turismul intraregional
între ţările în curs de dezvoltare este încă slab dezvoltat, deoarece fluxurile emiţătoare din majoritatea acestor ţări
sunt reduse, inexistente sau nesemnificative. Totuşi, aceste fluxuri înregistrează tendinţe de creştere, în anumite
regiuni, în ritmuri superioare mediei turismului internaţional.

4.2.2.2. Dezechilibrul tranzacţiilor comerciale internaţionale în domeniul

turismului

Tranzacţiile comerciale internaţionale în domeniul turismului sunt caracterizate, adesea, prin dezechilibre,
care pot conduce, în anumite cazuri, la punerea sub semnul incertitudinii, a beneficiilor aşteptate din dezvoltarea
turistică.
Această situaţie priveşte în special ţările în curs de dezvoltare receptoare de turişti, care nu au acces direct
la reţelele de comercializare pe pieţele emiţătoare de turişti. Situaţia respectivă poate deveni deosebit de
preocupantă, atunci când conduce la o slabă rentabilitate a prestatorilor locali de produse turistice şi la viabilitatea
scăzută a noilor investiţii productive în sectorul turistic, atât în ţările receptoare, cât şi în ţările emiţătoare, unde
călătorii (turiştii) trebuie să facă faţă unei pieţe din ce în ce mai concurenţiale şi, în anumite cazuri, la o diminuare
a rentabilităţii.
În aceste condiţii, devine tot mai urgent, pentru ţările în curs de dezvoltare, să aplice anumite politici, care
să vizeze realizarea unui parteneriat reciproc avantajos, în cadrul tranzacţiilor comerciale internaţionale în
domeniul turismului, în scopul îmbunătăţirii situaţiei de ansamblu a întreprinderilor turistice vizate, adică cele
din domeniul hotelier, al restaurantelor, al prestatorilor de servicii turistice, în general, al companiilor de transport
aerian, precum şi al agenţiilor de voiaj.
Datorită îmbunătăţirii condiţiilor de muncă şi a rentabilităţii acestor întreprinderi va putea fi atins
obiectivul global de dezvoltare a unui turism durabil. Fără acestea, efectele dezvoltării sectorului turistic, în
special în anumite ţări în curs de dezvoltare, vor putea deveni negative, nu numai din punct de vedere al mediului
înconjurător şi din punct de vedere social, dar chiar şi din punct de vedere economic, apărând necesitatea de a
oferi un ajutor financiar întreprinderilor din acest sector, care riscă să fie destabilizate de exigenţele comerciale,
pe care ele nu le pot îndeplini fără a-şi afecta rentabilitatea.
Faţă de această problemă majoră, întărirea puterii de negociere a prestatorilor de servicii în ţările în curs
de dezvoltare devine una dintre condiţiile fundamentale, în vederea asigurării unui mai bun echilibru al dezvoltării
turistice.
Dar această nouă negociere trebuie să poată fi realizată în cadrul unui parteneriat între ansamblul
organizatorilor de turism şi al prestatorilor de servicii turistice.
Acesta este, de fapt, scopul negocierilor realizate în cadrul acordurilor internaţionale, ce au ca obiectiv
liberalizarea tranzacţiilor comerciale în sectorul serviciilor, inclusiv în cel al turismului, căutând să întărească
avantajele comparative de care dispune fiecare ţară. Aceasta înseamnă că accesul ţărilor în curs de dezvoltare la
pieţele ţărilor industrializate trebuie întărit şi sprijinit şi trebuie întărită puterea de negociere a ţărilor receptoare,
cu cele emiţătoare de turism.
Situaţia actuală, a tranzacţiilor comerciale internaţionale, în materie de turism, se caracterizează prin
numeroase dificultăţi şi dezechilibre. Aceste dificultăţi privesc ţările receptoare, în special ţări în curs de
113
dezvoltare, dar şi întreprinderile de turism, îndeosebi cele producătoare de produse turistice. Această situaţie este
rezultatul dezechilibrelor de ordin obiectiv sau subiectiv. Dificultăţile întâlnite în ţările receptoare sunt, în
principal, de natură economică. Ele ţin de insuficienţa părţii de profit ce revine, din comercializarea produselor
turistice, prestatorilor locali, ceea ce provoacă un sentiment de nedreptate şi anumite revendicări pentru obţinerea
unor avantaje economice, repartizate în mod echitabil, din dezvoltarea turistică. De altfel, în ultimii ani s-a putut
constata o diminuare a încasărilor pe turist, din turismul internaţional, în unele ţări în curs de dezvoltare.
Comparând evoluţia frecventării turistice cu cea a încasărilor din turism, putem constata că, în mod global,
pe ansamblul regiunilor lumii, fluxul încasărilor din turismul internaţional a crescut într-un ritm mai rapid decât
cel al sosirilor de turişti. Cu excepţia Africii Centrale şi a Africii de Est, unde s-a înregistrat o creştere mai redusă
a încasărilor, faţa de numărul sosirilor din turismul internaţional, se poate observa că, în cea mai mare parte a
regiunilor lumii, beneficiile aduse de turismul internaţional sunt mai importante, din punct de vedere economic şi
financiar, pentru ţările în curs de dezvoltare, care au beneficiat de o creştere puternică a încasărilor lor din aceste
activităţi.
Totuşi, ar trebui să remarcăm că această situaţie se prezintă, adesea, diferit, în cazul altor ţări în curs de
dezvoltare, care au cunoscut, în cursul ultimilor ani, o evoluţie îngrijorătoare, caracterizată printr-o creştere mai
redusă a încasărilor din turism decât cea a numărului de sosiri. O asemenea evoluţie a fost înregistrată în ţări din
Asia, din America latină, din Orientul apropiat şi din Africa.
Creşterea insuficient de rapidă a încasărilor din turismul internaţional pentru unele ţări în curs de
dezvoltare, faţă de ritmul de creştere a numărului de turişti reprezintă una dintre trăsăturile caracteristice ale
turismului internaţional, în ultimii ani. Pentru ţările respective, este nevoie să fie atras un număr tot mai mare de
turişti, pentru a obţine un anumit beneficiu de pe urma acestora. Această situaţie este, însă, caracteristică doar
pentru un număr redus de ţări în curs de dezvoltare dar, adesea, ţările respective sunt cele în care creşterea turistică
s-a realizat în ritmuri superioare faţă de medie, respectiv în Thailanda, Hong Kong şi Indonezia (în Asia) sau
Tunisia şi Kenia (în Africa).
Decalajul dintre evoluţia numărului de sosiri şi cea a încasărilor din turismul internaţional se concretizează
în diminuarea încasărilor unitare pe turist. Această diminuare poate fi consecinţa unei crize conjuncturale, în
cazul ţărilor în curs de dezvoltare receptoare de turişti internaţionali din Asia de Sud-Est, dar poate fi rezultatul
unei deteriorări a situaţiei prestatorilor de servicii locali, în derularea contractelor comerciale internaţionale
realizate cu tour-operatorii din diverse ţări emiţătoare. În asemenea situaţii, aceşti organizatori de turism sunt
consideraţi a fi cei vinovaţi de astfel de evoluţii, dar trebuie avută in vedere şi evoluţia mediului economic în care
acţionează aceste întreprinderi turistice.

4.2.3. Politici ce vizează creşterea beneficiilor obţinute din turism pentru

ţările în curs de dezvoltare

Problemele actuale, ce rezultă în privinţa tranzacţiilor comerciale internaţionale în materie de turism, fac
necesară căutarea de mijloace menite să îmbunătăţească relaţiile dintre prestatorii de servicii, îndeosebi cei din
ţările în curs de dezvoltare, şi tur-operatorii din ţările consumatoare. Astfel, o dezvoltare turistică durabilă trebuie
considerată ca o prioritate, pentru a putea beneficia de posibilităţile oferite de creşterea puternică a turismului
mondial, preconizată a avea loc în anii următori. În acest scop, devine tot mai urgentă necesitatea găsirii de soluţii
pentru viabilizarea activităţii întreprinderilor prestatoare de servicii turistice din ansamblul ţărilor în curs de
dezvoltare. Aceste soluţii trebuie să fie integrate în cadrul unei cooperări internaţionale, care să fie în măsură să
promoveze noile forme de parteneriat, de tip Nord-Sud, în sectorul turistic.
În acest cadru, perspectivele pentru punerea în aplicare a unui nou parteneriat în tranzacţiile comerciale
internaţionale, pot să se bazeze pe trei factori principali, respectiv1:

a) Întărirea capacităţii de negociere a ţărilor în curs de dezvoltare

1
Vellas François, op. cit., p. 243
114
 Acesta constituie unul dintre aspectele majore ale aplicării unui parteneriat mai bun în tranzacţiile
comerciale internaţionale în domeniul turismului. Totuşi, aceste capacităţi de negociere nu trebuie să fie
considerate ca o confruntare (ciocnire) cu operatorii turistici din ţările emiţătoare. Dimpotrivă, este vorba de
căutarea unor soluţii care să permită găsirea de soluţii la problemele apărute, deopotrivă, pentru tur-operatori,
care trebuie să caute, de asemenea, soluţii de creştere a rentabilităţii activităţii pe care ei o desfăşoară. Acest nou
tip de parteneriat depinde, deci, de aplicarea unei noi cooperări, pe orizontală şi pe verticală, în vederea dezvoltării
sectorului turistic, în special printr-o mai bună valorificare a produselor turistice.

b) Cooperarea pe orizontală şi pe verticală între prestatorii de servicii turistice

Cooperarea pe orizontală între prestatorii locali de servicii turistice constituie, probabil, punctul crucial al
întregului proces al negocierii comerciale. Aceasta înseamnă ca prestatorii locali să se asocieze, în timpul
negocierilor, cu organizatorii de voiaje, în scopul de a beneficia de un efect de scală, în faţa cumpărătorilor, care
au o putere de negociere foarte importantă. Acest tip de cooperare este deosebit de dificil de realizat, de exemplu,
în domeniul hotelier, care reprezintă, de regulă, exploataţii individuale sau de tip familial, de mici dimensiuni şi
care se află în situaţii de concurenţă, unii faţă de alţii. Din acest motiv, concentrarea eforturilor între prestatorii
locali din turism este redusă, adesea, la minimum şi nu permite obţinerea unor condiţii mai favorabile în relaţiile
cu tur-operatorii. Cu toate acestea, cooperarea orizontală, atunci când este mai bine organizată, poate deveni un
mijloc indispensabil în negocierile comerciale. Această cooperare orizontală, ca şi cea verticală, între prestatorii
locali de servicii turistice, reprezintă unul dintre domeniile cele mai dificile în privinţa negocierilor comerciale
internaţionale, dar poate avea rezultate dintre cele mai promiţătoare, în măsura în care implică un nou tip de
parteneriat, ce poate servi ca referinţă în utilizarea noilor contracte – tip între prestatorii locali şi organizatorii de
voiaje.

c) Specializarea pe produse cu valoare adăugată ridicată

Specializarea internaţională pe produse cu o valoare adăugată mai ridicată şi de calitate superioară poate
fi considerată, de asemenea, ca una dintre strategiile cele mai eficiente pentru întărirea capacităţii de negociere a
ţărilor în curs de dezvoltare.
În plus, acest tip de strategie poate fi benefică atât pentru prestatorii locali, dar şi pentru organizatorii de
voiaje din ţările emiţătoare de turişti, care au interesul de a comercializa produse mai scumpe. Pentru a realiza, în
mod concret, un nou parteneriat în tranzacţiile comerciale internaţionale în domeniul turismului, ar trebui căutate
modalităţile practice de realizare a unei veritabile cooperări orizontale sau verticale între prestatorii locali, precum
şi elementele care să constituie baza dezvoltării noilor produse turistice de calitate, în măsură să diferenţieze oferta
turistică pe pieţele internaţionale.

d) Sprijinul tehnic acordat de Autoritatea Naţională pentru Turism

Rolul Autorităţilor Naţionale pentru Turism este, între altele, de a răspunde nevoilor de formare a
prestatorilor de produse turistice, în scopul de a întări capacitatea tehnică a acestora în cadrul negocierilor
comerciale internaţionale. Această acţiune, în privinţa formării, poate fi considerată ca fiind esenţială, întrucât
poate permite o mai bună utilizare a noilor instrumente de marketing şi în domeniul vânzărilor, în special. De
asemenea, Autorităţile Naţionale pentru Turism pot să informeze diferiţii prestatori din turism asupra evoluţiei
preţurilor, precum şi despre concurenţa de pe pieţele internaţionale.

e) Adoptarea unor noi contracte – tip

Problema noilor contracte-tip, utilizabile în cadrul negocierilor între prestatorii locali şi organizatorii de
voiaje depinde, într-o mare măsură, de aplicarea, de către Autoritatea Naţională pentru Turism (A.N.T.) din
fiecare ţară, a criteriilor de selecţie a proiectelor de investiţii turistice. În măsura în care noile proiecte de investiţii
turistice vor fi susţinute de A.N.T. Şi de către autorităţile locale, pornind de la criteriile compatibile cu obiectivele
unei dezvoltări durabile şi responsabile, termenii negocierilor comerciale internaţionale vor fi modificaţi într-o
măsură considerabilă. În acest scop, este important să se poată preciza criteriile de mediu, sociale şi economice,
care vor trebui să aibă un caracter privilegiat, pentru a putea să fie, integrate, apoi, în practică, în conformitate cu

115
exigenţele A.N.T. şi ale autorităţilor locale, precum şi în clauzele contractelor comerciale internaţionale, în cadrul
unui parteneriat pe termen lung cu organizatorii de voiaje.

4.2.4. Politicile complementare în dezvoltarea turistică a ţărilor în curs de dezvoltare

Politicile turistice complementare, în ţările în curs de dezvoltare, constituie un element indispensabil al

aplicării strategiilor de dezvoltare turistică. Aceste politici au ca obiectiv asigurarea unei dezvoltări durabile a
sectorului turistic, necesitând investiţii minime şi obţinând o cantitate cât mai mare de valută. Totuşi, turismul
internaţional pune o serie de probleme economice, sociale şi ecologice, în special în ţările în curs de dezvoltare.
De fapt, cele mai multe dintre aceste ţări nu au aceeaşi posibilitate de asimilare a turiştilor internaţionali, ca şi
ţările industrializate, care au, deja, o experienţă îndelungată în primirea turiştilor străini, care, la rândul lor,
aparţin, de altfel, unor sisteme economice şi socio-culturale apropiate sau comparabile (America de Nord, Europa
Occidentală).
Principalele efecte ale turismului internaţional asupra ţărilor în curs de dezvoltare sunt de natură
economică, socio-culturală şi ecologică, pentru care politicile adoptate trebuie aplicate în vederea favorizării
aspectelor lor pozitive şi a reducerii sau prevenirii aspectelor lor negative.

4.2.4.1. Politicile de creştere a impactului economic al turismului

Cheltuielile turiştilor străini reprezintă o contribuţie, adesea importantă, la venitul naţional al ţărilor în
curs de dezvoltare. Salariaţii şi furnizorii diferitelor sectoare implicate sunt remuneraţi sub formă de salarii sau
de plăţi pentru serviciile turistice. La aceste efecte directe se adaugă efectele induse asupra venitului, ce rezultă
din lucrările de infrastructură, de comunicaţii, de transporturi, de cazare, de aprovizionare.
Cu toate acestea, în numeroase ţări în curs de dezvoltare, creşterea consumului realizat de turiştii
internaţionali nu corespunde unei creşteri a producţiei naţionale, din punct de vedere cantitativ sau/şi calitativ.
Importurile de produse alimentare, de bunuri de folosinţă îndelungată şi de echipamente devine, astfel, necesar şi
provoacă o creştere a veniturilor furnizorilor străini. La aceste importuri se adaugă transferurile, în străinătate,
ale unei părţi, mai mult sau mai puţin importante, ale profiturilor unor societăţi comerciale cu capital străin, din
domeniul turistic (în special din hotelărie), realizate în ţară, salariile tehnicienilor străini, dobânzile la
împrumuturile efectuate etc.
În această situaţie, a integrării turismului internaţional, ţările în curs de dezvoltare trebuie să aibă ca
obiectiv întărirea impactului economic al turismului asupra sectorului productiv din propriile ţări. Pentru aceasta,
este necesar să fie avuţi în vedere următorii factori1 în cadrul strategiilor de dezvoltare turistică în ţările în curs
de dezvoltare:
a) Căutarea unui echilibru satisfăcător între efectele pe termen scurt, şi cele pe termen mediu şi lung. De
exemplu, ieşirile importante de valută sunt indispensabile, pe termen scurt, pentru importul de echipamente
turistice, care vor fi generatoare de intrări de valută, pe termen mediu şi lung;
b) Determinarea posibilităţilor de alegere a dezvoltării economice, între turism şi alte sectoare (agricole sau
industriale), favorizând efectele reciproce de antrenare;
c) Asigurarea, treptată, a unei integrări a turismului internaţional în economia ţării, în special în privinţa
producţiei industriei alimentare, a artizanatului, a serviciilor (transport, cazare etc.). Aprovizionarea
complexurilor turistice cu produse alimentare, naţionale sau locale, trebuie să fie reanalizată şi îmbunătăţită,
în scopul reducerii importurilor de astfel de produse şi al favorizării procesului de integrare a acestora în
economia ţării, dar în condiţiile evitării riscurilor sanitare pe care această aprovizionare le poate provoca
(acestea putând determina un eşec al întregului efort investiţional în domeniul turismului). Succesul acestor
politici va depinde, pe de o parte, de posibilităţile economiei naţionale, dar şi de opţiunile ce se vor face, pe
de altă parte. De exemplu, un hotel de 150 de camere (300 de paturi) poate fi conceput, din punct de vedere
arhitectural, ca un hotel vertical (înalt, cu multe etaje), integrând materiale şi tehnologii de import. Dar acest

1
Vellas, François, op. cit., (2007), pp. 286-287
116
 hotel poate fi conceput, la fel de bine, integrând un maximum de materiale locale şi de concepţie locală
(organizarea locală a şantierului, formare profesională şi muncitori naţionali), echipamentele importate
urmând să fie reduse la minimum (ascensoare, instalaţii de aer condiţionat, utilaje de bucătărie, grupuri
electrogene etc.). Stilul local, în cazul celei de a doua concepţii arhitecturale (menţionată mai sus) va fi,
adesea, mai bine apreciat, de către turiştii străini, saturaţi de structurile arhitecturale identice, indiferent că
acestea se află amplasate în America, Europa, în Asia sau Africa (cu condiţia ca normele de confort şi de
servicii să fie aceleaşi).
Efectele turismului internaţional asupra venitului naţional pot să fie diferite, după gradul în care turismul
este integrat în economie. Turiştii străini sunt cazaţi şi hrăniţi de către societăţi hoteliere străine, care importă
cvasi-totalitatea echipamentelor şi produselor de consum şi care îşi vor repatria profiturile şi salariile obţinute de
personalul lor străin. Turismul internaţional este o industrie de “transformare” iar, din acest motiv, trebuie să se
stabilească dimensiunea exactă a efectului final, ce rezultă din activitatea turistică, pentru economia naţională.
Astfel, strategiile ce trebuie aplicate în dezvoltarea turismului în ţările în curs de dezvoltare au ca scop să
identifice efecte negative, de natură economică (inflaţia), socioculturală (degradarea patrimoniului cultural) şi
ecologică, ce rezultă din activitatea turistică, în scopul de a le limita şi a le ţine sub control, în sensul dezvoltării
unui turism durabil.

4.2.4.2. Politicile de creare de locuri de muncă în turism

Politicile din turismul internaţional, axate pe crearea de locuri de muncă, sunt considerate a fi esenţiale
pentru strategiile de dezvoltare economică ale ţărilor în curs de dezvoltare. Aceste ţări trebuie să facă faţă unui
şomaj structural, cu o rată foarte ridicată. Aşadar, este indispensabilă crearea unor activităţi productive noi. Din
acest punct de vedere, turismul, ca industrie de servicii, utilizator intensiv de forţă de muncă, este cu atât mai
apreciat, cu cât utilizează, într-o proporţie mai însemnată, forţa de muncă puţin calificată şi semi-calificată.
Cu toate acestea, în cele mai multe dintre ţările în curs de dezvoltare, turismul internaţional creează sub
5% din totalul locurilor de muncă nou înfiinţate. De altfel, este necesar să fie analizată şi crearea de locuri de
muncă în alte sectoare de activitate, nu numai cele directe, în activităţi de turism. Sunt greu de analizat însă,
rezultatele unor astfel de studii, deoarece aptitudinea activităţilor turistice de a crea locuri de muncă depinde de
fiecare tip de activitate în parte. Astfel, sectorul cazării turistice, de exemplu, nu va avea acelaşi raport între
investiţii şi locuri de muncă nou create, dacă este vorba de un hotel de lux sau de simple bungalow-uri.
Rezultă că, din punctul de vedere al locurilor de muncă nou înfiinţate, esenţial este să se creeze cât mai
multe astfel de noi locuri de muncă, utilizând tehnologii care să corespundă stadiului de dezvoltare al fiecărei ţări,
ţinând cont, evident, şi de relaţia existentă între costurile salariale şi costurile echipamentelor de substituire, aşa
încât produsul turistic să rămână competitiv.

4.2.4.3. Politicile de preţ şi produsele turistice

Incidenţa potenţială a industriei turismului asupra nivelului general al preţurilor depinde, în mod evident,
de importanţa acestui domeniu de activitate, în crearea venitului naţional, dar concentrarea cererii turistice în
anumite zone geografice şi pentru anumite produse are o influenţă (adeseori determinantă) asupra preţurilor,
îndeosebi în ţările în curs de dezvoltare, unde pieţele sunt reduse ca dimensiune şi unde poate să apară, rapid, un
dezechilibru, în special în următoarele domenii1:
- Modificările preţurilor terenurilor. Creşterea preţurilor terenurilor pentru construcţii şi, în general, a preţurilor
fondului funciar, poate să fie rezultatul fie al creşterii valorii efective a terenurilor, datorată creării unei noi
infrastructuri, fie unor speculaţii datorate creşterii cererii pentru un bun ce nu există decât în cantităţi limitate.
Această creştere a preţului terenurilor în zonele turistice se poate propaga şi poate determina o creştere
generalizată a preţului terenurilor, ce poate avea consecinţe foarte grave pentru unele ţări în curs de dezvoltare.

1
Vellas, François, op. cit., (2007), pp. 289-290
117
 Creşterea preţurilor va fi resimţită atât de utilizatorii turistici, cât şi de alţi utilizatori-agricoli, industriali, sociali
(terenuri pentru locuinţe sociale, şcoli, spitale, etc.). De asemenea, poate afecta rentabilitatea unui număr mare de
întreprinderi utilizatoare de terenuri şi chiar ansamblul politicii funciare a unei ţări. În acest caz, scopul politicii
turistice este de a impune anumite condiţii, care să reglementeze transferurile ulterioare ale proprietăţii,
împiedicând (sau limitând), astfel, speculaţiile cu terenuri. Pe de altă parte, pot fi create rezerve funciare, pentru
unele amenajări ulterioare, administraţiile publice locale putând restricţiona ridicarea de noi construcţii, în
anumite zone.
- Existenţa unor lipsuri în aprovizionarea cu unele produse, foarte cerute de către turiştii străini şi care sunt
consumate, în mod obişnuit, de către populaţiile locale: peşte, carne, fructe, etc.) ceea ce produce efecte
inflaţioniste ce se pot propaga asupra ansamblului economiei. Acest risc inflaţionist este important în ţările în
curs de dezvoltare, deoarece elasticitatea ofertei este scăzută şi pentru că nu este posibilă creşterea importurilor,
datorită lipsei valutei necesare. Politicile complementare dezvoltării turistice constau, în acest caz, fie în reducerea
cererii naţionale sau a cererii turistice străine, fie în creşterea ofertei, prin sporirea producţiei naţionale ori prin
creşterea importurilor, plătite cu valuta încasată de la turiştii străini, consumatori ai acestor produse. Riscul
inflaţionist, foarte real, ce rezultă din aplicarea unei politici de dezvoltare turistică, demonstrează necesitatea unei
programări eficace a creşterii sectorului turistic, ţinând seama de situaţia generală a economiei, în scopul limitării
riscurilor de apariţie a unor dezechilibre sectoriale şi sociale.

4.2.4.4. Politicile comerciale în domeniul turismului

Politicile comerciale de liberalizare a schimburilor de servicii turistice şi de transporturi aeriene pot juca
un rol foarte important în cadrul strategiilor de dezvoltare turistică a ţărilor în curs de dezvoltare. În baza
acordurilor internaţionale existente între ţări se pot realiza negocieri între acestea, în vederea liberalizării, pe scară
largă, a schimburilor internaţionale de servicii turistice. Această negociere ar trebui să fie realizată îndeosebi în
sprijinul ţărilor în curs de dezvoltare, unde sectorul turistic este, adesea, împiedicat să se dezvolte, datorită unor
obstacole, precum1:
- Controlul schimburilor valutare impuse turiştilor la plecarea lor din ţară. Controalele respective se referă, în
general, la o sumă maximă de valută pentru călătoriile în străinătate ale rezidenţilor sau ale populaţiei
naţionale dintr-o ţară emiţătoare. Acest tip de restricţii nu se mai aplică în ţările industrializate, dar continuă
să se aplice, în mod tranzitoriu sau permanent, în unele ţări în curs de dezvoltare, ceea ce constituie un obstacol
în dezvoltarea turismului intra-regional.
- Costul vizelor constituie, de asemenea, un obstacol important în cadrul schimburilor de servicii turistice,
întrucât scopul acestora este orientat, în special, spre încasarea unor sume cât mai consistente, din acordarea
acestor vize, decât spre un control al mişcărilor de persoane. Costul unei vize poate să atingă, adesea, suma
de 50 de dolari SUA şi chiar mai mult, ceea ce constituie un obstacol în schimburile turistice de tip Sud-Sud,
precum şi în dezvoltarea turismului familial şi social.
- Taxele de intrare şi ieşire constituie un obstacol tot mai important, în special datorită inflaţiei de taxe aero-
portuare practicate. De asemenea, unele ţări în curs de dezvoltare impun taxe la ieşirea de pe teritoriul acestora
de către rezidenţi, în scopul limitării călătoriilor destinate, de exemplu, efectuării de cumpărături în străinătate,
aşa cum este cazul taxei percepute la ieşirea rezidenţilor naţionali din Insulele Seychelles, ceea ce constituie
o formă de descurajare a turismului internaţional.
- Asigurările obligatorii pot să constituie, de asemenea, un obstacol în dezvoltarea schimburilor turistice. De
exemplu, asigurarea pentru autoturisme, în cazul în care nu există convenţii în acest domeniu, între ţările
vecine sau dintr-o anumită regiune. Acest tip de obstacol limitează, în mod considerabil, turismul
automobilistic, deoarece trebuie plătite asigurări speciale, al căror cost este, adesea, descurajant.
- Practicile discriminatorii, privind tratamentul naţional sunt, de asemenea, foarte importante şi, adesea,
disimulate. Aşa este, de exemplu, cazul operatorilor internaţionali, care sunt obligaţi să posede diplome sau
certificate, eliberate de autoritaţile naţionale, fără a se aplica un sistem de echivalare a valabilităţii acestora.

1
Idem, pp. 290-292
118
 Practicile discriminatorii se pot referi, în anumite ţări, la utilizarea unei duble categorii de tarife pentru
prestaţiile turistice, una pentru rezidenţi şi alta pentru turiştii străini. Acest tip de tarif poate să existe, de
asemenea, în privinţa furnizorilor de produse şi servicii pentru sectorul turistic (apă, electricitate, carburanţi,
etc.).
În aceste condiţii, politicile comerciale de reducere a acestor obstacole sunt foarte importante, pentru ţările
în curs de dezvoltare. În acest scop, ţările respective pot să aibă iniţiative în cadrul negocierilor comerciale
internaţionale, propunând noi puncte care să fie negociate pentru întărirea liberalizării efective a schimburilor
internaţionale de servicii turistice, care să fie profitabile pentru economiile lor naţionale.

4.2.4.5. Politicile de dezvoltare a infrastructurilor

Cheltuielile cu infrastructura pentru sectorul turistic au ponderea cea mai importantă pentru bugetul de
stat. Acestea se referă la construirea sau amenajarea de porturi, aeroporturi, la drumuri, reţele de distribuţie a
electricităţii, a gazului, la reţele de evacuare şi tratare a apelor uzate, dar şi la echipamente şi servicii în domeniul
sănătăţii. Costul acestor lucrări este deosebit de ridicat, în ţările în curs de dezvoltare, datorită absenţei sau
insuficienţei resurselor naţionale, precum şi datorită faptului că, pentru a fi competitive, ţările în curs de dezvoltare
trebuie să le furnizeze turiştilor străini echipamente şi servicii comparabile cu cele cu care aceştia sunt obişnuiţi
în ţările dezvoltate, condiţii de care populaţia locală nu dispune. Trebuie prevăzut, deci, ca aceste echipamente
şi servicii să poată fi disponibile, cât mai mult posibil, şi pentru populaţia locală şi să contribuie, astfel, la ridicarea
nivelului de viaţă al acesteia. Principala problemă ce se pune se referă la decalajul important existent între
momentul în care principalele categorii de cheltuieli trebuie efectuate de guvernele respective şi momentul când
încasările realizate de stat, din partea sectorului turistic, vor începe să crească. În acest caz, politicile de dezvoltare
turistică pot alege între două opţiuni strategice1:
1) Taxarea directă asupra preţurilor produselor turistice destinate clientelei internaţionale. Pentru a uşura efortul
lor de finanţare a infrastructurilor, ţările în curs de dezvoltare pot adopta măsuri destinate creşterii, pe termen
scurt, a încasărilor aşteptate din turismul internaţional, respectiv:
- impozite şi drepturi prelevate asupra bunurilor şi serviciilor importante pentru sectorul turismului şi pentru
furnizorii acestui sector;
- taxe speciale impuse turiştilor străini, cum ar fi taxele de aeroport, taxe de sejur etc.;
- diferenţieri ale preţurilor aplicate turiştilor străini, faţă de cei naţionali.
Cu toate acestea, încasările, ce pot creşte, pe termen scurt, intrările de valută, se pot dovedi dăunătoare pe
termen lung. Această politică are un efect negativ asupra competitivităţii preţurilor aplicate şi asupra imaginii de
marcă turistică a ţării respective, în străinătate. Creşterea încasărilor turistice ar trebui, în acest caz, să fie utilizată,
cel puţin parţial, pentru finanţarea creşterii cheltuielilor de promovare turistică în străinătate.
2) Cea de-a doua opţiune o reprezintă taxarea veniturilor rezultate din turismul internaţional. Încasările ce
depind de nivelul fiscalităţii dintr-o ţară dată pot să crească, datorită turismului internaţional, fără a prezenta
inconveniente majore pentru politica turistică. Mai concret, este vorba despre veniturile obţinute din turism
sub forma contribuţiilor directe şi indirecte. Dar aceste încasări fiscale nu vor fi realizate de către stat decât
abia după realizarea infrastructurilor şi începerea exploatării comerciale a investiţiilor respective. În aceste
condiţii, efectele turismului internaţional asupra bugetului de stat, în ţările în curs de dezvoltare, depind de
situaţia economică şi financiară a fiecărei ţări. Principala dificultate constă, astfel, în fiabilitatea previziunilor
privind cheltuielile de infrastructură şi a previziunilor privind capacitatea internaţională de împrumut a ţărilor
respective.

4.2.5. Politici sociale şi culturale

Politicile sociale şi culturale ale turismului internaţional sunt deosebit de sensibile, în ţările în curs de
dezvoltare. Sosirea turiştilor străini, venind din ţările dezvoltate constituie, adesea, un şoc, între două tipuri de

1
Idem, op. cit.,(2007), pp. 292-293
119
culturi şi de moduri de viaţă, cu un risc important de degradare culturală, pentru ţara receptoare de turişti, mergând
chiar până la o reacţie de respingere, din partea populaţiei locale. Acest şoc este agravat, atunci când fluxul turistic
are o intensitate mare în timpul sezonului turistic şi în spaţiu (în zonele sau regiunile cu o concentrare turistică
puternică), dar poate să se manifeste, de asemenea, într-o manieră mai difuză, prin mijloace foarte diverse.
De fapt, fără a alege o politică de izolare, de anarhie şi de sub-dezvoltare culturală, “şocul” între cele două
culturi este inevitabil, într-un proces rapid de dezvoltare. Dacă nu va avea loc prin intermediul turismului, acesta
va avea loc prin alte mijloace: televiziunea, importul de bunuri de consum, de echipamente şi tehnologii, prin
modă, prin contactele cu muncitorii emigranţi, la întoarcerea acestora acasă, etc.
În faţa pericolului acestui şoc socio-cultural, unul dintre obiectivele politicii în turismul internaţional este
de a controla efectele acestuia, în vederea prevenirii, reducerii şi canalizării acestor efecte. În acest scop, pot fi
alese următoarele două mijloace1:
1) Concentrarea celei mai mari părţi a instalaţiilor turistice la distanţă de regiunile cu populaţie densă, în scopul
evitării unei confruntări foarte puternice între cele două moduri de viaţă. De exemplu, pe un litoral puţin locuit
sau pe o insulă. Această soluţie prezintă, totuşi, inconvenientul că se creează zone de activitate economică
rupte de mediul economic şi social şi deci considerate a fi “străine”, în ţara respectivă, precum şi cel că necesită
echipamente ce nu vor fi utilizate decât de către turiştii străini. Experienţa arată, totuşi, că, pentru ţările mici,
cu populaţie puţin numeroasă, această soluţie este singura posibilă, atunci când este vorba de promovarea, pe
scară largă, a turismului internaţional (de exemplu, Insulele Maldive).
2) Limitarea fluxurilor turistice la o clientelă străină care să respecte mediul şi populaţiile locale. Dar, în mod
evident, această politică turistică foarte selectivă presupune echipamente, servicii şi un mediu de excepţie –
deci rar – care este greu compatibil, în acelaşi timp, cu mijloacele de care dispun cele mai multe ţări în curs
de dezvoltare, cu concurenţa la care sunt supuse şi cu scopul de progres socio-economic, pe care acestea îl
urmăresc.
Din acest motiv, este necesară o politică de integrare a turiştilor străini în viaţa socială şi economică a
ţării, cu condiţia ca prezenţa, în număr mare, a acelor turişti cu putere de cumpărare ridicată, să nu se producă,
chiar şi în mod involuntar şi ca aceştia să nu provoace o degradare culturală sau o respingere a turiştilor străini.
Pentru a evita aceste riscuri, politicile turismului internaţional în ţările în curs de dezvoltare au ca obiectiv
repartizarea fluxurilor turistice:
- pe poli de creştere, unde concentrarea turiştilor este inevitabilă, dar poate fi controlată;
- pe circuite sau sejururi integrate în mediul social al ţării, dar limitate ca număr, în special prin stabilirea de
preţuri suficient de ridicate pentru a induce un veritabil impact poziţional al dezvoltării turistice, în ţările în
curs de dezvoltare.

4.2.6. Politici de mediu

Turismul internaţional, în ţările în curs de dezvoltare, reprezintă2, în acelaşi timp:

- un factor de valorificare a patrimoniului natural al ţării respective;
- un factor de perturbare sau de distrugere al mediului.
Scopul politicii turismului internaţional constă, astfel, în furnizarea efectelor sale pozitive şi limitarea
efectelor negative.

 Principalele efecte pozitive constau în prezervarea şi conservarea patrimoniului natural. Aceasta poate consta,
de exemplu, în crearea de parcuri naţionale sau regionale, în scopul de a asigura supravieţuirea florei şi a
faunei. Turismul internaţional se află, adesea, la originea conştientizării asupra valorii patrimoniului natural
al ţării şi asupra posibilităţilor oferite de exploatarea economică a acestuia. Din acest punct de vedere, efectele
industriei turistice sunt, fără îndoială, pozitive. În plus, comparativ cu alte industrii producătoare, turismul

1
Idem, op. cit., pp. 293-295
2
Idem, pp. 295-297
120
 este o activitate puţin poluantă. Totodată, adesea, turismul poate să contribuie la întreţinerea siturilor şi a
peisajelor, altădată abandonate şi care sunt transformate, astfel, în atracţii turistice.
Totuşi, în numeroase ţări în curs de dezvoltare, turismul nu este asociat cu o veritabilă politică de protecţie
sau de valorificare a mediului, datorită insuficientei conştientizări a acestei probleme şi în lipsa unor mijloace
necesare, în special financiare. De fapt, încasările obţinute din turism sunt, adesea, afectate de alte cheltuieli,
considerate a fi mai importante, ceea ce conduce, frecvent, la efecte negative asupra mediului.
 Efectele negative se referă la perturbarea şi la distrugerea diverselor elemente ecologice ce constituie
patrimoniul turistic al unei ţări: distrugerea faunei, a siturilor patrimoniului istoric şi cultural, poluarea apelor
(fluvii şi râuri, lacuri, pânze freatice, litoral), prin aruncarea apelor uzate (fără staţii de epurare). Pentru
reducerea acestor fenomene negative este indispensabilă o politică de protecţie a mediului. O asemenea
politică se va dovedi eficientă în timp, deoarece, în lipsa acesteia, distrugerea patrimoniului existent va face
imposibilă însăşi activitatea turistică. Cu toate acestea, în multe ţări în curs de dezvoltare, această politică se
loveşte, pe termen scurt, de imperative de ordin comercial sau financiar, precum şi de lipsa de experienţă
practică în domeniul planificării turistice.
Ţările în curs de dezvoltare au nevoie de aplicarea unei politici turistice mai vigilente, în scopul de a
controla ansamblul efectelor economice şi sociale, provocate de creşterea fluxurilor în turismul internaţional.
Această politică turistică trebuie să se axeze, în special, pe ţinerea sub control a riscurilor de dependenţă
economică, ce poate provoca o creştere anarhică a turismului internaţional. Din acest motiv, este recomandabil
ca responsabilii politicilor turistice din ţările în curs de dezvoltare, în colaborare cu organizaţiile internaţionale,
să îşi întărească puterea de negociere, faţă de principalii actori din turismul internaţional.

4.2.7. Strategii în domeniul turismului, în ţările în curs de dezvoltare

Obiectivul global al dezvoltării turistice prezintă, în cea mai mare parte a ţărilor în curs de dezvoltare, o
miză deosebit de importantă. Analiza evoluţiei turistice a ţărilor în curs de dezvoltare indică faptul că sectorul
turistic a progresat, în toate regiunile în care se situează, din punct de vedere geografic, această categorie de ţări.
În pofida problemelor cu care se confruntă anumite ţări în curs de dezvoltare, tendinţa creşterii activităţii turistice
în aceste ţări este foarte puternică, pe ansamblu, adesea fiind superioară mediei procentului de creştere a
turismului pe plan mondial. Din acest motiv, turismul se situează, în ţările în curs de dezvoltare, într-un context
favorabil, atât din punct de vedere al conjuncturii economice interne, cât şi din cel al pătrunderii ţărilor în curs de
dezvoltare în procesul specializării internaţionale. De fapt, chiar dacă importanţa sectorului turistic este mai mult
calitativă, decât cantitativă, turismul poate juca un rol de catalizator al ansamblului strategiilor de dezvoltare
economică şi socială a ţărilor în curs de dezvoltare. Acest rol de catalizator intervine, în special, în următoarele
domenii1:
- infrastructurile de bază (apă, electricitate, etc.);
- infrastructurile de transport;
- infrastructurile de mediu (tratarea deşeurilor şi a apelor uzate, etc.);
- infrastructurile de comunicaţii (telefonie fixă şi mobilă, internet etc.);
- infrastructura de sănătate (spitale, policlinici, etc.)
- infrastructurile culturale (vizând valorificarea patrimoniului istoric şi artistic).
Astfel, obiectivul global al dezvoltării turistice în ţările în curs de dezvoltare este acela de a pune, la nivelul
ansamblului infrastructurilor de bază, dezvoltare care, graţie turismului, poate să obţină un debuşeu valabil, rapid,
de care să beneficieze ansamblul actorilor naţionali şi locali ai dezvoltării economice din ţările în curs de
dezvoltare.
François Vellas identifică2 trei categorii importante de strategii de specializare ale ţărilor în curs de
dezvoltare, în domeniul turismului : strategiile de specializare în raport cu dotările turistice, cele în raport cu
costurile comparative în turism şi cele raportate la cererea turistică internă, regională şi internaţională.

1
Vellas, François, op. cit. (2007), p. 278
2
Idem, pp. 278-285
121
 4.2.7.1. Strategiile de specializare şi dotările turistice

Dotările turistice sunt determinate de importanţa resurselor de care dispune o ţară pentru a asigura
producţia ansamblului serviciilor pentru turismul internaţional. Abundenţa relativă a resurselor naturale, istorice
sau culturale va avea o influenţă decisivă pentru a explica locul unei ţări în turismul internaţional.
Dotările factoriale ale turismului internaţional pot fi clasificate în 3 categorii principale1:
a) Resursele naturale care cuprind spaţiul turistic (relieful, peisajul, climatul, mările, râurile, fluviile, flora,
fauna). Aceste resurse sunt considerabile, în ţările în curs de dezvoltare, adesea fiind chiar bogăţii cu caracter
de unicat în lume, cum ar fi, de exemplu, atolii din insulele Maldive sau gorilele din Ruanda. Interesul acestor
resurse pentru turismul internaţional depinde de caracteristicile şi de accesibilitatea lor, fără de care nu s-ar
putea vorbi decât de nişte resurse potenţiale. Tocmai aceasta reprezintă, însă, una dintre principalele probleme
ale dezvoltării turistice în ţările în curs de dezvoltare, ţinând cont de insuficienţa mijloacelor de acces. În
aceste condiţii, unul dintre elementele de bază ale strategiei de dezvoltare turistică îl reprezintă rezolvarea
problemei mijloacelor de acces, care sunt indispensabile pentru exploatarea, în scop turistic, a resurselor
naturale, cum sunt, de exemplu, parcurile naturale. În acest caz, patrimoniul natural poate constitui o resursă
economică, deoarece permite să se răspundă la o cerere solvabilă, din partea turismului internaţional, cu
condiţia ca exploatarea turistică să nu conducă la distrugerea acestui patrimoniu natural. Aceasta presupune o
protecţie eficientă a echilibrului ecologic şi, deci, o determinare a limitelor în care să se realizeze respectiva
“exploatare”.
b) Resursele artistice, culturale şi ale patrimoniului istoric, respectiv resursele ce motivează o deplasare cu scop
turistic. Importanţa lor, ca factor determinant al turismului internaţional, este dată de caracterul (mai mult sau
mai puţin) de unicitate, pe care îl au şi care permite unei ţări să dispună de o situaţie de monopol sau de cvasi-
monopol. De exemplu, piramidele, în Egipt sau castelul Versailles, în Franţa etc. Pe de altă parte, în ţările în
curs de dezvoltare, acest aspect deosebit de important al dezvoltării turistice a fost prea puţin pus în valoare,
în pofida faptului că patrimoniul cultural al acestor ţări este bogat. Tocmai acest patrimoniu este cel care
permite constituirea unor centre de interes turistic originale, crearea de produse turistice specifice, foarte
diferite de cele propuse de ţările concurente, aşa cum este, de exemplu, cazul deşertului din Mali sau din
Mauritania, al muzicii, din Capul Verde sau din Haiti, ori al vestigiilor istorice, din Cambodgia sau Etiopia.
c) Resursele în infrastructuri turistice, care reprezintă unul dintre principalele aspecte ale strategiilor de
dezvoltare turistică, ce constituie o problemă majoră pentru ţările în curs de dezvoltare. De fapt, strategiile
tradiţionale de dezvoltare turistică se bazează pe utilizarea resurselor sub formă de capital, acestea
reprezentând unul din factorii principali ai producţiei turistice, în privinţa importanţei infrastructurilor şi
echipamentelor ce sunt necesare, în special pentru transport, cazare, amenajarea locurilor de sejur etc. În
această concepţie, tradiţională, a dezvoltării turistice, se pune accentul pe investiţiile grele, ce presupun
disponibilităţi importante de capitaluri. În acest caz, producţia turistică se aseamănă, din acest punct de vedere,
cu producţia din industria grea, iar dotările relative în capital vor avea o influenţă determinantă asupra
importanţei economice a turismului internaţional, dar în proporţii diferite, de la o ţară la alta. O ţară care
dispune de resurse turistice naturale foarte importante, dar care este săracă în capital, nu îşi va putea dezvolta
suficient de mult sectorul de turism internaţional, deoarece nu îşi va putea realiza echipamentele necesare.
Pentru a corecta această situaţie, politicile de dezvoltare a investiţiilor directe şi indirecte internaţionale în
sectorul turistic al ţărilor în curs de dezvoltare sunt indispensabile, aşa cum demonstrează, de exemplu,
cooperarea între grupul francez ACCOR şi unele ţări, precum Tanzania, Niger, Benin, Burundi, Ciad,
Guineea, Madagascar, Togo, Yemen, etc. În plus, aplicarea unor modele noi de dezvoltare turistică, precum
structurile de primire uşoare pentru agrement, pot fi dezvoltate, în prezent, prin transferuri de tehnologie.

4.2.7.2. Strategiile de specializare şi costurile comparative în turism

Costurile comparative constituie un avantaj foarte important pentru cea mai mare parte a ţărilor în curs de
dezvoltare, care dispun de o competitivitate puternică în privinţa costurilor salariale. Spre deosebire de exporturile

1
Idem, pp. 275-276
122
de alte servicii, care se lovesc de problemele de deplasare a forţei de muncă în afara frontierelor, în cazul sectorului
turistic, cel care se deplasează este consumatorul, ceea ce permite ţărilor în curs de dezvoltare să beneficieze, în
totalitate, de avantajele lor de competitivitate internaţională. Totuşi, costurile comparative nu se rezumă doar la
compararea internaţională a anumitor preţuri, ci trebuie să ţină cont, în special în domeniul turismului, de factorul
calitativ. Datorită unei foarte mari diversităţi a produselor turistice propuse, compararea costurilor între produse
asemănătoare este deosebit de dificil, uneori chiar imposibil de realizat. În plus, produsele turistice reprezintă
servicii a căror producţie nu poate fi repetată într-o manieră identică, ceea ce înseamnă că o comparare a costurilor
în domeniul turismului nu se reduce doar la o simpla analiză a componentelor costului (transport, cazare, masă,
alte servicii), dar se realizează şi asupra costurilor salariale, precum şi asupra raportului calitate/preţ şi a nivelului
de calificare a lucrătorilor1.
- Costurile salariale constituie punctul central al costurilor comparative în domeniul turismului şi sunt cele care
oferă un avantaj esenţial unui număr important de ţări în curs de dezvoltare, care pot produce servicii turistice
în condiţii foarte competitive, aşa cum este cazul, de exemplu, turismului balnear, în Haiti, în insulele Comore
sau în (Republica) Capul Verde, pentru turismul cultural etc.
- Calitatea. Calitatea şi raportul calitate/preţ constituie unele dintre motivele principale de alegere a unei
destinaţii turistice. Din acest motiv, într-un mare număr de ţări în curs de dezvoltare, se depun eforturi
importante în privinţa strategiilor de dezvoltare turistică pentru îmbunătăţirea acestui raport (calitate/preţ).
Comparaţia internaţională a raportului calitate/preţ pentru produsele turistice din diferite ţări, permite
explicarea unei părţi importante a repartiţiei şi a evoluţiei fluxurilor în turismul internaţional. Noţiunea de
calitate se raportează, adesea, la preţ. Aceasta înseamnă că, ţări precum Elveţia sau SUA se situează pe primele
locuri în lume, între ţările turistice, chiar dacă preţurile produselor turistice sunt, în aceste ţări, mai ridicate
decât în altele. Acest raport calitate/preţ permite sectorului turistic din ţările în curs de dezvoltare să diminueze
constrângerile concurenţei străine, practicând o politică de diferenţiere, bazată pe creşterea calităţii produselor
şi prestaţiilor turistice.
- Calificarea. Strategiile de dezvoltare turistică în ţările în curs de dezvoltare, vizând creşterea nivelului calităţii
produselor turistice, nu se pot baza doar pe avantajul salarial, ci trebuie să presupună şi dezvoltarea
calificărilor forţei de muncă. De fapt, resursele umane constituie un factor fundamental pentru punerea în
valoare a bogăţiilor turistice şi pentru exploatarea economică a acestora, în cadrul turismului internaţional.
Calificarea forţei de muncă reprezintă şi un criteriu de clasificare a ţărilor, ce permite să se explice locul
deţinut de acestea în ierarhia turismului mondial. Astfel, insuficienţa calificărilor cadrelor de conducere din
domeniul hotelier, în ţările în curs de dezvoltare poate provoca numeroase constrângeri în dezvoltarea
turistică, sprijinindu-se pe migrarea cadrelor venite în ţările ce dispun de calificările cerute, pentru a contribui
la conducerea şi la întreţinerea hotelurilor cu clientelă internaţională.

4.2.7.3. Strategiile de specializare şi cererea turistică internă, regională şi internaţională

Cererea internă, regională şi internaţională reprezintă un determinant esenţial al

dezvoltării turismului internaţional. Totuşi, într-un mare număr de ţări în curs de dezvoltare, fiecare dintre
cele trei componente ale cererii turistice este, adesea, insuficientă – de unde şi importanţa strategiilor de dezvoltare
a cererii. Cererea depinde în mod direct de nivelul veniturilor pe locuitor, dar şi de interesul pentru turism al
populaţiei. Importanţa relativă a cererii permite înţelegerea unor caracteristici esenţiale ale evoluţiei turismului
internaţional, în special concentrarea schimburilor turistice între ţări asemănătoare, dar totuşi diferite şi cu niveluri
comparabile de dezvoltare economică. Practic, schimburile cele mai importante se realizează între ţările
învecinate. Acest fenomen se regăseşte, în special, în Europa, dar şi în alte două regiuni, unde se află cel mai mare
număr de ţări în curs de dezvoltare: Africa şi Asia de Sud.
Cererea turistică este formată din trei componente, ce joacă un rol mai mult sau mai puţin important, de
la o ţară la alta, dar a căror combinare permite să fie explicate, în mare parte, diferenţele dintre fluxurile turismului
internaţional între ţări, în special în cazul ţărilor în curs de dezvoltare.
Aceste trei componente sunt:

1
Vellas, François, op. cit., pp. 281-282
123
a) – Cererea turistică internă. Nivelul cererii turistice interne este esenţial pentru a explica, pe de o parte,
importanţa turismului naţional, dar şi cea a turismului internaţional al unei ţări. Practic, o cerere turistică
internă ridicată creează condiţiile şi mediul favorabil dezvoltării turismului. Infrastructurile de transport şi de
cazare sunt create pentru a răspunde acestei cereri. La fel se pune şi problema valorificării resurselor naturale,
istorice şi culturale. În ţările în curs de dezvoltare, chiar dacă cererea internă se situează la un nivel foarte
redus, aceasta face parte din componentele esenţiale ale unor dezvoltări turistice durabile. Din acest motiv,
dezvoltarea turistică a acestor ţări depinde de o dezvoltare, chiar şi marginală, a cererii turistice interne, cum
este, de exemplu, cazul unor ţări ca Bangladesh, Etiopia sau Mozambic.
b) – Cererea turistică regională. Cererea turistică regională sau intra-regională poate fi definită ca fiind cererea
manifestată de turiştii provenind din alte ţări, aparţinând aceleiaşi regiuni sau aceluiaşi continent. Pot fi
esenţiale, astfel, două categorii ale fluxurilor turistice: pe de o parte, sosirile de turişti rezidenţi ai acelor ţări
şi, pe de altă parte, sosirile de turişti rezidenţi ai altor ţări din regiune, chiar dacă sunt turişti naţionali sau
turişti care sunt doar rezidenţi ai acelor ţări şi, pe de altă parte, sosirile de turişti străini, provenind din alte
ţări, situate în alte regiuni decât cea în care se realizează circuitele. Turismul intra-regional se referă, în
principal, la prima dintre aceste categorii de turişti, respectiv la turismul intra-regional al rezidenţilor unei
zone. Cererea turistică pe zone arată că turismul regional este dezvoltat nu numai în ţările industrializate, dar
şi în ţările în curs de dezvoltare. Aşadar, cererea pentru turismul intra-regional joacă un rol esenţial pentru
dezvoltarea turismului internaţional, îndeosebi pentru că se referă la un turism mai bine repartizat pe întreaga
perioadă a anului şi care poate juca un rol nu numai complementar, dar, uneori, chiar de „motor” în cadrul
strategiilor de dezvoltare turistică ale unui număr important de ţări în curs de dezvoltare, precum: Lesoto,
Malawi, Zambia etc.
c) – Cererea turistică internaţională. Aceasta se referă, pe de o parte, la cererea turistică internaţională intra-
regională, cât şi la cea inter-regională. Această cerere turistică internaţională este orientată, în principal, către
ţările care dispun de infrastructurile turistice cele mai dezvoltate. Pe de altă parte, cererea respectivă joacă şi
un rol major în strategiile de dezvoltare turistică a unor ţări în curs de dezvoltare, chiar dacă această strategie
trebuie să se bazeze şi pe cererea locală şi regională.
În anexa nr. 1 sunt prezentate 4 studii de caz, privind politica naţională a turismului în 4 ţări diferite, situate
pe trei continente: Irlanda, Elveţia, Australia şi Mexic. Două dintre acestea sunt prezentate mai în detaliu-Irlanda,
pentru că politica turistică a acestei ţări, în special din punct de vedere ecologic poate constitui un exemplu pentru
orice altă ţară a lumii şi Mexicul, pentru că este o ţară cu o economie în dezvoltare, oarecum comparabilă cu cea
a României, a cărei politică privind turismul ar trebui analizată, pentru a identifica ce părţi ale acesteia pot fi
considerate aplicabile şi pentru ţara noastră.

124
 Capitolul 5

Politici si strategii de dezvoltare a turismului durabil

Turismul durabil reprezintă o dezvoltare turistică ce asociază atât noţiunea de durată, cât şi pe cea de
perenitate a resurselor naturale (apă, aer, sol, diversitate biologică) şi a structurilor sociale şi umane. Obiectivul
dezvoltării durabile este, astfel, de a face compatibilă îmbunătăţirea condiţiilor şi a nivelului de viaţă ce rezultă
din dezvoltare cu menţinerea capacităţilor de dezvoltare a generaţiilor viitoare.
Noţiunea de turism durabil este dedusă, în mod direct, din cea de dezvoltare durabilă şi se referă la o
formă a dezvoltării turistice care trebuie să permită să se răspundă nevoilor turiştilor, păstrând şansele dezvoltării
pentru generaţiile viitoare.
Conceptul de dezvoltare durabilă (DD) se referă la o creştere economică, astfel încât aceasta să satisfacă
nevoile societăţilor noastre, în termeni de bunăstare, pe termen scurt, mediu şi, mai ales, pe termen lung. DD
presupune ca aceasta să răspundă nevoilor prezentului, fără a compromite capacitatea generaţiilor viitoare de a-
şi satisface propriile nevoi. Concret, aceasta necesită reunirea condiţiilor propice unei dezvoltări economice pe
termen lung, asigurând respectul faţă de mediu1.
Dezvoltarea turistică durabilă se înscrie în cadrul realizării unei planificări, care, din punct de vedere al
turismului, are ca scop evitarea modificărilor ce pot afecta chiar elementele fundamentale ale dezvoltării, şi
anume:
- degradarea ecosistemelor;
- degradarea patrimoniului cultural;
- modificările tradiţiilor şi ale modului de viaţă;
- concurenţa pentru accesul la echipamentele colective şi la infrastructuri.
În aceste condiţii, obiectivul dezvoltării durabile poate fi considerat ca fiind esenţial pentru sectorul
turismului, de către toate ţările şi, în special, de către cele în curs de dezvoltare.

5.1. Dezvoltarea durabilă

Dezvoltarea durabilă este o expresie apărută în anii ’80 ai secolului trecut, într-o perioadă în care
obiectivul creşterii economice se definea pornind de la consideraţii privind mediul şi de la problemele privind
repartiţia inegală a bogăţiilor la nivel mondial.
Există numeroase definiţii ale dezvoltării durabile. Formularea iniţială a acesteia este atribuită Comisiei
Brundtland (1987), respectiv dezvoltarea durabilă este “acea dezvoltare ce permite satisfacerea nevoilor
prezentului, fără a compromite (prejudicia) capacitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile nevoi”.
În anul 1983, Adunarea generală a ONU a decis crearea Comisiei Mondiale pentru Mediu şi Dezvoltare
(CMED), formată din membri (politicieni) ai diferitelor ţări membre ale organizaţiei, sub preşedinţia d-nei Gro
Harlem Brundtland. După 5 ani de activitate, Comisia respectivă a publicat raportul “Viitorul nostru, al tuturor”,
compus din trei părţi, intitulate:
- Preocupări comune;
- Probleme comune;
- Eforturi comune.
În Raport se arăta2: “Nu avem decât o singură şi unică biosferă, pentru a trăi, iar aceasta este, în prezent,
foarte fragilă”.
Problemele de mediu şi cele ale dezvoltării sunt considerate a fi concertate: pe de o parte, modelele de
dezvoltare degradează mediul, iar, pe de altă parte, un mediu degradat poate constitui un obstacol în calea
dezvoltării.

1
http://ec.europa.eu/regional_policy/glossary
2
CMED, Notre avenir à tous, Éditions du Fleure, Montréal, 1987, pp. 31-47
125
 Nu este vorba, deci, decât de o singură criză, iar diferitele domenii avute în vedere (populaţie, securitate
alimentară, eroziune, energie, poluare etc.) sunt legate, unele de altele, ceea ce conduce la necesitatea găsirii unei
soluţii, care nu poate fi alta decât instaurarea dezvoltării durabile.
Dezvoltarea durabilă recunoaşte, deci, interdependenţa dintre sistemul de mediu, cel economic şi cel social
şi promovează egalitatea şi imparţialitatea între oameni, precum şi sensul de „cetăţean universal” 1.
Mai târziu, la Reuniunea Mondială la nivel înalt de la Rio (1992), se concluziona că, pentru a respecta
drepturile generaţiilor următoare, orice politică de dezvoltare trebuie să integreze componentele economice,
sociale şi de mediu. La aceşti trei “piloni” ai dezvoltării durabile se adaugă şi componentele culturale, cele privind
guvernarea locală în domeniul mediului ş.a.
Se consideră, însă2, că acest concept pleacă de la “ambiţia” de a instaura o stare universală de bunăstare,
umanizând şi “ecologizând” economia. Pe de altă parte, această definiţie se pare că ar contribui la “diabolizarea”
modului nostru de viaţă actual.
Oscilând între negarea realităţii şi catastrofism, asistăm la exprimarea unor opinii foarte divergente, în
această privinţă, la apeluri pentru mobilizare şi la responsabilizare, dar şi la „strigăte” de speranţă şi de încurajare
etc.
Satisfacerea cerinţei fundamentale a conceptului de dezvoltare durabilă, aceea de realizare, la scară
planetară, a unui proces de dezvoltare care să menţină şi, eventual, să sporească resursele de evoluţie ale planetei
şi ale speciei umane, impune atingerea a cel puţin trei obiective pragmatice3:
a) reducerea poluării generate de activitatea umană, aşa cum se desfăşoară aceasta, în prezent;
b) reconstrucţia ecologică, adică realizarea unei stări de echilibru, de stabilitate pentru mediul
înconjurător;
c) formularea şi implementarea, la nivelul speciei umane, a unui tip de dezvoltare economică, socială şi
politică adecvat, capabil să determine evoluţia omenirii către creşterea nivelului de complexitate, în condiţiile
menţinerii vieţii pe planeta noastră.

5.1.1. Creşterea economică şi dezvoltarea

Dezbaterea teoretică privind creşterea economică avea să se amplifice în perioada “glorioşilor 30 de ani”,
ai secolului trecut, o perioadă unică de schimbări şi de bulversări economice şi sociale, în istoria capitalismului.
Iniţial, într-o etapă incipientă a teoriei şi practicii economice, dezvoltarea se referea, de fapt, la creşterea
economică, definită ca o sporire a rezultatelor unui sistem economic, într-un anumit interval de timp şi într-un
anumit spaţiu4.
De regulă, creşterea economică se referă la o activitate pozitivă, la o evoluţie ascendentă a rezultatelor,
nefiind excluse, însă, oscilaţiile conjuncturale, cu etape de “creştere economică zero”(situaţii în care rezultatele
economice absolute şi populaţia totală sporesc în acelaşi ritm, nivelul rezultatelor pe locuitor rămânând constant)
şi chiar de situaţii de “creştere economică negativă”(când rezultatele economice pe locuitor înregistrează scăderi,
faţă de perioada anterioară, dar sunt ţinute sub control anumite echilibre macro-economice).
În privinţa relaţiei dintre creşterea economică şi echilibrul economic au existat două orientări majore ale
specialiştilor5, respectiv:

- Teoria keynesiană şi neokeynesiană a creşterii economice, potrivit căreia economia este, în mod
inerent, instabilă, fiind necesară, deci, intervenţia statului pentru asigurarea echilibrului economic.
- Teoria neoclasică a creşterii economice, conform căreia economia este stabilă şi tinde, în mod natural,
spre o deplină folosinţă.

1
Câmpeanu, Virginia (coordonator), Dimensiunea globală a dezvoltării durabile, Academia Română, Institutul Naţional de Cercetări
economice – Institutul de Economie Mondială, Bucureşti, 2006, p. 11
2
Aubertin, Catherin şi Frank-Dominique, Vivien (coordonatori), Le développement durable. Enjeux politiques, économiques et sociaux,
La documentation Française, Paris, 2006, p.11
3
Glodeanu, Ion şi Hoffman, Oscar (coordonatori), Paradoxul instituţional. IMM şi dezvoltarea durabilă, Academia Română, Institutul
de Sociologie, Bucureşti, 2006, p. 18
4
Ioncică, Maria (coord.), Strategii de dezvoltare a sectorului terţiar, Ed. Uranus, Bucureşti, 2004, p.9
5
Jula, Dorin şi colaboratorii, Economia dezvoltării, Ed. Viitorul românesc, Bucureşti, 1999, p. 28
126
 Ideea că, prin însăşi dinamica sa, sistemul capitalist este, în mod necesar, expus crizei, a fost dezvoltată
de J.M. Keynes, potrivit căruia, această criză îşi găseşte rădăcinile în raţionalitatea capitalismului, care, datorită
incertitudinii radicale ce îl caracterizează, îi determină pe întreprinzători să nu investească suficient de mult, pe
termen lung. Din acest motiv, economiile statelor se confruntă cu situaţii de şomaj cronic. În aceste condiţii, statul
trebuie să intervină, pentru a sprijini investiţiile şi a crea noi locuri de muncă. Keynes susţine, de asemenea, teza
conform căreia redistribuirea bogăţiilor va conduce la menţinerea creşterii economice. Astfel, dacă vor creşte
veniturile “claselor populare”, care au o înclinaţie pentru consum superioară celei a clasei înstărite, se vor crea
debuşeuri ce îi vor incita pe capitalişti să investească şi să angajeze mai mulţi salariaţi. Aceasta înseamnă că
trebuie să fie asigurat un echilibru între echitatea socială şi eficacitatea economică.
Economişti keynesişti, precum Roy Harrod şi Evsey Domar, atrag şi ei atenţia asupra instabilităţii
dinamicii economiei capitaliste, datorate dificultăţilor de coordonare pe care le întâmpină deciziile de investire şi
de creare de locuri de muncă şi insistă asupra necesităţii intervenţiei statului, pentru a sprijini, parţial, aceste
probleme de creştere, pe termen lung.
Dacă modelele keynesiene încearcă să surprindă specificitatea relaţiilor dintre variabilele agreate la nivel
macroeconomic, relaţiile fiind, adesea, statice şi omiţându-se din analiză implicaţiile privind comportamentul
unor variabile, modelele teoriei neoclasice pornesc de la microeconomie, respectiv de la preferinţele
consumatorilor finali, modelele fiind de echilibru general dinamic.
În evoluţia conceptului de dezvoltare economică, o altă etapă a fost cea a abordării ei în termenii
modificărilor structurale ale producţiei şi ale utilizării forţei de muncă, strategiile de dezvoltare punând accent
pe industrializare şi pe creşterea sectorului de servicii1.
Conceptul de dezvoltare a fost redefinit, în anii ’70 ai secolului trecut, după ce s-a observat că nu se poate
garanta că, în mod automat, dezvoltarea economică conduce la îmbunătăţirea standardului de viaţă al majorităţii
populaţiei, la reducerea sărăciei şi a impactului negativ asupra mediului înconjurător. Astfel, în cadrul conceptului
de dezvoltare, au fost luate în considerare şi aspectele sociale, legate de reducerea sărăciei, a şomajului, a
distribuţiei inechitabile a veniturilor, precum şi aspectele legate de economisirea resurselor naturale şi de protecţia
mediului.
În cursul anilor ’70, în cadrul teoriei economice, s-a realizat distincţia între creştere şi dezvoltare. În faţa
realităţilor privind creşterea sărăciei s-au înmulţit luările de poziţie în sensul abandonării modelelor de dezvoltare,
pretinse a fi universale, în favoarea unor programe de măsuri ad-hoc, depinzând de contextele sociale, culturale,
economice, politice şi de mediu. Au fost avansate, astfel, noi concepte şi norme – precum ecodezvoltarea, nevoi
esenţiale, participarea – care, de-a lungul timpului, au dat naştere noţiunilor de dezvoltare durabilă şi dezvoltare
umană.
Aceste abordări se concentrează pe finalitatea şi sensul dezvoltării, care trebuie orientată spre nevoile
persoanelor, trebuie să fie endogenă, autonomă, în sensul că trebuie să se bazeze, în principal, pe resursele
naţionale, trebuie să fie acceptabilă din punct de vedere ecologic şi să se bazeze pe o transformare structurală2.
Asigurarea nevoilor şi a drepturilor esenţiale, în cele din urmă, a fost redusă, în esenţă, la obiectivul luptei
împotriva sărăciei – definită, în principal, în termeni monetari – în cadrul Reuniunii la nivel înalt de la Cancun,
privind dezvoltarea (1981). Eradicarea marii sărăcii, prin crearea de locuri de muncă şi creşterea veniturilor
persoanelor cele mai sărace, se presupunea, astfel, că ar asigura o creştere susţinută, datorită creşterii cererii, la
nivel naţional şi încurajării investiţiilor.
Anii ’80 s-au caracterizat prin criza traversată de capitalism, prin readucerea, în prim-plan, a necesităţii
intervenţiei statului în economie, în ţările industrializate, prin eşecul experienţelor socialismului real, prin criza
datoriilor, în numeroase ţări în curs de dezvoltare, iar creşterea preţului petrolului tindea să sugereze că
dependenţa reprezintă un fenomen universal.
Studiile privind dezvoltarea au fost marginalizate, în perioada respectivă, “umbrite” de abordările parţiale
şi specializate. De la un discurs pe termen lung, privind dezvoltarea, s-a considerat că trebuie să se treacă la
consideraţii mai imediate. Astfel, s-a pus accentul pe importanţa unor preţuri transparente în schimburile

1
Ioncică, Maria (coord.), op. cit., p. 10
2
Nerfin, Marc (coord.), Another Development: Approaches and Strategies, The Dag Hammarskjold Foundation, Uppsala, 1997, p. 10
127
internaţionale, pe stabilitate monetară şi pe o intervenţie redusă a statului în economie, pe politici aplicate în
cadrul planurilor de ajustare structurală.
Ideea de diversitate a structurilor şi traiectoriilor economice, care a stat la baza economiei dezvoltării, a
fost înlocuită cu necesitatea de a se ţine seama de unicitatea şi de caracterul mărginit al biosferei1.
Anii ’90 ai secolului trecut au fost marcaţi de mai multe evenimente importante, între care: căderea zidului
Berlinului şi a regimurilor comuniste din ţările Europei Centrale şi de Est sau, pe de altă parte, accidentul de la
centrala nucleară de la Cernobâl.
Semnarea, în anul 1987, după o perioadă de un deceniu de negocieri, a Protocolului de la Montréal privind
substanţele ce contribuie la diminuarea stratului de ozon, a fost considerată, de către mulţi observatori, ca fiind
un prim pas spre negocierile privind schimbările climatice. Dacă în anii ’70, principala temere a fost cea privind
resursele naturale, îndoielile au sporit, începând cu jumătatea anilor ’80, în privinţa limitelor capacităţilor de
epurare şi a pericolului degradării grave a biosferei.
Expresia “dezvoltare durabilă” a apărut, iniţial, într-un raport al Uniunii Internaţionale pentru Conservarea
Naturii2, fiind preluată, apoi, de alte organisme internaţionale.
Raportul Brundtland (al Comisiei mondiale a mediului şi dezvoltării) din anul 1987 a evidenţiat puternica
legătură existentă între sărăcie, creştere economică şi degradarea mediului. Din această perspectivă, o creştere
economică susţinută este de aşteptat să se realizeze, cu respectarea a două condiţii3:
- pe de o parte, să fie limitate atingerile aduse mediului şi să se economisească resursele naturale;
- pe de altă parte, să fie reduse inegalităţile sociale dintre generaţii.
Îmbunătăţirea „durabilităţii” dezvoltării presupune urmărirea, simultană şi conjugată, a celor trei
obiective:
- dezvoltarea economică;
- prezervarea resurselor naturale;
- echitatea între generaţii, incluzând coeziunea socială şi lupta împotriva sărăciei.
De altfel, Raportul respectiv preciza că, în cadrul unei dezvoltări durabile, niciunul dintre aceste obiective
nu poate fi realizat, ignorându-l pe vreunul dintre celelalte două.

5.1.2. Creşterea durabilă

Problemele de mediu şi cele privind sărăcia, în lume, nu vor putea fi rezolvate decât prin creştere
economică. Chiar dacă problema dezvoltării durabile a pornit, parţial, de la criticarea creşterii, economiştii
neoclasici înţeleg, la rândul lor, să propună modele de creştere durabilă, care să răspundă acestei mize.
Astfel, modelul de creştere construit de Robert M. Solow4, care pornea de la ideea că problemele utilizării
depline a resurselor, ridicate de keynesieni şi de marxişti, sunt rezolvate cu uşurinţă (fără să ştim cum, de fapt),
întrebându-se care ar fi condiţiile menţinerii unei economii deja echilibrate, a fost uşor modificat. Conform
teoriilor economiştilor neoclasici, obiectivul durabilităţii trebuie să se traducă prin transmiterea, către generaţiile
următoare, a unei capacităţi de producere a bunăstării cel puţin egală cu cea a generaţiilor prezente. Altfel spus,
durabilitatea este definită ca „non-creştere”, în privinţa bunăstării individuale, ce poate fi măsurată prin nivelul
utilităţii, prin venit sau consumul individual. Pentru a atinge acest obiectiv, trebuie ca stocul de capital aflat la
dispoziţia societăţii să rămână intact, de la o generaţie la alta, permiţând, astfel, producerea unui flux constant de
bogăţie, de-a lungul timpului.
Ipoteza reţinută de teoreticienii neoclasici este cea a caracterului substituibil între diferitele forme de
capital: o cantitate crescută de „capital creat de oameni” (stocul de echipamente, cunoştinţe şi competenţe, la

1
Boisvert, Valérie şi Vivien, Franck-Dominique, “Le développement durable: une historie de controverse économique”, în : Le
développement durable. Enjeux politiques, économiques et sociaux, La documentation Française, Paris, 2006, pp. 28-29
2
UICN, Stratégie mondiale de la conservation. La conservation des espèces vivantes au service du développement durable,
UICN(PNUE) WWF, Gland, 1980
3
*** Ministère délégué au Tourisme, Conseil national du Tourisme, Le tourisme outil de revitalisation des territoires ruraux et de
développement durable ?, Rapport de la section « Politiques territoriales touristiques », La Documentation Française, Paris, 2005, p. 44
4
Solow, Robert, Théorie de la croissance économique, Armand Colin, Paris, 1972
128
nivelul general al educaţiei şi formării) trebuie să utilizeze mai puţin din „capitalul natural” (stocul de resurse
naturale disponibile), pentru a asigura menţinerea, de-a lungul timpului, a capacităţilor de producţie şi a bunăstării
indivizilor1.
Astfel, după teoria lui Solow2, există un schimb ce se efectuează, de-a lungul timpului: generaţia prezentă
consumă din „capitalul natural”, dar ea lasă moştenire, în contrapartidă, generaţiilor viitoare, un plus de capacităţi
de producţie, sub formă de stocuri de echipamente, cunoştinţe şi competenţe.
Un alt curent economic ce s-a dezvoltat în ultimul deceniu este caracterizat prin dorinţa de a fi luată în
calcul specificitatea fenomenelor de mediu. Această perspectivă a cercetării, cunoscută sub denumirea generică
de economie ecologică („ecological economics”) insistă, de asemenea, în privinţa distincţiei ce trebuie făcută
între creştere şi dezvoltare, întrebându-se despre posibilităţile de a stabili nişte limite în privinţa exploatării
anumitor resurse naturale. Resursele biologice sunt considerate ca fiind o categorie de „capital natural” şi, deci,
este nevoie de optimizarea gestionării acestora pe termen lung, obiectivul ce trebuie atins fiind „randamentul
durabil maxim” (maximum sustainable yield) sau, altfel spus, consumul maxim de resurse ce poate fi realizat
pornind de la stocul de resurse existent.
În opoziţie cu opiniile economiştilor neoclasici, adepţii economiei ecologice avansează ideea unei
complementarităţi între „capitalul natural” şi ceilalţi factori de producţie. De aici, a apărut modelul denumit
„durabilitate forte”, ce se bazează pe necesitatea menţinerii, de-a lungul timpului, a unui stoc de „capital natural
critic”, pe care generaţiile viitoare ar trebui să îl păstreze.
Dacă acest principiu este simplu, punerea sa în practică este departe de a fi realizată. Astfel, o primă
dificultate constă în identificarea şi măsurarea componentelor eterogene ale capitalului natural, elemente ce diferă
atât de mult, unele de celelalte, prin caracteristicile lor ecologice. Cea de-a doua dificultate este să i se aplice
fiecărei componente a acestui „capital natural critic”, o „gestiune normativă sub constrângere”, după cum o
numeşte René Passet3, adică determinarea prealabilă a limitelor exploatării resurselor naturale, apoi definirea
condiţiilor de repartizare a acestor constrângeri în cadrul societăţii, într-un mod cât mai echitabil şi stabilirea, în
cele din urmă, a instituţiilor care vor permite operatorilor economici să ia deciziile optime, în funcţie de diferitele
constrângeri.
Un al treilea curent de opinii în privinţa economiei dezvoltării şi a economiei mediului este cel exprimat
de Joan Martinez-Alier4, care vorbeşte de un „schimb inegal, din punct de vedere ecologic”, între centrul şi
periferia capitalismului. Astfel, se cunosc un număr mare de ţări din Sud, care sărăcesc, exportând, la preţuri
scăzute, resursele lor, spre ţări din Nord, fără a fi luate în calcul costurile sociale şi de mediu induse prin aceste
produse.
Joan Martinez-Alier pune accentul pe conflictele de distribuţie, legate de problemele de mediu, reluând
tema sărăciei, pe care o pune în centrul problematicii privind durabilitatea. Bazându-se pe exemplele de mişcări
sociale, cum a fost cea condusă de Chico Mendes, în Brazilia sau cea a „justiţiei de mediu”, din SUA, el încearcă
să demonstreze, pe de o parte, că sărăcia nu trebuie privită doar ca pe o ameninţare la adresa mediului („sărăcia
în sine reprezintă, de asemenea, o poluare, care, în felul său, agresează mediul”- aşa cum se menţionează în
Raportul Brundtland), iar pe de altă parte, că protecţia mediului nu reprezintă un „lux al celor bogaţi”, cum există,
adesea, tendinţa de a fi apreciată. Altfel spus, există un „ecologism al celor săraci”, care luptă pentru o mai bună
recunoaştere a drepturilor lor şi pentru aprobarea şi îmbunătăţirea condiţiilor lor de viaţă.
Această perspectivă5 este cu atât mai importantă, pentru a fi luată în seamă, în condiţiile în care unele
politici de mediu creează tensiuni în raporturile Nord-Sud, în special pentru cei care organizează mişcările sociale,
care pun accent pe negocierile în domeniul mediului, ale căror rezultate să nu mai inducă noi excluderi şi
inegalităţi sociale.

1
Boisvert, Valérie şi Vivien, Franck-Dominique, op. cit., pp. 33-34
2
Solow, Robert, “An Almost Practical Stepforward Sustainability” în The RFF Reader in Environmental and Resource Management
(coordonator Wallace E. Oates) Resources for the Future, Washington D.C., 1999, p.265
3
Passet, René, L’économique et le vivant, Payot, Paris, 1996
4
Martinez-Alier, Joan, The Environmentalism of the Poor, Edward Elgar, Cheltenham, 2002
5
Boisvert, Valérie şi Vivien, Franck-Dominique, op. cit., pp. 36-38
129
 5.1.3. Distincţia dintre termenii „durabil” şi „sustenabil”

De regulă, termenii de „durabil” şi, respectiv, „sustenabil” sunt consideraţi ca fiind substituibili, dar există
cercetători care fac distincţii importante între aceştia1.
Astfel, se poate realiza o distincţie prin prisma prezenţei sau nu a sistemelor disipative în procesul sau
sistemul analizat. Din acest punct de vedere, se consideră că este vorba de durabilitate, ca o caracteristică
dinamică a proceselor sau sistemelor, exclusiv în mediul natural în care nu există sisteme disipative, iar în orice
mediu natural în care există sisteme disipative (de tip uman sau nonuman) nu se mai poate vorbi de durabilitate,
ci de sustenabilitate.
Conceptul de durabil are semnificaţia persistenţei în timp, prin sine însăşi, a unei structuri sau entităţi, în
timp ce conceptul de sustenabil trimite, mai degrabă, la semnificaţia posibilităţii de a menţine, în timp, în mod
atractiv, acea entitate sau structură.
Într-o asemenea abordare, o piatră poate fi considerată durabilă, dacă nu se intervine asupra acesteia, dar
o instituţie publică poate să se dovedească a fi sustenabilă. Din această perspectivă, se poate efectua o distincţie
semantică între cele două concepte, sub aspectul legăturii lor cu agentul acţional.
Pe de altă parte, în timp ce durabilitatea denotă doar aspectul staţionarităţii, sustenabilitatea se poate referi
şi la o doză de creştere ori descreştere. Altfel spus2, putem avea o „dezvoltare sustenabilă”sau o „dezvoltare
nesustenabilă” ori o „creştere sustenabilă” sau o „creştere nesustenabilă”, după cum poate fi vorba de o
„descreştere sustenabilă” sau o „descreştere nesustenabilă”.
Într-o astfel de abordare, expresiile „dezvoltare durabilă” sau „creştere durabilă” sunt, mai degrabă,
metaforice, fiind mai riguros să se utilizeze termeni de „dezvoltare sustenabilă” sau de „creştere sustenabilă”.
Deoarece, cel puţin deocamdată, nu există o unitate de opinii în rândul cercetătorilor români, în această
privinţă, vom utiliza, în continuare, pe parcursul lucrării, expresia consacrată, de „dezvoltare durabilă”.

5.2. Agenda ONU 2030 pentru dezvoltare durabilă

La Summit-ul ONU privind dezvoltarea din septembrie 2015 s-a adoptat Agenda 2030 pentru dezvoltare
durabilă, un program de acţiune globală în domeniul dezvoltării cu un caracter universal şi care promovează
echilibrul între cele trei dimensiuni ale dezvoltării durabile – economic, social şi de mediu.

Conceptul de ODD s-a născut la Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Durabilă (Rio+20), în 2012.
ODD înlocuiesc cele opt Obiective de Dezvoltare ale Mileniului (ODM) cuprinse în textul Declaraţiei
Mileniului adoptată în septembrie 2000 la ONU. Majoritatea statelor lumii, printre care şi România, se
reuneau în 2000 în jurul unui angajament de a reduce sărăcia globală şi a salva milioane de vieţi. Declaraţia
Mileniului a constituit în perioada 2000-2015 unica agendă globală în domeniul dezvoltării asupra căreia a existat
un acord la cel mai înalt nivel şi care includea ţinte precise:

1. Reducerea sărăciei extreme şi a foametei

2. Realizarea accesului universal la educaţie primară
3. Promovarea egalităţii de gen şi emanciparea femeilor
4. Reducerea mortalităţii infantile
5. Îmbunătăţirea sănătăţii materne
6. Combaterea HIV/SIDA, a malariei şi a altor boli
1
Dinga, Emil (coordonator), Surse de finanţare ale dezvoltării durabile a României, Academia Română, Institutul Naţional de Cercetări
Economice – Centrul de Cercetări Financiare şi Monetare « Victor Slăvescu », Bucureşti, 2006, p.13
2
Idem, pp. 13-14
130
 7. Asigurarea sustenabilităţii mediului
8. Crearea unui parteneriat global pentru dezvoltare

Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului au adus o contribuţie importantă la conştientizarea publică, creşterea
voinţei politice şi mobilizarea de resurse pentru lupta împotriva sărăciei la nivel global. ODM au ajutat la
concentrarea acţiunii, la reformarea politicilor prin încorporarea obiectivelor şi ţintelor de dezvoltare în strategiile
naţionale şi la crearea de instituţii care să implementeze aceste planuri în mod eficient. De exemplu, sărăcia
extremă la nivel global a fost înjumătăţită, ţinta de înjumătăţire a numărului de oameni care nu au acces la surse
de apă mai bună a fost atinsă, nouăzeci la sută dintre copiii din statele aflate în curs de dezvoltare au acum acces
la educaţie primară şi mult mai multe fete au acces la educaţie comparativ cu anul 2000.
Rezultatele pozitive nu au fost însă echilibrat distribuite. Începând cu 2008, progresul realizat până atunci a fost
negativ influenţat de criza financiară şi economică. Cel mai slab progres s-a înregistrat în ţările aflate în situaţii
de conflict sau recent angajate în procesul de stabilizare şi reconstrucţie, unde lipsa capacităţilor instituţionale a
influenţat negativ îndeplinirea obiectivelor.
Obiectivele de Dezvoltare Durabilă trebuie să finalizeze agenda demarată de Obiectivele de Dezvoltare ale
Mileniului şi să nu lase pe nimeni în urmă.

5.2.1. Cele 17 Obiective de Dezvoltare Durabilă

În cadrul Agendei 2030 se regăsesc cele 17 Obiective de Dezvoltare Durabilă (ODD), în vederea eradicării
sărăciei extreme, combaterii inegalităţilor şi a injustiţiei şi protejării planetei până în 2030.

ODD 1: Eradicarea sărăciei în toate formele sale și în orice context

Sărăcia este o problemă, atât la nivel local, cât și la nivel regional, respectiv global. Globalizarea a contribuit la
eradicarea sărăciei absolute, însă este necesară continuarea eforturilor pentru a reduce și sărăcia relativă și pentru
a asigura o viață demnă pentru toți.

ODD 2: Eradicarea foametei

Agricultura este importantă pentru întreaga societate. Dacă dorim o societate mai sănătoasă, trebuie să ajungem
la o agricultură sustenabilă. Agenda 2030 țintește eradicarea foametei și securitatea alimentară prin creșterea
productivității agricole și prin reducerea deșeurilor alimentare.

ODD 3: Asigurarea unei vieți sănătoase și promovarea bunăstării tuturor, la orice vârstă

Îmbunătățirea accesului la servicii de asistență medicală de calitate este esențială pentru funcționarea adecvată a
unei societăți durabile. Asistența medicală trebuie să fie modernă și să aibă un caracter umanist.

ODD 4: Garantarea unei educații de calitate și promovarea oportunităților de învățare de-a lungul vieții pentru
toți.

131
Accesul la educația de calitate este esențial pentru funcționarea adecvată a unei societăți durabile. În general,
educația este considerată, în mod greșit, doar un proces care precede intrarea pe piața forței de muncă.

ODD 5: Realizarea egalității de gen

Egalitatea între genuri poate fi considerată un indicator pentru societățile dezvoltate. Populația globală include
peste 50% femei, totuși, există numeroase inegalități între persoanele de sex masculin și cele de sex feminin, de
exemplu salarii mai mici, violență domestică, probleme de emancipare.

ODD 6 : Asigurarea disponibilității și managementului durabil al apei și igienei pentru toți

Asigurarea disponibilității și managementului durabil al apei, respectiv sanitație pentru toți sunt aspirații
fundamentale ale cetățenilor. Este responsabilitatea statului asigurarea disponibilității apei și sanitației pentru
toți.

ODD 7: Asigurarea accesului tuturor la energie, la prețuri accesibile, într-un mod sigur, durabil și modern.

Cerința pentru energia electrică este în creștere; noi, ca societate, trebuie să fim pregătiți și este necesar să ne
adaptăm. Energia durabilă însemnă, de fapt, energie regenerabilă.

ODD 8: Promovarea unei creșteri economice susținute, deschisă tuturor și durabilă, a ocupării depline și
productive a forței de muncă și asigurarea de locuri de muncă decente pentru toți.

Acest scop implică o creștere economică sustenabilă și promovează munca decentă pentru toți, indiferent de
gen, locație geografică și descendență.

ODD 9: Construirea unor infrastructuri rezistente, promovarea industrializării durabile și încurajarea inovației

Epoca modernă a adus un mod de viață accelerat. În această eră, pot fi competitive doar acele țări care
încurajează inovația, pe lângă o infrastructură rezilientă și o industrie durabilă.

ODD 10: Reducerea inegalităților în interiorul țărilor și între țări

Inegalitatea este una dintre cele mai mari obstacole în procesul de dezvoltare al unei societăți durabile.
Inegalitatea poate să apară în diferite domenii, cum ar fi problemele de gen, dificultățile în educație, aspectele
financiare, etc.

ODD 11: Dezvoltarea orașelor și a așezărilor umane, pentru ca ele să fie deschise tuturor, sigure, reziliente și
durabile.

132
Orașele trebuie să fie deschise tuturor, sigure, reziliente și durabile. În plus, orașele trebuie să combată formele
de înstrăinare. Trebuie să ținem cont și de comunitățile rurale, și să asigurăm cetățenilor condiții pentru o viață
demnă,indiferent de ambianța aleasă de ei.

ODD 12: Asigurarea unor tipare de consum și producție durabile

Acest scop include atât conștientizarea resurselor finite, cât și aplicarea măsurilor sustenabile, așadar în acest
mod se proiectează, pentru descendenții noștri, o ambianță similară celei actuale.

ODD 13: Luarea unor măsuri urgente de combatere a schimbărilor climatice și a impactului lor

Efectele schimbării climatice se manifestă în toate domeniile vieții, incluzând aspectele de sănătate, de calitatea
a vieții și pierderea accelerată a biodiversității.

ODD 14: Conservarea și utilizarea durabilă a oceanelor, mărilor și a resurselor marine, pentru o dezvoltare
durabilă

Majoritatea oxigenului din atmosferă (aproximativ 70%) este produsă de plantele marine, așadar, putem doar
estima cât sunt de importante aceste medii acvatice pentru ecosistemul nostru și este evidentă necesitatea
protecției naturii, și în acest sens.

ODD 15: Protejarea, restaurarea și promovarea utilizării durabile a ecosistemelor terestre, gestionarea durabilă a
pădurilor, combaterea deăertificării, stoparea și repararea degradării solului și stoparea pierderilor de
biodiversitate

Acest scop țintește o temă vastă și ne reamintește că și noi, oamenii, facem parte din biosfera acestei planete.

ODD 16: Promovarea unor societăți pașnice și incluzive pentru o dezvoltare durabilă, a accesului la justiție
pentru toți și crearea unor instituții eficiente, responsabile și incluzive la toate nivelurile.

Dezvoltarea durabilă nu este doar o politică modernă, inteligentă, ci este și o paradigmă nouă despre
funcționarea societății. Pentru a fi o abordare funcțională, dezvoltarea durabilă trebuie să aibă o bază solidă.

ODD 17: Consolidarea mijloacelor de implementare și revitalizarea parteneriatului global pentru dezvoltare
durabilă

Problemele globale impun soluții globale, această abordare necesită și colaborare, respectiv finanțare
internațională pentru atingerea obiectivelor din Agenda 2030.

( http://roaid.ro/obiectivele-de-dezvoltare-durabila/ )

133
„Cele șaptesprezece Obiective de Dezvoltare Durabilă (ODD) sunt viziunea noastră comună despre umanitate și
un contract social între liderii lumii și popor”, a decla-rat secretarul general al ONU, Ban Ki-moon, în cadrul
Agendei pentru Dezvoltare Durabilă 2030, adoptat în unanimitate de 193 de șefi de Statul și alți lideri de vârf, la
un summit la sediul ONU din New York, în septembrie.

„Sunt o listă de activități pentru oameni și planetă și un model pentru succes”, a adăugat el, cele 17 obiective și
169 de ținte pentru a șterge sărăcia, combate inegalitatea și a combate schimbările climatice în următorii 15 ani.

Agenda 2030 pentru dezvoltare durabilă invită țările să înceapă eforturile pentru realizarea celor 17 ODD în
următorii 15 ani. Obiectivele se adresează nevoilor oamenilor, atât în țările dezvoltate, cât și în cele în curs de
dezvoltare, subliniind că nimeni nu trebuie lăsat în urmă. Domeniu de aplicare larg și ambițios, Agenda
abordează cele trei dimensiuni ale dezvoltării durabile: socială, economică și de mediu, precum și aspecte
importante legate de pace, justiție și instituții eficiente.

Mobilitatea mijloacelor de implementare, inclusiv resursele financiare, dezvoltarea tehnologiei și transferul și

consolidarea capacității, precum și rolul parteneriatelor sunt recunoscute ca fiind critice.

Cele 17 ODD se bazează pe cele 8 ODM, care au fost urmărite în mod special până în 2015: eradicarea sărăciei
extreme și a foamei; realizarea educației primare universale; promovarea egalității de gen și re-abilitarea
femeilor; reducerea mortalității copiilor; îmbunătățirea sănătății mamei; combaterea HIV / SIDA, malariei și a
altor boli; asigurarea sustenabilității mediului și să dezvolte un parteneriat global pentru dezvoltare.

Nu toate ODM-urile au fost îndeplinite la nivel global, în funcție de regiuni și de stadiul dezvoltării unei țări,
dar s-au înregistrat progrese semnificative în mai multe domenii:

 În noiembrie, liderii globali, diplomați și experți în sănătate s-au reunit la sediul ONU din New York
pentru a sărbători progresul împotriva unuia dintre cei mai importanți ucigași ai lumii, cu anunțul că
obiectivul de a opri și începe inversarea incidenței malariei a fost atins. Progresele, începând cu anul
2000, au evitat peste 6,2 milioane de decese de malarie, 97% dintre acestea fiind printre copiii mici.
 La nivel global, numărul celor care trăiesc în sărăcie extremă a scăzut cu mai mult de jumătate, scăzând
de la 1,9 miliarde în 1990 la 836 milioane în 2015, cu cele mai multe progrese începând din 2000.
Înscrierea netă a școlilor primare în regiunile în curs de dezvoltare a ajuns la 91 la sută, în creștere de la
83% în 2000.
 Mai multe fete sunt acum la școală, în comparație cu anul 2000, iar regiunile în curs de dezvoltare, în
ansamblu, au atins ținta de a elimina disparitatea de gen în învățământul primar, secundar și ter-
țiar. Mortalitatea globală sub cinci ani a scăzut cu mai mult de jumătate, scăzând de la 90, la 43 de
decese la 1000 de nașteri vii între 1990 și 2015, de la 12,7 milioane în 1990 la aproape șase milioane, în
ciuda creșterii populației în regiunile în curs de dezvoltare.
 Mortalitatea maternă a scăzut cu 45%, la nivel mondial, din 1990, cu cea mai mare parte a reducerii din
2000. În Asia de Sud, aceasta a scăzut cu 64%, între 1990 și 2013, iar în Africa sub-Sahariană cu 49%.
 Noile infecții cu HIV au scăzut cu aproximativ 40%, între 2000 și 2013, de la aproximativ 3,5 milioane
de cazuri, la 2,1 milioane, iar până în iunie 2014, 13,6 milioane de persoane care trăiesc cu HIV au
primit terapie antiretrovirală (ART), la nivel global, o creștere imensă, de la doar 800.000, în 2003. ART
a evitat 7,6 milioane de decese de SIDA între 1995 și 2013.
 Ajutorul oficial pentru dezvoltare din țările dezvoltate a crescut cu 66%, în termeni reali, între 2000 și
2014.

134
Dar progresele au fost inegale, în regiuni și țări, lăsând în urmă milioane de oameni, în special pe cei mai săraci
și cei defavorizați din cauza sexului, vârstei, dizabilității, etniei sau locației geografice. Vor fi necesare eforturi
direcționate pentru a ajunge la cei mai vulnerabili.

Aici este de așteptat ca SDG-urile să joace un rol. Acestea subliniază totul, de la sărăcie zero, foamete zero,
sănătate bună, educație de calitate, egalitate de gen, apă curată și canalizare și energie curată accesibilă, la
muncă decentă și creștere economică, inovație, inegalități reduse, orașe durabile, consum responsabil, acțiuni
climatice, oceane și terenuri nepoluate și parteneriate pentru atingerea obiectivelor.

Conferința de la Paris privind schimbările climatice din decembrie este văzută de mulți drept primul test al
voinței politice de a implementa Agenda 2030 pentru dezvoltare durabilă.

„Acordul de la Paris este un triumf pentru oameni, planetă și pentru multilateralism. Pentru prima dată, fiecare
țară din lume s-a angajat să-și reducă emisiile, să consolideze rezistența și să acționeze internațional și intern
pentru a aborda schimbările climatice. Prin abordarea schimbărilor climatice, avansăm Agenda 2030 pentru
dezvoltare durabilă ”, a spus domnul Ban.

Transformarea acestei viziuni în realitate este în primul rând responsabilitatea țărilor, dar va necesita, de
asemenea, noi parteneriate și solidaritate internațională. Toată lumea are o miză și toată lumea are o contribuție
de făcut. Revizuirile progreselor vor trebui făcute în mod regulat, în fiecare țară, implicând societatea civilă,
întreprinderile și reprezentanții diferitelor grupuri de interese.

La nivel regional, țările vor împărtăși experiențe și vor aborda probleme comune, în timp ce, anual, la ONU,
Forumul politic la nivel înalt pentru dezvoltare durabilă (HLPF), va face un bilanț al progreselor la nivel global,
identificând lacunele și apariția probleme și recomandând acțiuni corective. ODD vor fi monitorizate și
revizuite folosind un set de indicatori globali. Acestea vor fi compilate într-un raport anual de progres al SDG.

https://www.un.org/sustainabledevelopment/blog/2015/12/sustainable-development-goals-kick-off-with-start-
of-new-year/

5.2.2. România şi Agenda 2030 pentru dezvoltare durabilă

România s-a alăturat liderilor celor 193 state membre ale ONU la Summit-ul privind dezvoltarea din septembrie
2015 adoptând Agenda 2030 pentru dezvoltare durabilă, un program de acţiune globală în domeniul dezvoltării
cu un caracter universal şi care promovează echilibrul între cele trei dimensiuni ale dezvoltării durabile –
economic, social şi de mediu. Pentru prima oară, acţiunile vizează în egală măsură statele dezvoltate şi cele aflate
în curs de dezvoltare.
În centrul Agendei 2030 se regăsesc cele 17 Obiective de Dezvoltare Durabilă (ODD), reunite informal şi sub
denumirea de Obiective Globale. Prin intermediul Obiectivelor Globale, se stabileşte o agendă de acţiune
ambiţioasă, pentru următorii 15 ani în vederea eradicării sărăciei extreme, combaterii inegalităţilor şi a injustiţiei
şi protejării planetei până în 2030.
Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului au adus o contribuţie importantă la conştientizarea publică, creşterea
voinţei politice şi mobilizarea de resurse pentru lupta împotriva sărăciei la nivel global. ODM au ajutat la
concentrarea acţiunii, la reformarea politicilor, prin încorporarea obiectivelor şi ţintelor de dezvoltare în strategiile
naţionale şi la crearea de instituţii care să implementeze aceste planuri în mod eficient. De exemplu, sărăcia
135
extremă, la nivel global, a fost înjumătăţită, ţinta de înjumătăţire a numărului de oameni care nu au acces la surse
de apă mai bună a fost atinsă, nouăzeci la sută dintre copiii din statele aflate în curs de dezvoltare au acum acces
la educaţie primară şi mult mai multe fete au acces la educaţie comparativ cu anul 2000.
Rezultatele pozitive nu au fost însă echilibrat distribuite. Începând cu 2008, progresul realizat până atunci a fost
negativ influenţat de criza financiară şi economică. Cel mai slab progres s-a înregistrat în ţările aflate în situaţii
de conflict sau recent angajate în procesul de stabilizare şi reconstrucţie, unde lipsa capacităţilor instituţionale a
influenţat negativ îndeplinirea obiectivelor.
Obiectivele de Dezvoltare Durabilă trebuie să finalizeze agenda demarată de Obiectivele de Dezvoltare ale
Mileniului şi să nu lase pe nimeni în urmă.

România şi Obiectivele de Dezvoltare

România acordă o importanţă deosebită ONU, organizaţie cu vocaţie universală, care reprezintă cadrul
multilateral cel mai extins pentru abordarea marilor teme globale, inclusiv aspecte legate de dezvoltarea pe termen
lung.
Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului au reprezentat, pentru România, un instrument complementar de
mobilizare, la nivel intern, în domeniul dezvoltării economice şi sociale. Agenda 2030 depășește cu mult
Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului, menținând teme precum eradicarea sărăciei, educația și sănătatea și
abordând noi teme precum societățile pașnice și inclusive. Toate țările trebuie să se asigure că politici adecvate
sunt pregătite pentru implementarea Agendei. Țările trebuie să promoveze instituții eficiente și inclusive și să
creeze politici bazate pe statul de drept, drepturile omului, drepturile femeii, egalitatea de gen și creşterea
implicării femeilor.
România susține pe deplin ideea că Agenda 2030 trebuie să fie implementată de către instituțiile locale,
răspunzând direct nevoilor cetățenilor. Nevoile, interesele și grijile acestora trebuie să fie soluționate prin
definirea unor strategii de dezvoltare locală și națională.
România este angajată să implementeze Obiectivele de Dezvoltare Durabilă la nivel naţional şi va revizui
Strategia Națională de Dezvoltare Durabilă, pentru a integra Obiective de Dezvoltare Durabilă. Excluziunea
socială este identificată ca o provocare majoră la adresa implementării Obiectivelor. În Strategia românească
revizuită, se va pune accentul pe susținerea incluziunii persoanelor cu dizabilități, a tinerilor și a femeilor, în
politicile de dezvoltare. Eradicarea sărăciei reclamă oportunități decente de angajare, iar prevenirea și evitarea
excluziunii sociale necesită politici de coeziune socială.
Ca membru al Uniunii Europene, România contribuie la îndeplinirea Obiectivelor de Dezvoltare Durabilă nu
numai din perspectivă naţională, dar şi la nivel internaţional, prin sprijinul pe care îl acordă ţărilor mai puţin
dezvoltate, prin intermediul asistenţei oficiale pentru dezvoltare. Experienţa acumulată de România în procesul
de tranziţie este de natură a susţine eforturilor ţărilor interesate de a beneficia de un astfel de sprijin.
(https://www.mae.ro/node/35919)

136
 5.3. Politici şi strategii ale Uniunii Europene privind dezvoltarea durabilă

Cele mai multe dintre activităţile umane au o anumită influenţă asupra mediului în care trăim. Astfel,
transporturile, industria, consumurile de energie, reprezintă importante surse de poluare, iar infrastructurile şi
chiar urbanizarea, duc la distrugerea ecosistemelor.
Consumul de resurse, aflat în continuă creştere, ameninţă să le epuizeze, motiv pentru care este
indispensabil ca problemele de mediu să fie integrate în politicile europene.
Principiul integrării mediului în politicile Uniunii Europene reprezintă unul dintre fundamentele acţiunilor
comunitare în privinţa mediului înconjurător. De altfel, chiar în Tratatul de la Amsterdam este prevăzut acest
principiu al integrării, obiectivul final fiind dezvoltarea durabilă. Acest principiu a fost confirmat în cadrul
Tratatului asupra Uniunii Europene, în care se precizează că „exigenţele în privinţa protecţiei mediului trebuie să
fie integrate în definirea şi aplicarea altor politici ale Comunităţii1”.
În scopul punerii în practică a principiului integrării, consacrat prin Tratat, Comunitatea Europeană a
implementat o strategie ce vizează obţinerea de rezultate concrete în sectoarele ce afectează, în mod deosebit,
mediul.

5.3.1. Politici şi strategii adoptate de UE în privinţa dezvoltării durabile

Bazele acţiunii coordonate la nivel comunitar, în privinţa integrării exigenţelor de mediu în politicile
Uniunii, au fost puse la Consiliul European de la Cardiff (15-16 iunie 1998), cunoscut şi sub numele de „Procesul
de la Cardiff”, când o serie de secţiuni ale Consiliului („Agricultură”, „Transport”, „Energie”) au fost invitate să-
şi definească propriile strategii de integrare.
În octombrie 1998, Comisia a prezentat o comunicare vizând întărirea integrării dimensiunii de mediu în
politica energetică europeană. În cadrul acestei comunicări, Comisia a propus aplicarea unor măsuri specifice şi
a prezentat progresele realizate în privinţa integrării exigenţelor de mediu în sectorul energiei.
Strategia de integrare a preocupărilor privind mediul a fost adoptată în cadrul Consiliului „industrie”, din
2 decembrie 1999.
În domeniul transporturilor, Comisia a adoptat o comunicare privind aplicarea unei abordări comunitare
pentru transporturi şi emisiile de CO2 (31 martie 1998). Această comunicare conţine evaluarea efectului măsurilor
adoptate în privinţa reducerii emisiilor de gaz şi propune aplicarea unei politici globale şi coordonate privind toate
formele de transport. În decembrie 1999, a fost prezentă, de asemenea, o comunicare consacrată integrării
problemelor de mediu în sectorul transporturilor aeriene.
Aplicarea unei politici agricole comune (PAC) a permis o modernizare a agriculturii europene, dar, în
acelaşi timp, a condus la importante deteriorări ale mediului. Odată cu reforma PAC, în anul 1992, s-au produs
schimbări importante: încurajarea producţiilor mai puţin intensive, reducerea excedentelor de produse, programe
comune agricultură - mediu şi păduri. Urmând această abordare, Comisia a prezentat o comunicare (în 27 ianuarie
1999) intitulată „Piste pentru o agricultură durabilă”, în cadrul căreia s-a subliniat necesitatea aprofundării
procesului de integrare a problemelor de mediu în sectorul agricol, în special în cadrul reformei PAC, în anul
1999.
Consiliul European de la Viena (11-12 decembrie 1996) a continuat angajamentele Consiliului European
de la Cardiff, invitând trei noi formaţiuni ale Consiliului („Piaţa internă”, „industrie” şi „dezvoltare”) să-şi
definească, la rândul lor, propriile strategii.
În data de 8 iunie 1999, Comisia a prezentat o comunicare privind piaţa unică şi mediul, în cadrul căreia
s-a subliniat necesitatea întăririi sinergiei între piaţa unică şi politicile de mediu şi propune măsuri pentru
favorizarea unei mai bune integrări a acestuia. Strategia de integrare a problemelor de mediu în politica privind
piaţa internă a fost adoptată de Consiliul „Piaţa internă” din 30 mai 2001.
Concluziile Consiliului „Industrie” din 29 aprilie 1999 se refereau la necesitatea introducerii modelelor
durabile de producţie şi consum. Strategia de integrare a preocupărilor privind mediul în politica întreprinderii a
fost adoptată cu prilejul Consiliului „Industrie” din 14-15 mai 2001.

1
www.europe.eu.int/scadplus
137
 De asemenea, Comisia a prezentat, în data de 28 mai 1999, o propunere de reglementare a măsurilor
destinate să favorizeze deplina integrare a dimensiunilor de mediu în procesul de dezvoltare a ţărilor în curs de
dezvoltare, în scopul de a permite aplicarea efectivă a procesului de integrare. O comunicare anterioară stabilise
o strategie de integrare a dezvoltării durabile în politica de cooperare în probleme de economie şi de dezvoltare.
Consiliul „Dezvoltare” a aprobat strategia sa de integrare în data de 31 mai 2001, după ce, un raport
privind integrarea problemelor de mediu în cadrul politicilor economice a fost prezentat în cadrul Consiliului
European de la Nisa (7-9 decembrie 2002).
Consiliul European de la Göteborg (15-16 iunie 2001) a adoptat o strategie a UE în favoarea dezvoltării
durabile şi a adăugat un „pilon” suplimentar (cel privind mediul) strategiei de la Lisabona (care nu acoperea,
până la acea dată, decât dimensiunile sociale şi economice). Obiectivul principal al strategiei de la Lisabona este
acela de a face din Uniune, în perspectiva anului 2010, cea mai competitivă economie a cunoaşterii, din întreaga
lume. Ulterior, s-a apreciat că termenul fixat (2010) este mult prea optimist, el trebuind să fie revizuit.
Susţinând această strategie (din 2001), Consiliul European a invitat Comisia să se concentreze asupra
contribuţiei Uniunii la dezvoltarea durabilă, la nivel mondial, astfel încât să se poată ajunge la încheierea unui
„pact planetar”, în cadrul reuniunii mondiale la nivel înalt de la Johannesburg (august-septembrie 2002). De altfel,
Comisia a adoptat (în februarie 2002) o comunicare privind elementele care să permită acest parteneriat mondial
pentru dezvoltarea durabilă.
Consiliul European de la Barcelona (15-16 martie 2002) a subliniat că strategia de dezvoltare durabilă
trebuie să asigure coerenţa dintre diferitele politici şi obiective pe termen lung ale UE. În cadrul procesului de
luare a deciziilor va trebui să se acorde o deosebită atenţie consideraţiilor de ordin economic, social şi de mediu.
După 10 ani de la Summit-ul de la Rio de Janeiro („Summit-ul Terrei” – 3-14 iunie 1992), la Johannesburg
(Africa de Sud), a avut loc, în perioada 26 august – 4 septembrie 2002, Reuniunea mondială la nivel înalt privind
dezvoltarea durabilă, în cadrul căreia, şefii de stat şi de guvern, din lumea întreagă, s-au angajat, din nou, în
favoarea luptei împotriva sărăciei şi pentru protecţia mediului.
Iniţial, ordinea de zi a acestei reuniuni s-a axat pe concretizarea angajamentelor luate cu 10 ani mai
devreme, la Conferinţa de la Rio, cu intenţia de a se pune accentul pe problemele legate de sărăcie şi consecinţele
acesteia. Din nefericire, crizele financiare şi lupta împotriva terorismului au acaparat, însă, atenţia participanţilor.
Observatorii au căzut de acord asupra recunoaşterii slabelor rezultate obţinute, în privinţa protecţiei mediului, în
absenţa unor angajamente ferme, măsurabile, din partea guvernelor. Declaraţia finală a Summit-ului nu a făcut
decât să reia declaraţiile internaţionale precedente. De asemenea, planul de acţiune, ce a ocupat o mare parte a
negocierilor pe perioada reuniunii, nu cuprinde decât angajamente destul de puţin concrete. S-a putut observa,
încă o dată, distanţa considerabilă dintre promisiunile privind ajutorarea ţărilor sărace şi reabilitarea fluxurilor
financiare alocate.
Mesajul principal, adresat întregii lumi, atât la Conferinţa ONU privind Mediul şi Dezvoltarea, de la Rio
(1992), cât şi la Conferinţa ONU de la Johannesburg (2002), a fost acela că, fără o gestionare mai bună a mediului
înconjurător, dezvoltarea va fi subminată, iar fără o dezvoltare accelerată a ţărilor sărace, politicile privind mediul
vor eşua.
Decidenţii politici vor trebui să facă faţă tuturor provocărilor legate de creşterea populaţiei globului (cu
cca. 90 milioane de persoane pe an) concentrată în ţările în curs de dezvoltare şi presiunii extraordinare, generate
de insuficienţa resurselor, în special, în cazul celor mai săraci şi mai dezavantajaţi locuitori ai planetei1.
În cadrul reuniunii de la Johannesburg a fost adoptată o declaraţie politică şi un plan de punere în practică,
în cadrul căruia au fost cuprinse următoarele obiective:
- Reducerea la jumătate, cel mai târziu până în anul 2015, a numărului persoanelor care nu au acces
la apă potabilă şi la condiţiile de bază de asanare (canalizare);
- Reconstituirea, cel mai târziu până în anul 2015, a stocurilor de peşte (destinate pescuitului) epuizate
şi aducerea acestora la un nivel durabil;
- Reducerea, cel mai târziu până în 2020, a efectelor negative ale produselor chimice pentru sănătatea
mediului;

1
Dachiu, Anca (coord.), Evaluări ale dezvoltării durabile în România, Ed. ASE, Bucureşti, 2003, p. 9
138
 - Stoparea pierderii diversităţii biologice, înainte de anul 2010 şi inversarea tendinţei de degradare a
resurselor naturale;
- Aplicarea, începând cu anul 2005, a strategiilor naţionale de dezvoltare durabilă.
În cadrul Consiliului European privind mediul, din 17 octombrie 2002, a fost subliniată importanţa
obiectivelor adoptate la Johannesburg, pentru a se ajunge la o dezvoltare durabilă la nivel mondial şi a fost
confirmată intenţia Uniunii Europene de a atinge aceste obiective şi chiar de a le depăşi.
Concluziile Consiliului de la Bruxelles (20-21 martie 2003) au subliniat progresele importante înregistrate
în cadrul „Procesului Lisabona”. S-a subliniat că promovarea unei creşteri durabile, prin aplicarea strategiei
globale pentru dezvoltarea durabilă, adoptată la Göteborg, rămâne una dintre priorităţile UE. Printre obiectivele
semnalate de acest Consiliu se numără şi cel de protejare a mediului, în interesul creşterii economice şi cel al
creării de noi locuri de muncă. Au fost definite, de asemenea, măsurile concrete ce urmează a fi luate în
următoarele 12 luni, în scopul atingerii acestui obiectiv1, între care:
- statele membre să fie invitate să atingă obiectivele Protocolului de la Kyoto în privinţa reducerii
emisiilor de gaz cu efecte de seră, fixarea obiectivelor în domeniul energiei, precum şi adoptarea
Directivei privind sistemul de schimb al drepturilor de emisii;
- adoptarea Programului „Energie inteligentă pentru Europa”;
- în cadrul noului plan de acţiune privind ecotehnologiile, punerea accentului pe dezvoltarea de noi
combustibili şi tehnologii pentru vehicule;
- limitarea transportului produselor petroliere în navele cu cocă simplă (fără pereţi dubli) şi
accelerarea retragerii din circulaţie a acestora;
- aplicarea unui sistem de sancţiuni, inclusiv pentru infracţiunile de poluare maritimă şi extinderea
responsabilităţii operatorilor maritimi;
- întărirea „Procesului de la Cardiff” – în privinţa căruia, Consiliul European a luat notă de intenţia
Comisiei, de întocmire a unui bilanţ anual al acestui proces;
- îmbunătăţirea indicatorilor privind mediul;
- ajungerea la un acord în scopul adoptării Directivei referitoare la responsabilitatea privind mediul;
- atingerea obiectivelor în „Declaraţia Mileniului”, în cadrul reuniunii de la Johannesburg, la
conferinţa ministerială de la Doha şi la conferinţa de la Monterrey privind finanţarea dezvoltării.
Consiliul European de la Bruxelles (25-26 martie 2004) a reamintit importanţa disocierii creşterii
economice de incidentele negative asupra mediului, precum şi necesitatea de a îmbunătăţi eficienţa energetică şi
de a spori recurgerea la sursele de energie regenerabile.
Subliniind necesitatea aplicării tehnologiilor care să respecte mediul („respectuoase faţă de mediu”),
respectiv a prevederilor Planului de acţiune în favoarea ecotehnologiilor, Consiliul european a cerut Comisiei şi
Băncii Europene pentru Investiţii să găsească mijloacele financiare necesare acestui scop.
În cadrul Consiliului European care a avut loc, tot la Bruxelles, în perioada 16-17 iunie 2005, a fost
relansată strategia de la Lisabona, Consiliul reafirmând că aceasta se înscrie în cadrul mai larg al dezvoltării
durabile.
De altfel, a fost adoptată şi o declaraţie privind principiile directoare ale dezvoltării durabile, respectiv:
protecţia mediului, echitatea socială şi coeziunea, prosperitatea economică şi necesitatea, pentru UE, de a-şi
asuma responsabilităţi internaţionale în acest domeniu.
În cadrul acestei declaraţii, Consiliul a mai reamintit şi principiile pe care UE şi statele membre ale acesteia
trebuie să le respecte şi să le aplice în cadrul politicilor privind dezvoltarea durabilă: promovarea şi protecţia
drepturilor fundamentale, solidaritatea intra- şi inter- generaţii, garanţia unei societăţi deschise şi democratice,
participarea cetăţenilor, a întreprinderilor şi a partenerilor sociali, coerenţa politicilor şi a guvernanţei, integrarea
politicilor, exploatarea celor mai bune cunoştinţe disponibile, precum şi principiile precauţiei şi a celui potrivit
căruia „poluatorul plăteşte”.

1
www.europa.eu.int/scadplus
139
 5.3.2. Strategia UE în favoarea dezvoltării durabile, adoptată în anul 2001

Uniunea Europeană a stabilit o strategie pe termen lung, vizând armonizarea politicilor ce au ca obiect
dezvoltarea durabilă, din punct de vedere economic, social şi al mediului, în scopul de a îmbunătăţi într-o manieră
durabilă, bunăstarea şi condiţiile de viaţă ale generaţiilor viitoare.
Strategia Uniunii Europene în favoarea dezvoltării durabile1, respectiv propunerea Comisiei pentru
Consiliul European de la Göteborg –COM (2001) 264, fixează cadrul politic pentru a permite dezvoltarea
durabilă, adică să răspundă nevoilor prezentului, fără a compromite capacitatea generaţiilor viitoare de a răspunde
propriilor nevoi.
Strategia se axează pe trei „piloni” (economic, social şi de mediu), ce trebuie să se susţină reciproc, pentru
a putea asigura această dezvoltare durabilă.
Consecinţele economice, sociale şi de mediu ale tuturor politicilor ce vor fi adoptate vor trebui, astfel, să
fie examinate într-un mod coordonat şi să fie avute în vedere în momentul elaborării şi adoptării lor.
Această strategie, care a adăugat cea de-a treia dimensiune (cea privind mediul) strategiei de la Lisabona,
urmăreşte să devină un catalizator pentru opinia publică şi pentru factorii publici de decizie, în vederea influenţării
comportamentului societăţii. Propunerile din cadrul strategiei acoperă mai multe domenii şi se axează pe măsurile
ce vizează atingerea obiectivelor pe termen lung şi urmărirea ca aceste măsuri să fie eficiente.

5.3.3. Noua strategie a UE în favoarea dezvoltării durabile

Consiliul european a adoptat, în cadrul reuniunii sale din 15-16 iunie 2006, Noua strategie a UE în
favoarea dezvoltării durabile2, ale cărei principale componente sunt prezentate, succint, în continuare.

5.3.3.1. Angajamentul UE în favoarea dezvoltării durabile

Dezvoltarea durabilă (DD) înseamnă că nevoile generaţiilor actuale trebuie să fie satisfăcute fără a
compromite capacitatea generaţiilor viitoare, de a răspunde propriilor nevoi. Acesta reprezintă un obiectiv
fundamental al UE, enunţat în Tratatul de constituire şi are un rol determinant în toate activităţile şi politicile
Uniunii.
Obiectivul esenţial al DD este cel al prezervării capacităţii Pământului de a favoriza viaţa în toată
diversitatea sa şi se bazează pe principiile democraţiei, egalităţii de şanse, solidarităţii, statului de drept şi al
respectului pentru drepturile fundamentale ale omului. El vizează îmbunătăţirea continuă a calităţii vieţii şi a
bunăstării pe pământ, pentru generaţiile actuale şi cele viitoare.
În acest scop, prin DD se permite realizarea unei economii dinamice, angajarea cât mai deplină a forţei de
muncă, un nivel ridicat al educaţiei, protecţia sănătăţii, coeziunea socială şi teritorială, precum şi protecţia
mediului, într-o lume a păcii şi securităţii, respectând diversitatea actuală.
Consiliul european de la Göteborg a adoptat, în anul 2001, aşa cum a fost prezentat în subcapitolul
precedent, prima strategie a UE în favoarea dezvoltării durabile (SDD). Aceasta a fost completată, în 2002, printr-
o dimensiune externă, în cadrul Consiliului European de la Barcelona, în vederea participării la reuniunea
mondială la nivel înalt privind dezvoltarea durabilă, care a avut loc în acelaşi an (2002), la Johannesburg.
În cadrul lucrărilor Consiliului de la Barcelona s-a evidenţiat faptul că persistă tendinţele ne-durabile
privind schimbările climatice, consumul de energie, ameninţările privind sănătatea publică, sărăcia şi excluziunea
socială, presiunea demografică şi îmbătrânirea populaţiei, managementul resurselor naturale, pierderea diversităţii
biologice, utilizarea solurilor şi transporturile şi că acestea conduc la noi provocări. Deoarece aceste tendinţe
necesită măsuri urgente, s-a considerat că este indispensabil să se acţioneze pe termen scurt, păstrându-se şi
perspectiva acţiunii pe termen lung. Principala provocare o reprezintă modificarea progresivă a modurilor noastre

1
www.europa.eu.int/scadplus/leg
2
Conseil de l’Union Européenne, Nouvelle Stratégie de l’UE en faveur du développement durable, nr. 10917/06, annexe, Bruxelles, le
26 juin 2006
140
actuale de consum şi de producţie, care nu sunt durabile, precum şi maniera separată, pe domenii, în care se
acţionează pentru elaborarea politicilor.
În acest context, urmare a examinării de către Comisia Europeană, în anul 2004, a stadiului implementării
SDD, pe baza comunicării privind examinarea „Strategiei UE în favoarea dezvoltării durabile - O platformă de
acţiune”, publicată în decembrie 2005 şi ţinând cont de contribuţiile Consiliului, ale Parlamentului european, ale
Comitetului Economic şi Social etc., Consiliul European a adoptat o nouă SDD, globală şi ambiţioasă, destinată
unei Uniuni Europene lărgite şi având la bază strategia adoptată în anul 2001.
Noul document defineşte o strategie unică şi coerentă privind maniera în care UE îşi va atinge, într-un
mod mai eficient, angajamentul său pe termen lung vizând evidenţierea provocărilor dezvoltării durabile. El
reafirmă necesitatea unei solidarităţi mondiale şi recunoaşte importanţa întăririi acţiunilor derulate împreună cu
partenerii situaţi în afara frontierelor UE, inclusiv cu ţările ce înregistrează o dezvoltarea rapidă, care vor avea un
impact considerabil asupra dezvoltării durabile la scară planetară.
Obiectivul general al noii SDD este de a inventaria şi a întări acţiunile ce îi permit Uniunii Europene să
îmbunătăţească, în mod continuu, calitatea vieţii generaţiilor prezente şi viitoare, creând comunităţi durabile,
capabile să genereze şi să utilizeze resursele într-un mod eficace şi să exploateze potenţialul de inovare ecologic
şi social al economiei, garantând prosperitatea, protecţia mediului şi coeziunea socială.
Pentru a oferi o bază acestei strategii, Consiliul European din iunie 2005 a adoptat o declaraţie prin care
sunt definite obiectivele şi principiile noii SDD.

5.3.3.2. Obiectivele-cheie ale noii SDD

Principalele obiective ale noii SDD se referă la protecţia mediului, la asigurarea echităţii sociale şi a
coeziunii, la prosperitatea economică şi la asigurarea responsabilităţilor internaţionale ale UE.
1) Protecţia mediului, prin:
- prezervarea capacităţii Pământului de a favoriza viaţa, în toată diversitatea sa, respectarea limitelor
resurselor naturale ale planetei şi garantarea unui nivel ridicat de protecţie şi de îmbunătăţire a calităţii mediului;
- prevenirea şi reducerea poluării mediului şi promovarea unor moduri de consum şi de producţie durabile,
în scopul de a „rupe” legătura dintre creşterea economică şi degradarea mediului;
2) Echitatea socială şi coeziunea, prin:
- Promovarea unei societăţi democratice, sănătoase, sigure şi juste, fondate pe integrarea socială şi pe
coeziune, care respectă drepturile fundamentale şi diversitatea culturală, asigură egalitatea între femei şi bărbaţi
şi combate orice formă de discriminare.
3) Prosperitatea economică, asigurată prin:
- Promovarea unei economii prospere, inovatoare, bogată în cunoştinţe, competitivă şi eco-eficientă,
garantă a unui nivel de viaţă ridicat, a angajării depline a forţei de muncă şi a calităţii muncii în întreaga Uniune
Europeană.
4) Asumarea responsabilităţilor internaţionale ale UE, prin:
- încurajarea creării, în lumea întreagă, a instituţiilor democratice, bazate pe solidaritate, libertate şi
aprobarea acestor instituţii;
- promovarea creativă a dezvoltării durabile în întreaga lume şi vegherea ca politicile interne şi externe
ale UE să fie compatibile cu dezvoltarea durabilă globală şi cu angajamentele sale internaţionale.

5.3.3.3. Principiile directoare ale politicilor dezvoltării durabile

Aceste principii sunt următoarele:

1) Promovarea şi protejarea drepturilor fundamentale ale omului
Omul trebuie plasat în centrul politicilor UE, promovând drepturile fundamentale ale acestuia, combătând
orice formă de discriminare şi contribuind la reducerea sărăciei şi la eliminarea excluziunii sociale în întreaga
lume.
2) Solidaritatea intra- şi inter-generaţii

141
 Trebuie să se răspundă nevoilor generaţiilor actuale, fără a compromite capacitatea generaţiilor viitoare
de a-şi satisface propriile nevoi (tendinţe), în cadrul UE şi peste tot în lume.
3) O societate deschisă şi democratică
Trebuie să fie garantată posibilitatea cetăţenilor de a-şi exercita drepturile lor de acces la informaţii şi la
justiţie, să se ofere posibilităţi de consultare şi de participare tuturor asociaţiilor şi părţilor interesate.
4) Participarea cetăţenilor la luarea deciziilor
Trebuie sporită participarea cetăţenilor la luarea deciziilor, trebuie să fie îmbunătăţită informarea şi
sensibilizarea opiniei publice, în favoarea dezvoltării durabile. Cetăţenii trebuie informaţi asupra influenţei lor
asupra mediului şi a diferitelor modalităţi în care ei pot să facă alegeri mai durabile.
5) Participarea întreprinderilor şi a partenerilor sociali
Este necesară întărirea dialogului social, a responsabilităţii sociale a întreprinderilor, parteneriatele de tip
public-privat, pentru a favoriza, astfel, cooperarea şi responsabilităţile comune privind aplicarea unor moduri
durabile de consum şi de producţie.
6) Coerenţa politicilor şi a guvernanţei
Trebuie promovată coerenţa între toate politicile UE şi între acţiunile întreprinse la nivel local, regional,
naţional şi mondial, în scopul de a spori contribuţia acestora la dezvoltarea durabilă.
7) Integrarea politicilor
Este necesară promovarea integrării consideraţiilor de ordin economic, social şi de mediu, într-o asemenea
modalitate, încât acestea să fie coerente şi să susţină reciproc, prin exploatarea deplină a instrumentelor ce vizează
mai buna legiferare, cum este cazul evaluării echilibrate a impactului şi consultările părţilor interesate.
8) Valorificarea celor mai bune cunoştinţe disponibile
Trebuie vegheat ca politicile să fie elaborate, evaluate şi aplicate pe baza celor mai bune cunoştinţe
disponibile şi ca acestea să fie sănătoase, din punct de vedere economic, social şi al mediului înconjurător, precum
şi să asigure un raport bun cost-beneficiu.
9) Principiul precauţiei
În caz de incertitudine, din punct de vedere ştiinţific, trebuie aplicate proceduri de evaluare a măsurilor
preventive adecvate, în scopul de a evita producerea de deteriorări ale sănătăţii umane şi ale mediului.
10) Principiul „poluatorul plăteşte”
Este necesar să ne asigurăm că preţurile reflectă costurile reale, pentru societate, ale activităţilor de
consum şi de producţie şi că poluatorii vor plăti pentru daunele (prejudiciile) aduse sănătăţii umane şi mediului
înconjurător.
5.3.3.4. Îmbunătăţirea elaborării politicilor UE

Strategia de dezvoltare durabilă a UE defineşte o orientare ce vizează elaborarea unor politici bazate pe o
mai bună reglementare, după principiul potrivit căruia DD trebuie să fie integrată la toate nivelurile de elaborare
a politicilor. Aceasta presupune ca toate nivelurile guvernamentale să se susţină reciproc şi să coopereze, ţinând
seama de diferenţele instituţionale şi culturale dintre statele membre şi de situaţia particulară a fiecărui stat
membru.
În această optică, toate instituţiile UE vor trebui să vegheze ca deciziile politice importante să se bazeze
pe propuneri supuse unor evaluări de impact de calitate, analizând, într-o manieră obiectivă, dimensiunile sociale,
de mediu şi economice ale dezvoltării durabile, luând în considerare dimensiunea externă a DD şi costurile
imobilismului (inacţiunii). Evaluarea ex-post a impacturilor politicii şi participarea publicului şi a părţilor
interesate sunt, de asemenea, mijloace ce permit îmbunătăţirea elaborării politicilor. Statele membre vor trebui să
recurgă în special la aceste mijloace, îndeosebi la analizele de impact, atunci când sunt acordate fonduri publice
şi când elaborează strategii, programe şi proiecte.
Este necesar, de asemenea, ca ansamblul instituţiilor UE să vegheze ca propunerile referitoare la
obiectivele şi la măsurile ce urmează a fi luate, să fie fezabile şi însoţite de instrumentele cerute la nivelul UE.
Se evidenţiază faptul că SDD a UE şi strategia de la Lisabona pentru creşterea economică şi crearea de
locuri de muncă sunt complementare. SDD se bazează îndeosebi pe calitatea vieţii, pe echitate intra- şi inter-
generaţii şi pe coerenţa între toate domeniile politice, inclusiv cele referitoare la aspectele externe. Această
strategie recunoaşte rolul dezvoltării economice, care facilitează tranziţia către o societate mai durabilă. Strategia
142
de la Lisabona aduce o contribuţie esenţială la obiectivul fundamental al dezvoltării durabile, acordând o atenţie
privilegiată măsurilor ce vizează creşterea competitivităţii, a creşterii economice şi a favorizării creării de locuri
de muncă.
Ambele strategii recunosc că obiectivele sociale şi de mediu se pot întări reciproc şi că, în consecinţă, ele
ar trebui să evolueze în mod concertat. Ambele vizează susţinerea schimbărilor structurale necesare pentru ca
economiile statelor membre să poată face faţă provocărilor mondializării, creând condiţii de concurenţă echitabile,
în cadrul cărora dinamismul, inovarea, creativitatea şi spiritul de întreprinzător să poată prospera, asigurând
echitatea socială şi un mediu curat, sănătos.
În acest context, SDD a UE constată că investiţia în capitalul uman, social şi de mediu, precum şi inovaţia
tehnologică, sunt indispensabile pentru a atinge competitivitatea pe termen lung, prosperitatea economică, o
anumită coeziune socială, locuri de muncă mai bune şi o protecţie sporită a mediului.

5.3.3.5. Finanţarea şi instrumentele economice pentru susţinerea SDD

În vederea aplicării politicilor sale, UE va recurge la toată gama de mijloace de acţiune de care dispune.
Vor fi utilizate, cu precădere, instrumentele economice cele mai bine adaptate pentru a favoriza transparenţa pe
piaţă, precum şi preţurile ce ţin cont de costurile economice, sociale şi de mediu reale, ale produselor şi serviciilor.
Aceste instrumente trebuie să ofere posibilităţi de asigurare a unui echilibru între protecţia mediului şi o creştere
economică inteligentă şi să permită ca toate părţile implicate să fie câştigătoare.
Statele membre vor trebui să adopte noi măsuri fiscale, care să vizeze îndeosebi taxarea utilizării resurselor
şi consumul de energie şi/sau poluarea, în scopul de a contribui la realizarea obiectivelor UE în privinţa creşterii
ratei de ocupare a populaţiei şi de reducere a incidentelor negative asupra mediului.
Pentru ca fondurile UE să fie utilizate într-un mod optim, în vederea promovării dezvoltării durabile,
statele membre şi Comisia vor trebui să acţioneze în mod coordonat, pentru a întări complementarităţile şi
sinergiile între diverşi piloni ori ale mecanismelor de cofinanţare comunitare sau din alte surse, cum este cazul
politicii de coeziune, dezvoltarea rurală, programul LIFE+, cercetarea şi dezvoltarea tehnologică, programul
pentru competitivitate şi inovare şi Fondul european pentru pescuit.

5.3.3.6. Aplicarea strategiei, controlul şi urmările activităţilor desfăşurate

Comisia va prezenta, la fiecare doi ani, începând din septembrie 2007, un raport al situaţiei privind
aplicarea SDD în UE şi în statele membre, care se va concentra şi pe priorităţile viitoare, pe orientări şi pe acţiuni.
În nivelul UE, Comisia va utiliza o serie largă de indicatori de urmărire a dezvoltării durabile, ţinând cont de
raportul EUROSTAT privind indicatorii dezvoltării durabile.
Pentru a trata problema complexă a dezvoltării durabile deopotrivă într-o manieră exhaustivă, cât şi
profundă, indicatorii vor trebui să fie elaboraţi la un nivel de detaliere adecvat, pentru a garanta o apreciere corectă
a situaţiei în privinţa fiecărei „provocări” a dezvoltării durabile.
Comisia, în cooperare cu statele membre, prin intermediul grupului său de lucru privind indicatorii
dezvoltării durabile, va perfecţiona şi reexamina aceşti indicatori, în vederea creşterii calităţii şi compatibilităţii
lor, ţinând seama şi de alte iniţiative.
Statele membre vor trebui să-şi întărească sau, dacă nu au făcut deja acest lucru, să-şi înfiinţeze consilii
consultative privind dezvoltarea durabilă, grupând laolaltă mai multe părţi interesate, în scopul de a favoriza o
dezvoltare în deplină cunoştinţă de cauză, care să ajute la elaborarea strategiilor naţionale de DD. Comisiile
naţionale de dezvoltare durabilă vor trebui să determine sporirea participării societăţii civile în domeniul
dezvoltării durabile şi să contribuie la îmbunătăţirea legăturilor între diferite niveluri de acţiune, în special făcând
apel la reţeaua consiliilor consultative europene pentru mediu şi dezvoltarea durabilă.

5.3.4. Pactul ecologic european (Green Deal)

Transformarea Europei în primul continent neutru din punct de vedere climatic, până în 2050, este cea mai mare
provocare și oportunitate a epocii noastre. Pentru a reuși să facă acest lucru, Comisia Europeană a prezen-
143
tat Pactul ecologic european, cel mai ambițios pachet de măsuri care ar trebui să le permită cetățenilor și între-
prinderilor din Europa să beneficieze de tranziția către o economie verde și durabilă. Măsurile sunt însoțite de o
foaie de parcurs inițială a principalelor politici și variază de la reducerea ambițioasă a emisiilor și investițiile în
cercetarea și inovarea de vârf până la conservarea mediului natural al Europei.

Susținut de investiții în tehnologii ecologice, soluții durabile și noi întreprinderi, Pactul ecologic poate fi o nouă
strategie de creștere a economică a UE. Succesul său depinde în mare măsură de implicarea și angajamentul
publicului și al tuturor părților implicate.

Mai presus de toate, Pactul ecologic european stabilește o cale de tranziție justă și echitabilă din punct de vedere
social. El este conceput în așa fel încât marea transformare care ne așteaptă să nu lase în urmă pe nimeni –
niciun om, nicio regiune.

Acțiuni concrete

Pactul ecologic european include o foaie de parcurs cu acțiuni menite:

 să stimuleze utilizarea eficientă a resurselor prin trecerea la o economie circulară, mai curată
 să refacă biodiversitatea și să reducă poluarea.

El prezintă investițiile necesare și instrumentele de finanțare disponibile și arată cum se poate asigura o tranziție
justă și incluzivă.

Se dorește ca, până în 2050, UE să devină neutră din punctul de vedere al impactului asupra climei. Pentru a
atinge acest obiectiv, a fost propus un act legislativ european privind clima care ar transforma acest angajament
politic în obligație juridică și ar impulsiona investițiile.

Sunt necesare acțiuni în toate sectoarele economiei, inclusiv:

• investiții în tehnologii ecologice;

• sprijin pentru inovare în sectorul industrial;

• introducerea unor forme de transport privat și public mai puțin poluante, mai ieftine și mai sănătoase;

• decarbonizarea sectorului energetic;

• îmbunătățirea eficienței energetice a clădirilor;

• colaborarea cu partenerii internaționali pentru îmbunătățirea standardelor de mediu la nivel mondial.

UE va oferi sprijin financiar și asistență tehnică pentru a ajuta cetățenii, întreprinderile și regiunile cele mai
afectate de trecerea la economia verde. Pentru aceasta, a creat Mecanismul pentru o tranziție justă, care va
contribui la mobilizarea a cel puțin 100 de miliarde EUR în perioada 2021-2027 în regiunile cele mai afectate.

( https://ec.europa.eu/info/strategy/priorities-2019-2024/european-green-deal_ro )

144
145
Sursa: https://op.europa.eu/ro/publication-detail/-/publication/2e009f04-1d90-11ea-95ab-
01aa75ed71a1/language-ro/format-PDF

5.3.5. Turismul si "The New Green Deal"- Europa poate fi lider

Rolul turismului în noua tranziție ecologică europeană a fost evidențiat la târgul FITUR. Pe fondul lansării
recente a acordului ecologic, Organizația Mondială a Turis-mului (OMT) a invitat miniștrii turismului din
întreaga Europă și reprezentanți ai Par-lamentului European și ai Comisiei Europene de Turism (ETC) la
Madrid pentru o discuție la nivel înalt cu privire la rolul esențial pe care sectorul turism îl va juca dacă
obiectivele ambițioase de sustenabilitate vor fi îndeplinite.

146
Acordul verde va face parte integrantă din strategia Comisiei de a implementa Agenda 2030 a ONU,
inclusiv Obiectivele sale de dezvoltare durabilă și promisiunile de a face din Europa primul continent neutru din
carbon până în 2050. Recunoscând rolul pe care turismul îl va juca în realizarea acestui lucru, OMW a folosit
prilejul FITUR de a oferi o platformă pentru părțile interesate din UE și non-UE, inclusiv reprezentanți din
sectoarele publice și private. Înființată la începutul unei noi perioade de cinci ani pentru Comisia Europeană,
această platformă va pleda pentru ca turismul să fie o parte centrală a Acordului Verde.

Sectorul turistic are obligația de a-și folosi puterea unică pentru a conduce răspunsul la situațiile de
urgență climatică și pentru a asigura o creștere responsabilă.

Secretarul General al OMT, Zurab Pololikashvili a declarat: „ Sectorul turistic are obligația de a utiliza
puterea sa unică pentru a conduce răspunsul la situația de urgență climatice și de a asigura o creștere
responsabilă. OMT se angajează să accelereze progresul în direcția turismului cu emisii reduse de carbon și
sunt încântat să văd că, în acest sens, OMT și Comisia Europeană se află <pe aceeași pagină>. “

Secretarul de stat pentru Turismul Spaniei, țara care găzduiește OMT, Isabel Oliver , a adăugat: „ O prezență
mai proeminentă în structura politică a Uniunii Europene ar permite ca importanța turismului să fie pusă pe
ordinea de zi ca pârghie pentru realizarea provocărilor pe care le-a identificat politica europeană, inclusiv
Acordul verde .

Evenimentul FITUR a oferit, de asemenea, o platformă pentru Croația, care deținea Președinția Consiliului
Uniunii Europene, pentru a-și prezenta prioritățile pentru turism. Frano Matusic, secretar de stat pentru turism al
Croației, s-a adresat colegilor săi miniștri și liderilor din sectorul public și privat, subliniind angajamentul țării
sale față de sustenabilitate și creșterea scăzută de carbon. Domnul Matusic a declarat: „ Turismul este un factor
economic semnificativ în PIB-ul mondial, dar, în același timp, afectează conservarea patrimoniului cultural, a
mediului, a pieței muncii, a infrastructurii, etc. Întrucât aceste provocări sunt comune tuturor Statelor membre,
este important să abordăm aceste probleme într-o manieră sistematică, atât la nivel european, cât și la nivel
global. Implementarea și promovarea politicilor de dezvoltare durabilă sunt coloa-na vertebrală a
Președinției Consiliului UE din Croația în domeniul turismului, iar Croația va continua, prin urmare, să își
consolideze inițiativa de cooperare tocmai pentru a asigura succesul turismului în viitor. “

Conform celor mai recente date ale OMT, statele membre UE 28 au primit 577 de milioane de turiști
internaționali, în 2019, cu 3% față de anul precedent. În 2018, înca-sările generate de turismul internațional au
generat 407 miliarde de euro, în toate cele 28 de state, aproximativ 33% din totalul lumii. Datele OMT arată, de
asemenea, că Europa continuă să fie cea mai importantă regiune globală a numărului de turiști, primind 51% din
totalul sosirilor în 2019. (https://www.unwto.org/tourism-can-be-key-part-of-new-eu-green-deal-unwto-tells-fitur)

5.4. Dezvoltarea durabilă a turismului

Turismul reprezintă o activitate ce poate contribui la atingerea unui nivel înalt de dezvoltare economică şi
socială pentru numeroase ţări, îndeosebi dintre cele aflate în curs de dezvoltare.
Pentru a atinge acest scop este nevoie, însă, ca dezvoltarea turistică să se realizeze pe baza unei planificări
corecte şi în limite controlate, pentru a evita ca efectele benefice să se transforme în consecinţe nefaste pentru om
şi pentru mediul natural. O dezvoltare anarhică şi speculativă a turismului poate aduce prejudicii importante
acţiunilor de protecţie şi bunei utilizări a resurselor patrimoniului natural şi cultural.
În aceste condiţii, turismul durabil poate fi considerat, în prezent, ca fiind una dintre mizele majore ale
politicii turistice. De fapt, alături de aspectele economice benefice, dezvoltarea turistică provoacă, frecvent,
consecinţe nefavorabile, în primul rând, riscul unei puternice degradări a mediului natural, a mediului de viaţă şi
a patrimoniului cultural şi social, în ţările receptoare de turişti. Acest risc este strâns legat de fenomenul
supraexploatării şi de cel al marilor densităţi ale concentrării fluxurilor turistice spre anumite destinaţii.

147
 Concentrarea geografică a fluxurilor turismului internaţional riscă să afecteze dezvoltarea sectorului
turistic într-o asemenea măsură, încât pot fi puse sub semnul întrebării chiar bazele acestui sector. Este deja
cunoscut cazul unor zone cu o foarte mare concentrare turistică, ce trebuie să facă faţă unor probleme precum
habitatele de calitate necorespunzătoare, dificultăţile de circulaţie, un mediu devastat (în special plaje şi zone
litorale), poluări sonore şi o poluare generală a mediului natural.
Ţările în curs de dezvoltare, chiar dacă nu primesc decât un număr relativ mic de turişti străini, nu sunt
scutite de asemenea neplăceri şi de riscul de a cunoaşte o respingere din partea turiştilor, chiar înainte ca turistul
să devină unul dintre factorii de dezvoltare economică în aceste ţări.
Din aceste motive, managementul corespunzător al turismului durabil reprezintă o condiţie esenţială a
reuşitei, în integrarea sectorului turistic în procesul de dezvoltare. O creştere neadecvată a turismului poate
constitui cauza afectării grave a mediului şi a echilibrului mediului social. În asemenea situaţii, turismul poate
determina degradarea patrimoniului natural şi cultural şi poate duce la modificarea tradiţiilor şi a modului de viaţă
al populaţiei locale, putându-se ajunge până la situaţii în care turismul să nu mai fie acceptat ca activitate într-o
anumită zonă, datorită concurenţei dintre populaţia locală şi turişti în privinţa accesului la infrastructură şi la
echipamentele publice.
Pentru majoritatea ţărilor în curs de dezvoltare, resursele disponibile pentru dezvoltarea turistică sunt,
adesea, insuficiente şi nu pot fi mobilizate, în acelaşi timp, în toate zonele. Aceasta presupune, deci, să se facă
opţiuni, îndeosebi în privinţa amenajărilor turistice şi a infrastructurii generale şi specifice şi, în special, în cea a
accesului rutier, la reţelele de apă potabilă, canalizare, electricitate, precum şi în domeniul comunicaţiilor.
Opţiunile respective nu pot fi decise, însă, decât în cadrul unei planificări corespunzătoare a dezvoltării turistice.
În această privinţă se pune, de fapt, problema principală, a adaptării managementului turistic la obiectivele
dezvoltării durabile. Planificarea tradiţională nu pare să mai poată răspunde, în mod corespunzător, obiectivelor
dezvoltării turistice, atât timp cât aceasta constă, adesea, în alegerea uneia sau unor zone de amenajare turistică,
ce vor ajunge, în caz de reuşită, la o concentrare foarte puternică a turiştilor, în acele zone, adică tocmai la o
situaţie contrară obiectivelor dezvoltării durabile a turismului.
Un management adecvat al dezvoltării turistice ar trebui să joace, în aceste condiţii, un rol nou, de garant
al dezvoltării durabile a turismului, fără a se ajunge la o concentrare prea mare a fluxurilor turistice şi la
accentuarea neplăcerilor datorate acestei concentrări, situaţie ce poate provoca, în cele din urmă, o respingere a
turismului de către populaţiile locale.

5.4.1. Turismul şi dezvoltarea

Una dintre întrebările esenţiale care s-au pus, în ultimele decenii, este aceea dacă turismul permite
dezvoltarea economică şi socială a unei localităţi, regiuni sau ţări, iar dacă da, în ce condiţii poate avea loc
respectiva dezvoltare.
Adoptarea unei anumite politici de dezvoltare reprezintă o opţiune politică. Anumite ţări şi-au manifestat
deschiderea pentru pătrunderea, în ţările lor, a capitalului străin, a investiţiilor străine, ceea ce a permis finanţarea
dezvoltării lor, prin valuta încasată. Alte ţări şi-au putut asigura dezvoltarea prin exploatarea resurselor naturale
pe care le deţin (resurse energetice, minereuri sau materii prime agricole). Din nefericire, există, încă, şi o altă
categorie de ţări, a celor care nu dispun de nicio resursă naturală importantă, neputându-se asigura dezvoltarea pe
baza exploatării unei astfel de resurse. Acestea sunt ţările cele mai puţin dezvoltate ale lumii.
În sfârşit, câteva state au reuşit să-şi valorifice în mod superior potenţialul lor intelectual. Astfel, ţări
precum China, India, Brazilia şi aşa-numiţii « dragoni » asiatici, au înregistrat progrese uimitoare şi concurează,
în prezent ţările industrializate în domenii precum siderurgia, industria textilă, chiar cea aeronautică, etc. 1
În privinţa turismului, acesta trebuie privit, în primul rând, ca pe un mod de viaţă. Atunci când o ţară nu
dispune de infrastructurile de primire turistică, de reţele corespunzătoare de transport, turistul nu va veni acolo.
Dacă, în unele situaţii, turismul nu permite dezvoltarea, se poate spune că, dimpotrivă, dezvoltarea permite
desfăşurarea activităţii turistice.

1
Dubois, Annie, Économie du tourisme, Editions Castella, Paris, 2005, pp. 131-132
148
 Ţările lumii a treia, în special, sunt, de regulă, dependente de ţările dezvoltate. Cei care controlează oferta
şi creează produsele turistice sunt tur-operatorii din ţările industrializate. Adeseori, de resursele turistice ale unei
ţări nu profită, în întregime, respectiva ţară. Acesteia îi revin doar prelevările fiscale (taxe de viză, de aeroport
etc.) încasate de la turişti, precum şi impozitele şi taxele plătite de furnizorii locali de produse şi servicii turistice,
dar nu şi profiturile obţinute din activităţile de turism desfăşurate pe teritoriul lor. Totuşi, chiar dacă încasările
din turism sunt reduse, ele există şi nu pot decât să ajute la dezvoltarea ţării respective.
Dezvoltarea permite creşterea producţiei şi deci, o anumită creştere a avuţiei naţionale. Problema este că,
frecvent, această avuţie este distribuită în mod necorespunzător. Adeseori, creşterea economică, a accentuat
disparităţile regionale : capitala şi zonele litorale sunt, de cele mai multe ori, favorizate, faţă de restul zonelor
ţării, care rămân mai sărace.
Există o serie de alte efecte pozitive ale turismului asupra dezvoltării unei ţări sau zone. De exemplu,
turismul reprezintă o importantă sursă de creare de noi locuri de muncă (directe şi indirecte), având, însă, o
productivitate mai scăzută (chiar dacă turismul este, în acelaşi timp, şi un important creator de locuri de muncă
« la negru »).
Pentru multe ţări, este nevoie de investiţii importante, în vederea creării infrastructurilor necesare pentru
primirea turiştilor, iar unele ţări şi-au mărit gradul de îndatorare pentru a le realiza.
Pe de altă parte, trebuie avut în vedere şi faptul că turismul este un factor inflaţionist, în special sub aspect
imobiliar, iar în multe ţări (ex: Thailanda) s-a dezvoltat aşa-numitul „turism sexual”, au apărut şi s-au dezvoltat
alte probleme grave, precum consumul de droguri, creşterea delicvenţei, a numărului de furturi, a cerşetoriei etc.
În privinţa mediului înconjurător, turismul a contribuit şi continuă să contribuie la creşterea poluării, la
degradarea siturilor şi a monumentelor istorice, dar şi la creşterea gradului de urbanizare a unor ţări (de exemplu,
în zonele litorale spaniole), cu toate consecinţele pozitive şi negative ale acestui proces.
Din aceste motive, Codul mondial de etică în turism, adoptat de Adunarea Generală a O.M.T., la Santiago
de Chile, la data de 1 octombrie 1999, evidenţiază voinţa de a promova, peste tot în lume, un turism responsabil
şi durabil, în beneficiul tuturor : statele lumii, operatori turistici, turişti, dar şi populaţiile locale.
Turismul este, aşadar, o pârghie a dezvoltării economice şi, de asemenea, o pârghie a dezvoltării durabile.

5.4.2. Conceptul de turism durabil

Creşterea fluxurilor turistice nu antrenează, în mod spontan, dezvoltarea economică a zonelor de destinaţie
turistică, aşa cum nu asigură, în mod automat, o reglare corespunzătoare a impacturilor asupra mediului
înconjurător.
Conceptul de turism durabil se referă la o activitate global-benefică, ce presupune respectul faţă de mediul
înconjurător şi faţă de generaţiile viitoare. Turismul durabil este strâns legat de noţiunea de dezvoltare durabilă,
adică acea dezvoltare ce nu pune în pericol durabilitatea mediului natural şi social.
Turismul durabil reprezintă forma de turism care, în opoziţie cu turismul de masă, favorizează gestionarea
pe termen lung, a ansamblului resurselor, astfel ca nevoile economice şi sociale ale oamenilor să poată fi
satisfăcute, menţinând integritatea culturii, procesele ecologice esenţiale şi biodiversitatea1.
Termenul de turism durabil utilizat de O.M.T. se referă la2 o manieră de a gestiona „toate resursele ce
permit satisfacerea nevoilor economice, estetice şi sociale şi prezervarea integrităţii culturale, a ecosistemelor, a
biodiversităţii şi a sistemelor care susţin viaţa”. Acest concept acoperă şi noţiunile de responsabilitate, echilibru
şi etică, iar demersul turismului durabil se sprijină pe ideea că efectele nedorite, generate de activitatea turistică,
sunt susceptibile de a afecta, pe termen lung (şi chiar pe termen mediu) cererea turistică şi profiturile obţinute din
turism.
Noţiunea de turism durabil, aşa cum este prezentată în publicaţia OMT, intitulată „Turismul în anul 2010”,
se referă la faptul că această formă de turism „dezvoltă ideea satisfacerii nevoilor turiştilor actuali şi a industriei

1
Barlet, Sandra şi Collombon, Jean-Marie, « Approches de quelques définitions», în : Tourisme solidaire et développement durable,
Les Éditions du Gret, Paris, 2004, p. 19
2
www.world-tourism.org
149
turistice şi, în acelaşi timp, a protejării mediului şi a oportunităţilor pentru viitor. Astfel, se are în vedere
satisfacerea tuturor nevoilor economice, sociale, estetice etc. ale factorilor din turism, menţinându-se integritatea
culturală, ecologică, diversitatea biologică şi toate sistemele ce susţin viaţa”1.
Conceptul de turism durabil încearcă să împace obiectivele economice ale dezvoltării turistice cu
menţinerea bazei de resurse indispensabile pentru existenţa sa. Este vorba, mai exact, de un turism care asigură o
dezvoltare economică durabilă, pe termen lung, pe de o parte respectuoasă cu resursele de mediu şi cu cele
socioculturale, dar şi respectoasă faţă de oameni (vizitatori, salariaţi ai sectorului turism, populaţiile din zonele
de primire turistică).
Definiţia dată turismului durabil în Carta europeană a turismului durabil este mai restrictivă, făcând
referire doar la spaţiile protejate. Astfel, turismul durabil este văzut ca „orice formă de dezvoltare, amenajare sau
activitate turistică, ce respectă şi prezervă, pe termen lung, resursele naturale, culturale, sociale şi contribuie, într-
un mod pozitiv şi echitabil, la dezvoltarea economică şi la satisfacţia indivizilor care trăiesc, numesc sau îşi petrec
sejurul în spaţiile protejate”2
Noţiunea de dezvoltare durabilă aplicată turismului conduce la formularea anumitor reguli referitoare la
caracterul echitabil, viabil şi durabil al proiectelor turistice3:
 Caracterul echitabil
Dezvoltarea turistică este considerată a fi durabilă, în condiţiile în care repartizarea încasărilor din turism
este echilibrată, între diferitele categorii sociale implicate. Aceasta presupune, de exemplu, o bună gestionare a
fenomenului turistic la nivel local, în condiţiile în care locuitorii permanenţi ai zonelor de primire turistică să fie
implicaţi şi să aibă responsabilităţi reale în cadrul programelor de dezvoltare turistică. În acest sens, de rezultatele
economice obţinute din turism trebuie să beneficieze cea mai mare parte a populaţiei locale. Astfel, activitatea de
turism trebuie să fie tratată şi condusă ca pe o activitate ce participă la dinamica de ansamblu a comunităţii umane
respective, ceea ce presupune, de exemplu, sprijinirea sa şi/sau stimularea apariţiei şi/sau dezvoltarea altor
activităţi economice, precum artizanatul sau agricultura etc.
 Caracterul viabil
Adeseori se afirmă că economia şi mediul se află în opoziţie. Cu toate acestea, turismul reprezintă, probabil,
acel domeniu al economiei în cadrul căruia, compatibilitatea cu mediul este cea mai accesibilă. De altfel, este
recunoscut faptul că, principalele atu-uri ale activităţilor turistice sunt reprezentate de calitatea peisajului, de
puritatea apelor, a aerului şi a ecosistemelor, în general, motiv pentru care este necesară acordarea unei atenţii
deosebite prezervării acestor resurse. Iar resursele naturale respective nu sunt veşnice şi sunt necesare atât pentru
desfăşurarea activităţilor turistice, cât şi pentru viaţa şi nevoile vitale ale populaţiilor rezidente în zonele de
destinaţie turistică.
Un turism durabil trebuie, deci, să gestioneze raţional aceste resurse naturale.
 Caracterul durabil
Capacitatea de primire turistică trebuie să aibă în vedere şi dimensiunea umană a activităţii, atunci când se
intenţionează implementarea unui proiect turistic într-o comunitate. Un turism cu adevărat durabil se poate instala
doar în conformitate cu prevederile Cartei Europene a turismului durabil, pornind de la nevoile populaţiei
permanente din zonă.
De altfel, Comisia Europeană a adoptat propria definiţie teoretică a turismului durabil: „Turismul durabil
reprezintă orice formă de dezvoltare, de amenajare, de activitate turistică, ce respectă mediul, prezervă, pe termen
lung, resursele naturale şi culturale şi este durabilă şi echitabilă din punct de vedere social şi economic”.

1
WTO, WTTC, The Earth Council Agenda 21 for The Travell and Tourism Industry : Towards Environmentally Sustainable
Development, 1995
2
*** Ministère délégué au Tourisme ; Conseil national du tourisme, Le tourisme outil de revitalisation des territoires ruraux et de
développement durable ?, La documentation Française, Paris, 2005, Anexa 9,
p. 238
3
*** Ministère délégué au Tourisme ; Conseil national du tourisme, Le tourisme, outil de revitalisation des territoires ruraux et de
développement durable ?, Rapport de la section « Politiques territoriales touristiques », La documentation Française, Paris, 2005, pp.
46-47
150
 În anul 1995 (27-28 aprilie), în Insulele Canare (Spania), în cadrul Conferinţei Mondiale privind Turismul
durabil, a fost adoptată „Carta turismului durabil”, ale cărei principii şi obiective (cuprinse în Declaraţia adoptată
cu prilejul acestei Conferinţe) au fost, în principal1, următoarele:
- Dezvoltarea turistică trebuie să se bazeze pe criterii de durabilitate, să fie suportabilă pe termen
lung, pe plan economic şi echitabilă, pe plan etic şi social, pentru populaţiile locale […].
- Turismul trebuie să contribuie la dezvoltarea durabilă, integrându-se în mediul natural, cultural şi
uman, el trebuie să respecte echilibrele fragile ce caracterizează numeroasele destinaţii turistice, în
special micile insule şi zonele ecologice fragile […].
- Activitatea turistică trebuie să ia în considerare efectele sale induse asupra patrimoniului cultural
şi asupra elementelor, activităţilor şi dinamicilor tradiţionale ale fiecărei populaţii locale.
Recunoaşterea acestor factori locali şi susţinerea identităţii lor, a culturii şi interesului lor, trebuie
să reprezinte puncte de referinţă, care să nu lipsească în cadrul conceperii strategiilor turistice […].
- Orice opţiune privind dezvoltarea turistică trebuie să aibă o incidenţă efectivă asupra îmbunătăţirii
calităţii vieţii populaţiei locale şi să contribuie la îmbogăţirea social-culturală a acesteia.
- […] Urgent, trebuie să se aplice măsuri care să permită o împărţire echitabilă a beneficiilor şi
încasărilor (taxe, impozite) din turism. Aceasta implică o schimbare în modelele de consum şi
introducerea unor metode de fixare a preţurilor care să permită integrarea costurilor de mediu […].
- Guvernele, industria (turistică), autorităţile şi ONG-urile competente în materie de turism trebuie să
încurajeze şi să participe la crearea reţelelor accesibile pentru cercetare, pentru difuzarea
informaţiilor şi pentru transferul de cunoştinţe şi tehnologii corespunzătoare, în materie de turism
durabil.
- Rolul şi efectele transportului turistic asupra mediului înconjurător trebuie să facă obiectul unei
atenţii speciale. În acest sens, trebuie luate măsuri în scopul reducerii proporţiei de energii şi resurse
neregenerabile utilizate şi al încurajării măsurilor ce vizează reciclarea şi reducerea cantităţilor de
deşeuri produse de instalaţiile turistice.
În anul 1999, Comisia Europeană a constituit un grup de lucru intitulat „Promovarea protecţiei mediului
înconjurător şi a dezvoltării durabile în materie de turism”. Acest grup avea ca mandat definirea durabilităţii în
privinţa turismului, identificarea strategiilor pertinente la diferite niveluri, pentru promovarea dezvoltării durabile
a turismului, evaluarea contribuţiei actuale şi existente şi potenţiale, ţinând de politicile şi programele comunitare,
precum şi pentru propunerea unor recomandări în vederea unei mai bune utilizări a instrumentelor şi programelor
comunitare.
Grupul respectiv a propus punerea în practică a unei Agende 21 pentru sectorul turismului, la nivel
european, în măsura în care acesta ar urma să participe la adoptarea instituţională a politicii pentru încorporarea
obiectivelor privind mediul, dar şi a celor economice şi sociale.

Principiile generale ale Agendei 21 europene a turismului au fost2 următoarele:

- Adaptarea turismului la conceptul de dezvoltare durabilă;
- Întărirea rolului Uniunii Europene, în respectul principiului subsidiarităţii;
- Punerea în practică a Agendei 21, adaptată la fiecare ţară membră;
- Contribuţia turismului la durabilitate.
Propunerile acestui grup de lucru au început să se concretizeze în crearea reţelei europene a teritoriilor –
pilot de turism durabil, la nivel local, naţional, regional şi la nivelul Uniunii Europene.

5.4.3. Obiectivele turismului durabil

Dacă prin durabilitate înţelegem asigurarea continuităţii pentru umanitate, realizarea practică a acestui
obiectiv nu este posibilă decât printr-o gestionare raţională, ştiinţifică, a resurselor, astfel încât, acestea să îşi poată
menţine potenţialul şi generaţiile viitoare.

1
www.insula.org/tourism/version.htm
2
*** Direction du tourisme, Tourisme durable, Tourisme de A à Z, p. 237, www.tourisme.gouv.fr
151
 Conceptul de turism durabil se referă la o activitate global-benefică, ce presupune respectul faţă de mediul
înconjurător şi de generaţiile viitoare.
Turismul durabil este strâns legat de noţiunea de „dezvoltare durabilă”, adică acea dezvoltare care nu
pune în pericol „sustenabilitatea” mediului natural şi social.
Dezvoltarea turistică durabilă se înscrie în procesul de realizare a unei planificări a activităţilor care, din
punct de vedere turistic, are ca scop evitarea oricăror acţiuni care să afecteze înseşi bazele dezvoltării, cum
ar fi1:
- degradarea ecosistemelor;
- punerea în pericol a patrimoniului cultural;
- modificarea brutală a tradiţiilor şi a mediului de viaţă al oamenilor;
- concurenţa pentru accesul la echipamente şi la infrastructură.
Obiectivele esenţiale urmărite de dezvoltarea durabilă a turismului pot fi considerate2 a fi următoarele:
- Controlul circulaţiei turistice;
- Amenajarea şi echiparea corespunzătoare a zonelor – destinaţii turistice;
- Diversificarea produselor turistice, prin introducerea de noi forme de turism, specializate şi integrate
mediului.
În vederea punerii în practică a acestor obiective au avut loc numeroase dezbateri şi reuniuni pe tema
turismului durabil.
Astfel, prima Conferinţă Euro-Mediteraneană privind turismul şi necesitatea dezvoltării durabile a
acestuia s-a desfăşurat la Hyères les Palmières (Franţa), în anul 1993, reuniune în cadrul căreia s-a subliniat ideea
că turismul reprezintă un factor esenţial al dezvoltării economice, motiv pentru care acesta trebuie să fie gestionat
în mod corespunzător. Cu acel prilej, miniştrii turismului şi ai mediului, precum şi alţi participanţi, au discutat
proiecte de planuri şi strategii de dezvoltare durabilă în turism precum şi modalităţi de gestiune prin acţiuni în
plan tehnic, financiar, legislativ şi instituţional.
Trei ani mai târziu (în 1996), în cadrul seminarului „Turismul şi mediul”, desfăşurat la Strasbourg, a fost
definită o nouă abordare a eticii în turismul mondial, respectiv „… formele de turism, management şi marketing
care să respecte integritatea naturală, socială şi economică a mediului, cu asigurarea exploatării resurselor naturale
şi culturale pentru generaţiile viitoare”. Participanţii la seminarul respectiv au dezbătut problemele privind accesul
în zonele turistice, gestiunea fluxurilor de turişti, integrarea, în cadrul mediului înconjurător, a structurilor de
primire turistică, promovarea şi comercializarea produselor turistice bazate pe punerea în valoare a patrimoniului
local, etc.
Conceptul de turism durabil se bazează pe relaţia dintre progresul economic, dreptatea socială şi
prezervarea mediului înconjurător. „Oricine pune în aplicare o acţiune de dezvoltare turistică, la un anumit nivel
teritorial, este pus în situaţia de a tranşa între obiectivele economice, nevoile de protejare a patrimoniului şi mizele
sociale”3.
Conform „Cartei turismului durabil”, adoptată în anul 1995, turismul trebuie:
- să favorizeze dezvoltarea economică şi socială şi, în special, să contribuie la îmbunătăţirea
condiţiilor de viaţă ale populaţiilor locale;
- să direcţioneze rezultatele dezvoltării durabile către populaţiile locale şi să permită menţinerea sub
control local, de către colectivităţile implicate, a derulării prestaţiilor turistice;
- să faciliteze gestionarea resurselor patrimoniului natural şi cultural, ceea ce înseamnă păstrarea şi,
pe cât posibil, îmbunătăţirea patrimoniului ce va fi lăsat generaţiilor viitoare.
În vederea protejării patrimoniului natural şi cultural mondial, O.M.T. a adoptat, la Santiago de Chile, în
anul 1999, „Codul Mondial al eticii în turism”. Aprobat de reprezentanţii a cca. 100 de ţări, acest Cod exprimă
dorinţa de „a promova un turism internaţional echitabil, responsabil şi durabil”, în beneficiul tuturor partenerilor:
state, operatori din turism, turişti, populaţii locale, colectivităţi, societatea civilă”4.

1
Vellas, François, Économie et politique du tourisme international, Economica, Paris, 2002, p. 190
2
Rojanschi, V. şi Bran, Florina, Politici şi strategii de mediu, Ed. Economică, Bucureşti, 2002, pp. 253-254
3
Moisset, Philippe, “Le tourisme durable, un concept opérationnel”, în Cahier Espaces, 67, 2000
4
Ducret, Bernadette, “L’étique dans le tourisme”, în: Tourisme durable, Cahier Espaces, 67, 2000
152
 De atunci, O.M.T. nu a încetat să promoveze turismul, ca vector al dezvoltării durabile pentru ţările în
curs de dezvoltare, în mod special.
O.M.T., în colaborare cu Programul Naţiilor Unite pentru Mediu (PNUE), au elaborat, în anul 2005, o
Agendă cu 12 obiective pentru turismul durabil.

5.4.4. Dezvoltarea turistică durabilă

Dezvoltarea durabilă a turismului se adresează nevoilor colective ale tuturor « actorilor » implicaţi în
activităţile turistice (comunităţi locale, mediul fizic, cel cultural, industria turistică şi turiştii înşişi), printr-o
abordare menită să reducă tensiunile şi fricţiunile rezultate în urma interacţiunilor complexe dintre aceşti factori1.
Altfel spus, dezvoltarea durabilă a turismului caută să optimizeze atât beneficiile pentru turişti
(experienţele acestora), cât şi cele pentru industria turismului (profiturile obţinute) şi pentru comunitatea locală
(dezvoltarea socio-economică a acesteia), încercând, în acelaşi timp, să minimizeze impactul dezvoltării
turismului asupra mediului.
Turismul durabil reprezintă forma de turism ce favorizează gestionarea, pe termen lung, a ansamblului
resurselor, astfel ca nevoile economice şi sociale să poată fi satisfăcute, menţionând integritatea culturii, procesele
ecologice esenţiale şi biodiversitatea2. Produsele turismului durabil funcţionează, la nivel local, în armonie cu
mediul, cu comunitatea şi culturile, astfel încât aceste trei componente să aibă, în permanenţă, de câştigat.
Definiţia dată dezvoltării turistice durabile de Comitetul francez al grupului de lucru internaţional privind
turismul durabil, în data de 6 iulie 2006, este următoarea3: „Prin dezvoltarea turismului durabil înţelegem orice
formă de dezvoltare a activităţii turistice care respectă, prezervă şi pune în valoare, pe termen lung, resursele
naturale, culturale şi sociale ale unui teritoriu. Dezvoltarea turismului durabil trebuie să se înscrie într-o dinamică
ce articulează moduri de producţie şi de consum responsabile, oferind populaţiilor care trăiesc, lucrează sau îşi
petrec sejurul în acel spaţiu, avantaje socio-economice repartizate în mod echitabil. Această dezvoltare presupune
amenajarea şi managementul integrat al resurselor, precum şi participarea actorilor locali, în scopul de a împăca
punerea în aplicare a acesteia cu nevoile şi capacităţile teritoriului”.
Conceptul de dezvoltare turistică durabilă conţine destule ambiguităţi şi contradicţii, fiind contestat de
către mulţi analişti. De exemplu, Comisia Mondială pentru Mediu şi Dezvoltare (Comisia Brundtland) a evidenţiat
necesitatea conservării bazei mondiale de resurse, sugerând, în acelaşi timp, că o creştere a economiei mondiale
cu ritmuri anuale de 5%, până la 19%, este necesară (cu implicaţii inevitabile asupra resurselor), în vederea
eradicării sărăciei.Evident, aceste ritmuri înalte de creştere nu au putut fi atinse, în ultimii ani, în economia
mondială.
În acelaşi timp, se recunoaşte, tot mai mult, „lipsa de potrivire” dintre turism, ca activitate specifică de
dezvoltare şi cerinţele mai generale, ale dezvoltării durabile. În mod deosebit, caracterul divers şi fragmentat al
sectorului turistic, orientat spre profit şi relaţiile de putere inerente, la care se adaugă semnificaţia turismului, ca
formă general răspândită de consum, împiedică „adevărata” realizare a dezvoltării turistice durabile. În
consecinţă, dezbaterea pe această temă rămâne, în mare parte, blocată la nivelul definiţiilor, politicile de
dezvoltare durabilă a turismului se adresează, în principal, proiectelor locale, de mici dimensiuni, iar provocările
implicate de o dezvoltare mai extinsă sunt subordonate aspectelor legate de managementul mediului.
Se poate aprecia că, deocamdată, dezvoltarea turistică durabilă nu este, încă, adaptată diverselor
caracteristici economice, ecologice şi socio-culturale ale diferitelor destinaţii şi nici în abordarea managementului
turistic. Astfel, dezvoltarea durabilă a turismului nu permite4 :
- unele atitudini locale faţă de exploatarea resurselor şi faţă de dezvoltare ;
- percepţiile variabile ale aşa-numitor „limite acceptabile ale schimbării” ;
- satisfacerea deplină a nevoilor locale de dezvoltare economică şi socială ;
- dreptul comunităţilor locale, de gestionare a mediului ;
1
Bramwell, B. şi Lane, B., “Sustainable tourism: an envolving global approach”, Jurnal of Sustainable Tourism, nr. 1(1), 1993, p.2
2
Barlet, Sandra şi Collombon, Jean-Marie, op. cit., p. 19
3
www.veilleinfotourisme.fr.
4
Sharpley, Richard, “Turismul şi mediul”, în The management of Tourism (editori-Lesley Pender şi Richard Sharpley), Sage
Publications, Londra, 2005, p. 270
153
 - valorificarea experienţei şi a cunoştinţelor locale privind managementul mediului.
Aceasta nu înseamnă că studiile de planificare regională şi de management, precum şi legile privind
planificarea sau politicile de declarare a teritoriului ca zonă protejată, nu sunt necesare, ştiut fiind faptul că
prevalarea nevoilor individuale asupra binelui colectiv se poate dovedi distructivă.
O modalitate adecvată de gestiune a mediului turistic poate fi acea abordare a sistemului care să
recunoască trăsăturile unice şi dinamice ale destinaţiilor şi care să accepte şi cerinţele guvernării locale,
respectându-se, totodată, şi principiile dezvoltării durabile a turismului.

5.4.5. Necesitatea dezvoltării durabile a turismului

Din punctul de vedere al activităţilor de turism, mediul înconjurător poate fi considerat ca o adevărată
„materie primă”. Prin acţiunile sale, inclusiv cele legate de practicarea activităţilor turistice, omul contribuie, în
mod direct, la degradarea mediului.
Dintre cele mai grave consecinţe ale degradării resurselor turistice pot fi menţionate1 :
 Din punct de vedere economic, degradarea resurselor turistice se reflectă în imposibilitatea valorificării
lor pentru turism, ca surse de venituri, constituind, astfel, o pierdere pentru economie. În plus, produsele
turistice ce includ resurse degradate îşi micşorează valoarea, ceea ce determină diminuarea cererii turistice
şi, implicit, o utilizare mai redusă a bazei materiale turistice şi scăderea încasărilor provenite din
comercializarea lor.
 Din punct de vedere socio-cultural, diminuarea calităţii factorilor terapeutici sau a celor ce favorizează
odihna şi recrearea, precum şi posibilităţile de satisfacere a necesităţilor de cultură şi educaţie ale
oamenilor, reduce posibilităţile de refacere a sănătăţii, a forţei de muncă a oamenilor ş.a.m.d.
Impactul turismului asupra zonelor cu mare atractivitate, datorită resurselor turistice naturale şi antropice pe
care le deţin, se concretizează2, între altele, în practicarea formelor ne-ecologice ale turismului, în infrastructura
specifică neintegrată mediului, respectiv o dezvoltare anarhică şi speculativă a turismului, care a generat
numeroase constrângeri de ordin economic, social şi, îndeosebi, fizic, în poluarea (solului, aerului, cea sonoră
etc.) rezultată din derularea activităţilor turistice, toate acestea perturbând viaţa localnicilor, structurile sociale
tradiţionale şi degradând, în mod vizibil, patrimoniul natural şi cultural.
În ultimele decenii, turiştii au devenit tot mai exigenţi faţă de asemenea aspecte, refuzând să mai accepte
destinaţii prea poluate, cu peisaje degradate, astfel că, staţiuni şi zone turistice aflate, cândva, în topul preferinţelor
turiştilor, au căzut într-un declin evident.
Se pune, tot mai acut, problema dacă dezvoltarea turismului se poate realiza concomitent cu protejarea
mediului. Răspunsul la această întrebare poate fi afirmativ, dar cu condiţia realizării unui echilibru între interesele
de ordin economico-social şi cele ale mediului înconjurător, reducându-se interacţiunea dintre om şi natură, de la
starea de agresiune, la cea de cooperare conştientă, benefică ambelor părţi, adică dezvoltând turismul într-o
manieră durabilă.

5.4.6. Principiile dezvoltării turistice durabile

Scopurile şi obiectivele dezvoltării turistice durabile sunt încorporate într-un număr de principii3,
prezentate mai jos, într-o formă sintetică:
 Conservarea şi utilizarea durabilă a resurselor naturale, sociale şi culturale au o importanţă crucială. Din
această perspectivă, turismul ar trebui să fie planificat şi gestionat în limitele impuse de mediu, luând în
considerare utilizarea adecvată, pe termen lung, a resurselor umane şi naturale.
 Planificarea, dezvoltarea şi desfăşurarea activităţilor turistice ar trebui integrate în strategiile naţionale şi
locale de dezvoltare durabilă. Ar trebui acordată o atenţie deosebită diferitelor tipuri de dezvoltare turistică

1
Bran, Florina (coordonator), Economia turismului şi mediul înconjurător, Ed. Economică, Bucureşti, 1998, p. 209
2
Rojanschi, V., Bran, Florina, op. cit., p. 253
3
Sharpley, Richard, op. cit., p. 269
154
 durabilă şi modalităţilor în care acestea sunt legate de utilizarea teritoriului şi a resurselor, precum şi de
factorii socio-culturali.
 Turismul ar trebui să sprijine o gamă largă de activităţi economice locale, luând în considerare costurile
şi beneficiile asupra mediului, fără a deveni, însă, activitatea economică predominantă din zonă.
 Comunităţile locale ar trebui să fie încurajate să participe la planificarea, dezvoltarea şi controlul activităţii
de turism, cu sprijinul guvernului şi al industriei de profil (al organizaţiilor patronale şi profesionale din
turism). O atenţie deosebită trebuie acordată implicării localnicilor, femeilor şi grupurilor minoritare,
pentru a asigura distribuţia echitabilă a beneficiilor obţinute din turism.
 Toate organizaţiile şi indivizii ar trebui să respecte cultura, economia, stilul de viaţă, mediul şi structurile
asociative din zona de destinaţie.
 Toţi întreprinzătorii din domeniul turismului ar trebui să fie educaţi în privinţa nevoii de a dezvolta forme
durabile ale turismului. Aceasta implică instruirea personalului şi conştientizarea lui privind aspectele
referitoare la durabilitate, prin educaţie şi marketing turistic responsabil în rândul comunităţii-gazdă şi al
turiştilor.
 Ar trebui întreprinse cercetări, pe parcursul tuturor stadiilor de dezvoltare şi al operaţiunilor turistice,
pentru monitorizarea impacturilor, rezolvarea problemelor apărute şi pentru a permite localnicilor şi altor
întreprinzători, să răspundă la schimbări şi să profite de oportunităţi.
 Toate organizaţiile, companiile şi indivizii ar trebui să coopereze şi să conlucreze pentru a optimiza
beneficiile tuturor celor implicaţi în dezvoltarea şi managementul turismului.
În cadrul dezbaterilor pe tema turismului durabil, ce au avut loc cu prilejul Conferinţei Internaţionale pentru
Biodiversitate şi Turism, organizată la Berlin, în anul 1997, au fost identificate următoarele principii de utilizare
raţională şi eficientă a resurselor turistice, astfel încât să se asigure o funcţionare ecologică a acestora, respectiv1:
- Turismul trebuie să contribuie la conservarea, protecţia şi restaurarea ecosistemelor planetei şi la o viaţă
sănătoasă, sprijinind, în acest sens, moduri de producţie şi consum durabile.
- Dezvoltarea, în sens durabil, a turismului, presupune recunoaşterea şi apărarea identităţii, culturii şi
intereselor populaţiei autohtone.
- Perenitatea activităţilor turistice reclamă, nu în ultimul rând, responsabilitatea individuală şi colectivă în
gestionarea patrimoniului natural şi cultural, precum şi solidaritatea dintre generaţiile prezente şi cele
viitoare.
Corespunzător acestor principii, turismul, în perspectiva dezvoltării durabile, favorizează echilibrul între
beneficiile obţinute de operatorii din turism şi de colectivităţile locale, pe de o parte şi calitatea serviciilor oferite,
pe de altă parte. Principiile directoare ale dezvoltării durabile şi practicile privind managementul durabil al
turismului sunt aplicabile tuturor formelor de turism, la toate tipurile de destinaţii turistice.

5.4.7. Forme ale turismului durabil

Turismul durabil permite dezvoltarea activităţilor de turism şi a celor recreative într-o ţară, regiune sau
destinaţie turistică, ţinând seama de principiile de bază ale dezvoltării durabile, arătând respect pentru mediu,
pentru oameni şi pentru economia şi cultura locală a regiunii de primire turistică.
Din punct de vedere ecologic, practicarea unui turism durabil înseamnă multiplicarea iniţiativelor
responsabile, grija permanentă pentru prezervarea planetei pe care trăim, precum şi difuzarea (răspândirea)
exemplelor de bună practică în domeniu.
Din punct de vedere social, turismul durabil presupune încercarea de a se axa, pe cât posibil, pe universul
uman local, pentru înţelegerea preocupărilor localnicilor, aprecierea valorilor locale şi a profunzimii obiceiurilor
şi tradiţiilor din zonele respective.
Dezvoltarea durabilă înseamnă şi descoperirea unei culturi străine, iar pentru aceasta turiştii ar trebui 2:
- să rămână curioşi, dar atenţi cu mediile naturale (să privească plantele, fără a le rupe şi să privească, în
linişte, animalele, fără a le deranja);

1
Rojanschi, V. Si Bran, Florina, op. cit., pp. 254-255
2
Baddache, Farid, Le développement durable au quotidien, Éditions Eyrolles, Paris, 2006, pp. 101-102
155
 - să aleagă hotelurile după criteriul respectului pentru mediu; să acorde o atenţie privilegiată aşezărilor
rurale şi cazării în casele (pensiunile) rurale;
- să respecte modul de viaţă al gazdelor, interesându-se de cultura şi limba acestora, iar înainte de a pleca
spre o asemenea destinaţie să se documenteze, pentru a şti câte ceva despre obiectivele ce pot fi vizitate
în zonă;
- să-şi adapteze, pe cât posibil, comportamentul alimentar, la tradiţiile locale.
Bazele turismului durabil pleacă de la refuzul de a accepta „dublul standard” („eu fac la tine ceea ce nu
aş face acasă la mine”). Atunci când plecăm undeva, ar trebui să adoptăm, în acel loc, aceleaşi reguli de viaţă ca
şi în mediul nostru obişnuit, cu condiţia ca acest mod de viaţă să nu contravină regulilor locale de viaţă.
Turismul durabil este considerat a fi acea formă de turism care privilegiază gestionarea, pe termen lung,
a ansamblului resurselor, într-o asemenea manieră, încât nevoile economice şi sociale să poată fi satisfăcute,
menţinând integritatea culturii, procesele ecologice esenţiale, biodiversitatea şi sistemele de răspuns la nevoile
vitale1. Produsele turismului durabil funcţionează, la nivel local, în armonie cu mediul, cu comunitatea şi culturile
locale.
Există mai multe forme ale turismului durabil: turismul ecologic (ecoturismul), turismul verde, turismul
„dulce”, turismul rural şi agro-turismul, turismul comunitar, turismul echitabil, turismul solidar şi responsabil,
etc.
 Turismul ecologic reprezintă denumirea generică pentru exploatarea (comercializarea) resurselor naturale, sub
formă de produse turistice, în mod durabil2.
Există opinii ale unor specialişti potrivit cărora doar turismul desfăşurat în rezervaţii naturale şi în
parcurile naţionale este considerat a fi un turism ecologic sau eco-turism.
Noţiunea de ecoturism a fost definită pentru prima dată în 1983, de mexicanul Hector Céballos-Lascurain
(devenit, ulterior, director al Comisiei pentru ecoturism al UICN – Uniunea Internaţională pentru Conservarea
Naturii). A fost vorba, de fapt, de un concept creat pentru a descrie o călătorie turistică având motivaţie de
cunoaştere, de descoperire, într-un cadru natural protejat, accentul fiind pus pe educaţie şi pe sensibilizarea
turistului faţă de mediul înconjurător.
 Ecoturismul sau turismul verde este3 un turism ecologic, al cărui obiectiv principal este acela de a proteja
natura sau de apropiere faţă de unele specii deosebite. Activitatea ecoturistică presupune o componentă
importantă de educaţie şi de interpretare, precum şi sprijinul în vederea conştientizării privind necesitatea de
prezervare a capitalului natural şi al celui cultural. Ecoturismul trebuie să aibă consecinţe minime asupra
mediului şi, de asemenea, trebuie să contribuie la bunăstarea populaţiilor locale.
Ecoturismul a devenit mai cunoscut la începutul anilor 1990, în America de Nord, ca o reacţie de răspuns
la creşterea interesului pentru natura sălbatică şi reprezintă o formă de călătorie responsabilă, desfăşurată în
spaţiile naturale, ce contribuie la protejarea mediului şi la îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale populaţiilor
locale4. Produsele ecoturistice sunt concepute cu o atenţie deosebită acordată naturii, în regiuni puţin perturbate
de oameni. Ecoturismul implică respectul pentru siturile şi culturile locale, într-o optică a dezvoltării durabile.
Potrivit organizaţiei Societatea Internaţională a Ecoturismului5, conceperea şi practicarea activităţilor
ecoturistice presupune respectarea următoarelor principii:
1) Minimizarea efectelor asupra resurselor naturale şi asupra populaţiei gazdă.
2) Conştientizarea şi respectul (din partea turistului) pentru mediu şi pentru cultura zonei vizitate.
3) Prevederea unor efecte pozitive, atât pentru vizitatori, cât şi pentru populaţia gazdă.
4) Prevederea unor beneficii financiare şi a unor oportunităţi pentru populaţia locală.
5) Prevederea unor resurse financiare alocate pentru conservarea mediului.
6) Creşterea sensibilităţii ţărilor gazdă cu privire la climatul politic, social şi de mediu.

1
Barlet, Sandra şi Collombon, Jean-Marie, op. cit., p.19
2
Rojanschi, V. şi Bran, Florina, op. cit., p. 256
3
http://fr.wikipédia.org
4
Barlet, Sandra şi Collombon, Jean-Marie, op. cit., p. 19
5
www.ecoturism.org
156
 Conferinţa Internaţională privind utilizarea durabilă a resurselor biologice desfăşurată la Budapesta, în
1996, a definit ecoturismul astfel: „formele de turism prin care resursele naturale sunt utilizate în mod durabil, în
limitele capacităţii de suportabilitate a ecosistemelor”. Aceste forme pot fi: vizitarea parcurilor naţionale,
pescuitul sportiv, vânătoarea, echitaţia, sporturile nautice nemotorizate, schiatul, turismul rural etc.
În cadrul Reuniunii mondiale la vârf privind ecoturismul, din mai 2002, de la Québec (Canada), s-a
insistat, în mod deosebit, asupra dimensiunilor solidare şi umane inerente a acestei forme de turism. Cu acelaşi
prilej, a fost adoptată Declaraţia privind ecoturismul, în cadrul căreia este apreciat faptul că această formă de
turism înglobează principiile turismului durabil, în privinţa efectelor acestei activităţi, în plan economic, social şi
asupra mediului şi au fost adoptate, de asemenea, Principiile ecoturismului.
Pe de altă parte, Alianţa Mondială pentru Natură a precizat finalitatea ecoturismului:”a admira, a studia,
a aprecia peisajul, vegetaţia, animalele sălbatice şi orice caracteristică de natură culturală a respectivei regiuni”.
Pentru unele ţări, ecoturismul nu este1 doar o activitate marginală, destinată să finanţeze acţiunile de
protecţia mediului, ci un sector se reprezintă motorul economiei naţionale, precum şi un mijloc de generare a unor
importante venituri. De exemplu, în ţări precum Kenia, Ecuador, Nepal, Costa Rica şi Madagascar, ecoturismul
reprezintă principala sursă de încasări valutare.
Există, încă, destule persoane care nu au înţeles semnificaţiile ecoturismului şi care consideră că acesta
constă doar în construirea unui hotel în mijlocul naturii, în cadrul unui peisaj natural splendid, ignorând faptul că
această investiţie dăunează ecosistemului local. După părerea unor asemenea persoane, ecoturismul trebuie ca,
înainte de toate, să-i sensibilizeze pe oameni în privinţa frumuseţii şi fragilităţii naturii, dar nu sunt conştienţi de
faptul că ei înşişi contribuie la degradarea mediului natural, prin utilizarea instalaţiilor de aer condiţionat sau a
piscinelor etc. Asemenea activităţi sunt denumite de profesioniştii din sectorul turistic „spălătorie verde” („lavage
vert”) şi se consideră că acest gen de activităţi ascund, de fapt, un turism de masă, convenţional, considerat a fi,
însă, un turism „verde”.
Pe plan mondial, SUA constituie principalul rezervor de ecoturişti (peste 5 mil. de persoane/an),
majoritatea celorlalţi ecoturişti provenind din Europa şi dintre elitele câtorva ţări din Sud.
 Turismul verde este reprezentat de totalitatea formelor particulare ale circulaţiei turistice, a căror dezvoltare
se află în perfectă armonie cu mediul natural şi socio-cultural al zonei receptoare. De asemenea, mai este
definit ca ansamblul formelor de turism promovate în scopul îmbunătăţirii impactului turismului din punct de
vedere social, cultural şi al mediului înconjurător2.
 Turismul „dulce” („blând”3). În afara scopului de protejare a naturii, care reprezintă un numitor comun pentru
toate formele de turism ce urmăresc compatibilitatea cu mediul, precum şi a celui de protejare a sănătăţii
oamenilor, acest tip de turism are şi alte scopuri: pe de o parte, cele de ordin social, respectul pentru obiceiuri,
tradiţii, structurile sociale şi familiale ale populaţiei locale), iar pe de altă parte, cele de ordin economic
(repartiţia echitabilă a veniturilor, diversificarea ofertei turistice). Turismul „dulce” se demarcă de formele
artificiale şi impersonale ale turismului de masă.
 Turismul rural reprezintă una dintre cele mai eficiente soluţii de armonizare a cerinţelor turismului cu
exigenţele protejării mediului şi ale dezvoltării durabile4.
În sens larg, prin turism rural se înţelege petrecerea vacanţei în spaţiul rural5, dar această definiţie s-a
dovedit a fi mult prea vagă, imprecisă, generând opinii foarte diverse privind conţinutul şi caracteristicile
turismului rural, de la simpla şedere a turistului în zonele rurale, până la respectarea strictă a unor criterii legate
de comportamentul consumatorilor-turişti, cum ar fi: consumul de produse agroalimentare din gospodăria gazdei
şi participarea turiştilor la unele activităţi economice specifice fermei sau gospodăriei ţărăneşti etc.
În contextul actual, al economiei globale, turismul rural se defineşte6 ca „valorificarea turistică:

1
http://fr.wikipédia.org
2
Stănciulescu, Gabriela, Lupu, N., Ţigu, Gabriela, Dicţionar poliglot explicativ de termeni utilizaţi în turism, Ed. All Educational, 1998,
p. 184
3
Rojanschi, V şi Bran, Florina, op. cit., p. 258
4
Minciu, Rodica, Economia turismului, ediţia a III-a, revăzută şi adăugată, Ed. Uranus, Bucureşti, 2005, p.88
5
OECD, Tourism Policy and International Tourism în OECD Countries, 1991-1992, Special Feature : Tourism Strategies
6
O.M.T., Le tourisme rural : Une solution pour l’emploi, le développement local et l’environnement, OMT, Madrid, 1997, p. 26
157
 - a spaţiilor rurale, resurselor naturale, patrimoniului cultural, construcţiilor rurale, tradiţiilor săteşti,
produselor pământului;
- prin produse de marcă, ilustrative pentru identitatea regională, acoperind nevoile consumatorilor pentru
cazare, alimentaţie, activităţi de agrement, animaţie şi servicii diverse;
- în scopul dezvoltării locale durabile şi pentru a răspunde, în mod adecvat, nevoilor de relaxare în societatea
modernă, într-o nouă solidaritate socială oraş-sat”.
Producţia turistică rurală presupune desfăşurarea următoarelor categorii de servicii şi activităţi1:
- cazare (la fermă, în pensiunea rurală, castel, sat de vacanţă, la mânăstire, în hotel sau camping) şi
alimentaţie (la restaurant, în han, la fermă sau pensiune);
- activităţi de relaxare în aer liber (drumeţie, escaladă, speologie, echitaţie, pescuit, vânătoare, tenis, golf,
înot, caiac-canoe, schi fond etc.);
- animaţie locală cu caracter cultural (eco-muzee, tradiţii populare, situri şi monumente, vizitarea
atelierelor artizanale), religios (mânăstiri şi schituri, pelerinaje rurale) şi ludic (serbări locale, spectacole
folclorice etc.);
- facilitarea sejurului la ţară (prin prezenţa unităţilor comerciale şi a serviciilor necesare);
- informare turistică (puncte şi oficii de informare, asociaţii şi agenţii locale).
Dacă sfera de cuprindere a conceptului de turism rural este mai largă, referindu-se la toate activităţile
ocazionate de petrecerea unui sejur în mediul rural, indiferent de tipul unităţii de găzduire la care se apelează,
agroturismul reprezintă o formă de turism rural mai strictă, în privinţa respectării unor condiţii ale vacanţei, având
în vedere unele aspecte privind efectele economice ale turismului asupra gospodăriilor ţărăneşti şi ale localităţilor
rurale în zonele de primire turistică.
Astfel, agroturismul presupune2 sejurul în gospodăria ţărănească (pensiune, fermă), consumul de produse
agricole provenind din respectiva gospodărie, precum şi participarea, într-o anumită măsură, la unele activităţi
agricole specifice.
Pentru a răspunde la cererea mereu crescândă pentru formele participative ale turismului rural, ofertele de
cazare în mediul rural s-au îmbogăţit cu sejururi cu temă, care propun oaspeţilor să descopere natura (plimbări
călare sau pedestre), cursuri de gastronomie locală sau regională, degustări de vinuri şi de preparate culinare
specifice etc.
 Turismul comunitar este centrat pe implicarea populaţiilor locale într-o dezvoltare turistică localizată şi
desfăşurată în profitul acestora: ele construiesc şi gestionează structurile de primire turistică, precum şi serviciile
oferite turiştilor pe plan local. Populaţiile locale exercită un control complet asupra veniturilor obţinute din
turism, o parte importantă a acestora fiind destinată îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă ale comunităţii, acordându-
se o atenţie deosebită respectului pentru natură şi pentru tradiţiile populaţiei locale. Această formă de dezvoltare
a turismului este combinată, adesea, cu dezvoltarea unor activităţi de producţie, cum ar fi atelierele de
transformare a produselor agricole sau de artizanat, ale căror produse sunt vândute, cu prioritate, turiştilor.
 Turismul echitabil. Acesta reprezintă3 o concepţie a turismului internaţional ce constă în aplicarea, în cadrul
acestui sector, a principiilor comerţului echitabil. Deşi, încă, mult mai puţin dezvoltat decât comerţul echitabil,
turismul echitabil este practicat de către un număr în creştere de diverse asociaţii şi chiar întreprinderi de turism,
a căror ambiţie este aceea de a asigura comunităţilor, care trăiesc în locurile de destinaţie turistică, o parte
echitabilă a veniturilor generate din activităţile de turism practicate în acele locuri, precum şi de împăcare
(conciliere) a turismului cu dezvoltarea durabilă a acestor comunităţi.
Turismul echitabil înseamnă4, de exemplu:
- oferirea de sejururi turistice, cu consultarea unor consorţii de asociaţii locale şi a populaţiilor locale,
colaborarea cu acestea şi munca, împreună cu ele, pentru elaborarea ofertelor de sejururi;

1
Conseil de l’Europe, Tourisme et environnement : les enjeux naturels, culturels et socio-économiques du tourisme durable, 2000, pp.
60-61
2
Minciu, Rodica, op. cit., p. 89
3
http://fr.wikipédia.org
4
Dubois, Annie, Economie du tourisme (corrigé), Casteilla, Paris, 2005, p. 42
158
 - o remunerară justă a partenerilor locali, printr-o transparenţă totală a mecanismului de formare a preţurilor
şi tarifelor produselor turistice;
- angajarea într-o relaţie durabilă cu populaţiile vizitate, având în vedere un singur scop: îmbunătăţirea
condiţiilor sociale şi economice în locurile de destinaţie turistică. De asemenea, turiştii trebuie să fie
responsabilizaţi printr-o campanie de informare asupra consecinţelor sejururilor lor.
În mod concret, turismul echitabil se referă la o serie de criterii ce vizează respectarea locuitorilor şi a
mediului lor de viaţă, întâlnirile dintre turişti şi localnici, precum şi durabilitatea progreselor aduse de turism
pentru comunităţile locale.
Astfel, proiectele turistice sunt elaborate de către comunităţile de care aparţin destinaţiile turistice sau
măcar în parteneriat cu acestea. Comunităţile respective participă, într-un mod efectiv, la evoluţia activităţilor
desfăşurate de vizitatori în cadrul destinaţiilor turistice, având posibilitatea de a le modifica, de a le reorienta sau
chiar de a le stopa.
 Turismul solidar şi responsabil. Conform definiţiei dată în cadrul Forumului internaţional privind turismul
solidar, desfăşurat la Marsilia (Franţa) în anul 2003, turismul solidar şi responsabil reprezintă o mişcare socială
care caută să ţină sub control şi să valorizeze economia turistică, în beneficiile comunităţilor de primire
(receptoare de turişti), înscriindu-se într-un demers de dezvoltare teritorială. Acest demers este construit, în
întregime, pornind de la resursele umane ale societăţii, de la resursele culturale, economice şi de mediu, ce
formează spaţiul de viaţă al comunităţilor de primire turistică1.
Această formă de turism angajează responsabilitatea ansamblului actorilor implicaţi: populaţia – gazdă,
intermediarii şi turiştii, responsabilitatea respectivă bazându-se, în primul rând, pe respectul obiceiurilor şi
valorilor locuitorilor şi pe mediul acestora, precum şi pe o anumită redistribuire, echitabilă, a veniturilor obţinute
din această activitate.
Aşadar, turismul echitabil pune accent pe aspectul remuneraţiei corecte pentru diversele entităţi care
intervin pe filiera producţiei şi comercializării produselor turistice, în mod deosebit, a populaţiilor locale. Turistul
(se presupune că) va accepta să plătească mai scump prestaţia respectivă, ştiind că, diferenţa de preţ (tarif) va
permite o mai bună remuneraţie pentru prestatorii serviciilor turistice de bază. Ca şi în cazul bunurilor de consum,
şi serviciile turismului durabil tind să se bazeze pe o marcă, prin care să fie certificată calitatea acestora.
Turismul solidar stabileşte, mai precis, o relaţie de dialog, de concertare, de solidaritate şi de ajutor
reciproc între turişti (originari, în general, din ţările cu economie dezvoltată), pe de o parte şi gazdele lor, din
ţările în curs de dezvoltare, pe de altă parte. În cazul turismului solidar, organizaţiile neguvernamentale din ţările
dezvoltate se implică în relaţii de parteneriat cu alte ONG-uri din ţările în curs de dezvoltare, care, la rândul lor,
se bazează pe relaţia cu comunităţile locale.
Principalele trăsături ale conceptului de turism solidar şi responsabil pot fi considerate a fi2 următoarele:
- acest tip de turism se realizează în profitul relaţiilor locale şi cu întreaga participare a acestora;
- sunt sprijinite societăţile de turism locale, care sunt ajutate să se organizeze, cărora le sunt furnizate
mijloacele umane şi financiare necesare, accentul fiind pus pe capitalul uman;
- facilitează sinergiile între actorii locali ai dezvoltării: sectorul privat, organizaţiile de afaceri,
administraţiile locale, serviciile descentralizate ale statului, ONG-urile;
- minimizează impactul ecologic şi cultural asupra mediului înconjurător;
- joacă un rol important, de educaţie privind dezvoltarea, pentru populaţiile ţărilor dezvoltate;
- se înscrie în demersul dezvoltării locale durabile.
Acest tip de turism rămâne, încă, prea puţin cunoscut marelui public şi suferă de lipsă de control, de calitate
şi de parteneriat.
Demersurile turismului „echitabil şi social” se sprijină, astfel, pe două elemente strategice:
1) Populaţiile ţărilor din Sud implicate constituie veriga slabă a filierei turistice, în faţa altor actori, care
caută să-şi maximizeze profitul, în timp ce concurenţa îşi diminuează, dramatic, beneficiile.

1
Laurent, Alain, „Le tourisme solidaire et responsable, facteur de développement durable”, în Tourisme solidaire et développement
durable, Les Éditions du Gret, Paris, 2004, p.25
2
Collombon, Jean-Marie, op. cit., p. 17
159
 2) O parte crescândă a turiştilor provenind din ţările din Nord, dar şi multe ONG-uri, precum şi anumite
întreprinderi „cetăţeneşti” sunt pregătite să sprijine acest proces de consolidare a societăţilor locale şi să
maximizeze rezultatele economice în beneficiul direct al acestor populaţii, favorizând „descoperirea
celuilalt”, în respectul identităţii şi al valorilor sale.
Turismul responsabil dovedeşte că, deşi se desfăşoară pe baze comerciale, de piaţă, este posibilă o
alternativă la consumul produselor turistice de masă. Fiind un câmp de experimentare pentru turismul viitorului,
turismul responsabil pune în valoare specificitatea locurilor, a patrimoniului şi culturilor locale şi testează
practicile transfrontaliere (bunele practici), cum ar fi repartiţia beneficiilor în rândul populaţiilor din zonele de
primire turistică.
Turismul responsabil acoperă forme ale turismului alternativ sau avansat, integrat şi difuz, respectiv, în
principal: ecoturismul, turismul solidar, turismul comunitar şi turismul „în favoarea săracilor”.
Turismul integrat şi difuz este considerat a fi un turism local, desfăşurat în mediul rural, un turism intern,
dorit şi derulat de locuitorii ţării respective, un turism de întâlnire şi de interrelaţionare. Caracterul difuz
corespunde unei relaţii ce se stabileşte între diferiţi actori locali pentru a furniza un serviciu1.
Un punct comun al acestor forme de turism îl reprezintă contribuţia lor la dezvoltarea populaţiilor din
zonele de primire. Celelalte se referă la strategie, la modurile de operare, la eficacitate, nişe de piaţă, mijloace
umane şi financiare variabile afectate acţiunilor de dezvoltare2.
Turismul convenţional (clasic) face obiectul unor numeroase critici. De exemplu, ţările în curs de
dezvoltare nu pot „stăpâni” fluxurile turistice, controlate, in general, de grupurile internaţionale din ţările
industrializate, iar soldurile conturilor balanţei de plăţi externe sunt, adesea, negative, în aceste ţări în curs de
dezvoltare, deoarece intrările de valută forte sunt grevate de nevoia crescândă de produse din import.
Din punct de vedere social, locurile de muncă din turism sunt plătite, adeseori, cu salarii mici, şi sunt, în
majoritate, sezoniere şi cu puţine posibilităţi de a obţine calificări reale. Se spune chiar că turismul „fragilizează
ţesutul social”3, zdruncină bazele culturale şi adânceşte disparităţile sociale, introducând modele de consum
nedurabile. De asemenea, prin efectuarea transporturilor, se emit gazele cu efect de seră, contribuind, astfel, la
sporirea dezechilibrului planetar, iar prin impacturile asupra pământului, are loc o poluare, o supra-exploatare, o
degradare şi o artificializare a peisajelor.
Din perspectiva constrângerilor locale şi internaţionale, a dependenţei sale faţă de opinia publică, de modă,
de tipurile de consum etc., oferta actuală de turism responsabil prezintă o serie de puncte slabe. Astfel, unul dintre
pericolele ce pândesc turismul responsabil îl reprezintă saturaţia siturilor, locurilor, comunităţilor şi persoanelor
responsabile cu primirea turiştilor, prin efect mecanic al unei creşteri deosebite a frecventării. Un alt pericol constă
în tentaţia de a crea nişe, închideri, protecţii, segmente foarte înguste de clientelă, precum şi aceea de a practica
un elitism al destinaţiilor, al produselor, teritoriilor sau clienţilor.
Unele asociaţii de turism şi anumiţi tur-operatori de pe piaţa turistică s-au angajat, în mod public, să-şi
schimbe practicile şi să susţină proiectele locale din zonele de destinaţie turistică, în scopul de a-i ajuta pe
locuitorii din aceste zone să se dezvolte. O asemenea atitudine este considerată a fi „normală”, atunci când vine
din partea sectorului asociativ, dar este mai surprinzătoare atunci când vine din partea operatorilor de pe piaţa
turistică.
Pentru a ieşi din această „ambiguitate” a ofertei (solidară sau responsabilă) este necesar să se apeleze la
client, pentru că această ofertă de călătorii sau de sejururi corespunde unei cereri reale, deşi încă redusă ca volum,
atât în Europa, cât şi în America de Nord şi aduce beneficii celor care organizează asemenea acţiuni 4.
Aşa cum turismul rural a început ca sursă de dezvoltare locală şi a devenit, în mod indirect, o ofertă care
şi-a găsit o clientelă tot mai numeroasă, de la un an la altul, şi turismul solidar şi responsabil va putea să-i
„îmbogăţească” pe promotorii şi organizatorii săi.

1
Dubois, Annie, Economie du tourisme (corrigé), Casteilla, Paris, 2005, p. 41
2
Laurent, Alain, op. cit., p.26
3
Idem, pp. 22-23
4
Zysbërg, Claudine, Le tourisme responsable, c’est du tourisme !, Espaces, Paris, nr. 220/noiembrie 2004
160
 5.4.8. Anul internațional al turismului sustenabil-2017

Adunarea Generală a Națiunilor Unite a desemnat anul 2017 ca an internațional al turismului sustenabil
pentru dezvoltare.1
Această inițiativă reprezintă o oportunitate unică de a crește gradul de conștientizare a contribuției
turismului sustenabil la dezvoltare în rândul factorilor de decizie din sectorul public și privat și al publicului
larg, mobilizând, în același timp, toate părțile interesate să lucreze împreună, pentru a face turismul un
catalizator pentru o schimbare pozitivă.
În contextul Agendei 2030 privind dezvoltarea durabilă și a obiectivelor de dezvoltare durabilă, anul
internațional își propune să sprijine realizarea unei schimbări a politicilor, a practicilor de afaceri și a
comportamentului consumatorilor către un sector mai sustenabil al turismului, ce poate contribui la strategiile
de dezvoltare sustenabilă.
Anul intenrțional al turismului sustenabil va promova rolul turismului în următoarele cinci domenii cheie:
(1) Cresterea economică durabilă si incluzivă
(2) Incluziunea socială, ocuparea forței de muncă și reducerea sărăciei
(3) Eficiența resurselor, protecția mediului și schimbările climatice
(4) Valorile culturale, diversitatea și patrimoniul
(5) Înțelegerea reciprocă, pacea și securitatea
Organizația Mondială a Turismului, Agenția specializată pentru Turism a ONU, a fost mandatată să
faciliteze organizarea și implementarea noului An Internațional, în colaborare cu guvernele, organizațiile
relevante ale sistemului ONU, cu organizațiile internaționale și regionale și alte părți interesate.

5.4.9.Managementul turismului durabil

Turismul reprezintă o activitate ce poate contribui la atingerea unui nivel înalt de dezvoltare economică şi
socială, aşa cum arată exemplul unor ţări din Sudul Europei. Totuşi, pentru a atinge acest scop, dezvoltarea
turistică trebuie să se facă pe baza unei planificări corecte şi să fie bine condusă, altfel efectele benefice pot să se
transforme în consecinţe nefaste pentru om şi pentru mediul natural. O dezvoltare anarhică şi speculativă a
turismului poate aduce prejudicii importante acţiunilor de protecţie şi bunei utilizări a resurselor patrimoniului
natural şi cultural.
În aceste condiţii, turismul durabil poate fi considerat, în prezent, ca fiind una dintre mizele majore ale
politicii turistice. De fapt, alături de aspectele economice benefice, dezvoltarea turistică provoacă, foarte frecvent,
consecinţe nefavorabile, în primul rând riscul unei puternice degradări a mediului natural, a mediului de viaţă şi
a patrimoniului cultural şi social în ţările receptoare de turişti. Acest risc este strâns legat de fenomenul
supraexploatării şi de cel al marilor densităţi ale concentrării fluxurilor turistice spre anumite destinaţii.
Concentrarea geografică a fluxului turismului internaţional riscă să afecteze dezvoltarea sectorului turistic
într-o asemenea măsură, încât pot fi puse sub semnul întrebării chiar bazele sectorului turistic. Este deja cunoscut
cazul anumitor zone cu o foarte mare concentrare turistică, care trebuie să facă faţă unor probleme de restructurare,
precum habitatele de calitate necorespunzătoare, dificultăţile de circulaţie, un mediu devastat (în special plaje şi
zone litorale), poluări sonore şi o poluare generală a mediului natural.
Ţările în curs de dezvoltare, chiar dacă nu primesc decât un număr mic de turişti străini, nu sunt scutite de
aceste neplăceri şi de riscul de a cunoaşte o respingere, din partea turiştilor, chiar înainte ca turismul să devină
unul dintre factorii de dezvoltare economică în aceste ţări.

1
www.tourism4development2017.org/about/
161
 Din aceste motive, managementul turismului durabil constituie o componentă esenţială a reuşitei, în
integrarea sectorului turistic în obiectivele dezvoltării. O creştere neadecvată a turismului poate constitui cauza
afectării grave a mediului şi a echilibrului mediului social. În asemenea situaţii, turismul poate determina
degradarea patrimoniului natural şi cultural şi poate duce la modificarea tradiţiilor şi a modului de viaţă al
populaţiei locale, putând merge până la situaţii în care turismul să nu mai fie acceptat ca activitate într-o anumită
zonă, datorită concurenţei dintre populaţia locală şi turişti pentru accesul la infrastructură şi la echipamentele
publice.
Un management concertat al turismului durabil va avea un rol esenţial în reuşita dezvoltării durabile a
turismului. De fapt, sectorul turistic prezintă un anumit număr de caracteristici economice, care îl distinge de
celelalte sectoare de activitate.
Pentru cea mare parte a ţărilor în curs de dezvoltare, se poate constata că resursele disponibile pentru
dezvoltarea turistică sunt, adeseori, insuficiente şi nu pot fi mobilizate peste tot, în acelaşi timp. Aceasta
presupune, deci, să se facă opţiuni, îndeosebi în privinţa amenajărilor turistice şi a infrastructurii generale şi
specifice, şi mai ales în cea a accesului rutier, a accesului la reţeaua de apă potabilă şi de electricitate şi în domeniul
telecomunicaţiilor. Opţiunile respective nu pot fi decise, însă, decât în cadrul unei planificări corespunzătoare a
dezvoltării turistice.
În această privinţă se pune, de fapt, problema principală, a adaptării managementului turistic la obiectivele
dezvoltării durabile. Planificarea tradiţională nu pare să mai poată răspunde obiectivelor dezvoltării turistice, atât
timp cât aceasta constă, frecvent, în alegerea uneia sau a unor zone concertate de amenajare turistică ce vor ajunge,
în caz de reuşită, la o concentrare foarte puternică a turiştilor în acele zone, adică tocmai la o situaţie contrară
obiectivelor dezvoltării durabile a turismului. Managementul dezvoltării turistice ar trebui să poată juca, în aceste
condiţii, un rol nou, de dezvoltare turistică durabilă, fără a se ajunge la o prea mare concentrare a fluxurilor
turistice şi la accentuarea neplăcerilor datorate acestei concentrări, situaţie ce poate provoca, în final, o respingere
a turismului de către populaţiile locale.
Acesta este scopul actualei provocări – revizuirea obiectivelor şi, în special, a practicilor gestionării
resurselor turistice, care ar trebui să poată permite rezolvarea problemelor specifice de finanţare a sectorului
turistic, ţinând seama de concurenţa tot mai importantă între destinaţii, pe piaţa internaţională a turismului.

5.5. Turismul şi mediul înconjurător

Mediul influenţează activitatea turistică, furnizându-i, în primul rând, suportul fizic şi pretextul, prin
componentele patrimoniului natural. Pe de altă parte, mediul suportă un anumit impact şi efecte nefaste din partea
turismului (degradarea mediului, uneori chiar distrugerea acestuia), dar şi unele efecte pozitive, prin protecţia şi
valorizarea lui, într-o manieră durabilă.
Preocuparea pentru relaţia dintre umanitate şi mediu a devenit o prioritate în agenda internaţională de la
sfârşitul anilor ’60 ai secolului trecut, când a început să fie acordată o atenţie deosebită nu numai modului în care
se realizează exploatarea şi degradarea ecosistemului global, ci şi a sistemelor socio-culturale, politice şi
economice, aflate la baza utilizării excesive sau inadecvate a resurselor1.
Intensificarea luptei împotriva poluării a condus şi la apariţia tot mai multor atitudini critice în privinţa
consecinţelor dezvoltării turismului asupra mediului.
Dacă în perioada anilor ’60 dezvoltarea turismului era privită ca având puţine efecte dăunătoare asupra
mediului natural, iar opoziţia faţă de extinderea turismului internaţional era slabă, sporadică, odată cu creşterea
rapidă a acestui fenomen, în anii ’70, costurile sociale şi de mediu implicate în dezvoltarea turismului au fost, tot
mai mult, recunoscute.
La începutul anilor ’80, un raport2 al OECD, bazat pe un studiu întreprins într-o perioadă de 3 ani, a ajuns
la concluzia că extinderea necontrolată a turismului va aduce prejudicii importante mediului global. Drept urmare,
în anii ’80 au avut loc primele încercări de gestionare eficientă a relaţiei dintre turism şi mediu. Iniţial, s-a

1
Sharpley, Richard, op.cit., pp. 259-260
2
*** OECD, The Impact of Tourism on the Environment, Paris, 1981
162
considerat că o planificare şi un management adecvate ar contribui nu numai la dezvoltarea turismului, în armonie
cu mediul, ci şi la apariţia unui proces „simbiotic” de sprijinire reciprocă1.
Alternativele la turismul de masă, asemănat cu „o fantomă ce ne bântuie planeta” 2 şi dezvoltarea
turismului „bazat pe comunitate”3 au apărut ca abordări ulterioare dominante ale gestionării turismului, deşi nu
au luat în considerare factorii exogeni, ce influenţează atât producţia, cât şi consumul turistic.
Astfel, acceptarea faptului că impactul turismului asupra mediului este inevitabil a condus către o abordare
mai realistă a managementului, axată pe dezvoltarea turismului în limitele capacităţii mediului de a susţine o
astfel de dezvoltare şi, în acelaşi timp, de optimizare a beneficiilor turiştilor, industriei turistice, mediului şi
comunităţilor locale.
La începutul anilor ’90, „dezvoltarea durabilă a turismului” a apărut ca o nouă abordare în gestionarea
activităţilor de turism. De atunci, dezvoltarea durabilă a turismului a fost recunoscută ca „o nouă paradigmă a
industriei turistice”4.
La nivel internaţional, naţional, regional, local şi al sectoarelor industriale, au fost realizate o mulţime de
documente, ghiduri de planificare, exemple de „bună practică”, studii de caz, coduri de conduită pentru turişti şi
alte publicaţii, toate având ca temă aspecte ale dezvoltării durabile a turismului.
De altfel, pe parcursul anilor ’90, dezvoltarea durabilă a devenit unul dintre cele mai populare subiecte ale
cercetării academice, generând nenumărate articole, cărţi, conferinţe etc.
În ciuda atenţiei acordate şi a sprijinului de care a beneficiat, dezvoltarea turistică durabilă rămâne un
subiect de dezbatere intensă, neexistând un consens asupra definiţiei şi a aplicabilităţii sale practice.
Indiferent de opiniile diferiţilor cercetători şi analişti, dezvoltarea durabilă a turismului reprezintă
abordarea dominantă în privinţa gestionării relaţiei dintre turism şi mediu, bazându-se pe un ansamblu de principii
ce au fost adoptate aproape unanim, în scopul de a minimiza impactul negativ al turismului asupra mediului.
Totuşi, se poate aprecia că această abordare se bazează pe un număr exagerat de normative, abordând atât
aspectul dezvoltării, cât şi pe cel al luptei împotriva poluării, dintr-o perspectivă occidentală, respectivele critici
fiind îndreptate şi către conceptul mai larg, de dezvoltare durabilă 5. Astfel, există o serie de întrebări
fundamentale, la care, încă, nu s-au găsit răspunsuri satisfăcătoare, referitoare la managementul mediului în
activitatea de turism, printre care6 :
- Cărui mediu îi aparţine mediul activităţii de turism?
- Care este nivelul acceptabil de deteriorare a mediului?
- Care este unitatea de măsură şi cine este cel autorizat să decidă gradul „acceptabil” de deteriorare a
mediului?
- Ar trebui ca libertatea individuală de exploatare a mediului (în scop turistic) să fie subordonată
interesului colectiv?
Câteva posibile răspunsuri la aceste întrebări vor fi prezentate în continuare.

5.5.1. Mediul activităţii de turism

Mai mult decât orice domeniu de activitate, turismul este dependent de mediul înconjurător, mediul
reprezentând un element esenţial al produsului turistic, deoarece turiştii caută peisaje şi locuri atractive, distincte,
diferite, unde să-şi desfăşoare activităţile de petrecere a timpului, pe perioada vacanţelor şi concediilor. Cu cât
resursele naturale sunt mai variate şi mai complexe şi se reuşeşte să fie menţinute, pe cât posibil, nealterate, cu

1
Budowski, G., „Tourism and environment conservation conflict, coexistence or symbiosis”, în: Environmental Conservation, nr. 3(1),
1976, pp. 27-31
2
Croall, J., Preserve or Destroy: Tourism and The Environment, Calouste Gulbenkian Foundation, Londra, 1995
3
Murphy, P., Tourism: A Community Approach, Routlege, Londra, 1985
4
Godfrey, K., „Towards sustainability? Tourism in The Republic of Cyprus”, în: Practising Responsible Tourism: International Case
Studies in Tourism Planning, Policy and Development (editori: Harrison, L. şi Husbands, W.), John Wiley & Sons, Chickester, 1996,
pp. 58-79
5
Raid, D., Sustainable Development: An Introductory Guide, Earthscan, Londra, 1995
6
Sharpley, Richard, op.cit., p. 261
163
proprietăţi cât mai apropiate de cele primare, cu atât ele devin mai interesante pentru turism, iar activităţile pe
care le generează sunt mai valoroase şi mai atractive, răspunzând unor motivaţii turistice foarte variate1.
Adeseori, mediul este apreciat doar prin prisma atributelor fizice ale destinaţiei. Dar atracţia pe care o
exercită o destinaţie nu rezidă doar în aceste atribute fizice (naturale sau construite), turiştii căutând să înveţe
despre societăţi şi culturi noi şi să aibă experienţe despre acestea.
Astfel, mediul turismului poate fi considerat ca având dimensiuni sociale, culturale, economice şi politice,
pe lângă cele fizice2. În acest sens, mediul activităţii de turism poate fi definit ca: „O gamă largă de factori, ce
reprezintă (o lipsă de) economii externe ale unei staţiuni turistice: factorii naturali, antropologici, economici,
sociali, culturali, istorici, arhitecturali şi factori aparţinând infrastructurii, aceştia reprezentând habitatul pe care
se grefează activităţile turistice şi care este, astfel, exploatat şi schimbat de practicarea activităţii de turism”3.
Dacă această definiţie ia în considerare parametrii mediului turistic, din punct de vedere al
managementului este important, de asemenea, să fie analizate şi percepţiile variabile ale acestuia. Altfel spus,
deşi factorii incluşi în această definiţie sunt descriptivi şi tangibili, modul în care ei sunt percepuţi sau valorizaţi,
de către grupuri diferite, poate varia, în mod semnificativ.
În mod special, trebuie făcută distincţia între modul în care comunitatea locală şi turiştii percep sau
valorizează mediul destinaţiei. Astfel, în timp ce turiştii pot avea o apreciere deosebit de favorabilă pentru un
mediu primitiv (nealterat de civilizaţie), subdezvoltat, localnicii îl pot vedea ca pe o sursă legitimă de exploatare
în scop economic. De exemplu, în Cipru, cea mai mare parte a litoralului s-a dezvoltat în scop turistic, acest proces
fiind stimulat atât de spiritul antreprenorial al localnicilor, cât şi de importanţa socio-culturală asociată drepturilor
de proprietate şi dezvoltarea acestora pe insulă4.
Toate acestea ne demonstrează dilema fundamentală a dezvoltării turismului: în timp ce turismul este, în
principal, un vehicul al dezvoltării socio-economice şi al modernizării, pentru comunităţile locale, atracţia
turistică exercitată de destinaţii constă, adesea, în lipsa lor de dezvoltare, în caracterul lor tradiţional „autentic”,
în „altceva”-ul lor5.
Astfel, destinaţiilor li se cere, adesea, să rămână tradiţionale sau subdezvoltate, pentru a continua să atragă
turişti. Pe de altă parte, comunităţile locale pot aprecia anumite elemente ale mediului lor, astfel încât să caute să
le protejeze, în ciuda atracţiei pe care acestea o exercită asupra turiştilor.
Această distincţie nu se realizează doar între percepţiile asupra mediului ale localnicilor şi ale turiştilor.
La rândul lor, turiştii nu reprezintă un grup omogen de consumatori şi este foarte posibil ca aceştia să
interacţioneze cu mediul destinaţiei într-o multitudine de modalităţi, în funcţie de atitudinile, motivaţiile şi
aşteptările lor6.
Cu alte cuvinte, „atitudinea turiştilor faţă de mediu se va reflecta în comportamentul lor”, care, la rândul
său, va determina dimensiunea impactului asupra mediului. Astfel, la o extremă, turiştii de pot dovedi total
nepăsători faţă de mediu, iar la cealaltă extremă, aceştia pot resimţi o legătură puternică faţă de mediul destinaţiei
şi vor încerca să se integreze în el. Cu alte cuvinte, experienţa turiştilor în relaţia cu mediul poate fi definită printr-
un şir de percepţii şi comportamente.
În mod implicit, fiecare mediu turistic poate fi conceput şi „consumat” în diverse moduri, de către diferiţi
turişti. În acelaşi timp, aceste percepţii se pot afla în conflict cu cele ale comunităţii locale, a cărei bunăstare,
prosperitate şi dezvoltare socio-economică poate depinde de modul în care este gestionat mediul „lor”. În
concluzie, orice sistem de management al mediului în turism trebuie nu numai să ia în considerare nevoile
turiştilor potenţiali, ci să acorde prioritate percepţiilor, cunoştinţelor şi nevoilor de dezvoltare ale comunităţii
locale7.

1
Bran, Florina (coordonator), op. cit., p. 209
2
Holden, A., Environment and Tourism, Routledge, Londra, 2000
3
***Comisia Europeană, Taking Account of Environment in Tourism Development, DG XXIII, Tourism Unit, Luxembourg, 1993
4
Sharpley, R., „Sustainability and the political-economy of tourism in Cyprus”, în: Tourism, nr. 49(3), 2001, pp. 241-254
5
Ury, J., The Tourist Gaze: Leisure and Travel in Contemporany Societies, Sage, Londra, 1990
6
Holden, A., op.cit., p. 48
7
Sharpley, Richard, op. cit. (2005), p. 263
164
 Evidenta politizare a mişcării pentru protecţia mediului se reflectă, în mod considerabil, asupra politicilor
turismului durabil, care se bazează atât pe echidistanţa socială, cât şi pe preocupările pentru protecţia mediului.
Dezvoltarea durabilă a turismului este propusă ca soluţie la ceea ce sunt considerate a fi conflictele
universale privind mediul. Mediile destinaţiilor nu au de suferit, desigur, de pe urma tuturor tipurilor de impact,
dar natura şi implicaţiile unor asemenea impacturi sunt considerate ca fiind substanţiale. De fapt, conflictele dintre
turism şi mediu sunt specifice, pentru fiecare destinaţie în parte.

5.5.2. Protecţia şi conservarea resurselor turistice

O serie de fenomene majore afectează, în prezent, întreaga planetă1: efectul de seră, reducerea stratului de
ozon, poluarea mărilor şi oceanelor, a fluviilor şi râurilor, reducerea biodiversităţii floristice şi faunistice. De-a
lungul timpului, au apărut şi s-au accentuat numeroase dezechilibre, datorate activităţilor economice desfăşurate
în industrie, agricultură, transporturi şi în diferite alte servicii. S-au conturat, astfel, mai multe forme de poluare,
care contribuie, împreună, la fenomene de deteriorare sau chiar distrugere a mediului ambiant.
Turismul se află, mai mult decât alte domenii de activitate, într-o strânsă şi directă dependenţă de mediul
înconjurător, care reprezintă, de fapt, principala materie primă pentru turism, iar calitatea mediului poate să
favorizeze sau, dimpotrivă, să defavorizeze desfăşurarea activităţilor turistice într-un areal dat.

5.5.2.1. Impactul dintre turism şi mediu

Turismul se bazează, în primul rând, pe valorificarea resurselor turistice, iar nivelul şi intensitatea acestei
valorificări produc, în timp şi spaţiu, o serie de efecte negative asupra mediului. Aceste efecte sunt exprimate prin
noţiunea de impact2. Resursele turistice nu trebuie să fie exploatate oricum, fără riscul de a fi degradate sau
distruse. Cu atât mai mult, în situaţiile în care resursele respective fac parte din patrimoniul naţional sau mondial,
sunt necesare măsuri speciale de protecţie şi conservare a acestora.
Indiferent de tipul zonei de primire turistică (litorală, montană urbană etc.), poluarea aerului în staţiunile
şi localităţile cu circulaţie rutieră intensă, însoţită de poluarea fonică, datorată aceloraşi cauze, începe să devină,
din ce în ce mai mult, un factor tot mai important de respingere din partea turiştilor. La acestea se mai adaugă
poluarea cu deşeuri menajere, atât în locurile de destinaţie, cât şi traseele de acces către şi dinspre acestea.De
asemenea, una dintre cele mai vechi şi mai importante practici turistice – contemplarea peisajului – este
ameninţată, în zilele noastre, şi de multiplicarea echipamentelor turistice, îndeosebi în zonele montane şi litorale 3
Derularea activităţilor turistice presupune realizarea unui studiu de impact, în cadrul căruia să fie analizate
o serie de aspecte4, precum:
 Descrierea activităţii propuse (a proiectului), respectiv a obiectivelor, a fazelor de realizare şi a
gradului de exploatare a resurselor turistice;
 Prezentarea situaţiei prezente a stării mediului, precum şi a tendinţelor de evoluţie a componentelor
sale, în vederea aprecierii nivelului de exploatare turistică;
 Analiza aspectelor de impact, cu investigarea detaliată a tipurilor de impact şi a formelor sale de
manifestare pe termen scurt şi mediu;
 Descrierea alternativelor posibile faţă de proiectul sau activitatea propusă, pentru evitarea producerii
impacturilor de mediu sau pentru minimizarea acestora;
 Realizarea de propuneri concrete de ameliorare pentru problemele de impact ce pot să apară, în special
a celor cu efecte distructive asupra mediului înconjurător;
 Elaborarea unui plan de monitorizare a derulării activităţii turistice şi a impacturilor produse, în
vederea introducerii de îmbunătăţiri, care să atenueze efectele negative asupra mediului ambiant.

1
Cândea, Melinda, Erdeli, G., Simon, Tamara, Peptenatu, D., Potenţialul turistic al României şi amenajarea turistică a spaţiului, Editura
Universitară, Bucureşti, 2003, p. 317
2
Idem, p. 318
3
Ţigu, Gabriela, Turism montan, Editura Uranus, Bucureşti, 2001, p. 78
4
Cândea, Melinda şi colaboratorii, op. cit. (2003), pp. 318-320
165
 Evident că aceste studii de impact pot să difere, de la o zonă turistică, la alta, datorită particularităţilor
fiecăreia.

5.5.2.2. Principalii factori de degradare a mediului înconjurător şi

a potenţialului turistic

În procesul de elaborare a unei strategii dinamice şi eficiente de dezvoltare a turismului într-o ţară, regiune
sau zonă, în funcţie de potenţialul turistic al acesteia, este necesară delimitarea şi, pe cât posibil, diminuarea
factorilor de poluare (dacă este posibil, chiar eliminarea unora dintre aceştia), care pot să conducă la stoparea
dezvoltării ori chiar la declinul respectivei destinaţii turistice.
Mediul ambiant al turismului, privit într-o viziune ecologică1, în cadrul căreia turismul este asimilat cu un
organism viu, aflat în interacţiune cu mediul său de viaţă, depăşeşte sfera mediului înconjurător (categorie cu care
operează ecologia), componentele sale fiind abiotice, biotice, psihologice, sociale, morale, culturale etc. Între
aceste componente ale mediului ambiant se stabilesc legături strânse, de interdependenţă, iar îmbinarea lor
organică exprimând aspectul material static al mediului.
Pentru a delimita, însă, factorii cu acţiune poluantă în turism este necesară evidenţierea laturii funcţionale,
aflată în mişcare, a acestui mediu, datorată tocmai modului de acţiune şi interacţiune asupra turismului, a unui
număr mare de factori, constituind macrosistemul ambiant al turismului.
Întrucât potenţialul turistic reprezintă o parte integrantă a mediului înconjurător, existenţa şi dezvoltarea
lui depinde, în mod obiectiv, de calitatea acestuia, putând fi considerat ca un indice de calitate pentru mediul său
ori un „barometru” al calităţii acestuia. Cu alte cuvinte, turismul se practică intens în locurile unde sunt întrunite
condiţii corespunzătoare de mediu şi se diminuează ori chiar dispare în zonele în care, din diverse motive, una
sau mai multe componente ale mediului înconjurător (peisajul, aerul, apa etc.) se degradează.
Mediul înconjurător este supus la două tipuri principale de presiuni, în procesul de dezvoltare a societăţii:
- o presiune datorată exploziei demografice şi expansiunii centrelor urbane, dezvoltării industriei,
agriculturii şi a serviciilor, amplificării circulaţiei şi a sistemelor de transport şi comunicaţii, toate
acestea conducând la exploatarea intensivă şi extensivă a resurselor naturale;
- o presiune mult mai puţin agresivă, cu caracter predominant sezonier, ce decurge din utilizarea
mediului înconjurător pentru activităţi de turism şi agrement.
Aşadar, degradarea mediului înconjurător şi a resurselor turistice este generată de două mari categorii de
factori:
a) factori ce se datorează dezvoltării economice: aceştia afectează atât mediul, cât şi cadrul general de
desfăşurare a activităţilor turistice: aerul, apa, solul, vegetaţia, fauna, peisajele, monumentele naturale
şi arhitectonice etc.;
b) factori ce provin din utilizarea mediului ambiant pentru turism şi agrement: se referă la participarea
turistului, în calitate de consumator de spaţiu şi de resurse turistice, la degradarea şi poluarea mediului
înconjurător şi a potenţialului turistic, fie prin presiunea directă a turiştilor asupra peisajului, florei,
faunei şi a altor obiective turistice, fie prin concepţia greşită de valorificare a unei zone, puncte sau
obiective turistice (sau ceea ce se mai numeşte „poluarea endogenă”).

Dintre principalele tipuri de poluare determinate de aceşti factori se pot menţiona2:

 Poluarea fizică – Efectele poluante ale supraaglomerării, datorate sezonalităţii activităţii turistice, se
pot datora atât consumatorilor de turism (turiştii), cât şi prestatorilor de servicii turistice.
Din categoria efectelor datorate consumatorilor, cele mai importante sunt: degradarea peisajului, prin
agresarea naturii, a dotărilor şi monumentelor de artă şi apariţia fenomenului inflaţionist al preţurilor, datorită
cererii turistice excesive, în anumite perioade ale anului. Pe de altă parte, oferirea de servicii de slabă calitate,
datorită suprasolicitării fizice şi psihice a personalului din turism reprezintă un element major de poluare, datorat
prestatorilor.

1
Idem (2003), p. 325
2
Idem (2003), pp. 329-330
166
 Amenajarea turistică necorespunzătoare a teritoriului reprezintă un factor de poluare fizică şi economică,
deopotrivă, putând fi considerată cea mai gravă formă de poluare a resurselor turistice de către turismul însuşi.
Neconcordanţa cantitativă şi calitativă dintre resursele turistice şi dotările aferente poate conduce la mari
disfuncţionalităţi în exploatare, cu repercusiuni importante asupra eficienţei economice şi a stării fizice a dotărilor
şi resurselor.
Neconcordanţa calitativă dintre resursele şi dotările turistice poate să ducă la două situaţii:
a) - Dotarea la un nivel inferior de confort a unor zone turistice ce dispun de resurse excepţionale, oferind,
astfel, produse turistice de calitate necorespunzătoare. Un exemplu edificator, în acest sens, îl constituie oferta
turismului de litoral din România, pentru turiştii străini, majoritatea staţiunilor de primire turistică fiind clasificate
la 2 stele şi o stea, în timp ce potenţialii turişti străini (dar şi mulţi români) solicită unităţi de minimum 3 stele.
b) - Situaţia unor dotări superioare pentru resurse turistice mai modeste. În asemenea situaţii se poate
interveni cu crearea de resurse atractive artificiale, un exemplu celebru, în acest sens, fiind Las Vegas-ul.
Atât excesul de amenajare, respectiv supradimensionarea cantitativă a dotărilor în raport cu resursele
existente, cât şi insuficienţa dotărilor în raport cu capacitatea de absorbţie a resurselor, poate conduce fie la
scăderea atractivităţii zonei, prin supradimensionarea fondului antropic, în detrimentul celui natural, prin
sufocarea fondului natural, fie la degradarea fizică a resurselor.
 Alte forme importante de poluare sunt: poluarea chimică, cea sonoră, cea estetică, cea morală şi cea psiho-
socială, nu mai puţin importantă pentru desfăşurarea activităţii de turism, dar care nu sunt prezentate în
detaliu, în acest capitol, din raţiuni de spaţiu.

5.5.3. Turismul şi conflictele de mediu

Mediul este perceput, în general, ca fiind baza fizică a resurselor şi mai puţin din punct de vedere socio-
cultural. De regulă, se pune accentul pe impacturile negative sau pe costurile de mediu ale dezvoltării turistice, în
zonele de destinaţie, iar analiza este structurată, în principal, în jurul anumitor categorii de impacturi, precum
poluarea, eroziunea solului, a plajelor şi falezelor sau în jurul elementelor constitutive ale mediului natural
(pământ, apă, aer, floră şi faună), precum şi asupra mediului antropic.
O asemenea abordare este logică şi obiectivă, dar are şi câteva puncte slabe1. Astfel, această perspectivă
implică existenţa unei relaţii cauzale între anumite forme de dezvoltare turistică şi consecinţele lor inevitabile
asupra mediului, aceste consecinţe fiind considerate ca fiind indezirabile sau negative şi deci, trebuind ca ele să
fie evitate sau, măcar, minimizate.
În plus, majoritatea cercetărilor asupra turismului fiind de tip reactiv, acestea nu oferă o bază pentru
măsurarea sau monitorizarea schimbării (în vederea contracarării anumitor percepţii ale comunităţilor locale,
privind nivelul acceptabil al presupuselor „daune”. Altfel spus, această abordare nu facilitează nici recunoaşterea
atitudinilor locale faţă de valorile sau schimbările de mediu şi nici abordarea flexibilă a problematicii gestionării
mediului.
De asemenea, mai trebuie avut în vedere şi faptul că, pe lângă elementele fizice, mediul are şi anumite
dimensiuni socio-culturale, politice şi economice, iar analiza impacturilor turismului nu trebuie să fie separată de
aceste dimensiuni.
Deşi, în mod indiscutabil, dezvoltarea turismului are consecinţe evidente asupra mediului destinaţiilor,
aceste consecinţe pot fi exacerbate sau pot să nu fie cauzate de turism, respectiv de turişti, ci de alte activităţi
economice sau umane.
Pe de altă parte, în timp ce toate societăţile, culturile şi economiile sunt dinamice, valorile de mediu,
încorporate în politicile şi în planificarea durabilă a turismului, rămân statice. De exemplu, dezvoltarea zonei
rurale britanice, în scop turistic, se ghidează după o anumită „estetică”, ce pare a fi cea rămasă din perioada pre-
industrială2. În mod asemănător, politicile de protejare a destinaţiilor turistice din ţările mai puţin dezvoltate caută,
în principal, să prevină „contaminarea”, prin modernizarea în stil „vestic”, a mediului fizic şi a celui socio-
cultural.

1
Sharpley, Richard, op. cit. (2005), p. 265
2
Harrison, C., Countryside Recreation in a Changing Society, TMS Partnership, Londra, 1991
167
 Având în vedere faptul că abordările privind mediul tind să fie , adesea, generice şi scoase din context,
este nevoie să fie dezvoltate mijloace mai eficiente de gestionare a relaţiei turism-mediu, iar, într-o primă fază,
trebuie stabilit cadrul general pentru studierea consecinţelor dezvoltării turismului asupra mediului, aşa cum este
ilustrat în figura nr. 5.2.

Urmând un model propus de OCDE, în anul 1981, putem observa că accentul nu cade asupra resurselor
de mediu, ci asupra activităţilor legate de turism, care exercită presiune asupra mediului. Consecinţele acestei
presiuni asupra mediului sunt numite „răspunsuri primare”, în timp ce „răspunsurile secundare” sunt
măsurile de management întreprinse pentru limitarea sau controlul presiunii exercitate asupra mediului.
Trebuie subliniat că factorii locali, precum nevoia de dezvoltare, stadiul de dezvoltare a turismului, structurile
economice, valorile de mediu ş.a.m.d., oferă un context dinamic, în cadrul căruia este localizat modelul stres-
răspuns, iar în cadrul unui proces continuu, se oferă răspunsuri la consecinţele dezvoltării turismului1.
În cadrul conceptului de dezvoltare durabilă a turismului, unul dintre principiile de bază este cel de
încurajare a implicării comunităţilor locale în planificarea, dezvoltarea şi controlul activităţilor turistice.
Schemele de management al mediului, în general, şi politicile de dezvoltare turistică, în special, nu oferă,
însă, o bază reală pentru operaţionalizarea input-ului din partea comunităţii, în cadrul procesului de management,
astfel că acestea nu reprezintă cele mai eficiente mijloace de realizare a unui management al mediului adecvat
destinaţiilor turistice.

Un turism de calitate se bazează, în prezent, pe îmbinarea respectului pentru mediu cu eficienţa

activităţilor turistice. În această privinţă, supraîncărcarea, momentană sau de durată, datorată afluxurilor de turişti
afectează profund calitatea ofertei turistice.
Se poate aprecia că, deteriorarea mediului natural, care se realizează, deja, prin activităţile umane
cotidiene, se dezvoltă la proporţii mult sporite, odată cu dezvoltarea, considerabilă, a turismului, în ultimele
decenii. Totodată, se poate remarca, pe de altă parte, o tendinţă, tot mai accentuată de diversificare a cererii
turistice, inclusiv creşterea sporită a cererii pentru acele forme de turism mai puţin convenţionale, în special pentru
turismul ecologic, ceea ce contribuie la o mai bună prezervare a spaţiului, respectiv a patrimoniului natural.

Fig. nr. 5.2. Model de studiu al relaţiei turism-mediu

Factori locali

Nevoi Dezvoltarea Structuri

Factori
de dezvoltare: turismului: economice:
Caracterul culturali:
- sociale - nivel -industrii
mediului local - valorile
- economice - oportunităţi -legături
de mediu
- de infrastructură - investiţii -oportunităţi

Activităţi turistice generatoare de stres:

1. Restructurarea permanentă a mediului
2. Generarea de reziduuri
3. Activităţile turiştilor
4. Efectul asupra dinamicii populaţiei

1
Sharpley, R., op. cit. (2005), p. 266
168
 Stresul:
1. Restructurarea mediilor locale
2. Materii poluante
3. Distrugerea speciilor
4. Densitatea populaţiei

Răspunsul primar (în privinţa mediului):

1. Schimbări ale calităţii vizuale a peisajului
2. Schimbări ale calităţii aerului, apei, sănătăţii umane
3. Schimbări ale habitatului
4. Aglomerarea. Cererea crescută de resurse.

Răspunsul secundar (uman):

1. Planificare, management, măsuri de control
2. Adaptarea comportamentului
3. Declinul potenţial al turismului

Sursa: Sharpley, Richard, „Turismul şi mediul”, în: The Management of Tourism, Sage Publications, Londra, 2005,
p. 266, adaptare după OECD (1981

5.5.4. Gestionarea relaţiei dintre turism şi mediu

În codul managementului de mediu în turism există cel puţin două tipuri de abordări principale1, respectiv,
gestionarea resurselor fizice şi managementul vizitatorilor.

1) Gestionarea resurselor fizice

Pornind chiar de la definiţia tradiţională a mediului, ca ansamblu al resurselor naturale sau fizice,
construite, se pune un accent tot mai mare pe metodele de protejare sau conservare a bazei resurselor fizice ale
turismului. Aceste resurse pot fi împărţite, la rândul lor, astfel:
 Stabilirea destinaţiei teritoriului
Cea mai frecvent utilizată strategie de protejare a zonelor importante din punct de vedere ecologic,
ştiinţific, istoric, peisagistic sau, în contextul actual, turistic, respectiv recreaţional este cea a desemnării
destinaţiei teritoriului, prin care zonele sunt identificate conform gradului de protecţie necesar fiecăreia dintre
acestea.
Astfel, forma cea mai cunoscută de declarare a zonelor protejate de pe glob (cca 57% din totalul
suprafeţelor protejate) este statutul de parc naţional, prin care se caută protejarea zonelor importante la nivel
naţional, în scop ecologic, educaţional şi recreativ2. Adesea, interesul local, cunoştinţele şi experienţa amenajării
teritoriale, sunt subordonate interesului naţional, de conservare/dezvoltare turistică. În majoritatea ţărilor în curs
de dezvoltare, desemnarea unor zone ca parcuri naţionale a dezavantajat, în mod semnificativ, comunităţile locale.

1
Idem (2005), pp. 267-270
2
Newsome, D., Moore, S. şi Dowling, R., Natural Area Tourism: Ecology Impacts and Management, Channel View Publications,
Clevedon, 2002, p. 191
169
  Strategii de planificare spaţială (teritorială)
Pentru încurajarea dezvoltării turismului în anumite zone, prin scoaterea de sub ameninţare a zonelor
sensibile sau deja degradate, sunt utilizate o diversitate de metode. Dintre acestea, mai cunoscută este cea de
zonare (împărţire pe zone), prin care se încearcă prescrierea unor niveluri diferite ale utilizării, de către public şi
conservarea, în diferite părţi sau zone ale unei arii mai largi, cum este cazul parcurilor naţionale. Această strategie
mai poate fi utilizată, de asemenea, pentru utilizări incompatibile ale turismului, atât din punct de vedere spaţial,
cât şi temporal.
 Tehnici de management al sitului
La nivel local, al locaţiei, sunt utilizate diferite tehnici de protejare a ariilor sensibile sau de facilitare a
regenerării sau restaurării siturilor afectate.
Printre aceste tehnici se numără, de exemplu, amplasarea corespunzătoare şi semnalizarea drumurilor de
acces, a cărărilor (potecilor), poziţionarea atentă a facilităţilor pentru vizitatori şi imensa diversitate a metodelor
de protejare, de la măsuri de „fortificare” a sitului, până la restricţionarea temporară a accesului, în scopul
protejării sau restaurării anumitor resurse, precum zonele litorale, potecile de munte ş.a.

2) Managementul vizitatorilor
Impacturile turismului sunt legate, prin definiţie, de comportamentul sau activităţile turiştilor înşişi. Mai
mult chiar, atitudinile şi percepţiile diferite ale turiştilor, faţă de mediu, pot influenţa gradul impactului asupra
destinaţiei turistice. Din acest motiv, managementul eficient al vizitatorilor este considerat a fi un element
integrant al managementului de mediu1.
Scopul managementului vizitatorilor este acela de a integra natura, dimensiunea, timpul şi distribuţia
activităţilor turistice în mediul în care acestea se desfăşoară, adică luarea măsurilor necesare pentru a nu depăşi
capacitatea de absorbţie turistică a mediului, precum şi încurajarea comportamentului adecvat din partea turistului
individual.
Există o gamă mai largă de tehnici specifice, utilizate în gestionarea comportamentului vizitatorilor,
pornind de la metode de reglementare mai puţin stricte, destinate limitării accesului acestora. În multe cazuri,
astfel de tehnici se dovedesc a fi eficiente. De exemplu, reducerea numărului de locuri de parcare s-a dovedit a fi
o metodă eficientă de limitare a numărului turiştilor în anumite zone naturale2.
Managementul vizitatorilor tinde să devină, însă, o „soluţie” reactivă la această problemă, mai degrabă
decât un element al procesului mai larg, proactiv, de management al mediului.

5.5.5. Sisteme de management al mediului în turism

Sistemele de management al mediului (SMM) au fost dezvoltate şi implementate, iniţial, ca mijloc de

identificare şi minimizare a riscurilor asupra mediului, rezultate în urma activităţilor şi operaţiunilor desfăşurate
de către o organizaţie. În principal, aceste sisteme caută să includă managementul de mediu în structura globală
de management a unei organizaţii3.
În anul 1996, Organizaţia Internaţională de Standardizare (ISO) a publicat standardele ISO 14000, ca
standard internaţional de ghidare şi măsurare a performanţelor de mediu. Prin acest standard se propune stabilirea
unei politici de mediu de către orice organizaţie, precum şi identificarea concordanţelor dintre activităţile prezente
şi trecute ale acesteia asupra mediului şi implementarea politicii organizaţiei, în mod continuu. Prin verificarea
continuă a acestor concordanţe şi luarea de măsuri coercitive, atunci când este necesar, se asigură un cadru util
de lucru, într-o abordare mai generală a sistemului.
Schema unui astfel de sistem de management al mediului în turism, pentru o destinaţie turistică, este
prezentată în figura 5.3.

1
Jim, C., “Visitor management in recreation areas”, în: Environmental Conservation, nr. 16(1), 1989,
pp. 19 – 34.
2
Sharpley, R., Tourism and Leisure in the Countryside (2nd edition), Elm Publications, Huntingdon, 1996
3
Idem (2005), p. 270
170
 Fig. nr. 5.3. Sistemul managementului de mediu în turism (la nivelul unei
destinaţii turistice)

Trecerea în revistă a Evaluarea nevoilor de

Crearea
atitudinilor locale şi a dezvoltare economică
politicii de
cunoştinţelor legate de şi socio-culturală a
mediu
mediu destinaţiilor

Revizuirea
Revizuirea şi realizarea Programul şi statutului
auditului de mediu operaţiunile de mediu mediului
destinaţiei

Sursa: Adaptare după Tribe, J., Font, X., Griffiths, N., Vickery, R. şi Yale, K.,
Environmental Management for Roural Tourism and Recreation, Cassell, Londra,
2000, p.81

În cadrul acestui model se regăsesc, implicit, două principii cheie, necesare pentru realizarea unei
abordări adecvate a managementului turistic, specific fiecărei destinaţii turistice în parte1, respectiv:

1. Guvernarea locală în domeniul mediului

Deşi, în ultimii ani, a sporit implicarea comunităţilor locale în planificarea şi managementul turistic, un
management al mediului eficient şi adecvat nu depinde doar de plasarea responsabilităţilor de la stat (ca autoritate
centrală), către comunităţile locale, în aşa-numitele politici-cadru, stabilite la nivel naţional şi regional.
Altfel spus, comunităţile locale nu trebuie privite ca fiind dezavantajate în privinţa managementului şi
conservării mediului, ci ca pe nişte adevăraţi „arhitecţi” ai propriei dezvoltări. În mod special, atitudinea culturală
a comunităţilor locale faţă de mediu, în privinţa relaţiei conservare-dezvoltare, a cunoştinţelor locale legate de
mediu şi a abilităţii sau dreptului localnicilor de a accepta piaţa liberă, ca factor ce contribuie la protecţia şi
managementul mediului, ar trebui să fie, toate, recunoscute şi utilizate în practică.

2. Dinamismul ecologic
Acest concept este legat de aspectul implicării guvernării locale în managementul mediului. În general,
este acceptat faptul că, mediile naturale sunt unice şi intrinsec dinamice, mai degrabă decât echilibrate sau aflate
într-un stadiu final, pentru care se poate calcula indicatorul „capacităţii de absorbţie”. În acelaşi timp,
recunoaşterea faptului că toate mediile „naturale” au fost influenţate mai mult sau mai puţin, de activitatea umană,
a determinat punerea în discuţie a viabilităţii sau a moralităţii politicii lor de management al mediului, care
urmăresc să stopeze influenţa factorului uman asupra mediilor specifice. Astfel, managementul mediului ar trebui
să respecte dinamismul ecologic (la care comunităţile locale reprezintă părţi componente), utilizând tehnici
precum cea a Limitelor Schimbărilor Acceptabile (LSA), o procedură de planificare menită să identifice resursele
şi condiţiile sociale şi de mediu într-o zonă de recreare dată şi să îndrume tehnicile de dezvoltare pentru
îndeplinirea şi protejarea acestor condiţii2.

1
Sharpley, R., op. cit. (2005), pp. 270 – 271.
2
Wight, Pamela, “Tools for sustainability, analysis in planning and managing tourism and recreation in the destination”, în: C. M. Hall
şi A. Lew (editori), Sustainable Tourism. A Geografical Perspective, Longman, Harlow, 1998, p. 82.
171
 5.5.6. Politici de protecţie ecologică în turism

Politicile de protecţie ecologică ar trebui să le aducă hotelierilor (şi nu numai lor) o serie de avantaje:
creşterea volumului afacerilor, reduceri însemnate ale costurilor de operare, precum şi profituri mai mari. Practic,
acestea se pot obţine, în principal, prin1:
- consumuri mai mici şi, în consecinţă, costuri mai reduse (deoarece multe măsuri de protecţia mediului
se referă la reducerea consumurilor de energie, apă, materiale consumabile etc., conducând, astfel, şi la reducerea
costurilor de operare);
- o mai bună imagine publică şi fidelizarea clienţilor (mulţi dintre oaspeţi fiind tot mai interesaţi de
protecţia mediului înconjurător şi apreciază preocupările hotelierilor pentru aplicarea unor măsuri de protecţie a
mediului, fără a afecta, însă, confortul clienţilor, astfel încât aceştia să facă o bună publicitate unităţii respective);
- atragerea şi păstrarea unui personal devotat, care va observa eforturile angajatorului pentru problematica
protecţiei mediului şi îşi va spori încrederea într-o asemenea companie, conducând, astfel, la o fluctuaţie mai
redusă a personalului.
Unele dintre aceste rezultate pot fi obţinute prin aplicarea unor măsuri simple, care să nu implice costuri
deosebite, în timp ce altele presupun investiţii importante, cu costuri relativ ridicate.
Hotelurile şi restaurantele, indiferent de locul lor de amplasare, de gradul de confort sau de natura
clienţilor, consumă cantităţi mari de resurse pentru satisfacerea cererii turiştilor şi pentru menţinerea anumitor
standarde de operare. Aceste resurse sunt foarte diverse: consumabile, energie, apă, materiale de construcţii,
echipamente şi instalaţii, mobilier, lenjerie, prosoape, veselă, detergenţi şi alte materiale pentru curăţenie,
alimente, băuturi etc.
Este necesară introducerea unor acţiuni ecologice, în cadrul unor programe de îmbunătăţire continuă a
activităţii fiecărei unităţi, cele mai importante domenii în privinţa protecţiei mediului înconjurător fiind cele
privind: energia, apa, deşeurile solide, emisiile de gaze, detergenţii etc.
Fiecare unitate de cazare sau de alimentaţie pentru turişti reprezintă un poluator pentru mediul
înconjurător, deoarece2:
- folosesc substanţe nocive (detergenţi, înălbitori etc.);
- generează deşeuri şi produc ape menajere şi emisii de gaze, care poluează;
- reprezintă o importantă sursă de poluare fonică.
Este adevărat că turiştii respectivi, dacă nu ar fi fost clienţi ai unităţilor respective şi ar fi rămas la
domiciliul lor permanent, ar fi produs, ei înşişi, aceste poluări, dar problema care se pune în aceste situaţii este
cea a concentrării, în staţiuni şi localităţi turistice, a unor cantităţi impresionante de deşeuri şi de factori poluanţi,
care pun în pericol mediul înconjurător, mai mult decât în alte locuri.
Guvernele unor state au adoptat, în mod individual, unele măsuri pentru a determina industria turismului
să adopte norme mai riguroase, în privinţa protecţiei ecologice, aşa cum este cazul Programului „Steagul Albastru
(Blue Flag), în Europa, prin care a fost determinată aplicarea unei legislaţii specifice privind calitatea apelor de
îmbăiere, a plajelor şi a porturilor de agrement nautic.
Un interes crescând se înregistrează din partea guvernelor europene pentru adoptarea unor măsuri de
sprijin în domeniul certificării întreprinderilor cu activitate de turism.
Un exemplu în privinţa acestor preocupări îl constituie prevederile Deciziei Comisiei Europene nr.
287/2003/CE privind stabilirea criteriilor pentru acordarea etichetei ecologice comunitare serviciilor de cazare
pentru turişti3.
Prevederile acestei Decizii au fost transpuse şi în legislaţia din România, prin Hotărârea Guvernului
României nr. 1855/2005 privind stabilirea criteriilor de acordare a etichetei ecologice pentru serviciile de cazare
pentru turişti4.

1
Nistoreanu, Puiu, Management în turism, Ed. ASE, Bucureşti, 2002, p. 261
2
Idem, p.264
3
Decizia Comisiei Europene nr. 287/2003/CE, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. 2/02/2003
4
HG nr. 1855/22.12.2005, publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 43 din 18 ianuarie 2006
172
 Eticheta ecologică reprezintă, conform prevederilor H.G. nr. 189/2002, un simbol grafic şi/sau un scurt
text descriptiv, aplicat pe produs, ambalaj, într-o broşură sau în alt document informativ ce însoţeşte produsul şi
care oferă informaţii despre cel puţin unul şi cel mult trei tipuri de impact asupra mediului. Aplicată, iniţial, pentru
diferite categorii de produse, acordarea etichetei ecologice s-a extins şi la servicii, aşa cum este cazul serviciilor
de cazare turistică, iar ulterior şi la serviciile asigurate în cadrul campingurilor turistice.
Ecoetichetarea este o activitate ce are ca scop stabilirea unui sistem voluntar de acordare a etichetei
ecologice pentru produse (sau servicii) cu impact minim asupra sănătăţii umane şi a mediului, pe parcursul
întregului ciclu de viaţă al produsului.
Scopul pentru care se stabilesc criteriile de acordare a etichetei ecologice serviciilor de cazare pentru
turişti este acela de a limita impactul asupra mediului în momentul achiziţiei, al prestării serviciului şi în privinţa
problemelor legate de deşeuri, ca urmare a consumului acestor servicii.
Aceste criterii promovează, cu precădere:
a) reducerea consumului de energie;
b) reducerea consumului de apă;
c) reducerea cantităţii de deşeuri generate;
d) favorizarea utilizării resurselor regenerabile şi a substanţelor mai puţin dăunătoare
mediului;
e) promovarea comunicării şi a educaţiei în domeniul protecţiei mediului.
La mai mult de un an de la apariţia acestei reglementări nici un hotel din România nu depusese
documentaţia pentru obţinerea etichetei ecologice, motiv pentru care Guvernul a decis să cofinanţeze costurile pe
care le presupune îndeplinirea acestor criterii, de către întreprinderile din domeniul hotelier (investiţia pentru
producerea de energie electrică din surse regenerabile, pentru achiziţionarea de becuri electrice cu consum redus
de energie, pentru montarea de dispozitive pentru ca debitul de robinete şi duşuri să nu depăşească 12 litri/minut
ş.a.)
Obţinerea etichetei ecologice de către un număr semnificativ de unităţi de cazare turistică din ţara noastră
ar putea constitui un important semnal pozitiv, în special pentru turiştii străini, că în România există preocupări
serioase în privinţa protecţiei ecologice în turism.

173
 Capitolul 6

POLITICI ŞI STRATEGII DE MARKETING ÎN TURISM

Potrivit unei definiţiii date de Asociaţia Americană de Marketing (AMA), prin marketing se înţelege procesul
programării şi realizării producţiei, preţului, promovării şi distribuţiei ideilor, bunurilor şi serviciilor care
determină schimburile menite să satisfacă obiective individuale şi organizaţionale.
Philip Kotler, apreciat a fi un adevărat “părinte” al marketingului modern, consideră că acest concept se referă
la “activitatea umană îndreptată în direcţia satisfacerii nevoilor şi dorinţelor, prin intermediul schimbului”1,
precizând că activitatea umană din sfera marketingului are o legătură strânsă cu pieţele. Marketingul contemporan
reprezintă, în opinia lui Kotler, “un mecanism economic şi social prin care indivizii şi grupurile îşi satisfac
trebuinţele şi dorinţele lor, prin intermediul creării şi schimbului de bunuri, servicii şi idei între semeni”.
În privinţa marketingului turistic, acesta reprezintă o adaptare sistematică şi coordonată a politicii
întreprinderii din domeniul turismului, pe plan local, regional, naţional şi internaţional, spre satisfacerea deplină
a nevoilor anumitor grupe determinate, de consumatori şi obţinerea unui profit2.
O definiţie mai detaliată a fost dată de profesorul E. Nicolescu3, încă din anul 1975, potrivit căreia,
marketingul turistic reprezintă politica promovată de întreprinderea sau organizaţia de turism care, studiind
constant cerinţele de consum, prezente şi în evoluţie, urmăreşte, prin metode şi tehnici specifice, adaptarea
permanentă a ofertei proprii la aceste cerinţe, în vederea satisfacerii lor optimale şi a realizării unei activităţi
economice rentabile, în condiţiile date ale pieţei.
Obiectivele fundamentale ale marketingului turistic sunt studierea şi anticiparea nevoilor de consum turistic,
studierea şi influenţarea comportamentului consumatorilor de turism, astfel încât, să se asigure o alocare
judicioasă a resurselor, iar firma să desfăşoare o activitate economică rentabilă.
Iniţial, atenţia marketingului turistic a fost îndreptată spre comercializarea şi promovarea produsului turistic,
obiectivul principal fiind acela de stimulare a cererii turistice, în vederea valorificării ofertei. Pe parcurs, funcţia
comercială a marketingului turistic a fost, însă, reconsiderată, aceasta fiind înţeleasă nu numai din prisma
schimbului, ci şi ca o activitate de informare a agenţilor economici din turism, cu privire la nevoile consumatorilor
potenţiali, la particularităţile comportamentului consumatorilor de turism şi la problemele ce apar, din momentul
conceperii, al asamblării produsului turistic şi până la consumatorul final4.
Pornind de la trăsăturile pieţei turistice, ale produsului turistic şi ale prestatorilor de produse turistice,
marketingul turistic are o serie de particularităţi5, trebuind să ţină seama de următorii factori:
- piaţa turistică este opacă, dificil de cercetat, de cunoscut, atât de către consumatorii de turism, cât şi de
către agenţii economici din domeniu;
- piaţa turistică se caracterizează printr-o accentuată sezonalitate, datorată mai multor factori (naturali,
sociali etc.) ceea ce conduce la o utilizare incompletă a bazei tehnico - materiale din turism, în special
în perioadele de extrasezon;
- pe piaţa turistică, locul consumului turistic nu coincide cu cel de formare a cererii, consumul trebuind
să se realizeze la locul ofertei, ceea ce face ca deplasarea consumatorului să fie obligatorie, iar distribuţia
are sarcina de a aduce imaginea produsului cât mai aproape de consumatorul potenţial, pe care îl poate
influenţa, printr-o informare cât mai profesionistă;
- distribuţia, pe piaţa turistică, are rolul de a promova imaginea produselor turistice şi de a influenţa
decizia de cumpărare a consumatorilor;

1
Kotler, Philip, Managementul marketingului, Editura Teora, Bucureşti, 1997.
2
Krippendorf, J., Marketing et tourisme, Études Bernoises de tourisme, Éditions Herbert Lang et Cie S.A., Berna, 1971
3
Nicolescu, E., Marketingul în turism, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1975
4
Diaconu, M., Mihaela, Marketing. Dicţionar explicativ, Editura Economică, Bucureşti, 2003 (coordonatori: C. Florescu, P.
Mâlcomete şi N. Al. Pop), p. 438
5
Idem, p. 439
174
 - pe piaţa turistică se vând şi se cumpără, în primul rând, imagini ale produselor turistice şi nu bunuri
tangibile, motiv pentru care politica promoţională are o importanţă deosebită, în cadrul mixului de
marketing în domeniul turismului;
- cererea turistică se manifestă pe piaţă într-un număr extrem de mare de variante, diferenţiate în funcţie
de caracteristicile socioprofesionale ale consumatorilor potenţiali, de resursele lor financiare disponibile
pentru turism, de motivaţiile personale ce stau la baza consumului turistic;
- consumul turistic nu are la bază nevoi obiective, cererea turistică este, mai degrabă, spontană, este
elastică, în raport cu veniturile şi preţurile şi este sensibilă la modificările sociale şi politice şi la unele
evenimente (catastrofe naturale, ameninţări sau atacuri teroriste, epidemii etc.), iar nevoile de consum
turistic au un caracter subiectiv, emoţional;
- oferta turistică este rigidă, nu poate fi stocată, deplasată şi nu se poate adapta la variaţia cererii, în timp
şi spaţiu, motiv pentru care marketingul încearcă să adapteze, adeseori, cererea, la ofertă.

Termenul de marketing-mix sau mix de marketing este de origine engleză (prescurtarea de la “mixture”),
definind modalitatea de rezolvare, în optica şi cu instrumentarul marketingului, a unei anumite probleme practice.
El implică alegerea, combinarea şi antrenarea resurselor întreprinderii, proporţiile/dozajul în care acestea urmează
a intra în efortul global, pentru a se ajunge la efectele dorite, cu minimum de eforturi.
Conceptul de marketing-mix a fost creat de profesorul Neil H. Borden, de la Universitatea Harvard, în anii
’50 ai secolului trecut.
În prezent, există un anumit consens, în literatura de specialitate, în delimitarea conţinutului mixului de
marketing, prin gruparea tuturor instrumentelor aflate la dispoziţia întreprinderii, în jurul celor 4 piloni ai
activităţii de marketing: produsul, preţul, plasamentul (distribuţia) şi promovarea, adică cei 4 “P”-uri ai mixului
de marketing.
În această concepţie, mixul de marketing are în vedere orientarea activităţii de marketing a firmei, în funcţie
de resursele interne şi de condiţiile pieţei prin combinarea, într-un tot unitar, coerent, sub formă de programe, a
elementelor politicii de produs, de preţ, de distribuţie şi de promovare.
La rândul său, fiecare componentă a mixului de marketing este formată din mai multe elemente sau poate
constitui un mix separat, iar în condiţiile în care există un număr mare de mixuri de marketing şi de mixuri ale
fiecărei componente este necesar să fie selecţionată şi încadrată în programul de marketing, varianta cea mai
potrivită pentru a avea succes pe piaţă1.
Mixul de marketing are o importanţă deosebită, ocupând poziţia centrală, în cadrul planificării de marketing.
Acesta determină modul de alocare a bugetului, fundamentarea strategiei planului de marketing şi îi asigură
operatorului de marketing tehnicile de optimizare a cheltuielilor cuprinse în buget.
Elementele tactice de marketing pe care firma le combină pentru a obţine reacţia dorită, pe o anumită piaţă
sunt numeroase, fiind grupate în cele 4 mari clase de variabile, cunoscute ca cei patru „p”. În figura nr. 6.1. sunt
prezentatţi cei patru „p” tradiţionali ai mixului de marketing.
Succesul sau eşecul unor întreprinderi, pe piaţă, este determinat de modul în care acestea folosesc mixul de
marketing, în special „elementele umane” ale programului de marketing – studierea pieţei, strategia produsului,
elaborarea preţurilor, distribuţia şi publicitatea2.
În timp ce marketingul pentru produsele tangibile se bazează încă pe aceşti patru „p”, în cazul serviciilor şi
îndeosebi în turism, există tot mai multe opinii ale specialiştilor care consideră că ar trebui adăugaţi, la cei
consacraţi, încă 3, şi chiar 4 „p”: personalul, procesul, proba palpabilă şi productivitatea (aceasta, în strânsă
legătura cu calitatea). Din motive de spaţiu, în continuare, vor fi prezentate doar politicile de marketing
corespunzătoare celor 4 „p” tradiţionali ai mixului de marketing.

1
Pistol. Gh., Marketing. Dicţionar explicativ. Editura Economică, Bucureşti, 2003 (coordonatori: C. Florescu, P. Malcomete şi
Nicolae Al. pop), p. 423
2
Purcărea, Theodor şi Ioan-Franc, Valeriu, Marketing. Evoluţii, experienţe,dezvoltări conceptuale, Editura Expert, Bucureşti, 2000, p.
67
175
 Fig.nr. 6.1. Cei patru „p” traditionali ai mixului de marketing

PRODUS PREŢ
 Design  Lista de preţuri
 Calitate  Reduceri
 Gama  Comisioane
 Marca  Suprataxe
 Caracteristici  Bonusuri

Mixul de
DISTRIBUŢIE marketing PROMOVARE
 Canale de distribuţie  Reclama
 Metode de  Promovarea
distribuţie vânzărilor
 Arie de acoperire  Forţele de vânzare
 Locaţie  Publicitatea

Sursa: Prelucrare după Christopher Holloway, Marketing for tourism, fourth edition, Prentice Hall, Harlow, UK, 2004,
p.52

6.1. Politicile şi strategiile de produs în turismul internaţional

Piaţa produselor turistice se compune din ansamblul bunurilor şi serviciilor destinate satisfacerii cererii
turistice. Produsele turistice bine adaptate gusturilor clientelei, propuse la un tarif competitiv, asigurând un raport
calitate-preţ corespunzător, de către un fabricant de voiaje (de produse turistice), având o bună imagine de marcă
– toate acestea reprezintă condiţii esenţiale ale succesului pe piaţă al fabricanţilor şi al distribuitorilor de voiaje
forfetare. Acest succes depinde de o bună cunoaştere a pieţei turistice, de montajul adecvat al produselor, precum
şi de modul în care acestea sunt comercializate.

6.1.1. Produsele turistice

Produsul turistic este definit, în general, în literatura de specialitate1, ca fiind o combinaţie de elemente
tangibile şi intangibile, ce au rolul de a satisface nevoile turistului, pe parcursul întregului voiaj.
Într-o altă formulare2, produsul turistic este definit ca un ansamblu de bunuri materiale şi servicii, capabil să
satisfacă nevoile de turism ale unei persoane, între momentul plecării şi momentul sosirii la locul de plecare
(respectiv, pe întregul parcurs al călătoriei turistice).
Principalele elemente ce concură la realizarea produsului turistic sunt următoarele:
 componente naturale, precum: aşezarea geografică, relieful, clima, apele, peisajul, vegetaţia, fauna, alte
atracţii speciale, cum ar fi unele monumente ale naturii;
 componente generale ale existenţei umane: limba, cultura, folclorul, obiceiurile, tradiţiile, ospitalitatea;
 infrastructura generală: infrastructura de transporturi şi telecomunicaţii, utilităţile (aprovizionare cu apă,
canalizare, electricitate, gaze, salubritate etc.);
 infrastructura turistică: agenţiile de turism, transporturile turistice de toate categoriile, structurile de primire
cu funcţiuni de cazare, de alimentaţie publică, reţeaua unităţilor de agrement, de tratament balneo-medical,
reţeaua unităţilor de informare turistică, a unităţilor comerciale destinate turiştilor;
 factorul uman, reprezentat de activitatea lucrătorilor din turism, care au un rol esenţial în realizarea prestaţiilor
ce alcătuiesc produsul turistic.
Produsul turistic este compus atât din elemente tangibile, cât şi din elemente intangibile. Spre exemplu,
turistul va cumpăra dreptul de a utiliza o cameră de hotel, ca parte a pachetului turistic, iar camera respectivă

1
Nedelea, Alexandru, Politici de marketing în turism, Editura Economică, Bucureşti, 2003, p. 11
2
Gherasim, T., Gherasim, D., Marketing turistic, Ed. Economică, Bucureşti, 1999, p. 27
176
 trebuie să ofere o serie de facilităţi tangibile (un pat, mobilier, o baie, aparat TV, frigider etc.), iar dacă va lua
masa în restaurantul hotelului, el va consuma o serie de alimente, preparate culinare şi băuturi; toate acestea fiind
elemente tangibile. Există, însă, alte elemente intangibile, incluse în produsul turistic achiziţionat, cum ar, de
exemplu, vederea către mare, din camera de hotel (pentru care, de regulă, turistul plăteşte un preţ mai mare)
precum şi ambianţa din spaţiile comune ale hotelului şi restaurantului, care contribuie la relaxare, la buna
dispoziţie a turistului.
Produsul turistic nu este definit prin elementele materiale, ca atare, ci prin serviciile sau prestaţiile realizate
prin intermediul lor. Serviciile ce dau conţinut produsului turistic – denumite servicii turistice sunt foarte diferite,
ca natură şi sunt grupate în 4 mari tipuri de bază (transport, cazare, alimentaţie şi agrement), la care se pot adăuga
o serie de servicii suplimentare sau complementare, solicitate de turişti, în funcţie de motivaţia călătoriei lor sau
după alte criterii1.
Tur-operatorii ("fabricanţii" de produse turistice) produc aşa-numitele produse forfetare, pe care le
comercializează, ulterior, fie direct, prin propriile agenţii, fie prin intermediul agenţiilor de voiaj (revânzatoare
sau detailiste).

6.1.1.1. Definiţia voiajului forfetar

Voiajul forfetar reprezintă o călătorie organizată, ce urmează un program detaliat, cuprinzând un

ansamblu, mai mult sau mai puţin aşteptat (de către turist), de prestaţii, pentru un preţ fix, stabilit în prealabil.
Caracteristicile voiajului forfetar sunt2, deci:
a) Organizarea prealabilă. Produsul turistic este creat înainte de a se manifesta cererea turistică. Tur-operatorul
alege, în prealabil destinaţia sau destinaţiile, mijlocul (mijloacele) de transport, cazarea, servirea mesei, precum
şi modul de însoţire a turiştilor, care poate să fie complet sau parţial, putându-se limita doar la primirea turiştilor.
b) Ansamblul prestaţiilor. Prestaţiile vor cuprinde un minimum de sejur sau, într-o accepţiune mai largă, un
ansamblu de prestaţii, cuprinzând călătoria dus-întors, agrementul, animaţia, eventual alte prestaţii speciale (de
exemplu, pentru turismul de sănătate sau pentru cel cultural) precum şi asigurările pentru turist.
c) Preţul fix. Acesta este determinat în prealabil şi este plătit, de regulă, înainte sau la începutul călătoriei. Pentru
anumite produse turistice (în special cluburi de vacanţă sau circuite mai îndepărtate) se poate accepta, eventual,
şi plata în rate.

6.1.1.2. Clasificarea voiajelor forfetare

Voiajele forfetare cuprind formulele de tip“totul inclus” (inclusive tour - I.T.) şi, din ce în ce mai mult,
formulele mixte, în cadrul cărora este furnizată doar o parte a prestaţiilor turistice3.
 Formula “totul inclus”
Aceasta reprezintă voiajul forfetar tradiţional, ce cuprinde sejururile în pensiune completă, circuitele
organizate şi croazierele. Aceste formule sunt, în prezent, din ce în ce mai mult concurate de ofertele de tip “all
inclusive”, ce cuprind, în afara pensiunii complete, asigurarea băuturilor şi serviciul de restaurant timp de 24 de
ore din 24, precum şi alte servicii gratuite, oferite turiştilor.
 Sejururile în pensiune completă cuprind (în afara călătoriei dus-întors şi a transferurilor aferente) cazare şi masă,
în pensiune completă. Aceasta este o formulă tradiţională, propusă de hotelurile din staţiunile turistice, dar există
şi formule mai moderne, cum sunt cluburile de vacanţă, care adaugă programe de animaţie şi de practicare a unor
sporturi (exemplul cel mai reprezentativ fiind Clubul Mediteranée).
Formula “totul inclus” tinde să evolueze, în prezent, fie către cazare şi demi-pensiune, fie spre cazare cu micul
dejun inclus, mai rar fiind solicitate pachetele de cazare cu pensiune completă.
 Circuitele oferă, în general, o combinaţie de excursii şi vizite, cu sau fără însoţitor (ghid) şi de cazare în pensiune
completă sau demipensiune sau doar cu micul dejun inclus. Modul de transport utilizat pentru acest tip de circuite

1
Stănciulescu, Gabriela şi Jugănaru, I.-D., op. cit., p. 19
2
Vellas, François, op. cit., (2007), p. 92
3
Idem, pp. 93-94
177
 este fie autocarul, fie avionul şi, mult mai rar, trenul, adeseori utilizându-se o combinaţie a acestor tipuri de
mijloace de transport.
 Croazierele reprezintă voiaje forfetare de tipul “totul inclus”, ce utilizează nave de croazieră. Cele mai frecventate
zone sunt Caraibele şi Marea Mediteraneană, zone ce sunt, adesea, complementare, în funcţie de sezon (Caraibele,
pe perioada iernii şi Mediterana, în timpul verii).
 Formule mixte reprezintă forme de voiaje forfetare care asociază transportul cu anumite prestaţii turistice. Cele
mai utilizate sunt formulele “Fly and Drive”, care cuprind transportul cu avionul şi închirierea de autoturisme
sau “avion+hotel”, cuprinzând transportul cu avionul şi cazare la hotel pe baza unor vouchere, ce pot fi utilizate
în mai multe staţiuni turistice.
În ultimii ani au apărut formule noi, originale, cum ar fi produsele turistice asociate practicării unui sport, a
turismului cultural tematic, a unui sejur pentru îngrijirea sănătăţii (cu servicii de medicină preventivă sau curativă,
în special în staţiunile balneare sau climatice), a voiajelor “insolite”, a participării la un congres etc.

6.1.2. Tur-operatorii

Tur-operatorii sunt producători de voiaje forfetare. Apăruţi iniţial în ţările anglo-saxone, aceştia au cunoscut
o dezvoltare rapidă şi în alte ţări europene, în S.U.A şi Japonia. Tur-operatorii, spre deosebire de celelalte agenţii
de turism, sunt, în general, întreprinderi de mai mari dimensiuni, foarte concentrate, la nivel naţional şi
internaţional.

6.1.2.1.Definiţia tur-operatorilor
Tur-operatorii sunt întreprinderi de turism specializate în fabricarea voiajelor forfetare. Această activitate, de
producător de voiaje, îi distinge de agenţiile de voiaj, care, în mod obişnuit, nu intervin decât în comercializarea
produselor turistice (sunt agenţii detailiste).
Comercializarea tradiţională a produselor tur-operatorilor trebuie să se adapteze, în prezent, la noile tendinţe,
cum ar fi comercializarea prin e-commerce şi la concurenţa tur-operatorilor specializaţi în acest nou sector,
precum şi la vânzările de tip “last minute”.

6.1.2.2.Principalii tur-operatori europeni

TUI, cel mai mare tur-operator din lume, domină piața europeană a tur-operatorilor.
Cifra de afaceri a TUI, de peste18,5 miliarde de euro în 2017, este cu mult mai mare decât cea a companiei
Thomas Cook, care a înregistrat o cifră de afaceri de aproximativ 8,5 miliarde de lire sterline, în acel an.
Împreună, cele două grupuri principale de călătorii de agrement din Europa, care au combinat cote de piață
de peste 50% pe piețele majore precum Marea Britanie, Scandinavia, Țările de Jos și Belgia și peste 30% din
piața germană, sunt cu mult înainte de alți operatori de turism majori.
TUI Group, cel mai important grup turistic integrat pe verticală, cuprinde 1600 de agenții de turism, 6
companii aeriene, ce operează 150 de aeronave, deține peste 325 de hoteluri, care au, împreună, peste 239 000 de
paturi, are 15 linii de croaziere și numeroase agentii de incoming, în toate marile destinații majore, din întreaga
lume, a avut, in 2017, cca 20 de milioane de clienți și cca 66,5 mii angajati ( conform datelor de pe propriul site:
www.tuigrup.com).

6.1.3. Politici şi strategii de produs ale întreprinderii turistice

Produsul, ca element esenţial al mixului de marketing, reprezintă materializarea eforturilor întreprinderii, în

vederea satisfacerii nevoii turistice1.
1
Olteanu, V., Marketingul serviciilor, ediţia a II a, Editura Uranus, Bucureşti, 2000, p. 203
178
 Considerat a fi un adevărat “amalgam” de elemente tangibile şi intangibile, concentrate într-o activitate
specifică, produsul turistic oferă întreprinderii de profil posibilităţi variate de acţiune pe piaţă şi de influenţare a
comportamentului consumatorilor.
Produsul turistic se formează prin valorificarea unor resurse naturale şi antropice, în condiţii specifice “de
producţie”, comparativ cu activităţile desfăşurate în cadrul sectoarelor producţiei materiale. Aceste condiţii
specifice de producţie permit transformarea resurselor respective în marfă, sub forma “produsului turistic”, ce
urmează a fi vândut consumatorului, adică turistului, în anumite condiţii. Individualizarea acestei mărfi se
realizează pe măsura solicitării, de către consumatori, a unor elemente componente din structura ofertei.
Componentele respective, deşi sunt produse separat, reprezintă părţi intrinseci ale produsului turistic, deşi,
teoretic, ele pot fi comercializate şi în mod distinct de acesta. Ele sunt solicitate, însă, în realitate, numai ca părţi
ale produsului turistic.
Pentru un turist, determinante, în opţiunea de cumpărare a produsului turistic, sunt elementele de atractivitate,
fără a fi neglijate aspectele privind calitatea serviciilor oferite. În condiţii asemănătoare de atractivitate, turistul
va apela la unităţile ce oferă servicii turistice de calitate superioară.
Politica de produs reprezintă conduita pe care o adoptă întreprinderea cu privire la dimensiunile, structura şi
evoluţia gamei de produse şi servicii ce fac obiectul propriei activităţi, prin raportare permanentă la cerinţele
mediului de piaţă în care acţionează. Mulţi specialişti consideră că politica de produs este chiar “inima
marketingului”, datorită faptului că dezvoltarea de produse, de servicii sau idei şi introducerea acestora pe piaţă
constituie nucleul activităţii de marketing1.
Produsul turistic este foarte complex şi diversificat, el poate cuprinde, de exemplu, locuri pentru sejur într-o
destinaţie turistică şi servicii turistice diverse (de transport, cazare, alimentaţie, agrement etc.), combinând bunuri
tangibile şi intangibile. Din acest motiv, şi politicile, respectiv strategiile de marketing ale întreprinderilor de
turism sunt deosebit de complexe şi variate, depinzând de o multitudine de factori.
Componentă a strategiei de marketing a întreprinderii turistice, strategia de produs stabileşte o serie de
obiective specifice acestui sector2, cum ar fi: valorificarea superioară a potenţialului turistic, atragerea unui cât
mai mare număr de turişti străini (dar şi interni), contracararea efectelor sezonalităţii, consolidarea poziţiei
deţinute pe anumite pieţe turistice (interne şi externe), lansarea unor noi produse turistice, creşterea
competitivităţii produsului turistic, printr-un raport mai bun calitate-preţ etc.
În relaţia dintre piaţă şi produs pot fi identificate 4 categorii de strategii de produs, în domeniul turismului,
cuprinse în următoarea matrice de tip Ansoff (tabelul nr.6.1.):

Tabelul nr. 6.1.

Matricea “piaţă-produs” în domeniul turismului

Produse Existente Noi

Pieţe
Existente I. Penetrarea pe piaţa turistică III. Inovarea produsului turistic
Noi II. Extinderea pieţei turistice IV. Diversificarea
Sursa: Nedelea Al., Politici de marketing în turism, Editura Economică, Bucureşti, 2003, p. 44

I. Strategia de penetrare pe piaţa turistică presupune concentrarea eforturilor de marketing asupra pieţelor
şi produselor turistice actuale, în vederea creşterii cotei de piaţă a întreprinderii de profil. Prin această
strategie se urmăreşte creşterea intensităţii medii de consum turistic (de ex. sporirea duratei sejurului sau
multiplicarea plecărilor în vacanţă), atragerea unor clienţi ai competitorilor sau transformarea unor
nonconsumatori relativi în consumatori turistici.

1
Pop, Nicolae Al., Marketing. Dicţionar explicativ, Editura Economică, Bucureşti, 2003 (coordonatori: C. Florescu, P. Mâlcomete şi
N. Al. Pop), p. 537
2
Nedelea, Alexandru, Politici de marketing în turism, Editura Economică, Bucureşti, 2003, pp. 43-44
179
II. Strategia de extindere a pieţei turistice vizează câştigarea de noi segmente de piaţă, pentru produsele
turistice existente. Astfel, se pot atrage clienţi ce provin din alte zone geografice decât cele pe care un tur-
operator activează la un moment dat.

III. Strategia de înnoire a produsului turistic poate consta în:

- creşterea atractivităţii, pentru consumatorii actuali, a unui aranjament turistic (prin oferirea de servicii
suplimentare), fără a se opera schimbări profunde;
- efectuarea unor modificări importante în structura produsului, fără a schimba însă natura acestuia (de
ex. creşterea categoriei de clasificare a unei unităţi de cazare turistică ce îl va găzdui pe turist).
Caracterul modular al produsului turistic permite ca structura unui produs să poată fi schimbată mult mai
uşor decât în alte sectoare, operându-se modificări din cadrul serviciilor de transport, cazare, alimentaţie sau
agrement, tratament etc. oferite consumatorului sau modificări ale traseelor turistice.

IV. Strategia de diversificare presupune dezvoltarea simultană, atât a produselor

turistice noi sau îmbunătăţite, cât şi a pieţelor noi. Acest tip de strategie permite realizarea unei flexibilităţi
sporite, pe termen mediu şi lung, a ofertei turistice derivate.
Cu cât oferta de produse turistice va fi mai diversificată, cu atât se va diminua riscul de pierdere a unei
părţi a clientelei potenţiale, care se confruntă, în permanenţă, cu oferte de produse concurente din ce în ce mai
atractive. Diversificarea serviciilor turistice trebuie să fie astfel concepută încât acestea să stimuleze
consumatorul turistic în a solicita cât mai multe prestaţii, pe perioada sejurului său şi chiar de a-şi prelungi sejurul,
pentru a beneficia de noile servicii oferite.

Pe piaţa turistică se cunosc două tipuri majore de diversificare a activităţii:

a) Diversificarea pe orizontală, constând în sporirea numărului de categorii de produse oferite;
b) Diversificarea pe verticală, care se poate realiza:
- în amonte (de ex., când un tur-operator investeşte în realizarea unor structuri proprii de primire turistică,
în cadrul cărora vor fi găzduiţi clienţii săi);
- în aval (când, de ex., un hotelier îşi crează propria reţea de agenţii de turism, pentru a realiza distribuţia
produsului său hotelier);
- prin integrare (de ex., când un lanţ hotelier se extinde prin integrarea altor unităţi de cazare);
- prin diversificarea “laterală” (de ex., atunci când o organizaţie tur-operatoare îşi crează propria editură,
pentru realizarea de materiale de publicitate turistică pentru produsele pe care le oferă).
Caracterul sezonier al cererii turistice necesită o adaptare corespunzătoare a politicii de produs în acest
domeniu. În primul rând, este vorba de o diferenţiere a strategiilor pe sezoane, fiind diferite strategiile sezoniere,
de cele extrasezoniere, adoptate de întreprinderea turstică.
Strategiile de produs sezoniere utilizate în turism sunt similare celor utilizate în domeniul bunurilor. Alegerea
acestora se face ţinându-se seamă de criterii precum: dimensiunile gamei de servicii, calitatea acestora sau gradul
de înnoire (diversificare) sortimentală.
În fundamentarea strategiilor extrasezoniere se porneşte de la premisa că un produs turistic este cu atât mai
atractiv, cu cât acesta este mai bine adaptat condiţiilor de mediu. Conceptul de “mix de produs”, în acest domeniu,
presupune recombinarea elementelor de atractivitate cu prestările de servicii, într-o formulă care să răspundă,
într-o manieră cât mai adecvată, modului de particularizare a cererii. Astfel, pe măsură ce se diminuează
elementele de atractivitate în extrasezon trebuie să se extindă prestaţiile de servicii oferite, astfel încât combinaţia
de “activităţi şi aranjamente” să prezinte o valoare turistică stabilă, de-a lungul întregului ciclu de activităţi
turistice. Calea principală de refacere a echilibrului “resurse – cerere – prestaţii” o constituie, astfel, diversificarea
gamei de produse turistice oferite în perioadele de extrasezon.
Există posibilităţi, practic nelimitate, de combinare a elementelor din structura ofertei turistice, pentru a realiza
această diversificare. Cele mai importante căi de acţiune, în acest sens, se particularizează în funcţie de natura
elementelor de atractivitate şi de forma de turism practicată.

180
 Principalele direcţii ale strategiei de produs turistic în extrasezon pot fi considerate următoarele1:
a) Combinarea unor elemente de atractivitate cu grade diferite de sezonalitate, apropiate ca zone geografice şi uşor
accesibile. Se măreşte, astfel, atât forţa de atractivitate a fiecărei zone, cât şi a produsului în ansambul său.
Produsul turistic oferit poate consta fie dintr-o combinaţie de două sau mai multe sejururi, de dimensiuni
apropiate, fie dintr-o combinaţie dintre un sejur şi o excursie, pe un anumit circuit.
b) Combinarea serviciilor oferite, în multiple variante, utilizând, de regulă, ca element variabil, serviciile de masă.
Cele mai frecvent utilizate sunt combinaţiile de tipul “numai cazare”, “cazare cu mic dejun”, “cazare şi
demipensiune” şi “cazare şi pensiune completă”. Acelaşi produs turistic, oferit în forme diferite, poate deveni
accesibil, astfel, unor segmente mai largi de consumatori, inclusiv celor cu venituri mai reduse (persoane de vârsta
a treia, familii cu copii, a căror atragere, în perioadele de extrasezon, poate constitui o cale de extindere a pieţei
întreprinderii de turism. Variantele de cazare cu pensiune completă sunt tot mai puţin agreate de către turişti,
întrucât oferă prea puţină mobilitate turiştilor, pe când, celelalte variante exercită mai multă atractivitate şi, astfel,
o mai mare forţă de “autopromovare”.Pe de altă parte, în ultimii ani, de un succes deosebit se bucură formulele
de tipul “all inclusive”, care înseamnă mai mult decât pensiunea completă, respectiv faptul că sunt puse la
dispoziţia turiştilor, pe tot parcursul zilei, preparate culinare, gustări, băuturi, precum şi o serie de alte servicii
gratuite, cum ar fi accesul la piscină. Astfel de formule se oferă, de obicei, în cadrul cluburilor de vacanţă,
clasificate la categoriile medii şi superioare de confort.
c) Diversificarea serviciilor de agrement, prin oferirea unor posibilităţi variate de alegere a modului de petrecere a
timpului liber al turiştilor. Cu cât sunt mai numeroase şi mai variate aceste posibilităţi oferite, cu atât creşte
atractivitatea produsului turistic respectiv.
d) Oferirea de sejururi cu lungimi variabile reprezintă un alt mijloc de creştere a numărului de turişti în extrasezon.
Lungimea sejururilor reprezintă un element care face ca produsul turistic să devină mai accesibil unui număr
sporit de clienţi. Este consacrată, astfel, formula prin care se oferă un sejur format dintr-o parte fixă, de 3-5 zile
şi o altă parte, variabilă, pentru care turiştii pot opta în momentul cumpărării.
e) Evidenţierea, în cadrul ofertei, a unor produse, care, prin natura lor, nu prezintă o sezonalitate pronunţată. Un
astfel de produs îl poate constitui, de exemplu, excursiile de scurtă durată, având ca motivaţie practicarea
sporturilor de iarnă, vizitarea unor obiective istorice, participarea la unele manifestări sportive, culturale,
folclorice, etc.
f) Diversificarea serviciilor oferite populaţiei din zona de activitate a întreprinderii turistice reprezintă o cale de
sporire a încasărilor acesteia, fără ca serviciile sale să se adreseze turiştilor, ci populaţiei autohtone.
Exemple, în acest sens, pot fi, în special cele privind diversificarea producţiei de preparate culinare oferite
ori a unor programe de divertisment în unităţile de alimentaţie publică, organizarea de mese festive, de manifestări
expoziţionale etc., contribuind, astfel, la o mai bună ocupare a unităţilor, în extrasezon.

6.1.4. Marca produsului turistic

Cuvântul “marcă” vine din limba neogreacă (marka) şi defineşte un semn

distinctiv, ce poate fi reprezentat prin cuvinte, litere, cifre, simboluri grafice sau desene ori o combinaţie
de asemenea elemente, menite să confere identitatea bunurilor, serviciilor sau întreprinderilor şi să asigure
diferenţierea lor, de concurenţă.
În evoluţia utilizării mărcilor au fost identificate2 3 perioade distincte, ce corespund, din acest punct de
vedere, celor 3 categorii de mărci:
- mărcile patronimice, caracterizate prin atribuirea, de către producători, a propriilor lor nume, produselor
lor;
- mărcile ce disting şi descriu produsul;
- mărcile simbolice, capabile să asigure concordanţa dintre marca utilizată şi aşteptările publicului, în
privinţa unui produs sau serviciu.

1
Olteanu, V., Marketingul serviciilor, ediţia a II a, Editura Uranus, Bucureşti, 2000, pp. 204-206
2
Vrânceanu, Diana, Marketing. Dicţionar explicativ, Editura Economică, Bucureşti, 2003, p. 375
181
 Marca îndeplineşte o serie de funcţii, atât pentru întreprindere, cât şi pentru consumator. Astfel, pentru
întreprindere, marca reprezintă un element de identificare şi de diferenţiere, fiind expresia poziţionării sale pe
piaţă. Totodată, marca îndeplineşte şi funcţia de autentificare a unei întreprinderi şi a originii produselor acesteia,
precum şi funcţia de comunicaţie, transmiţând o serie de mesaje, menite să personalizeze produsul sau
întreprinderea şi să-i susţină o anumită imagine1.
Oferirea unei identităţi de marcă unui produs nu este doar o practică folositoare, ci şi un mod de adăugare
a valorii percepute de consumatori. O marcă este asociată cu anumite atribute specifice şi va determina valorile
ce vor fi asociate cu orice produs nou lansat, ceea ce va avea implicaţii şi asupra preţului ce va fi perceput pentru
produs, precum şi asupra profitului marginal, ce va fi obţinut din vânzarea fiecărei unităţi de produs2.
Numele, semnul, simbolul sau combinaţia acestora, utilizate pentru identificarea şi diferenţierea
produselor (servicilor) unei organizaţii şi pentru a le deosebi de cele ale competitorilor, poartă denumirea de
“logo”, atunci când se referă la promovarea produsului şi de “marcă”, atunci când se referă la design sau la
simbol.
Marca poate fi înregistrată, pentru protejarea dreptului companiei deţinătoare de a o utiliza în mod
exclusiv, în ţara de origine sau în alte ţări, iar înregistrarea mărcii, la organismele competente, naţionale sau
internaţionale, va atrage răspunderea penală a concurenţilor care ar încerca să îi copieze designul.
Marcarea produselor reprezintă una dintre cele mai vechi tehnici de marketing şi a devenit un instrument
important al mixului de marketing modern. “Marcarea” serviciilor este, în prezent, la fel de populară, iar multe
mărci de turism au devenit foarte cunoscute. De exemplu, companiile aeriene şi logo-urile unor lanţuri hoteliere.

6.1.4.1. Avantajele mărcii

Asocierea unui nume de marcă sau a unui simbol, unui produs, îi oferă operatorului de marketing o serie
de avantaje3, respectiv:
1) Îl ajută să identifice un anumit produs, distingându-l de celelalte produse concurente.
2) Maca se va asocia cu beneficiile oferite de produs, ajutând cumpărătorul în alegerea sa şi permiţând
întreprinderii să se concentreze asupra pieţelor ţintite. Marca îi va indica potenţialului cumpărător la ce nivel de
calitate se poate aştepta, întrucât o gamă de produse comercializate sub aceeaşi marcă va avea niveluri similare
de calitate (motiv pentru care este foarte important să se exercite un control puternic asupra calităţii produselor
de marcă).
3) Dacă produsul este intangibil, cum este şi cazul produselor turistice, deoarece produsul nu poate fi văzut
şi încercat în avans, cumpărarea unui produs de marcă va evita riscurile.
Este de aşteptat ca, dacă sunt satisfăcuţi de o anumită marcă, unii dintre cumpărători, să repete achiziţia
produsului respectiv, iar în timp, aceştia vor deveni clienţi fideli ai mărcii. Achiziţiile repetate pot deveni
instinctive, făcându-se din obişnuinţă, moment în care se poate vorbi despre loialitatea faţă de marcă.
De asemenea, utilizarea unui nume de marcă îi permite companiei să aplice o tehnică numită extensia de
marcă – introducerea de noi produse, în cadrul unei game deja existente, sub acelaşi nume. Astfel, mărci
consacrate din turism, precum TUI , pot include noi game de vacanţe, cum ar fi croazierele sau doar locuri pentru
transportul cu avionul, permiţându-le să câştige credibilitate imediată pe piaţă, precum şi bunăvoinţă din partea
agenţiilor de turism.
Odată cu dezvoltarea marketingului pe Internet (e-marketing), marca devine şi mai importantă, iar extensia
de marcă oferă şi avantajul că, în cazul unor mari corporaţii, precum TUI, orice cheltuială promoţională pentru
un produs individual va creşte notorietatea numelui de bază, pentru toate mărcile.

1
Idem, p. 376
2
Holloway, C., Marketing for tourism, fourth edition, Prentice Hall, Harlow, UK, 2004, p. 134
3
Idem, p. 136
182
 6.1.4.2. Decizii referitoare la marcă

Când o companie decide să introducă o marcă, are la îndemână mai multe modalităţi. Astfel, aceasta poate
păstra o marcă-familie sau poate introduce mărci diferite, pentru fiecare produs. De exemplu, hotelurile aparţinând
grupului francez ACCOR oferă o gamă de 17 mărci diferite (inclusiv lanţuri consacrate, precum Novotel, Sofitel,
Mercure, Ibis, Formula 1 etc.), acoperind de la gama de lux, la cele de 4 stele, la categoria de mijloc şi la cea low-
cost, dar, ulterior, marca a fost relansată, pentru a înclude, pentru prima dată, numele ACCOR în mărcile tuturor
hotelurilor, reîntregind imaginea de corporaţie, alături de mărcile individuale. Pe de altă parte, Holiday Inn oferă
o singură marcă, cea a corporaţiei, pentru toate hotelurile.
Chiar şi unele destinaţii au observat că numele lor este, înainte de toate, o marcă şi au subliniat acest lucru
în eforturile lor de promovare. De exemplu, Insulele Baleare – Majorca, Minorca, Ibiza şi Formentera au
încorporat, promovarea lor într-o singură marcă, sub un nou slogan şi o nouă siglă: „O familie de insule”, iar
Insulele Canare au un marketing similar, ca destinaţie cu o marcă unică1.
Au existat, însă, şi numeroase exemple de ezitări în adoptarea unei noi mărci de greşeli, şi chiar de situaţii
de revenire la vechea marcă. De asemenea, trebuie avut grijă ca în situaţiile de extensie de marcă, să nu se ajungă
la dăunarea atractivitătii şi notorietăţii respectivei mărci. De exemplu, o companie aeriană care oferă un produs
cu standardul ridicat („premium”) trebuie să fie foarte atentă la introducerea unei linii low-cost, sub acelaşi nume
de marcă, o astfel de linie fiind considerată ca nepotrivită, ca alternativă ce se adresează unui segment de
consumatori cu venituri mai mari.
Adoptarea unei noi mărci poate avea loc atunci când compania trece în proprietatea altcuiva sau, în cazul
altor evenimente majore, ce pot afecta viaţa unei mărci. De exemplu, atunci când Thomson Organisation a fost
preluată de compania Preussag, proprietarii marelui tur-operator german TUI (Touristik Union Internaţional),
sloganul şi sigla „O lume TUI” au fost alăturate numelor de mărci individuale ce au aparţinut companiei Thomson.

Studiu de caz: Compania Thomas Cook2

În anul 1998, companiile germane Condor şi Neckerman au furnizat, creând C  N, iar ulterior, această
companie a preluat compania britanică Thomas Cook. Atunci s-a luat decizia de a înlocui marca C  N, puţin
cunoscută în Germania, cu Thomas Cook şi de a investi 200 de milioane de lire sterline în Marea Briatnie, pentru
a integra majoritatea binecunoscutelor mărci sub o singură marcă, JMC (după iniţialele John Mason Cook, fiul
fondatorului companiei). Astfel, Sunset, Flying Colours, Inspirations şi Caledonian Airways urmau să fie
înlocuite cu JMC Airlines şi JMC Holidays, deşi numele Thomas Cook a fost păstrat pentru operaţiunile de retail.
S-a considerat, atunci, că schimbarea în JMC va “crea” transparenţa proprietăţii printre diferitele operaţiuni ale
companiei, dar un argument important a fost şi acela că detailiştii rivali vor ezita să vândă orice produs ce poartă
numele binecunoscutei companii de turism. În acelaşi timp, culoarea roşie, folosită ca fundal de Thomas Cook a
fost schimbată cu galben şi albastru, culorile folosite în Germania de C  N.
La momentul lansării, această mişcare, de schimbare de marcă, a fost criticată, pe motiv că noul nume nu
avea o personalitate a mărcii, a valorii sau o strategie clară de poziţionare. Curând, s-a constatat că noul nume nu
a fost extins cu succes asupra tuturor sectoarelor pieţei, iar la începutul anului 2002, notorietatea scăzută şi
confuzia de pe piaţa turistică au devenit evidente. Atunci compania a decis să adopte marca Thomas Cook Airlines
pentru compania aeriană, declarând că “avem o marcă recunoscută – Thomas Cook şi ar fi păcat să nu profităm
de ea”. Numele JMCa fost păstrat pentru o serie limitată de programe, iar Sunset a fost reintrodusă ca marcă low-
cost.

6.2. Politicile de preţ în turismul internaţional

Formarea preţurilor, în cazul produselor turistice, este rezultatul acţiunii unei multitudini de factori, de
natură diversă (economică, politică, geografică, motivaţională etc.), dar şi al necesităţii de a respecta numeroase

1
Idem, p. 137
2
Halloway, C., op. cit., pp. 139-140
183
 cerinţe, ce decurg din specialitatea ofertei şi a cererii în domeniul turismului, din complexitatea şi eterogenitatea
acestora1.
De altfel, preţul este singurul element al mixului de marketing al unei întreprinderi ce generează profit,
celelalte elemente concretizându-se doar în cheltuieli. De asemenea, preţul determină accesibilitatea produsului
la consumator, nivelul cererii, mărimea cotei de piaţă şi a profitabilităţii firmei de turism 2. Preţul ocupă, astfel, un
loc aparte în cadrul politicii de marketing, fiind reflectat de condiţiile ce stau la baza fundamentării politicii de
preţ şi de modul în care se operaţionalizează componentele acesteia (obiectivele, strategiile, tacticile, etc.)3

6.2.1. Obiective ale politicii de preţ în turism

Înainte de a se stabili nivelurile efective ale preţurilor produselor turistice, este necesară fixarea unor
obiective clare, pe care întreprinderea îşi propune să le atingă. Aceste obiective pot avea un caracter general (de
ex.: formarea, dezvoltarea, lărgirea clientelei stabile, optimizarea globală a rentabilităţii activităţii pe termen
mediu sau lung etc.) sau pot fi obiective specifice ale întreprinderii respective4.
În funcţie de orizontul de timp avut în vedere, întreprinderile din turism pot să urmărească realizarea unor
obiective pe termen scurt (cum ar fi: supravieţuirea, maximizarea profitului curent, maximizarea vânzărilor
cantitative etc.) sau pe termen mediu şi lung (de ex.: maximizarea cifrei de afaceri, promovarea unei imagini de
calitate etc.)5
 Supravieţuirea reprezintă obiectivul întreprinderii de turism (în special, al celei de mici dimensiuni, în
împrejurările în care aceasta se confruntă cu o concurenţa puternică sau cu un excedent al spaţiilor disponibile ori
cu o modificare rapidă a preferinţelor turiştilor. Soluţia pe termen scurt, la o asemenea situaţie, o constituie
reducerea preţurilor practicate de întreprinderea de turism, dar aplicarea pe termen lung a unei asemenea soluţii
poate să conducă la falimentul întreprinderii.
 Maximizarea profitului curent se poate realiza prin exploatarea rapidă, înaintea firmelor concurente, a unei
oportunităţi apărute pe piaţa turistică. De exemplu, în cazul unor evenimente precum Jocurile Olimpice,
Campionate mondiale de fotbal etc., un tur-operator, dar şi alţi prestatori de servicii turistice (hotelieri, deţinători
de restaurante etc.) pot practica preţuri mari, pentru noile produse turistice oferite, pentru care se înregistrează o
cerere ridicată.
 Maximizarea volumului vânzărilor, din punct de vedere cantitativ, respectiv al numărului de produse turistice
comercializate, va conduce la reducerea costului unitar şi la creşterea, pe termen lung, a profitului. Astfel, va
deveni posibilă practicarea, de către întreprindere, a unor preţuri scăzute, aplicându-se o strategie de penetrare a
pieţei. Organizatorii de turism care aplică o asemenea strategie urmăresc pătrunderea pe noi pieţe turistice sau
creşterea cotei de piaţă pe care o deţin. Concurenţii acestor tur-operatori vor întârzia să pătrundă pe aceeaşi piaţă,
datorită faptului că ei practică preţuri mai ridicate.
 Fructificarea avantajului de piaţă constă în stabilirea, de către întreprinderea de turism, a unui preţ iniţial ridicat,
bazat pe avantajele comparative ale produsului turistic propriu, în raport cu oferta concurenţilor. În cazul scăderii
volumului vânzărilor, întreprinderea va reduce preţul produselor, până la un nivel ce devine atrăgător pentru un
nou segment de clienţi. Pe de altă parte, tur-operatorul respectiv va putea concepe şi lansa pe piaţă variante de
produse cu o complexitate mai scăzută şi mai ieftine (care să cuprindă, de exemplu, un număr mai redus de servicii
incluse) destinate acelor segmente de consumatori al căror prim criteriu, în luarea deciziei de cumărare, îl
constituie preţul.
 Promovarea unui produs turistic superior, din punct de vedere calitativ, poate constitui obiectivul politicii de
preţ al acelor întreprinderi de turism ce prestează servicii de calitate, a căror valoare este percepută şi recunoscută
de consumatori, care acceptă să plătească preţuri ridicate, pentru acele produse.

1
Minciu, Rodica, Economia turismului, Editura Uranus, Bucureşti, 2001, p. 151
2
Nedelea, Alexandru, op. cit., p. 49
3
Olteanu, Valerică, Marketingul serviciilor, ediţia a II-a, Editura Uranus, Bucureşti, 2000, pp. 222-228
4
Nedelea, Alexandru, op. cit., pp. 65-66
5
Paina, M., Pop, M.D., Politici de marketing, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1998, p. 112
184
 6.2.2. Particularităţi ale politicilor de preţ în cazul
serviciilor turistice

Caracteristicile serviciilor conferă politicii de preţ o serie de trăsături proprii. Astfel, strategiile de preţ,
de exemplu, sunt fundamentate şi alese prin luarea în considerare şi a unor criterii specifice serviciilor, altele
decât cele valabile în cazul bunurilor. Formularea unei strategii de preţ corecte şi complete presupune luarea în
considerare a unor criterii precum1:
a) Variaţia temporară a cererii presupune adoptarea unei strategii diferenţiate de preţ. În cazul turismului, variaţia
este sezonieră, anuală sau bianuală, ceea ce impune aplicarea mai multor niveluri de preţuri pe parcursul aceluiaşi
an, pentru aceleaşi servicii. În cazul în care cererea este relativ uniformă, pe parcursul anului calendaristic, se
poate adopta şi o strategie de preţ nediferenţiată. O asemenea situaţie se poate întâlni în cazul turismului balnear,
chiar dacă, şi pentru aceasta formă de turism, se pot practica uşoare creşteri ale tarifelor, în perioada vârfului de
sezon.
b) În fundamentarea politicii de preţ este avută în vedere oferta de servicii, privită sub diferite aspecte: gradul de
diversitate şi complexitate a produsului oferit, calitatea acestuia, localizarea lui etc. În domeniul turismului,
deosebit de importantă este structurarea strategiilor de preţ pe baza conceptului de produs turistic respectiv a
componentelor acestuia, cele mai cunoscute opţiuni fiind, în acest sens: strategia preţului forfetar, cea a preţului
diferenţiat pe produse parţiale şi strategia combinată (mixtă).
 Strategia preţului forfetar se aplică produsului abordat în mod global şi este utilizată, în turism, în aşa – numita
formulă “totul inclus” sau “inclusive tour” – I.T., cunoscută şi sub numele de “aranjament I.T” sau de voiaj
forfetar. Aceasta reprezintă o călătorie turistică organizată de un tur-operator sau de o companie aeriană, în
colaborare cu o agenţie de voiaj. Preţul acestei călătorii este o sumă globală, dinainte stabilită, acoperind costul
transportului, al cazării şi meselor oferite, un minim de program de agrement şi cheltuielile organizatorului 2. În
cazul unor astfel de aranjamente, preţul transportului poate fi cu până la 50% mai mic, faţă de tariful obişnuit
pentru clasa economică, fiind acceptat de companiile aeriene în scopul asigurării unui grad superior de ocupare a
aeronavelor.
 Strategia preţurilor combinate (mixtă) presupune oferirea concomitentă, atât a unui preţ global, cât şi a unor
preţuri separate, pentru diferitele componente ale produsului global. O astfel de strategie este frecvent adoptată
de agenţiile de turism, de hotelieri şi de proprietarii de unităţi de alimentaţie pentru turism. Astfel, tur-operatorii
oferă, de regulă, la un preţ forfetar, produse turistice conţinând servicii de bază (transport, cazare şi mic dejun),
la care se adaugă, în funcţie de opţiuni, alte servicii de agrement, excursii etc.
c) Nivelul şi modul de formare a preţurilor sunt crietrii complementare, ce stau la baza unor combinaţii de alternative
strategice. Astfel de combinaţii rezultă din asocierea unei opţiuni strategice alese în funcţie de modul de formare
a preţului (orientat după costuri, după cerere sau după concurenţă), cu o alta, stabilită în funcţie de nivelul de preţ
(ridicat, moderat sau coborât), impus de obiectivul urmărit de întreprindere în cadrul pieţei. În alegerea
combinaţiei considerate optime, întreprinderea de turism va lua în considerare cele două situaţii ce prezintă interes
pentru activitatea sa, respectiv: o modalitate mai comodă de calculare a preţului, în privinţa preciziei metodei
utilizate, costului acesteia, a necesarului de informaţii şi o anumită atitudine în raport cu activitatea firmei
(costurile acesteia) şi componentele mediului extern (cererea şi concurenţa)3.
- Preţurile orientate după costuri se stabilesc pornind de la determinarea costurilor aferente realizării unui produs
sau prestării unui serviciu, la care se adaugă o marjă de profit, în situaţia în care costurile (fixe şi variabile) sunt
relativ uşor de determinat pentru unitatea de produs. În practică, această situaţie este mai rar întâlnită, datorită
dificultăţilor de estimare suficient de exactă a costurilor.
- Preţurile orientate după concurenţă se stabilesc pornind de la preţurile practicate de concurenţă pentru servicii
similare. Utilizarea unei asemenea strategii presupune compararea produselor proprii cu cele similare, ale
concurenţei şi diferenţierea preţurilor, luând în considerare, deopotrivă, elementele de separare, cât şi obiectivele
de piaţă avute în vedere de către întreprindere. În utilizarea acestei strategii se porneşte de la presupunerea că

1
Olteanu, Valerică, op. cit., 2000, pp. 222-223
2
Minciu, Rodica, Economia turismului, ediţia a III-a, revăzută şi adăugită, Editura Uranus, Bucureşti, 2005, p. 245
3
Olteanu, Valerică, op. cit., p. 225
185
 preţul ridicat, moderat sau scăzut trebuie privit prin raportare la preţurile concurenţei şi la segmentul de
consumatori vizat. De asemenea, se presupune şi o bună cunoaştere a politicii de preţ promovate de concurenţă.
În cazul orientării preţului după concurenţă există, practic, două alternative: utilizarea de preţuri
promoţionale, corespunzătoare unei strategii de preţuri joase şi preţuri aliniate concurenţei (similare). Se poate
vorbi, în mod teoretic şi de o a treia alternativă strategică, cea a preţurilor înalte, dar aceasta presupune ca
produsele oferite de respectiva întreprindere să fie diferite şi mai valoroase decât cele ale concurenţei.
În domeniul turismului, calitatea resurselor turistice, ca elemente de atractivitate, poate justifica
practicarea unor preţuri mai ridicate pentru servicii similare de cazare şi alimentaţie. De asemenea, poate fi
justificată şi de poziţia unei unităţi de primire turistică faţă de principalul element de atractivitate (ce poate fi
plaja, pârtia de schi, etc.)
- Preţurile orientate după cerere – sunt cele determinate având în vedere o serie de elemente, ce definesc
comportamentul consumatorului de servicii faţă de preţ, reflectat prin utilitatea pe care o exprimă. Este de aşteptat,
de exemplu, ca preţurile practicate de unităţile de cazare de pe litoral să fie mai ridicate, în vârful sezonului, când
gradul de ocupare al acestora se apropie de 100%, respectiv atunci când nivelul cererii tinde să îl depăşească pe
cel al ofertei.
O strategie a preţurilor înalte are la bază definirea valorii ca expresie a tot ceea ce clientul aşteaptă de la
un serviciu, strategia preţurilor joase – pe cea a perceperii unei valori diminuate, prin rabaturi ce iau în considerare
unele elemente ce impun scăderea din costuri, iar cea a preţurilor mixte – pornind de la strategia prin care valoarea
înseamnă calitate şi tot ceea ce se primeşte pentru ceea ce se plăteşte.

6.2.3. Tipologia strategiilor de preţ în turism

Există o largă varietate de strategii de preţ, ce pot fi adoptate de către întreprinderile din turism. Aceste
strategii pot fi diferenţiate în funcţie de diverse criterii, precum: nivelul şi accesibilitatea preţurilor,
particularităţile pieţei sau modalitatea de distribuţie a produselor1.
Astfel, în funcţie de nivelul şi accesibilitatea preţurilor, se pot utiliza următoarele tipuri de strategii:
a) Strategia preţului ridicat (sau a “smântânirii”, a luării caimacului), care este o strategie de preţ pentru
valorificarea avantajului de piaţă. Această strategie poate fi practicată în situaţia exclusivităţii ofertei (când se
conferă cumpărătorului un anumit statut şi prestigiu) sau în cazul limitării ofertei concurenţei (de ex.: în cazul
unor aranjamente destinate turismului belneo-medical, bazate pe exploatarea unor resurse naturale limitate) sau
în cazul turismului cinegetic, unde sunt oferite, în exclusivitate, trofee de vânătoare valoroase etc.
Practicarea unor preţuri ridicate corespunde oferirii unui grad ridicat de confort, practicării unor servicii
diversificate, calitativ superioare sau unei cereri turistice excedentare (în vârf de sezon turistic sau în cazul unei
concurenţe reduse).
O asememenea strategie va permite întreprinderilor turistice să obţină profituri ridicate, pe termen scurt şi să
poată reduce preţurile, atunci când condiţiile de piaţă se vor schimba.
b) Strategia preţului scăzut sau a penetrării pieţei turistice se utilizează de către întreprinderile ce urmăresc
maximizarea cantităţii de produse vândute, câştigarea unei poziţii mai puternice pe piaţă sau a unor noi segmente
de piaţă, descurajarea concurenţilor, atragerea unor clienţi ai firmelor concurente sau incitarea consumatorilor
potenţiali în a testa produsul turistic.
Creşterea profitului întreprinderii turistice se poate realiza prin sporirea volumului de vânzări, ca urmare a
atractivităţii produsului oferit. Această strategie implică, însă, şi un anumit risc, deoarece segmentul de piaţă
căruia i se adresează produsul turistic respectiv este format din consumatori cu venituri modeste, care pot fi
refractari la acceptarea unor creşteri ulterioare ale preţului. De asemenea, practicarea unor preţuri scăzute poate
provoca o reacţie de reţinere, din partea unor categorii de clienţi potenţiali, în solicitarea respectivelor produse,
pe care le vor considera incompatibile cu statutul şi prestigiul lor personal sau nu vor avea încredere în nivelul
calitativ al acelor produse.

1
Nedelea, Alexandru, op. cit., pp. 67-72
186
 O strategie a preţului moderat (de lansare sau de impulsionare) se poate aplica în momentul pătrunderii pe o
piaţă, cu un produs turistic, pentru o perioadă limitată de timp, urmând a avea loc o creştere a tarifelor practicate
după ce întreprinderea şi-a consolidat poziţia pe piaţă pentru produsul respectiv. Această strategie este
recomandată a fi utilizată şi în perioadele de extrasezon, când preţurile vor fi reduse până la niveluri minime,
pentru atragerea clientelei şi asigurarea unui coeficient cât mai mare de utilizare a capacităţilor turistice.
Existenţa unor categorii largi de consumatori cu venituri modeste a determinat dezvoltarea formelor de turism
de masă, a turismului social şi a celui de tineret, pentru care este necesară aplicarea strategiei preţului scăzut.
c) Strategia preţurilor diferenţiate, caracteristică turismului, domeniu în care există o paletă foarte largă a tarifelor
practicate pentru acelaşi produs, în condiţiile în care costurile sunt de acelaşi nivel.
Diferenţierea preţurilor se poate realiza în funcţie de mai multe criterii. Astfel, principalul mijloc de
diferenţiere a preţurilor turistice îl constituie stabilirea unor niveluri minime şi maxime ale acestora, de-a lungul
ciclului de sezonalitate. În funcţie de acest criteriu, în perioadele de extrasezon se vor practica tarife reduse, mai
atractive pentru consumatori, urmând ca, în perioadele de sezon intermediar (pre-sezon şi post-sezon sau “capete de
sezon”), să fie practicate tarife mai ridicate, iar în vârful sezonului se practică cele mai ridicate niveluri ale tarifelor.
Chiar şi în perioada sezonului turistic de vârf se pot aplica reduceri de preţuri, în situaţia în care gradul de ocupare a
capacităţilor turistice rămâne scăzut.
Diferenţierea tarifelor se realizează, adesea, şi între zilele săptămânii. Dacă în mediul urban, de regulă, se pot
practica tarife reduse, în perioadele de sfârşit de săptămână, în staţiunile turistice litorale, dimpotrivă, se pot aplica
tarife mai mari tocmai în aceste perioade, când cererea este mai ridicată.
Întreprinderea de turism va diferenţia preţurile (tarifele) aplicate şi în funcţie de alte criterii, precum:
- volumul consumului, respectiv durata sejurului (sejur lung, mediu sau scurt);
- segmentele de consumatori. Pentru anumite categorii de turişti (pensionari, elevi, studenţi, tineri căsătoriţi, etc.)
se pot practica tarife reduse;
- forma de turism practicată. Tarifele practicate pentru turismul organizat vor fi mai mici decât cele pentru turiştii
individuali (pe cont propriu);
- momentul rezervării şi plăţii, putându-se acorda reduceri de tarif clienţilor care îşi achiziţionează serviciile cu
plata în avans, cu o anumită perioadă de timp înaintea prestaţiilor propriu-zise (cum este cazul biletelor la
transportul aerian);
- zona geografică a consumatorului. De exemplu, pentru un sejur pe litoralul românesc în care este inclus şi
transportul (cu autocarul, microbuzul sau pe calea ferată) preţul va fi diferit, în funcţie de distanţă sau poate diferi
în funcţie de comisionul aplicat de agenţiile de voiaj detailiste (care îşi adaugă acest comision la valoarea
prestaţiilor turistice).
Diferenţierea tarifelor practicate între structurile de primire şi întreprinderii din turism se realizează, de regulă,
în funcţie de:
- perioadele de sezon;
- formele de turism practicate (de grup sau individual), precizându-se care este numărul minim de persoane pentru
constituirea unui grup.
Unităţile de cazare practică tarife diferenţiate, pentru serviciile oferite, în funcţie de categoria unităţii, de
amplasamentul acesteia (în raport cu principalele atracţii turistice: plajă, pârtie de schi, bază de tratament etc.),
de durata sejurului, de gama serviciilor suplimentare oferite şi de calitatea acestora, de dotările unităţii, de tipul
de cameră (single/dublă/triplă, garsonieră, apartament, de etaj, de vederea camerei, de mobilierul din cameră) de
regimul de închiriere a camerelor duble. O unitate amplasată pe un traseu cu o intensă circulaţie turistică va putea
practica tarife mai ridicate decât o altă unitate, de acelaşi confort, amplasată într-o zonă cu aflux mai redus de
turişti.
În privinţa unităţilor de alimentaţie publică, diferenţierea preţurilor practicate se realizează în funcţie de
mai multe categorii de factori, astfel1:
- sensibilitatea la factorul timp – de ex.: oamenii de afaceri sunt mai preocupaţi de timp, decât de preţ, fiind dispuşi
să plătească mai mult, pentru un serviciu mai rapid (dar nu preferă unităţile de tip fast-food, îndeosebi pentru că

1
Lupu, Nicolae, Hotelul. Economie şi management. Editura All Beck, ediţia a IV-a, Bucureşti, 2003, pp.49-50
187
 preţul este prea scăzut, pentru o calitate bună), această sensibilitate la timp fiind mai accentuată în perioada
prânzului;
- nivelul calitativ al serviciului, determinat de numeroase elemente: modul de primire, decorul, atmosfera, modul
de pregătiri şi prezentare a preparatelor culinare, a băuturilor, curăţenia, iluminatul, inventarul textil, rapiditatea
serviciului, serviciul de servire propriu-zis, zgomotul, mirosurile etc.
- acordarea unor reduceri sau gratuităţi, pentru grupuri, pentru clienţi sensibili la preţ (nu în unităţile de lux), în
cadrul unor cluburi. În perioadele de slabă afluenţă a clienţilor pot fi oferite salate, gustări, băuturi gratuite (ex.
“Happy Hour 15.00-16.00 – Free Salad Bar”). Chiar şi clienţilor sofisticaţi le face plăcere să primească ceva
gratuit (în aparenţă): o cafea sau un aperitiv, un mic suvenir, câte o floare pentru doamnele care părăsesc
restaurantul, etc.
- un raport competitiv calitate-preţ, putând fi eliminate unele cheltuieli inutile, în raport cu aşteptările clientului.
De exemplu, pentru un client grăbit, la dejun, decorul prea încărcat şi costisitor aflat pe masă va avea o valoare
minimă, acesta apreciind mai mult un serviciu rapid;
- factorii psihologici – precum preţurile (rotunde) ale meniurilor fixe – ex. 20 de lei sau 25 de lei sau preţurile
“magice” de 9,90 lei, 14,90 lei etc.;
- alţi factori – în funcţie de categoria de clienţi (de ex. preţuri mai reduse pentru clienţii hotelului), raportul între
tariful de cazare şi preţul mesei etc.

d) Strategia preţurilor forfetare (globale sau pauşale, tip “totul inclus”), care constă în comercializarea unor produse
complexe (voiaje forfetare), ce includ un pachet minimal de servicii de bază obligatorii (transport, cazare, mic
dejun), la care se adaugă, în funcţie de opţiunile turiştilor: servicii de masă în pensiune completă sau
demipensiune, excursii, programe culturale, de divertisment etc.
În cazul acestor produse, preţul lor global este mai mic decât suma tarifelor prestaţiilor componente,
argument important, utilizat în promovarea vânzărilor de produse turistice.

Alte tipuri de strategii utilizate:

 Strategia preţurilor de aliniere, adoptată de întreprinderile ale căror produse nu se diferenţiază de cele ale liderilor
de pe piaţa turistică respectivă. Pe plan internaţional, agenţiile tur-operatoare mici şi mijlocii îşi stabilesc preţurile
propriilor produse luând ca referinţă preţurile înscrise în cataloagele de ofertă ale marilor tur-operatori.

 Strategia preţului produselor captive (sau a preţului “momeală”), ce constă în stabilirea preţului produsului
global pe baza a două componente: una sub forma tarifului fix, pentru o parte a serviciilor (informare, transport,
transferuri, acces la obiectivul sau evenimentul ce reprezintă principala atracţie turistică) şi alta, sub forma unui
tarif variabil, pentru celelalte servicii turistice indispensabile (cazare, masă şi chiar unele servicii de agrement sau
tratament balneo-medical1). Pentru a se stimula cererea turistică, se recomandă practicarea unui tarif fix redus
(chiar sub nivelul costurilor), pentru care să se realizeze o promovare deosebit de puternică, obţinându-se profit
(pentru operatorii turistici ce utilizează această strategie) din partea variabilă a preţului global al produsului.
Această strategie se utilizează cu mare succes, pe piaţa turistică internaţională, de ex. de către structurile
de primire turistică din Las Vegas, unde se practică tarife reduse la serviciile de cazare şi masă (cca 30-40
$/noapte, pentru cazare în hoteluri de 4 stele, în zilele lucrătoare din cursul săptămânii), profiturile fiind obţinute
din încasările cazinourilor aflate în cadrul complexurilor hoteliere respective (acestea reprezentând principala
motivaţie a clienţilor).

 Strategia rabaturilor şi bonificaţiilor – adoptată de întreprinderile de turism ce îşi ajustează preţurile produselor
în vederea stimulării şi recompensării unui anumit tip de clienţi, respectiv:

- Clienţii care solicită un volum ridicat de servicii. Astfel, se acordă rabaturi şi gratuităţi pentru grupuri de turişti,
al căror număr depăşeşte o limită minimă stabilită (de ex.: un loc gratuit pentru 20 de persoane). De asemenea,

1
Gherasim, T., Gherasim, D., Marketing turistic, Editura Economică, Bucureşti, 1999, p. 205
188
 există agenţii de turism care reduc preţul produselor vândute unor clienţi care cumpără, pe parcursul unui an, mai
mult de două programe turistice, iar structurile de cazare tursitică pot practica tarife de cazare regresive, în raport
cu durata sejurului solicitat de cumpărători.
În privinţa serviciilor de alimentaţie publică, este uzual să se acorde reduceri, ce pot ajunge până la 15-20%,
ale preţurilor pentru pensiune completă, pe perioada unui sejur, faţă de suma preţurilor pentru cele trei mese/zi,
dacă ar fi comandate şi servite separat.
- Clienţii care acceptă aranjamente turistice în perioadele de extrasezon (sau chiar în perioadele de sezon
intermediar). Pentru aceşti clienţi se acordă reduceri de tarife, cât şi sejururi suplimentare gretuie (de exemplu:
formule de tipul “a treia săptămână gratuită pentru un sejur de 14 zile” sau “plăteşti 7 zile şi stai 10”).
În funcţie de perioada sezonului turistic, de gradul de ocupare şi de rentabilitatea activităţii, deţinătorii
structurilor de primire turistică pot acorda o serie de gratuităţi şi de reduceri de tarif, cum ar fi:
- gratuităţi pentru cazarea copiilor de până la 7 ani care nu solicită pat suplimentar;
- reduceri de tarife pentru cazare pentru anumite categorii de clienţi (veterani de război, pensionari, elevi, studenţi,
etc.).
În concluzie, se poate remarca faptul că aprecierea raportului calitate-preţ, în cazul produselor turistice,
are un pronunţat caracter subiectiv. De asemenea, pe piaţa turistică, preţul este mai mic decât suma prestaţiilor
luate separat. Pe de altă parte, unele reduceri practicate de operatorii de turism pot conduce, contrar aşteptărilor,
chiar şi la pierderi de clienţi, datorită asocierii, de către unii consumatori ai produselor turistice, a unui anumit
nivel al preţurilor, la o calitate corespunzătoare a acestora.

6.3. Politici şi strategii de distribuţie în turismul internaţional

În domeniul turismului, distribuţia constituie o componentă a mix-ului de marketing deosebit de

importantă, ce cuprinde un ansamblu de activităţi desfăşurate în spaţiul şi timpul ce îl separă pe prestatorul de
servicii turistice de consumatorul acestora. Distribuţia reuneşte atât o reţea de unităţi, cât şi o serie de acţiuni, ce
au rolul de a pune produsele la dispoziţia consumatorilor, precum şi un ansamblu de relaţii în care intră
participanţii la distribuţie (prestatori de servicii turistice, intermediari şi turişti)1.
Între distribuţia bunurilor materiale şi cea a produselor turistice există deosebiri esenţiale. Astfel, dacă
bunurile sunt deplasate către consumator, în cazul produselor turistice, consumatorul este cel care se deplasează
la locul unde se află produsul. Datorită caracterului nematerial al produsului turistic şi imposibilităţii de a expedia
un pachet de prestaţii turistice la consumator (turistul fiind cel nevoit să se deplaseze spre produs, pentru a-l
consuma, în timpul voiajului şi al sejurului), în domeniul turismului, eforturile organizatorilor şi ale prestatorilor
de servicii specifice se concentrează pe atragerea consumatorului spre destinaţiile turistice. Aceasta nu se poate
realiza, însă, fără existenţa unor materiale promoţionale (informaţionale) realizate în mod profesionist, de bună
calitate, atractive, diversificate (site-uri de web, pliante, broşuri, cataloage etc.), care să îi convingă pe turişti să
cumpere produsele respective, în lipsa posibilităţii ca ei să le testeze, înainte de a le achiziţiona. Din acest motiv,
în domeniul turismului, eforturile promoţionale sunt strâns legate de activităţile de distribuţie.

6.3.1. Canalele de distribuţie în turism

Întreprinderile prestatoare de produse turistice, fiind larg dispersate în spaţiu, sunt preocupate, cu
prioritate, de pregătirea serviciilor respective, pe care să le ofere clienţilor potenţiali. Pentru ca aceste servicii să
fie puse la distribuţia consumatorilor, este necesară existenţa unei reţele de distribuţie a acestor servicii, ce sunt
reunite sub forma unor pachete, cunoscute sub denumirea generică de produse turistice2.
Rolul distribuţiei este, pe de o parte, să faciliteze achiziţionarea şi consumarea serviciilor turistice de către
clienţi, precum şi de a face posibilă, pe de altă parte, compararea şi alegerea acelor combinaţii de servicii turistice

1
Nedelea, Alexandru, op. cit., p. 75
2
Jugănaru, Ion-Dănuţ, Managementul restructurării în turismul românesc de litoral, teză de doctorat, A.S.E., Bucureşti, 2004, p.112
189
 căutate de aceştia (din punct de vedere al destinaţiilor, al mijloacelor de transport utilizate, al condiţiilor de cazare
şi alimentaţie, al tipurilor de agrement oferit etc.)1.
Distribuitorii specializaţi realizează o preselecţie a produselor turistice, în baza unor aprecieri calitative,
uşurând, astfel, eforturile clienţilor – turişti potenţiali, de alegere, dintr-un număr atât de mare de prestatori de
servicii specifice, pe cei mai potriviţi, faţă de aşteptările acestora.
Indiferent de produsul oferit, problema principală a oricărei politici de distribuţie o constituie alegerea
celor mai bune canale, în funcţie de o serie de caracteristici ale pieţei, ale produselor, ale concurenţei etc.
Canalul de distribuţie reprezintă o succesiune de intermedieri comerciale, care dirijează produsul, de la
producător, la consumatori şi care evidenţiază transferurile succesive ale dreptului de proprietate asupra
produsului respectiv2.
Ca orice alte produse, şi cele turistice pot fi distribuite prin diferite canale, directe sau indirecte, în funcţie
de interesele producătorului (prestatorului) şi de mediul în care acesta acţionează (vezi figura nr.6.2).

Figura nr. 6.2. Canale de distribuţie ale produsului turistic

Canalul 1

Consumatorii
Canalul 2 de produse
Produsul
turistice
turistic Tur-
operator

Canalul 3 Agenţie
de
turism
Canalul 4

Sursa: Adaptare după Kotler, Ph. (coordonator), Principiile Marketingului, Ed. Teora, Bucureşti, 1998, p. 965.

Tipuri de canale de distribuţie în turism

Distribuţia prin canale directe, excluzând în totalitate intermediarii, presupune vânzarea nemijlocită a
serviciilor, de către prestator, clienţilor. Această situaţie se întâlneşte în special atunci când cererea este suficient
de mare, în raport cu oferta, pentru un anumit serviciu turistic (servicii de transport, cazare, alimentaţie, agrement,
etc.). Turiştii experimentaţi, care preferă formele de turism pe cont popriu şi care doresc să aibă, pe parcursul
călătoriei, o libertate de mişcare cât mai mare, sunt cei care se adresează direct prestatorilor de servicii, deoarece
nu doresc să fie legaţi de programul unui grup organizat sau al unor anumiţi prestatori de servicii.
Distribuţia directă presupune o serie de avantaje pentru unităţile prestatoare de servicii turistice, printre care,
menţionăm:
- posibilitatea de a-şi vinde prestaţiile la preţuri mai mari, negrevate de comisioanele pe care, altfel, ar fi trebuit să
le cedeze intermediarilor;
- fluxuri mai bune de numerar, datorită încasării contravalorii prestaţiilor turistice înainte ca prestarea propriu-zisă
a acestora să aibă loc;

1
Gherasim, T., Gherasim, D., op. cit., p. 209
2
Maxim, E., Gherasim, T., Bazele marketingului, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 1997, p. 403
190
- un contact direct cu consumatorii serviciilor prestate, putând fi identificate, astfel, mai bine, nevoile, dorinţele şi
preferinţele acestora;
- fluxurile de informaţii, atât dinspre clienţi, spre prestatori, cât şi în sens invers, sunt mai rapide, reducându-se
situaţiile de neînţelegeri datorate unor distorsiuni informaţionale etc.
Şi clienţii sunt, în general, satisfăcuţi de sistemul distribuţiei (vânzării) directe, atât pentru libertatea de mişcare
ce li se conferă, cât şi pentru că pot beneficia de o atenţie deosebită, chiar de servicii personalizate, din partea
prestatorilor. Unii dintre ei sunt, însă, mai sensibili la faptul că trebuie să plătească preţuri (tarife) mai mari pentru
serviciile de care beneficiază, comparativ cu cele practicate în cazul turismului organizat (apelând, deci, la canalele
indirecte de distribuţie).
Canalul scurt de distribuţie se pretează în special pentru produsele turistice simple, cum este cazul rezervărilor
pentru curse de transport aerian sau pentru serviciile de cazare turistică, în timp ce produsele mai complexe (de tipul
circuitelor, al croazierelor) se impune intervenţia unui intermediar specializat1.
Canalele indirecte de distribuţie sunt utilizate pentru formele de turism organizat şi semiorganizat. Avantajele
pentru turist, în cazul apelării la aceste forme sunt, în principal, următoarele:
- preţurile mai reduse pe care le plătesc pentru întregul pachet de servicii turistice, faţă de suma preţurilor pe care
ar trebui să le plătească pentru fiecare prestaţie în parte;
- comoditatea, dată de efectuarea unei singure plăţi, pentru toate serviciile şi facilităţile de care beneficieză turistul
în cadrul pachetului de servicii achiziţionat;
- siguranţa că turistul va beneficia de toate serviciile turistice la care se aşteaptă (fără riscul de a nu găsi locuri de
cazare sau la transport etc., ca în cazul turismului pe cont propriu).
Desigur, există şi dezavantajul unei libertăţi limitate de mişcare pentru turist, faţă de situaţia turismului pe cont
propriu.
În privinţa prestatorilor de servicii turistice, aceştia sunt nevoiţi să apeleze la intermediari, pentru vânzarea
produselor lor, îndeosebi în perioadele de sezon intermediar şi de extrasezon. Importanţa agenţiilor de turism creşte
cu cât distanţa ce separă domiciliul turistului faţă de destinaţia voiajului este mai mare, iar distribuţia turistică se
dovedeşte mai eficace, de regulă, cu cât punctele de vânzare sunt amplasate mai aproape de consumatorii potenţiali.
Prin apelarea la intermediari, întreprinderile prestatoare de servicii turistice vor putea să aibă acces la noi pieţe,
ce le sunt inaccesibile altfel, prin distribuţia directă, datorită cheltuielilor publicitare importante pe care aceasta le-ar
presupune. În plus, intermediarii locali cunosc mai bine piaţa din zona lor, putând să conceapă acele produse care să
corespundă cel mai bine cererii, în conformitate cu rezultatele propriilor cercetări de marketing.
Pentru ca o politică de distribuţie să se dovedească eficientă, este foarte importantă alegerea
intermediarilor, selecţia acestora realizându-se după o serie de criterii, precum2 gradul de specializare al acestora,
raza lor de activitate, politicile de marketing adoptate.
Intermediarii care intervin în industria ospitalităţii sunt angrosişti, reprezentaţi de tur-operatori şi
detailişti, respectiv agenţii de turism, la care se adaugă şi agenţiile de vânzare ale companiilor aeriene şi a altor
societăţi de transport (de căi ferate sau autocare), organizaţii sindicale, centre de rezervări, cluburi, asociaţii
sportive, departamente specializate ale unor mari întreprinderi, grupuri religioase, puncte/birouri de turism din
cadrul unor centre universitare etc.
Conform altor clasificări3, intermediarii interni şi externi, din cadrul turismului internaţional, pot fi grupaţi
în două categorii: cei de pe pieţele emiţătoare de turişti şi intermediarii de la locul de destinaţie (agenţii receptoare,
care oferă turiştilor asistenţă specializată, recomandări şi informaţii, pe parcursul călătoriei şi a sejurului pe
teritoriul ţării de destinaţie).
Principalii distribuitori ai produselor turistice sunt agenţiile de turism, care prezintă două mari avantaje,
faţă de celelalte forme de distribuţie4: o protecţie aproape totală a consumatorului de turism şi garanţiile
financiare, acordate atât turiştilor, cât şi prestatorilor.

1
Nedelea, Alexandru, Distribuţia directă în turism, Tribuna economică, nr. 3/2000, p. 29
2
Nedelea, Alexandru, Politici de marketing în turism, Editura Economică, Bucureşti, 2003, p. 89
3
Postelnicu, Gheorghe, Introducere în teoria şi protecţia turismului, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1997, p. 150
4
Nedelea, Alexandru, op. cit., p. 90
191
 Pe piaţa turistică europeană, forma cea mai răspândită de organizare a intermediarilor din turism este cea
a micilor agenţii independente, detailiste, care colaborează cu un număr redus de mari agenţii tur-operatoare
acestea fiind cele care realizează conceperea şi “montarea” de produse turistice.

6.3.1.1. Canale directe de distribuţie

Utilizarea canalelor directe de distribuţie în turism (fără intervenţia intermediarilor) este specifică
formelor de turism pe cont propriu (turişti individuali sau grupuri mici de persoane, în general, grupuri cu
afinitate). În Europa, majoritatea turiştilor preferă să îşi conceapă singuri voiajul, solicitând, în mod nemijlocit,
de la prestatori, serviciile pe care le consideră necesare şi corespunzătoare preferinţelor lor. Aceştia fac parte din
categoria turiştilor experimentaţi, dornici de a benficia, pe parcursul călătoriei, de o mai mare mobilitate şi de
independenţă în solicitarea unor servicii, nefiind legaţi de un grup organizat.
Întreprinderile prestatoare de servicii turistice recurg în special la distribuţia prin canale directe, în
condiţiile în care, pe piaţa turistică respectivă, există o cerere suficient de mare, comparativ cu oferta.
Avantajele principale ale distribuţiei directe în turism constau în posibilitatea ca prestatorii să aibă un
contact direct şi permanent cu potenţialii consumatori, putând, astfel, să identifice, mai uşor şi mai rapid, nevoile
şi preferinţele acestora, ceea ce va permite să îşi fundamenteze, în mod realist şi corect, politicile proprii de
marketing1.
De asemenea, comercializarea serviciilor turistice prin canale directe permite unităţilor prestatoare să
exercite un control sporit asupra distribuţiei şi asupra produsului turistic.
Desigur, un avantaj important pentru prestatori este şi acela că preţul la care îşi vând serviciile către turişti
este degrevat de comisioanele percepute eventualilor intermediari, obţinând, astfel, un profit superior. Nu
întâmplător, unele companii aeriene de transport şi-au organizat propriile agenţii de voiaj, iar numeroase structuri
de cazare turistică şi-au organizat centre de rezervare sau chiar agenţii proprii detailiste.
Există, însă, şi o serie de inconveniente (dezavantaje) ale distribuţiei turistice fără intermediari. Astfel,
turiştii vor plăti mai mult pentru prestaţiile turistice solicitate (faţă de cazul formelor organizate de turism,
utilizând intermediari), iar prestatorii vor avea costuri suplimentare, determinate de gestionarea propriului sistem
de distribuţie şi pentru promomovarea produselor turistice care, în acest caz, rămân în sarcina exclusivă a
prestatorilor.
Cel puţin în perioadele de extrasezon, când cererea turistică este mult diminuată, prestatorii sunt nevoiţi
să apeleze la intermediari, pentru a-şi putea valorifica, în mod eficient, capacitătile turistice disponibile.
Canalul scurt de distribuţie se pretează, în special, pentru produsele turistice simple, precum rezervările
la companiile aeriene sau la unităţile de cazare turistică. De asemenea, distribuţia directă este mai frecvent utilizată
de unităţile de alimentaţie publică, decât de cele de cazare, intermediarii din turism considerând, frecvent, că
distribuţia serviciilor de masă nu este suficient de profitabilă.
Acest sistem de distribuţie este, în general, bine acceptat şi de către clienţi, deoarece, prin raporturile
directe, nemijlocite, aceştia au senzaţia unei atenţii deosebite, ce le este acordată din partea prestatorilor.
În privinţa principalelor forme de turism (intern şi internaţional) se poate observa că distribuţia directă
este utilizată mai frecvent în turismul intern.
 Sistemele de rezervări sunt specifice vânzării directe, pentru serviciile de cazare, alimentaţie şi transport, sistem
strâns legat de aparatul promoţional al firmelor turistice. Aceste sisteme pot fi organizate în două moduri
distincte2 :
a) sistemul parţial computerizat, prin care evidenţele sunt ţinute cu ajutorul calculatorului, iar legăturile dintre
prestator şi centre de rezervări se realizează telefonic;
b) sistemul complet automatizat, prin care atât evidenţele, cât şi legăturile, sunt realizate prin intermediul unor
computere interconectate. Acest sistem asigură, instantaneu, posibilitatea alegerii, de către client, a locului de
cazare dorit, precum şi scoaterea din circuit a locului respectiv, după ce a fost achiziţionat.

1
Nistoreanu, P., Dinu, V., Nedelea, Al., Producţia şi comercializarea serviciilor turistice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
2004, pp. 239-242
2
Holloway, J.C., Plaut, R.V., Marketing for tourism, Pitman Publishing, London, 1990, p. 206
192
 O altă modalitate de realizare a distribuţiei directe este cea a deschiderii, de către unii prestatori din industria
turistică (companii aeriene, lanţuri hoteliere etc.) de puncte de vânzare (birouri, oficii), prin cumpărarea sau
închirierea de spaţii în aeroporturi, holuri de hoteluri, centre comerciale sau de afaceri, amplasate în zone cu mare
vizibilitate şi circulaţie intensă.
 Distribuţia prin metode automate a început să fie utilizată, în ultimii ani, în special în domeniul eliberării
automate a biletelor pentru companiile de transport. Astfel, în aeroporturi, în unele hoteluri, bănci sau
supermarket-uri au fost instalate asemenea maşini, de tip ’’Satellite ticket printer’’, ce permit eliberarea de bilete
ale agenţiilor de voiaj, având la bază un suport electronic. De asemenea, există sisteme ale companiilor aeriene
(Automate Ticketing Machines) prin care clienţii cu acces la informaţiile privind orele de zbor pot face rezervări
şi pot obţine biletele dorite, prin inserarea unei cărţi de credit1. Se anticipează că, în anii următori, această
modalitate de distribuţie va cunoaşte, în întreaga lume, o dezvoltare deosebită.
 Comercializarea (distribuţia) electronică a produselor turistice, utilizând comerţul electronic (e-commerce),
respectiv comerţul prin Internet, a devenit, în ultimii ani, unul dintre mijloacele privilegiate, atât în sectorul
informării, cât şi al vânzării, în sectorul turismului. Astfel, conform statisticilor organizaţiei European Internet
Travel Monitor, încă din anul 1999, numărul turiştilor europeni care au utilizat acest mijloc a depăşit 27 de
milioane, iar acest număr a continuat să crească, în ritmuri deosebite, în anii următori2. Un « e-călător » este acea
persoană care a căutat informaţii pe Internet, înainte de a-şi rezerva un loc pe o pagină de Internet (site) sau printr-
un mijloc tradiţional. Se apreciază că unul din patru dintre cei ce caută astfel de informaţii pe Internet devine
cumpărător al unui bilet de transport sau al unor servicii de cazare etc.

6.3.1.2. Canalele indirecte de distribuţie

Utilizarea acestor canale de distribuţie este specifică pentru formele de turism organizat şi semiorganizat.
Turiştii care nu doresc să îşi organizeze călătoria sau sejururile de vacanţă pe cont propriu, apelează la agenţiile
de voiaj. Astfel, cumpărătorul potenţial al produselor turistice are posibilitatea de a se informa asupra diversităţii
de destinaţii şi programe turistice oferite de piaţă, le poate evalua, compara şi îşi poate alege produsul ce
corespunde cel mai bine preferinţelor sale3. De asemenea, acesta are şi avantajul de a-şi putea achiziţiona, în
prealabil, toate serviciile complementare dorite, pentru perioada voiajului sau a sejurului său, la un preţ mai scăzut
şi într-un timp mai scurt, decât dacă ar fi apelat în mod direct, la prestatorii de servicii turistice.
Turiştii apelează la agenţiile de voiaj pentru cumpărarea produselor turistice pe care şi le doresc, din
diverse motive, printre care:
- asigurarea cazării, de către agenţiile de voiaj, în destinaţii de vacanţă în care este posibil să nu mai poată fi găsite
locuri libere disponibile, la momentul în care acestea ar fi solicitate, în situaţia turiştilor pe cont propriu ;
- reducerile de tarife, obţinute de intermediari de la prestatorii de servicii turistice, reduceri de care beneficiază cei
care utilizează serviciile intermediarilor, spre deosebire de tarifele la care turiştii pe cont propriu pot achiziţiona
aceleaşi servicii (reduceri ce pot ajunge la 25-30%) ;
- comoditatea oferită turistului, care poate efectua o singură plată, pentru toate serviciile de care va beneficia pe
parcursul călatoriei şi sejurului său, scutindu-l pe acesta de grija achiziţionării fiecărui serviciu în parte şi de
efectuarea plăţilor aferente fiecărui serviciu ;
- varietatea, respectiv faptul că voiajele forfetare oferă toate serviciile, atracţiile şi facilităţile disponibile într-o
zonă turistică, ceea ce ar fi dificil de obţinut de către turistul pe cont propriu ;
- securitatea financiară, asigurată turistului prin legislaţia în vigoare.
De regulă, importanţa intermediarilor în turism creşte în mod proporţional cu distanţa ce îl separă pe turist
de locul de destinaţie al călătoriei sale.
Pentru prestatorii de servicii turistice, apelarea la intermediari le permite acestora să acceadă la noi pieţe,
inaccesibile lor printr-o distribuţie directă, din cauza investiţiilor şi cheltuielilor publicitare necesare.
Intermediarii pot realiza lansarea şi promovarea ofertelor turistice ale firmelor prestatoare, pe o scară mai largă,

1
Nistoreanu, P., Dinu, V., Nedelea, Al., op. cit., p. 242
2
Vellas, François, op. cit., p. 108
3
Nistoreanu, P., Dinu, V., Nedelea, Al., op. cit., pp. 243-244
193
 pe un număr mai mare de pieţe turistice, comparativ cu varianta distribuţiei directe, iar aceşti intermediari cunosc
mai bine pieţele pe care acţionează, realizează propriile cercetări de marketing şi vor valorifica numai acele
produse turistice corespunzătoare cererii de pe acele pieţe.

6.3.1.3. Tipuri de intermediari pe pieţele turistice

În domeniul turismului, intermediarii se compun din en-gros-işti – reprezentaţi de tur-

operatori şi din detail-işti, reprezentaţi de agenţiile de turism (de voiaj), la care se adaugă agenţiile de vânzare ale
companiilor aeriene, care vând produse mai complexe (nu numai bilete de transport), birouri de turism, centre de
rezervări, cluburi, asociaţii, departamente specializate ale unor mari întreprinderi, puncte de turism pe lângă
centrele universitare etc.
Din punctul de vedere al pieţelor pe care acţionează, intermediarii din turism, interni şi externi, pot fi grupaţi
în: intermediari pe pieţele emiţătoare de turişti şi intermediari la locul de destinaţie (în această categorie fiind
cuprinse agenţiile receptoare ce oferă turiştilor asistenţă specializată: transferuri, servicii de ghid etc. – la locul
de sosire şi pe perioada sejurului)1.
Dezvoltarea şi intensificarea circulaţiei turistice a condus la crearea unui număr mare de agenţii de turism,
având rol de întreprinderi de distribuţie, ce facilitează contactele dintre clientela turistică potenţială din ţară (zona,
localitatea) de reşedinţă a turiştilor şi firmele prestatoare de servicii turistice din zona receptoare, aleasă de turişti
ca destinaţie turistică2.
Agenţia de turism constituie principalul distribuitor al produselor turistice, datorită faptului că prezintă cel
puţin două mari avantaje, faţă de celelalte firme de distribuţie : protecţia aproape totală a consumatorului de
turism şi garanţiile financiare, acordate atât turiştilor, cât şi prestatorilor.
Noţiunea de agenţii de voiaj, utilizată în terminologia Organizaţiei Mondiale a Turismului, nu are aceiaşi
accepţiune şi în România, unde s-a evitat utilizarea sa, pentru a nu se confunda agenţiile de turism cu agenţiile de
voiaj aparţinând Societăţii Naţionale a Căilor Ferate Române, care nu fac altceva decât să efectueze rezervări şi
să vândă bilete de transport pentru persoane, pe calea ferată.
În ţările Uniunii Europene există două tipuri de agenţii de turism :
a) agenţie angrosistă (tur-operatoare) care concepe, pregăteşte şi comercializează produse turistice forfetare,
destinate a fi distribuite atât în mod direct, prin propriile unităţi, cât şi prin agenţii detailiste ;
b) agenţie detailistă, care furnizează celor interesaţi informaţii asupra posibilităţilor de voiaj, cazare, servicii
suplimentare etc. şi care sunt autorizate de prestatorii acestor servicii să le vândă, la tarifele convenite. În cadrul
contractului de vânzare a produselor respective, agenţiile de turism acţionează ca intermediar.
Forma cea mai răspândită de organizare a intermediarilor din turism, în ţările Uniunii Europene, este cea a
micilor agenţii independente, implicate îndeosebi de vinderea, în detail, a serviciilor turistice. În schimb, există
un număr relativ redus de mari tur-operatori, care îşi distribuie produsele lor direct clienţilor sau prin intermediul
unor mici agenţii detailiste.
Din analiza pieţei turistice internaţionale3 rezultă că situaţia « ierarhiei organizaţiilor din industria
ospitalităţii » se prezintă astfel :
- Marile concerne turistice, care s-au transformat în adevărate organizaţii cvasi-monopoliste, dispun de o reţea
largă de birouri şi puncte de valorificare, acestea ocupând cea mai mare pondere în turismul organizat de
trimitere şi primire, pe piaţa turismului internaţional din ţările respective. Unele dintre marile grupări turistice
tind să îşi extindă aria de activitate, utilizând, ca puncte de vânzare şi reţele ale marilor magazine, reţele de
ghişee ale unor bănci, agenţii de asigurări etc.
- Agenţiile de voiaj de mărime mijlocie, care îşi vând propriile aranjamente turistice, contractate cu parteneri
externi, dar care preiau parţial, spre vânzare, şi aranjamente ale altor organizatori de turism puternici. Raza
de acţiune a acestor agenţii este mai redusă, faţă de cea a marilor tur-operatori, ele limitându-se, de regulă, la
nivelul regional.

1
Postelnicu, Gh., Introducere în teoria şi practica turismului, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1997, p. 150
2
Nistoreanu, P., Dinu, V., Nedelea, Al., op. cit., pp. 257-258
3
Idem, pp. 261-262
194
- Agenţiile de turism mici, care sunt cele mai numeroase, cel mai adesea detailiste, ele activând în turismul
internaţional, în principal, ca vânzători ai programelor marilor concerne organizatorice de voiaje. Pentru a
rezista competiţiei marilor tur-operatori, aceste agenţii îşi concentrează activitatea pe acţiuni ale turismului
intern sau oferă programe turistice externe, diferite de turismul de masă (de ex : croaziere maritime, turism
balneo-medical, voiaje de studii sau profesionale, programe pentru tineret etc.). Deşi sunt cele mai numeroase,
agenţiile şi birourile de turism ocupă o pondere modestă în volumul de activitate, în ţările în care acţionează.

A. Tur-operatorii sau “fabricanţii” de produse turistice (agenţii organizatoare)

Tur-operatorii sunt producătorii de produse turistice. Ei sunt organizaţi ca întreprinderi specializate în

crearea şi organizarea voiajelor forfetare.
Aceste întreprinderi se ocupă de selecţionarea prestatorilor, de asamblarea prestaţiilor turistice într-un
produs complex, oferit şi comercializat pe piaţă sub forma unui pachet de servicii, pe care îl include în cataloagele
difuzate şi agenţiilor de voiaj detailiste cu care au încheiate contracte de distribuţie.
Crearea (sau montajul) unui produs turistic cuprinde mai multe faze importante, care se derulează pe
parcursul unor perioade îndelungate, de câteva luni, uneori chiar de câţiva ani. Cele mai importante faze urmărite
de producătorul de produse turistice sunt următoarele1 :
a) studiile de piaţă ;
b) negocierea contractelor cu prestatorii de servicii ;
c) crearea produsului turistic.

a) Studiile de piaţă
Acestea au ca scop cunoaşterea şi analizarea elementelor–cheie, relevante, ale caracteristicilor pieţei şi ale
mediului acesteia. Dată fiind specificitatea fiecărui produs turistic, studiile de piaţă trebuie să fie adaptate
orientărilor proprii din cadrul fiecărui proiect, chiar dacă metodologia generală utilizată rămâne aceeaşi. Studiile
respective se realizează cu privire la caracteristicile cererii şi ale ofertei, la oportunitatea unui proiect (produs
turistic), la termenele de derulare şi la costuri.
Un studiu de piaţă se construieşte în baza unei strategii de anchetă, al cărei scop este testarea ipotezelor
celor mai realiste. Anchetele se realizează pornind de la sondajele efectuate pe eşantioane reprezentative ale
populaţiilor avute în vedere. Ele furnizează informaţii de ordin cantitativ şi calitativ. Pentru realizarea acestor
anchete, deosebit de importantă este conceperea chestionarelor, care trebuie să poată amesteca întrebări închise,
foarte precise şi întrebări deschise, destinate unei mai bune cunoaşteri ale motivaţiilor consumatorilor.
Studiile de piaţă furnizează un ansamblu de informaţii, ce permit determinarea comportamentelor faţă de
un produs, atitudinile şi reacţiile, în special prejudecăţile referitoare la o anumită ţară de destinaţie, care sunt
destul de numeroase, în turismul internaţional (aspecte politice, culturale, climatice, sociale, etc.)
Pentru a corespunde aşteptărilor, un studiu de piată trebuie să răspundă la trei întrebări principale :
1) Ce mărime să aibă eşantionul persoanelor chestionate şi ce metodă de eşantionare să fie aleasă ? Cea mai
utilizată este metoda eşantionării întâmplătoare, care utilizează calculele de probabilitate şi pentru care
operatorul nu are nici o iniţiativă personală în privinţa alegerii indivizilor ce vor fi chestionaţi. O metodă
raţională este cea a formării eşantionului pornind de la categoriile socioprofesionale şi de la repartiţia
geografică a locurilor de reşedinţă reprezentative ale populaţiei ce va fi cercetată.
2) Cea de-a doua întrebare se referă la natura informaţiilor căutate. Este vorba de determinarea clientelei
potenţiale (« ţintă »). Scopul acesteia este identificarea unui grup de consumatori potenţiali, pentru care să fie
adaptat produsul şi să se pregătească o campanie de promovare eficientă.
3) Cea de a treia întrebare se referă la tehnicile de anchetă. Anchetele se realizează, de regulă, la domiciliul celui
intervievat, utilizând un chestionar ce cuprinde o serie de întrebări, la care trebuie acordat un răspuns foarte
precis, amestecate cu alte întrebări, de natură mai generală, ce servesc drept pretext pentru celelalte. Această
metodă, care este cea mai completă, este, însă, foarte costisitoare. De aceea ea este completată, frecvent, cu
anchete telefonice sau prin poştă, chiar dacă acestea nu ajung la rezultate la fel de fiabile, iar procentajul non-

1
Vellas, François, op. cit., (2007), pp. 102-107
195
 răspunsurilor este ridicat. Din acest motiv, de altfel, frecvent, se realizează anchete în locurile de aşteptare sau
acolo unde persoanele interogate se găsesc şi sunt disponibile (sălile de aşteptare ale gărilor feroviare, autogări
sau aeroporturi).

b) Negocierea contractelor cu prestatorii de servicii

După obţinerea, prin intermediul studiilor de piaţă, a unei cunoaşteri suficient de precise a cererii turistice
sau, altfel spus, a dorinţei şi a mijloacelor financiare ale clientelei potenţiale, fabricantul produselor turistice
trebuie :
1) – să conceapă acele produse ce corespund acestei cereri;
2) – să negocieze « montajul », respectiv combinarea serviciilor componente ale produsului turistic,
realizate de către diverşi prestatori de servicii ;
3) – să încheie contractele cu aceştia.

1) Conceperea produsului
În faţa unei concurenţe internaţionale puternice, fabricantul de produse turistice va trebui să caute cea mai
bună soluţie de adaptare a produselor sale la nevoile consumatorilor. Pentru aceasta, este nevoie de o bună
cunoaştere a pieţei existente şi a raportului calitate/preţ.
Cunoaşterea pieţei se bazează pe ansamblul informaţiilor ce au putut fi obţinute prin studiile de piaţă.
Acestea se referă, în special, la:
- clientelă: segmentarea pe vârste, pe categorii profesionale, locuri de reşedinţă, pe tranşe de venituri, pe
obiceiuri de viaţă şi pe gusturi în materie de turism;
- concurenţă: necesitatea de adaptare a elementelor ce compun produsul, în scopul de a-l diferenţia de oferta
concurenţei, precum şi necesitatea de a dispune de mijloacele de promovare şi de publicitate care să
permită să fie atinsă, cât mai bine, clientela vizată;
- resursele turistice de la locul de destinaţie:
- resurse naturale, culturale, elemente de infrastructură, servicii, animaţie, excursii. Aceste informaţii
diverse permit stabilirea ţintelor corespunzând grupurilor de consumatori, cărora le vor fi propuse
produsele turistice cele mai bine adaptate ;
- căutarea celui mai bun raport calitate/preţ. Aceasta presupune o adevărată strategie a fabricantului de
voiaje, strategie ce are ca scop efectuarea de comparaţii cu produsele concurente. Strategia comercială
respectivă se axează pe două aspecte principale:
 Competitivitatea, care reprezintă elementul fundamental al raportului calitate/preţ. Căutarea celei mai bune
competitivităţi presupune o concepţie şi o gestiune riguroasă a produselor oferite, astfel ca fiecărui segment
de consumatori să îi corespundă un produs specific, având, în categoria respectivă, raportul calitate/preţ cel
mai favorabil.
 Lărgirea gamei de produse, care permite atingerea următoarelor scopuri:
 să propună consumatorilor o gamă largă de opţiuni;
 să ocupe o parte suficientă a pieţei (cu gama aşteptată de produse), pentru a-i determina pe eventualii
concurenţi să se retragă;
 să favorizeze înnoirea produselor, printr-o diversificare dinamică, în măsura necesară (inovare);
 să se ajungă la o cât mai scăzută vulnerabilitate comercială, în fata riscurilor de instabilitate politică, a
fluctuaţiilor importante ale ratelor de schimb valutar, a acţiunilor concurenţei, etc.
Lărgirea gamei de produse nu trebuie să se realizeze în detrimentul competitivităţii preţurilor şi al
eficienţei activităţii. Din acest motiv, trebuie adoptată o strategie corespunzătoare privind gama sortimentală, ce
trebuie să evolueze în timp, în scopul adaptării produselor la evoluţia gusturilor consumatorilor, la variaţiile
cursului de schimb valutar sau la evoluţia puterii de cumpărare.
În cadrul acestei strategii, câştigurile sau pierderile puterii de cumpărare, în ţările de rezidenţă ale turiştilor,
datorate disparităţilor preţurilor şi fluctuaţiilor cursurilor de schimb, joacă un rol foarte important, întrucât
determină raportul calitate/preţ al produsului propus într-o anumită destinaţie şi deci, atracţia pentru destinaţiile
mai favorabile, din acest punct de vedere. Specificitatea produselor şi o bună imagine de marcă a fabricantului

196
permit întreprinderii de turism să-şi întărească poziţia în faţa concurenţei şi joacă un rol important în strategia
comercială.

2) Negocierea pe perioada montajului produsului turistic.

Pentru ca un produs să fie competitiv, fabricantul de voiaje trebuie să negocieze, în mod riguros, cu fiecare
prestator de servicii, pentru ca prestaţia acestora, de o anumită calitate, să fie furnizată la preţul cel mai avantajos.
Este cazul, îndeosebi, al transportatorilor (în special cei aerieni şi rutieri) şi al celorlalţi prestatori de servicii
turistice, precum cele de cazare, masă, animaţie sau servicii speciale pentru anumite produse – cum este turismul
cultural, turismul de sănătate etc. S-a putut constata, astfel că, pe anumite pieţe, datorită elasticităţii considerabile
a pieţei la preţ, o scădere a preţurilor cu 15-20% poate dubla dimensiunea pieţei potenţiale.
Negocierea reprezintă o activitate dificilă. Ea are cu atât mai multe şanse de reuşită, cu cât fabricantul de
voiaje dispune de o bună imagine de marcă, de fluxuri turistice importante şi de mijloace financiare care să îi
permită nu numai să garanteze o bună finalizare a operaţiunilor pe care şi le propune, dar să şi poată plăti în avans
unele dintre prestaţiile pe care le solicită.
Fabricantul de produse turistice este determinat, adesea, să aleagă acele destinaţii din ţările unde preţurile
diferitelor prestaţii sunt scăzute, datorită costurilor salariale reduse, a ajutoarelor de stat primite sau a unui curs
de schimb favorabil. Desigur, condiţia esenţială este ca destinaţiile ce prezintă asemenea avantaje să corespundă
preferinţelor clientelei şi cu condiţia ca raportul calitate-preţ să rămână satisfăcător. Aceasta explică faptul că
ţările ce practică preţuri de dumping, pentru prestaţiile lor turistice (în scopul de a încasa valută forte), nu reuşesc,
întotdeauna, să aibă o afluenţă turistică deosebită, în măsura sperată, având în vedere nivelul preţurilor practicate.
Tur-operatorii importanţi dispun de o forţă de negociere deosebită, datorată mijloacelor de care dispun şi
garanţiilor pe care le aduc. Forţa de negociere puternică, pe care o au, le permite acestora să obţină preţuri foarte
competitive.
Pentru a nu mai depinde de diferiţii prestatori de servicii, ce contribuie, de regulă, la montajul unui produs
turistic, unii tur-operatori îşi montează produsele lor în cadrul unei strânse integrări a diferitelor prestaţii. În orice
caz, negocierea trebuie să ajungă la montajul unui produs turistic cu preţul cel mai competitiv posibil, pentru un
raport calitate-preţ satisfăcător. Acest preţ va trebui să cuprindă, întotdeauna, şi comisioanele percepute de către
agenţiile de voiaj distribuitoare sau de alţi intermediari, cheltuielile de publicitate şi de administrare aferente
produsului respectiv, precum şi să acopere riscurile de realizare a unor vânzări inferioare coeficientului de ocupare
prevăzut.

c) Crearea produselor turistice

După finalizarea negocierilor, se trece la încheierea contractelor internaţionale cu diferiţi prestatori de
servicii implicaţi : contracte de reprezentare cu agenţiile de turism în ţările de destinaţie, contracte de transport
etc. Aceste contracte vor conţine şi clauze privind împărţirea riscului comercial. În general, tur-operatorul este
responsabil pentru produsul turistic pe care l-a montat. El va trebui să plătească serviciile pentru care s-a angajat,
în principal locurile de transport şi de cazare neutilizate. Preţurile de catalog includ acest risc şi sunt calculate, de
regulă, pornind de la un grad de ocupare de cca 80%, ceea ce înseamnă că o parte importantă a riscurilor este
asumată de tur-operatori. Din acest motiv, ei trebuie să monteze o gamă de produse foarte diversă, pentru destinaţii
foarte diferite, pentru a putea compensa riscurile eventuale de instabilitate politică, de variaţie a cursului de
schimb valutar sau a erorilor comise în privinţa alegerii unui produs ori a « montajului » acestuia.

B. Agenţiile de turism detailiste (distribuitoare)

Aceste agenţii de voiaj distribuie consumatorilor produsele concepute, montate şi promovate de tur-
operatori, precum şi anumite servicii ale unor firme prestatoare, încasând un comision, calculat la volumul
vânzărilor realizate. Aşadar, riscul valorificării parţiale a pachetelor de servicii aparţine angrosistului de produse

197
turistice, precum şi firmelor prestatoare, având în vedere că agenţiile de turism detailiste nu cumpără, în avans,
produse turistice1.

Principalele activităţi desfăşurate de agenţiile de turism detailiste sunt următoarele:

- acordarea de asistenţă de specialiatte turiştilor (servicii de consiliere – informaţii, recomandări privind
programele turistice, tarife, servicii oferite, utilizând pliante, cataloage şi alte materiale promoţionale;
- comercializarea de bilete de călătorie, interne şi internaţionale (ticketing), în special pentru transportul cu
avionul, trenul sau vaporul;
- vânzarea de servicii individuale: rezervări de locuri de cazare în structuri de primire turistice, de agrement,
etc., asistenţă cu ghizi turistici specializaţi, obţinerea de vize turistice, de asigurări pentru turişti, efectuarea
de transferuri, închirieri de autoturisme, cu sau fără şofer (« rent à car ») etc.
Criteriile de care ţin seama agenţiile de turism, în selectarea unităţilor de cazare ale căror servicii le
distribuie către turişti sunt, în principal2, următoarele :
- Reputaţia prestării unor servicii de calitate;
- Reputaţia privind onorarea rezervărilor;
- Nivelul tarifelor de cazare practicate;
- Uşurinţa cu care se colectează comisionul de la unităţile respective ;
- Cota de comision obţinută de agenţie;
- Promptitudinea răspunsului la solicitări.
O serie de agenţii detailiste, vânzătoare ale produselor concepute de tur-operatori ajung să conceapă
propriile produse turistice, pe care le oferă, adesea, clienţilor, alături de cele ale tur-operatorilor cu care au
încheiate contracte de distribuţie, transformându-se, astfel, în tur-operatori.
C. Alte categorii de intermediari

Există şi alte categorii de intermediari, decât tur-operatorii şi agenţiile detailiste « clasice ».

 Astfel, de regulă, tur-operatorii din regiunile emitente de turişti încheie contracte cu agenţii de turism din
zonele receptoare, respectiv din zonele de destinaţie a voiajelor, pentru a asigura asistenţa turiştilor la locul
de sejur. Asemenea agenţii pot integra diferite servicii, pe plan local (cazare, masă, agrement, transferuri etc.),
sub forma unor produse turistice pe care le vând tur-operatorilor.
 Alţi intermediari sunt organizatorii de călătorii-stimulent (« incentive trips »), care sunt angrosişti,
asamblează pachete de servicii ce cuprind transportul, cazarea, agrementul – produse pe care le oferă unor
companii ce le oferă, ca recompensă (în mod gratuit), unor salariaţi ai acestora, care au avut realizări deosebite
în activitatea lor.
Asemenea călătorii-stimulent includ prestaţii ce nu sunt cuprinse în cataloagele tur-operatorilor tradiţionali.
Călătoriile efectuate de persoanele care beneficiază de astfel de stimulente sunt consideratea fi componente ale
turismului de afaceri.
Spre deosebire de pachetele de vacanţă clasice, călătoriile-stimulent reunesc elemente selectate în funcţie de
stilul de viată şi dorinţele celor care beneficiază de acestea (participarea la evenimente culturale sau sportive,
vizitarea unor locuri ce pot prezenta interes, fiind legate de activitatea respectivilor angajaţi etc.) 3.
Practica oferirii de călătorii de stimulare, ca instrument motivaţional, în vederea creşterii productivităţii
muncii şi a motivării personalului, este tot mai răspândită, în rândul firmelor din America de Nord, Europa şi
Asia.
Este important de remarcat că, în ultimii ani, Europa de Est este precepută ca una dintre cele mai potrivite
destinaţii, pentru acest gen de călătorii, datorită existenţei unor atracţii deosebite (obiective culturale, peisaje
atractive, staţiuni balneo-climaterice renumite etc.), la preţuri mai atractive decât în zonele occidentale. Dar,
calitatea inferioară a infrastructurii generale şi a celei specific turistice reprezintă obstacole importante în
dezvoltarea călătoriilor – stimulent în această regiune.

1
Nistoreanu, P., Dinu, V., Nedelea, Al., op. cit., p. 268
2
Nistoreanu, P., Dinu, V., Nedelea, Al., op. cit., p. 269
3
Idem, p. 271
198
 În ultimele decenii au apărut şi s-au dezvoltat forme derivate ale voiajelor-stimulent, precum: voiajele
profesionale (ce includ participarea la conferinţe sau alte reuniuni profesionale şi vizitele cu caracter tehnic),
călătoriile sponsorizate (propuse de către firme unor furnizori, clienţi sau distribuitori ai acestora) sau distribuirea,
de către firme, a unor cecuri (vouchere) de călătorie către unii dintre cei mai buni angajaţi.
 Organizatorii de reuniuni (congrese, conferinţe, seminarii, mese rotunde, etc.), care-şi oferă serviciile
diferitelor asociaţii, organizaţii non-profit, neguvernamentale, corporaţiilor, instituţiilor guvernamentale sau
educaţionale, tuturor organizaţiilor interesate de asemenea evenimente. Această categorie de distribuitori
turistici specializaţi realizează operaţiuni diverse, legate de organizarea evenimentelor respective: selectarea
locurilor de desfăşurare a acestora, negocierile cu prestatorii de servicii de cazare, masă, transport pentru
participanţi, conceperea programelor de derulare a acţiunilor, inclusiv a activităţilor de agrement
complementare etc.
 Punctele de vânzare ale unor transportatori. Numeroase companii de transport (aerian, rutier, feroviar sau
maritim) deţin propriile birouri de vânzări, deşi colaborează şi cu agenţiile de voiaj în vederea distribuirii
serviciilor lor. Uneori, aceste birouri de vânzări îşi extind sfera de activitate şi acţionează ca agenţii de turism,
respectiv ca producători de produse turistice proprii, ce cuprind, alături de prestaţiile de transport specifice, şi
servicii de cazare, alimentaţie, agrement, în locurile de escale şi la cele de destinaţie ale călătoriilor. De
exemplu, companiile maritime oferă, în calitate de tur-operatori, produse turistice de tip croazieră.
 Agenţiile de vânzare ale companiilor aeriene îşi realizează o mare parte din vânzări1 prin colaborarea cu
agenţii de voiaj, uneori vânzând şi programe ale acestora. Unele dintre agenţiile companiilor aeriene concep
şi produse turistice proprii, de tipul voiajelor forfetare, ce cuprind, pe lângă transportul aerian, şi servicii de
cazare, masă, agrement, la locul de destinaţie a călătoriilor respective.
 Companiile de autocare (autocariştii) nu numai că asigură, la cerere, servicii de transport turistic rutier pentru
tur-operatori, fie pe cursele internaţionale regulate, fie prin curse la cerere (charter), dar există şi organizatori
de voiaje în autocar « tour bus operators ») care asamblează şi distribuie produse turistice ce grupează servicii
de transport (cu autocarul), cazare, masă, manipulare a bagajelor etc. Clientela specifică a acestor intermediari
este formată în special din tineri (elevi, studenţi), persoane de vârsta a III-a şi membrii ai unor cluburi sau
asociaţii.
 Unele dintre Centrele de informare turistică realizează şi rezervări de servicii turistice, în special de cazare.
 Societăţile de reprezentare a unităţilor de cazare2 încheie contracte cu unele hoteluri, pentru care desfaşoară
activităţi de intermediere a vânzărilor (preiau cererile de rezervare şi le transmit la hoteluri). Aceste societăţi
realizează şi activităţi de informare a clienţilor privind oferta de cazare a unităţilor respective, promovează
această ofertă în rândul agenţiilor de turism şi realizează, de asemenea, acţiuni de cercetare a pieţei.
Adeseori, fondatorii unui astfel de sistem de reprezentare sunt mai multe lanţuri hoteliere independente, de
mici dimensiuni sau unele hoteluri importante3. Rolul acestor societăţi este major, în cazul hotelurilor amplasate
la mari distante de clienţii lor (de ex. pentru hoteluri din Europa, pentru clientela lor din Japonia).
 Departamentele de rezervare ale unor corporaţii. Un număr tot mai mare de corporaţii preferă să îşi
organizeze departamente specializate în organizarea călatoriilor pentru angajaţii proprii, decât să apeleze la
serviciile unor alţi intermediari. Angajaţii acestor departamente sunt responsabili pentru cheltuirea cât mai
eficientă a sumelor alocate călătoriilor de către întreprinderile în care lucrează. Aceste departamente, spre
deosebire de agenţiile de turism, nu primesc comisioane din partea prestatorilor de servicii turistice.
 “Implanturile”, care sunt birouri sau sucursale ale unor agenţii de voiaj, în cadrul unor întreprinderi, al căror
personal efectuează deplasări profesionale frecvente şi în mod regulat. Întreprinderea respectivă găzduieşte
implantul, în mod gratuit, beneficiind, în contrapartidă, de tarife preferenţiale, pentru serviciile turistice
organizate de acesta, inclusiv pentru călătoriile – stimulent oferite angajaţilor. Activitatea principală a acestor
implanturi o constituie rezervarea şi vânzarea de bilete pentru mijloace de transport.
Alte categorii de intermediari în turism sunt: Cluburile turistice, unele organisme oficiale de turism sau Oficii
de turism naţionale, regionale sau locale.

1
Lanquar, R., Le tourisme internaţional, Presses Universitaires de France, Paris, 1995, p.63
2
Lupu, N., Hotelul. Economie şi management, ediţia a IV-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2003, pp. 350-351
3
Nistoreanu, P., Dinu, V., Nedelea, Al., op. cit., p. 275
199
 6.4. Politicile de promovare în turismul internaţional

Politicile de promovare au devenit componente esenţiale ale politicilor turistice, în cele mai multe dintre
ţările de destinaţie. Având în vedere costurile campaniilor internaţionale ale promovării şi ale marketingului
turistic, elaborarea acestor politici şi aplicarea lor se realizează, în cele mai multe cazuri, la iniţiativa conjugată
a autorităţilor publice şi a întreprinzătorilor din turism. Diferite agenţii de politici turistice naţionale sunt
chemate să coopereze, îndeosebi în cadrul sau la iniţiativa organizaţiilor internaţionale specializate şi în special
a Organizaţiei Mondiale a Turismului.
Scopul instituţiilor din domeniul turismului este acela de promovare şi dezvoltare a turismului naţional
şi internaţional, de a asigura armonizarea şi complementaritatea sectorială şi regională a politicilor macro-
economice. Pe plan naţional, este vorba de Administraţiile Naţionale ale Turismului şi de organizaţiile
profesionale (hotelieri, agenţii de voiaj, tur-operatori etc.), iar pe plan internaţional, de organizaţiile
internaţionale guvernamentale şi neguvernamentale.

6.4.1. Instituţii (organisme) şi organizaţii profesionale naţionale

care contribuie la promovarea turismului
Administraţiile şi organismele profesionale naţionale ale turismului sunt împuternicite să realizeze
organizarea, dezvoltarea şi funcţionarea sectorului turistic.

6.4.1.1 Administraţiile naţionale din domeniul turismului

Administraţiile sau Autorităţile Naţionale ale Turismului elaborează şi aplică politica turistică a unei
ţări.
Acestea asigură, în principal, promovarea turismului naţional, orientarea sectorială a activităţilor
turistice, coordonarea naţională a amenajării turistice regionale.
Problematica privind rolul şi funcţiile Administraţiei Naţionale a Turismului, inclusiv în privinţa
promovării turistice, a fost detaliată în cadrul capitolului al treilea al prezentei cărţi.
Datorită importanţei pe care o prezintă pentru promovarea turismului românesc, în continuare sunt
prezentate recomandările experţilor internaţionali ai OMT care au realizat Master Planul pentru Dezvoltarea
TurismuluiNaţional al României 2007-2026, în privinţa funcţiilor şi responsabilităţilor Departamentului de
Marketing al noii Organizaţii Naţionale a Turismului (propusă a se înfiinţa, prin reorganizarea actualei A.N.T),
în domeniul promovării României, ca destinaţie turistică1:
 Realizarea cercetării şi formularea strategiilor, planurilor şi acţiunilor anuale, pe termen mediu şi lung,
pentru promovarea României, ca destinaţie turistică atractivă.
 Realizarea, cumpărarea şi/sau contractarea şi analizarea cercetării de piaţă şi a informaţiilor de pe piaţă,
inclusiv a studiilor de piaţă şi de previziune.
 Colaborarea şi îndrumarea Institutului Naţional de Statistică şi a Institutului Naţional pentru Cercetare-
Dezvoltare în Turism în ceea ce priveşte colectarea, corectarea şi interpretarea statisticilor relevante ale
furnizorilor de turism şi din alte domenii (hotelieri, companii aeriene, restaurante, imigrţie etc.), în mod
continuu.
 Dezvoltarea şi păstrarea unei baze de date cuprinzătoare a statisticilor, cercetării şi rezultatelor studiilor
de turism.
 Întocmirea unor proiecte de planuri şi strategii de marketing, pentru a le supune atenţiei Consiliului de
îndrumare în marketing.

1
*** Master Planul pentru Dezvolatrea Turismului Naţional 2007-2026, Bucureşti, 2007, pp. 192-193
200
  La îndrumarea şi recomandile Consiliului de îndrumare în marketing, întocmirea planurilor şi strattegiilor,
în vederea aprobării de către Consiliul de Administraţie şi, ulterior, implementarea acestora.
 Publicarea sau organizarea publicării statisticilor, studiilor de cercetare, planurilor de marketing în turism
şi a altor informaţii interesante pentru industrie.
 Promovarea şi marketingul ţării, ca destinaţie turistică de marcă pe plan local, regional şi internaţional.
 Întocmirea unor planuri de marketing ale destinaţiei, pentru piaţa internă şi internaţională, pentru o
perioadă de trei ani şi actualizarea lor anuală.
 În cadrul încurajării iniţiativelor programelor de marketing în cooperare, stabilirea, împreună cu Consiliul
de îndrumare şi marketing, a componenţei forţelor responsabile din industria turismului, care să
colaboreze la implementare.
 Dezvoltarea campaniilor promoţionale, pe baza planurilor de marketing angajarea în activităţi
promoţionale: vizite în scop educaţionalşi de familiarizare, vizite media, reclamă, alte activităţi de relaţii
publice, inţiative de marketing în cooperare al căror obiectiv este de a atrage turiştii internaţionali şi
interni.
 În susţinerea acestor campanii, producerea, publicarea şi distribuirea unor materiale promoţionale de
calitate: CD-uri, DVD-uri, materiale video, broşuri, pliante etc., referitoare la ţară, ca destinaţie turistică.
 Dezvoltarea şi implementarea unui sistem de marketing digital, prin intermediul unui website interactiv,
cu un birou de presă on-line, incluzând o bibliotecă foto.
 Înfiinţarea, dotarea, operarea, încheierea unor contracte pe piaţă, pentru promovarea turismului pe pieţe
internaţionale şi regionale viabile.
 Colaborarea şi îndrumarea organizaţiilor regionale, judeţene şi comunale pentru marketingul zonelor
respective pe piaţa internă şi regională .
 Urmărirea eficienţei campaniilor de marketing.

În anul 2017, România a desfiinţat reţeaua de birouri de promovare turistică externă, în tările în care
functionau, urmând a se crea o nouă retea de reprezentante, în cadrul Ambasadelor României din acele ţări.Din
nefericire, până în prezent, încă nu au fost re-înfiinţate aceste reprezentanţe.
Experţii O.M.T. au evidenţiat faptul că birourile României din străinătate nu primesc indicaţii strategice,
din partea ministerului de profil, cu privire la poziţionarea pe piaţă şi la segmentarea publicului-ţintă. De
asemenea, experţii consideră că este necesară înlocuirea acestor tipuri de birouri, cu acces direct din stradă (“de
pe trotuar”), aflate în străinătate, cu alte sisteme de reprezentare, utilizând Internetul, pentru că tot mai mulţi
utilizatori folosesc căutarea pe Internet a destinaţiilor şi îşi fac rezervările pentru călătoriile lor utilizând Internetul.
Consultanţii internaţionali ai O.M.T. au mai concluzionat, de asemenea, că focalizarea activităţilor de marketing
şi promovare a României, pe pieţele internaţionale, în următorii câţiva ani, va trebui să se facă pe primele două
componente ale aşa-numitului proces CIDA (Conştientizare-Interes-Dorinţă-Acţiune)1, respectiv pe
conştientizarea privind resursele turistice ale ţării, pe atracţiile şi facilităţile create prin dezvoltarea brandului şi a
imaginii, toate acestea urmând să conducă la creşterea interesului pentru vizitarea României.
6.4.1.2. Organizaţiile profesionale naţionale
În unele ţări, profesioniştii din sectoarele legate de activitatea turistică s-au grupat în organizaţi profesionale
naţionale, sub forma asociaţiilor fără scop lucrativ, destinate să
favorizeze dezvoltarea activităţii lor profesionale şi să le apere interesele.
Există un număr mare de organizaţii profesionale, din toate specializările profesionale din turismul
naţional si internaţional (hotelărie, agenţii de voiaj, transportatori cu autocarele, localităţi turistice rurale,
staţiuni balneare şi balneo-climatice, staţiuni pentru sporturi de iarnă, ghizi etc.). Aceste organizaţii
profesionale sunt interlocutorii administraţiilor naţionale de turism. Cele mai importante dintre ele sunt
reprezentate, în multe ţări, în organismele consulatative (Consiliul Economic şi Social, Consiliul Superior al

1
Idem, p. 322
201
 Turismului) şi în cele parlamentare. Pe plan internaţional, ele sunt reprezentate în organizaţii internaţionale
specializate, profesionale, cu caracter neguvernamental.

6.4.2. Organizaţiile internaţionale cu atribuţii în promovarea turismului

În domeniul turismului, ca şi în alte sectoare de activitate economică, ştiinţifică şi socială există două
categorii de organizaţii internationale care contribuie la dezvoltarea economică şi socială şi la cooperarea
internaţională: organizaţiile guvernamentale şi cele neguvernamentale.
În fiecare dintre aceste două categorii, anumite organizaţii internaţionale au o competenţă specializată
într-un sector al activităţii turistice – de exemplu Biroul Internaţional al Turismului Social.
Pentru anumite organizaţii, turismul nu reprezintă decât unul dintre domeniile în care acestea îşi exercită
competenţele, ele având, în esenţă, alte preocupări principale, în alte domenii de activitate (de exemplu
Organizaţia Aviaţiei Civile Internaţionale a creat un Comitet pentru Turism, specializat pe problemele de
transport turistic aerian), Biroul Internaţional al Muncii a creat un serviciu destinat formărtii profesionale în
sectorul turismului, iar Banca Mondială finanţează anumite investiţii în sectorul turistic.
6.4.2.1. Organizaţiile internaţionale interguvernamentale
Membre ale acestor organizaţii sunt statele lumii, reprezentate prin guvernele lor. Totuşi, la lucrările
organizaţiilor respective pot participa, cu statut consultativ, organizaţii internaţionale neguvernamentale
(profesionale, sociale, ştiinţifice), iar uneori, chiar şi organisme naţionale, publice sau private (companii
aeriene, societăţi ce exploatează aeroporturi, oficii de turism, etc.), aşa cum este cazul Organizaţiei Mondiale
a Turismului.
Organizaţia Mondială a Turismului (O.M.T.)
O.M.T. este singura organizaţie interguvernamentală ce îşi exercită, la scară mondială, competenţele
generale în domeniul turismului, respectiv asupra ansamblului activităţilor turistice. Având peste 300 de
membri afiliaţi (organisme ne-guvernamentale internaţionale şi naţionale şi alte categorii de membri), O.M.T.
joacă un rol major în dezvoltarea turismului internaţional ca şi a celui naţional).
În anul 1975 a avut loc crearea O.M.T., ca succesoare a fostei Uniunii Internaţionale a Organismelor
Oficiale din Turism (U.I.O.O.T), organizaţie ce avea să grupeze, începând cu anul 1946, un număr de 100 de
state membre. Aşadar, O.M.T. este continuatoarea U.I.O.O.T., iar România este membru fondator al O.M.T.
O.M.T. este, în prezent, o agenţie specializată a Naţiunilor Unite (din acest motiv, iniţialele în limba
engleză ale organizaţiei sunt UNWTO, pentru a nu se confunda cu W.T.O. – Organizaţia Mondială a
Comerţului) şi reprezintă cea mai importantă organizaţie internaţională din domeniul turismului.
OMT joacă un rol central şi decisiv în promovarea şi dezvoltarea unui turism responsabil, durabil şi
universal accesibil, acordând o atenţie deosebită intereselor ţărilor în curs de dezvoltare1.
Obiectivele O.M.T. ”Obiectivul fundamental al O.M.T. îl reprezintă promovarea şi dezvoltarea
turismului, pentru a contribui la expansiunea economică, la înţelegerea internaţională, la pace, la prosperitate,
precum şi la respectul universal şi la respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, fără
deosebire de rasă, sex, limbă sau religie (art. 3 din statutul O.M.T.). Pentru a atinge acest obiectiv, O.M.T. va
lua “toate măsurile necesare”, având în vedere, îndeosebi, interesele ţărilor în curs de dezvoltare, în domeniul
turismului (art. 3, al. 2 din statut).
Dintre obiectivele principale ale O.M.T., mai pot fi menţionate: încurajarea consultării între statele
membre, în domeniul turismului şi pentru stimularea acestuia, colectarea, prelucrarea şi difuzarea de

1
http://www2.unwto.org/
202
 informaţii privind evoluţia turismului, pieţele internaţionale, efectele sociale, amenajarea turistică a unor zone
etc.
Membrii O.M.T. sunt de 4 categorii:
membrii ordinari, respectiv statele lumii care au ratificat statutul constitutiv al organizaţiei sau care au
-
aderat la organizaţie, pe parcurs (157 de ţări şi teritorii);
- Membrii asociaţi (teritorii ce nu sunt state recunoscute);
- Un observator permanent: Vaticanul;
- Membrii afiliaţi – peste 480 de organizaţii neguvernamentale internaţionale şi organisme naţionale publice
şi private, ce îşi exercită activitatea în domeniul turismului naţional sau internaţional. Între acestea se
numără şi companii aeriene, agenţii şi organisme de voiaj, institute şi centre de cercetare turistică, lanţuri
hoteliere şi de restaurante, centre de formare profesională.
Activităţile O.M.T. sunt numeroase, acoperind ansamblul domeniilor din turismul internaţional. Între
acestea, pot fi menţionate1:
a) Studii şi statistici. Studiile realizate se referă la 7 mari domenii principale:
- Evoluţia turismului în lume;
- Pieţe turistice;
- Întreprinderi şi echipamente turistice;
- Planificare şi amenajare turistică;
- Analiză economică şi financiară;
- Efecte sociologice ale activităţii turistice;
- Reprezentanţe turistice în străinătate.
Statisticile mondiale şi regionale fac obiectul unor publicaţii periodice, precum şi al unor “ateliere de lucru”,
tehnice, privind finanţarea proiectelor turistice, formarea, comercializarea produselor turistice, amenajarea
teritoriului. Aceste activităti se realizează în colaborare cu alte organizaţii internaţionale, îndeosebi cu UNCTAD
(Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare), cu OIM (Organizaţia Internaţională a Muncii) şi
PNUE (Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu), prin organizarea de reuniuni şi a unor programe de formare
realizate în colaborare cu Administraţiile Naţionale de Turism.
b) Asistenţă tehnică. O.M.T. acordă asistenţă tehnică, fie utilizând propriile resurse bugetare, fie prin PNUD
(Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare), care finanţează astfel de acţiuni.
c) Consultanţă de specialitate. O.M.T. îşi urmăreşte obiectivele asumate prin statutul său, favorizând
consultaţiile internaţionale în cadrul sesiunilor diferitelor organe ale organizaţiei, îndeosebi în cadrul
Comisiilor regionale, supunând atenţiei şi aprobării statelor membre, propuneri de programe sau de acţiuni
specifice.
În exercitarea competenţelor lor, organele de specialitate ale O.M.T (Adunarea generală, Comisiile
regionale, consiliul executiv şi Comitetul membrilor afiliaţi), adoptă rezoluţii şi adresează recomandări
statelor membre.
O.M.T. încurajează implementarea Codului Global de Etică în Turism în vederea asigurării ca ţările
membre, destinaţiile turistice şi firmele din domeniul turismului să maximizeze efectele pozitive (economice,
sociale şi culturale) ale turismului şi să se bucure de beneficiile de pe urma acestuia, în acelaşi timp cu
minimizarea impacturilor sale negative, din punct de vedere social şi al mediului înconjurător2.

6.4.2.2. Organizaţiile internaţionale neguvernamentale în domeniul turismului

Organizaţiile internaţionale neguvernamentale reunesc, pe plan internaţional, organisme profesionale,
sociale sau stiinţifice. Scopul acestor organizaţii este de a favoriza schimburile, întâlnirile dintre specialiştii
din turism din diferite ţări, de a crea birouri (centre) de studii, de informare şi de a avea reprezentanţi pe lângă
1
Vellas, François, op. cit., pp. 178-179
2
www.world-tourism.org
203
 instituţiile internaţionale în cadrul cărora sunt luate deciziile importante pentru politicile turistice. Aceste
organizaţii au ca obiectiv să îi reprezinte pe specialiştii din turism în cadrul organizaţiilor internaţionale,
exercitând acţiuni de lobby pe lângă acestea.
Cele mai cunoscute organizaţii neguvernamentale internaţionale sunt următoarele1:
-Asociaţia mondială a Agenţiilor de Voiaj (WATA), cu sediul la Geneva;
-Federaţia Universală a Asociaţiilor Agenţiilor de Voiaj (FUAAV), cu sediul la Bruxelles;
-Consiliul Internaţional al Agenţiilor de Turism (ICTA), cu sediul la Londra;
-Asociaţia Agenţiilor de Turism din Pacific (PATA) cu sediul la San Francisco şi la Singapore;
-Asociaţia pentru Transportul Aerian Internaţional (IATA), cu sediul la Geneva;
-Federaţia Internaţională a Automobilului (FIA);
-Asociaţia Internaţională a Hotelăriei;
-Uniunea Internaţională a Organizaţiilor Naţionale ale Hotelierilor, Restauratorilor şi Cofetarilor, cu sediul
la Paris;
- Federaţia Mondială a Bucătarilor şi Cofetarilor din Turism.
La aceste organizaţii specializate se adaugă unele asociaţii ale experţilor din turism, cum ar fi Asociaţia
Internaţională a Experţilor Ştiinţifici din Turism sau Federaţia Internaţională a Ziariştilor şi Scriitorilor din Turism
(FIJET).

6.4.3. Politici de promovare în turismul internaţional

Politica de promovare a unei ţări în străinătate, cu destinaţie turistică, se realizează atât prin eforturile
organizaţiilor profesionale din turism, din punct de vedere al promovării produselor turistice, cât şi de către
administraţiile naţionale şi locale ale turismului, din punct de vedere al promovării destinaţiilor. Tot mai mult, în
ultimii ani, colectivităţile locale din locurile de destinaţie şi organizaţiile profesionale din diferite sectoare
(transportatori, agenţii de voiaj, hotelieri etc.) sunt chemate să se reunească într-o acţiune conjugată de promovare,
de care să beneficieze cu toţii. Acţiunile de promovare respective au ca scop să informeze şi să atragă rezidenţii
străini către destinaţiile turistice ale unei ţări.
Administraţiile naţionale ale turismului dispun, pentru promovarea turistică internaţională, de un buget care
le permite să îşi direcţioneze acţiunile de sensibilizare în direcţia publicului din ţările emitente de turişti, în special
prin intermediul unor mijloace publicitare, precum şi către profesioniştilor din turism (agenţii de voiaj, tur-
operatori, organisme specializate pentru turismul social etc.).
6.4.3.1. Scopurile promovării turistice
Un program de promovare face parte integrantă din programul de comercializare a unui produs. Promovarea
trebuie să poată permite motivarea luării unei decizii în domeniul turismului, din partea următoarelor trei categorii
de clientelă potenţială2:
- turiştii în calitate de clienţi individuali;
- intermediarii din turism (tur-operatori, agenţii de turism etc.)
- întreprinderile de transport, îndeosebi companiile aeriene.
Un program de promovare nu poate fi iniţiat decât după realizarea unui studiu de piaţă, referitor la unul sau
mai multe produse, concepute şi distribuite pe baza unor tarife studiate, în raport cu concurenţa. Conform
recomandărilor O.M.T., un program de promovare turistică trebuie să se bazeze, de asemenea, pe “imaginea de
marcă” a ţării ce se doreşte a fi promovată ca destinaţie turistică, imagine bazată pe nişte caractere simbolice
proprii, ce trebuie să fie, ele însele, cât se poate de atractive.

1
Vellas, François, op. cit., pp. 182-183
2
Idem, p. 184
204
 O acţiune de promovare ar trebui să poată pune în aplicare o serie de mijloace, precum: conferinţele de presă,
dezbateri la cină, cu reprezentanţi ai sectoarelor implicate şi ai presei, invitarea, în ţara respectivă, a unor jurnalişti,
reportaje-dezbateri, la radio şi televiziuni, realizarea şi distribuirea de filme, diapozitive, broşuri, organizarea de
spectacole folclorice, de călătorii de informare pentru profesionişti din domeniul turismului (agenţii de turism),
etc.
Un program de promovare trebuie să fie realizat urmărind o cronologie bine stabilită, ceea ce înseamnă că
ţinta ce se doreşte a fi atinsă, în vederea motivării deciziei, trebuie fixată în momentul când sunt luate deciziile,
pe destinaţii, ale acţiunii de promovare respectiv:
- pentru tur-operatori, cu suficient timp înainte ca ei să îşi poată monta produsele şi să le includă în
cataloagele lor anuale (cu cel puţin 6 luni, până la un an, înainte de apariţia cataloagelor);
- pentru agenţiile de voiaj, cu circa 8 luni, până la un an, înainte de sezonul turistic;
- pentru turiştii înşişi, cu minimum 6-8 luni înainte de data programată, de plecare în călătorie (vacanţă).
O bună acţiune de promovare trebuie să satisfacă următoarele condiţii1:
- să fie bine orientată;
- cel care o derulează trebuie să fie cunoscut;
- să fie uşor înţeleasă;
- să răspundă interesului turistului potenţial;
- să propună un produs accesibil din punct de vedere economic (financiar);
- să fie coerentă (diferitele mijloace de informare utilizate trebuie să transmită aceleaşi informaţii asupra
aceleiaşi destinaţii);
- să se realizeze o comunicare autentică (adică să fie esenţială şi adevărată).
Promovarea în străinătate utilizează diferite tehnici de prospectare comercială şi de marketing (pagină de
Internet, filme publicitare, broşuri, afişe etc.). Această promovare se realizează în special cu ocazia saloanelor
(târgurilor) de turism, prin intermediul standurilor de informare, ce sunt adresate, deopotrivă, profesioniştilor din
domeniu, dar şi publicului larg.

6.4.3.2. Bugetele de promovare ale Administraţiilor Naţionale ale Turismului

Aceste bugete de promovare au cunoscut o creştere rapidă, datorită accentuării concurenţei, precum şi a
creşterii importanţei balanţelor de plăţi turistice pentru economiile ţărilor. Cheltuielile de promovare cresc într-
un ritm sensibil superior celui al bugetelor Administraţiilor Naţionale ale Turismului. Aceste cheltuieli sunt
utilizate pentru producerea de broşuri, afişe, filme şi diferite materiale de informare turistică ce vor fi difuzate în
străinătate. La acestea se adaugă acţiunile promoţionale specifice, cum ar fi călătoriile de studii, organizate cu
reprezentanţi ai agenţiilor de voiaj sau cu ziarişti din ţările emitente, cocktail-uri sau dineuri oferite pentru presă,
dezbateri etc.
Bugetele de promovare ale administraţiilor naţionale de turism nu reflectă, întotdeauna, ansamblul eforturilor
de promovare, deoarece sunt completate, adeseori, de alte organisme de promovare, publice sau private şi de către
companii turistice, la nivel naţional sau regional. În mod deosebit, tur-operatorii, transportatorii (în special
companiile aeriene) şi lanturile hoteliere asigură atât promovarea propriilor lor produse turistice, cât şi a ţărilor
de destinaţie.
Multitudinea acestor organisme de promovare pune probleme de coordonare a eforturilor, ceea ce a condus la
crearea de asocieri între administraţii şi întreprinzătorii din domeniu interesaţi.
Ponderea bugetului de promovare în bugetul total al administraţiilor naţionale de turism poate depăşi 50%.
Aşa este cazul, de exemplu, în unele ţări mai mici, în care turismul reprezintă principala activitate (Bahamas,
Bermude, Malta, Andorra).

1
Idem, p. 185
205
 Bugetele de promovare a turismului în străinătate cuprind următoarele categorii de cheltuieli: cele privind
relaţiile publice, cele pentru crearea de materiale promoţionale, pentru participarea la târguri şi expoziţii, pentru
organizarea de călătorii de documentare şi informare, seminarii, congrese, colocvii etc. Examinarea, în detaliu, a
acestor categorii de cheltuieli efectuate în străinătate demonstrează, pentru cele mai multe ţări, importanţa
acordată mijloacelor de publicitate, în raport cu celelalte articole ale bugetului de promovare. Această proporţie
atinge circa o treime, iar în unele ţări, chiar două treimi din totalul cheltuielilor de promovare.
 Activităţile de publicitate au ca scop informarea potenţialilor turişti, în vederea provocării unei cereri efective
(a unei cumpărări) pentru produsele turistice. Suporţii de publicitate cei mai utilizaţi în străinătate de către
administraţiile naţionale de turism sunt: afişele, anunţurile în presă, reportajele publicitare, spoturi publicitare
la radio şi TV. La acestea se adaugă pliantele şi prospectele (broşurile) distribuite prin agenţiile de voiaj şi
birourile de reprezentare (oficii sau birouri naţionale de turism în străinătate). În prezent, suportul cel mai
utilizat este Internetul, urmat de presă, de radio şi de televiziune, utilizată îndeosebi în S.U.A.
 Participarea la târguri şi expoziţii a cunoscut o foarte rapidă creştere, în ultimii ani. În principalele ţări
turistice, care sunt, în acelaşi timp, emiţătoare şi receptoare, târgurile şi expoziţiile, deschise atât marelui
public, cât şi specialiştilor, joacă un rol comercial din ce în ce mai important. Cele mai importante saloane
internaţionale de turism sunt cele de la Berlin (I.T.B.), Madrid (F.I.T.U.R.), Londra (W.T.M.) şi Milano
(B.I.T.).
 Materialele promoţionale tipărite (broşuri, afişe, cataloage, etc.) sunt trimise pe pieţele externe ca materiale
de informare ce se distribuie în mod gratuit.
 Birourile de turism în străinătate sunt, în prezent, înlocuite, tot mai mult, de pagini de Internet şi de numere
de apel telefonic gratuit. Rolul acestora este de a oferi informaţii şi de a distribui broşuri publicitare, de
realizare a unor activităţi de promovare şi de a coopera cu tur-operatorii, cu agenţiile de turism şi cu
companiile de transport.

În Franţa, ţara situată pe primul loc în lume în privinţa numărului de turişti străini care o vizitează, bugetul de
promovare turistică este încredinţat “Casei Franţei” (Maison de la France), care reprezintă un “Grup de Interes
Economic”, ce reuneşte parteneri privaţi şi publici. Partea de finanţare ce aparţine statului pentru această instituţie
depăşeşte 50%, restul fiind contribuţia partenerilor privaţi. În anul 2000, Maison de la France reunea peste 920
de întreprinderi de turism şi instituţii.
Bugetul de marketing şi promovare turistică aprobat de Guvernul României pentru anul 2016, a fost de circa
nimai 2 milioane de Euro. Această sumă reprezenta mai puţiin de jumătate din bugetul alocat, în acelaşi scop, de
Bulgaria, în timp ce Ungaria a cheltuit peste 20 de milioane de Euro pe an pentru promovarea turistică, încă din
anul 2003.
Din aceste comparaţii rezultă că România nu a înţeles suficient de bine importanţa eforturilor de promovare
pentru atragerea de turişti străini în ţară. Din nefericire, însă, nici sumele alocate nu au fost cheltuite în mod
judicios, pentru a se putea ajunge la efecte maxime, raportate la eforturile financiare respective. Consultanţii
internaţionali ai O.M.T., care au întocmit Master Planul pentru Dezvoltarea Turismului Naţional al României
2007-2026 au calculat un necesar al bugetului anual, pe perioada 2008-2013, de 17 milioane euro/an, cu creşteri
eşalonate, pe perioade, astfel încât cheltuielile de marketing şi promovare să fie cuprinse, pentru perioada 2008-
2013, între 110 şi 120 milioane euro.
6.4.3.3. Eficienţa politicilor de promovare
Măsurarea eficienţei politicilor de promovare a turismului internaţional este dificil de realizat cu precizie.
Promovarea nu reprezintă decât un element, printre multe altele, foarte diverse (cum ar fi rata de schimb valutar,
preţurile, situaţia politică etc.), elemente ce influenţează procesul de luare a deciziilor de către turist, în alegerea
unei destinaţii turistice externe. Eficienţa promovării ar trebui să fie evaluată, totuşi, pentru ca aceasta să devină
cât mai motivantă.

206
 Pentru măsurarea eficienţei programelor de promovare, O.M.T. a stabilit un raport între cheltuielile din
bugetele de promovare în străinătate, pe de o parte şi încasările şi sosirile de turişti străini, pe de altă parte. Se
poate calcula, astfel, câţi dolari (sau Euro) a trebuit să fie cheltuiţi pentru a atrage în ţară (sau într-o zonă) un turist
străin.
Asemenea indicatori, utilizaţi cu prudenţă, pot oferi indicaţii utile. Ţările cu un turism mai dezvoltat (şi deci
cele mai bine cunoscute, deja) şi, adeseori, cele mai apropiate, în spaţiu, beneficiază de încasările cele mai mari,
în raport cu cheltuielile de promovare efectuate.
Sporirea eficienţei programelor de promovare se poate realiza prin cooperarea între ţări, în special prin
intermediul acordurilor internaţionale încheiate între Ministerele Turismului (sau Direcţiile Generale de Turism
etc.) ale statelor semnatare. Prin aceste acorduri se urmăreşte fie realizarea schimburilor şi utilizarea reciprocă
sau în comun a mijloacelor promoţionale (pagini de Internet, afişe, broşuri, materiale audio-vizuale, birouri
comnue de reprezentare), fie realizarea de acţiuni promoţionale comune pe anumite pieţe emiţătoare.
În privinţa României, bugetul de promovare turistică alocat se aşteaptă a fi substanţial majorat, în anii
următori, dar va trebui revizuită strategia de promovare, pentru ca aceste fonduri să fie cheltuite în mod eficient.
Astfel, consultanţii internaţionali ai O.M.T. recomandă ca România să-şi fixeze principalele pieţe-ţintă, grupate
pe pieţe principale, pieţe secundare şi pieţe de oportunitate şi să-şi concentreze eforturile de promovare pe aceste
pieţe.
Aceste eforturi de promovare nu-şi vor atinge, însă, eficienţa până când România nu îşi va găsi un brand de
ţară adecvat, pe care să şi-l promoveze în mod profesionist pentru că, se ştie, un turist străin, înainte de a-şi alege
o destinaţie turistică precisă, o staţiune şi chiar un hotel, va trebui ca, mai întâi, să alegă România, ca destinaţie şi
pentru aceasta el trebuie să găsească, frecvent, mesaje, la îndemâna sa, despre ofertele turistice ale României, care
l-ar putea determina să se gândească la o eventuală vizită în ţara noastră.

207
Bibliografie recomandată

[1]. Cristureanu, Cristiana, Strategii și tranzacții în turismul internațional, Editura C.H. Beck, București,
2006
[2]. Cristureanu, Cristiana, Economia și politica turismului internațional, Editura Abeona, Bucuresti,
1992
[3]. Jugănaru, I.-D., Politici și strategii în turismul mondial, Editura Expert, București, 2007
[4]. Jugănaru, I.-D., Politici și strategii în turismul mondial, Note de curs, 2019
[5]. Minciu, Rodica, Economia turismului, ediția a III-a, revăzută și adăugată, Ed. Uranus, București,
2005
[6]. Nedelea, Alexandru, Politici de marketing în turism, Editura Economică, București, 2003
[7]. Vellas, Francois, Economie et Politique du Tourisme international, 2-eme editions, Economica, Paris,
2007
[8]. OECD, OECD Tourism Trends and Policies, 2016, http://www.oecd.org/cfe/tourism/oecd-tourism-
trends-and-policies-20767773.htm
[9]. OECD, OECD Tourism Trends and Policies, 2018, https://www.oecd- ilibrary.org/docserver/tour-
2018-
en.pdf?expires=1526390708&id=id&accname=guest&checksum=AB95B49BC780D86AD283FD63D93B2015
[10]. OECD (2020), OECD Tourism Trends and Policies 2020, OECD Publishing, Paris,
https://doi.org/10.1787/6b47b985-en.
[11].UNWTO(2020), World Tourism Barometer, Volume 18, Issue I, January, 2020
https://www.e-unwto.org/doi/pdf/10.18111/wtobarometereng.2020.18.1.1
[12]. UNWTO(2019), International Tourism Highlights, 2019 Edition,
,https://www.e-unwto.org/doi/pdf/10.18111/9789284421152
[13]. WTTC, The Economic Impact of Travel and Tourism, Londra, 2017,
https://www.wttc.org/economic-impact/country-analysis/country-reports/

208
Anexa nr.1
COMUNICARE A COMISIEI CĂTRE PARLAMENTUL EUROPEAN, CONSILIU, COMITETUL
SOCIAL ȘI ECONOMIC EUROPEAN ȘI COMITETUL REGIUNILOR (Bruxelles, 30.6.2010
COM(2010) 352 final
1. Introducere
Turismul este o activitate economică importantă, cu un impact extrem de important asupra creșterii economice și ocupării
forței de muncă în Europa. El ocupă, de asemenea, un procent tot mai însemnat din viața cetățenilor europeni, numărul celor
care călătoresc în scop personal sau profesional fiind din ce în ce mai ridicat. Turismul este o activitate legată de patrimoniul
cultural și natural, precum și de tradițiile și culturile contemporane ale Uniunii Europene; el ilustrează, în mod exemplar,
necesitatea concilierii creșterii economice cu dezvoltarea durabilă, inclusiv cu dimensiunea etică a acesteia. De asemenea,
turismul joacă un rol important în consolidarea imaginii Europei în lume, în protecția valorilor noastre și în promovarea
atractivității modelului european, care este rezultatul a secole de schimburi culturale, de varietate lingvistică și de creativitate.
Turismul european s-a confruntat recent cu o situație economică dificilă, care a fost agravată de erupția vulcanului Eyjafjöll și
care a demonstrat vulnerabilitatea acestuia, dar și capacitatea lui de a rezista, datorită importanței pe care europenii o acordă
călătoriilor și vacanțelor. Astfel, criza economică și financiară, care din 2008 afectează toate economiile, a avut efecte
semnificative asupra cererii de servicii turistice. Mai recent, întreruperea traficului aerian în cursul lunilor aprilie și mai 2010,
din cauza norilor de cenușă vulcanică, a afectat substanțial călătoriile în Europa și a creat mari prejudicii companiilor aeriene,
agențiilor de voiaj și operatorilor turistici, precum și turiștilor.
Acest context dificil pentru industria turismului a subliniat o serie de provocări, cărora trebuie să le facă față sectorul turismului
european. Pentru a răspunde la aceste provocări, este vital ca toți actorii din sectorul turismului să-și unească eforturile și să
lucreze într-un cadru politic consolidat, care să ia în considerare noile priorități ale UE exprimate în strategia sa „Europa 2020”.
Europa trebuie să rămână prima destinație din lume, capabilă să își pună în valoare bogăția și diversitatea teritoriilor care o
alcătuiesc.
Prin prezenta comunicare, Comisia Europeană intenționează să favorizeze o abordare coordonată a inițiativelor legate de turism
și să definească un nou cadru de acțiune pentru a își întări în mod durabil competitivitatea și capacitatea de creștere. În acest
scop, ea propune o serie de inițiative, la scară europeană sau multinațională, care urmăresc îndeplinirea acestor obiective,
profitând în același timp de competențele Uniunii introduse de tratatul de la Lisabona în favoarea turismului.
2. INDUSTRIA EUROPEANĂ A TURISMULUI, UN ELEMENT CHEIE PENTRU CREȘTEREA EUROPEANĂ CARE
SE SPRIJINĂ DE ACUM ÎNAINTE PE COMPETENȚE CLARE
2.1. O importanță economică în creștere
Turismul este o activitate economică capabilă să genereze creștere și noi locuri de muncă în UE, contribuind în același timp la
dezvoltare și la integrare economică și socială, în special în cazul zonelor rurale și de munte, al regiunilor de coastă și al
insulelor, al regiunilor periferice, ultraperiferice sau aflate în procesul de convergență. Industria turistică europeană[1], care
regrupează circa 1,8 milioane de întreprinderi, în principal IMM-uri, și care angajează în jur de 5,2% din forța de muncă
(echivalentul a aproximativ 9,7 milioane de locuri de muncă, din care majoritatea sunt ocupate de tineri), generează peste 5%
din PIB-ul UE – o cifră care crește în mod constant[2]. Astfel, turismul reprezintă, ca importanță, a treia activitate socio-
economică a UE, după sectoarele comerțului și distribuției și al construcțiilor. Dacă se iau în calcul și sectoarele care sunt
legate de turism[3], contribuția acestuia la produsul intern brut este mult mai substanțială, întrucât se estimează că această
contribuție este sursa a peste 10% din PIB-ul Uniunii Europene și că ea furnizează circa 12% din forța totală de muncă. În
această privință, dacă ținem seama de tendința din ultimul deceniu, remarcăm faptul că, în sectorul turismului, creșterea
economică a fost aproape întotdeauna mai accentuată față de cea din restul sectoarelor economiei.
De altfel, Uniunea Europeană rămâne prima destinație turistică din lume, cu 370 de milioane de turiști internaționali care au
sosit în 2008, adică 40% din sosirile de turiști la nivel mondial[4], din care 7,6 milioane din țările BRIC (Brazilia, Rusia, India,
China), ceea ce reprezintă o creștere clară în raport cu cele 4,2 milioane de sosiri înregistrate în 2004. Aceste sosiri au generat
venituri în valoare de 266 miliarde de euro, din care 75 de miliarde de euro generate de turiști originari din afara Uniunii[5].
În ceea ce privește călătoriile efectuate de resortisanții europeni, valoarea acestora se estimează la circa 1,4 miliarde,
aproximativ 90% din aceste călătorii având loc pe teritoriul UE. Conform estimărilor Organizației Mondiale a Turismului
(OMT), numărul de turiști internaționali sosiți în Europa ar trebui să crească substanțial în următorii ani. În plus, europenii se
numără, de asemenea, printre primii turiști care se deplasează în țări terțe, aceste deplasări constituind o sursă de venituri foarte
importantă în multe țări. Elementele de mai sus justifică o aprofundare a dimensiunii externe a politicii turistice a UE în scopul
menținerii fluxurilor turistice din țări terțe, dar și pentru sprijinirea partenerilor UE, în special în regiunea Mediteranei.

209
2.2. Competențe precizate în Tratatul de la Lisabona și care completează realizările anterioare
Comisia Europeană, într-o acțiune concertată cu statele membre și asociațiile care reprezintă sectorul, a depus de mai mulți ani
eforturi de amploare pentru a pune în aplicare o serie de acțiuni în scopul consolidării turismului european și a competitivității
lui[6].În același timp, Comisia a pus în practică, de asemenea, un sistem integrat și foarte bine elaborat pentru protecția
pasagerilor și consumatorilor, inclusiv a persoanelor cu handicap și cu mobilitate redusă, în toate mijloacele de transport[7].
De-a lungul anilor, Uniunea Europeană a reușit să pună bazele unei politici europene a turismului, insistând pe factorii care
determină competitivitatea ei, ținând seama, în același timp, de cerințele unei dezvoltări durabile. Odată cu intrarea în vigoare
a Tratatului de la Lisabona, importanța turismului este recunoscută: de acum înainte, Uniunea Europeană are competențe în
domeniu pentru sprijinirea, coordonarea și completarea acțiunii statelor membre. Este vorba de un progres clar, care aduce cu
sine o clarificare necesară și permite punerea în practică a unui cadru coerent de acțiune.
Astfel, după cum se stipulează în articolul 195 din Tratat, Uniunea Europeană poate:
- să promoveze competitivitatea întreprinderilor din acest sector și să creeze un mediu favorabil dezvoltării lor,
- să favorizeze cooperarea dintre statele membre, în special prin schimbul de bune practici
- și să elaboreze un mod de abordare integrată a turismului prin garantarea luării în considerare a acestui sector în alte politici
ale sale.
Acest nou cadru juridic reprezintă o șansă reală pentru încheierea cu succes a acțiunilor cu înaltă valoare adăugată europeană
și care țin seama de preocuparea privind reducerea sarcinilor administrative. Acțiunile menționate se adresează tuturor țărilor
Uniunii Europene, fiecare stat membru fiind interesat, chiar la niveluri diferite, să își mărească potențialul turistic.
3. PROVOCĂRI ȘI OPORTUNITĂȚI PENTRU INDUSTRIA TURISMULUI EUROPEAN
Turismul european se confruntă cu provocări majore care reprezintă, în același timp, șanse care nu trebuie ratate. Pe de o parte,
industria trebuie să se adapteze la evoluțiile societății, care vor influența cererea din sectorul turismului, iar pe de altă parte, ea
trebuie să facă față constrângerilor impuse de structura actuală a sectorului, de caracterul lui specific și de contextul economic
și social al acestuia.
Turismul european s-a confruntat recent cu o situație economică dificilă care a fost agravată de erupția vulcanului Eyjafjöll.
În primul rând, criza economică și financiară, care din 2008 afectează toate economiile, a avut efecte semnificative asupra
cererii de servicii turistice. Chiar dacă au continuat să efectueze călătorii, europenii și-au adaptat comportamentele la
împrejurări, în special prin alegerea destinațiilor mai apropiate, prin reducerea duratei sejurului sau a cheltuielilor din timpul
sejurului[8]. Astfel, activitatea turistică din Europa a înregistrat în 2009 o scădere de aproximativ 5,6%. Această cifră globală
ascunde disparități accentuate: anumite regiuni, în special din estul și nordul Europei, au fost mult mai afectate și s-au
confruntat cu o scădere drastică, de până la 8%, a numărului de turiști. Această criză este durabilă, iar perspectivele de creștere
a activității turistice sunt încă reduse. Astfel, în timp ce estimările OMT prevăd o creștere a numărului de sosiri de turiști
internaționali începând cu 2010, se pare că relansarea va fi mai lentă în Europa în comparație cu alte regiuni ale lumii, cum ar
fi Asia.
Această situație a fost agravată de întreruperea traficului aerian în cursul lunilor aprilie și mai 2010, provocată de prezența
norilor de cenușă vulcanică. Cu toate că evaluarea prejudiciului este dificilă, anumite estimări avansează un număr de 2
milioane de intrări de turiști anulate și pierderi directe de aproape un miliard de EUR pentru operatorii turistici. Mai trebuie
adăugate pierderile sectorului hotelier și ale altor activități legate de turism, compensate oarecum de beneficiile datorate
anumitor servicii, cum ar fi închirierea de autovehicule și transportul cu taxiul. Consecințele acestei suspendări a zborurilor,
precum și anumite variante de acțiuni au fost analizate în cadrul conferinței organizate la 28 aprilie 2010 de către Comisia
Europeană cu miniștrii și secretarii de stat din turism, în scopul evaluării impactului crizei „vulcanice” asupra turismului.
Această situație impune o adaptarea sectorului la noi constrângeri. Într-adevăr, dezvoltarea activității turistice în Europa este
afectată de mai mulți factori.
La fel ca toate celelalte sectoare ale economiei, industria turismului se confruntă cu o concurență din ce în ce mai acerbă la
nivel mondial, întrucât țările emergente sau în dezvoltare atrag tot mai mulți turiști. În fața acestei concurențe, Europa trebuie
să prezinte o ofertă turistică durabilă și de calitate, mizând pe avantajele ei comparative, în special pe diversitatea peisajelor și
pe bogăția ei culturală de excepție[9]. Ea trebuie, de asemenea, să întărească relațiile de cooperare cu țările a căror populație
poate deveni o sursă de vizitatori pentru destinațiile europene, odată cu creșterea nivelului lor de viață.
O altă miză importantă este legată de evoluțiile demografice observate în Europa, precum și de noile comportamente sau
așteptări implicate de aceste evoluții. Din cauza acestor schimbări, industria trebuie să se adapteze rapid pentru a își menține
nivelul de competitivitate. În special, numărul persoanelor cu vârsta de peste 65 de ani urmează să ajungă la 20% din populație
în 2020. Acest segment al populației, format din persoane care au atât putere de cumpărare, cât și timp liber reprezintă un

210
potențial enorm în termeni de piață, dar necesită și o adaptare a sectorului pentru a răspunde particularităților sale. Același
raționament este valabil în cazul numărului tot mai mare de turiști cu mobilitate redusă (număr estimat la 127 de milioane de
persoane), cu nevoi specifice care trebuie integrate în oferta de servicii turistice.
Alte provocări de natură structurală trebuie integrate pe deplin în politica turistică. Astfel, oferta turistică trebuie să ia în calcul,
de acum înainte, constrângerile legate de schimbările climatice, precum și deficitul de apă și de surse de energie, presiunea
asupra biodiversității sau riscurile pe care le presupune turismul de masă pentru patrimoniul cultural. Întreprinderile din turism
trebuie să utilizeze mai puțină apă în cazul potențialului de apariție a secetei, să își reducă emisiile de gaze cu efect de seră și
să își diminueze amprenta ecologică.
În următorii ani, schimbările climatice din Europa ar putea să determine o restructurare a modelelor de călătorie și să afecteze
unele destinații. În plus, micșorarea stratului de zăpadă în regiunile de munte din Europa ar putea duce la scăderea fluxului
turistic în sezonul de iarnă. În același timp, creșterea nivelului mării ar putea provoca o modificare a evoluției turismului în
zonele de coastă. Politica europeană, precum și politicile naționale din domeniul turismului vor trebui să țină cont de toate
aceste schimbări structurale, pe de o parte prin măsuri de combatere a șomajului structural, pe de altă parte prin asigurarea unei
repartizări eficace a investițiilor legate de turism.
Dezvoltarea tehnologiilor informației și comunicării (TIC) și utilizarea lor tot mai frecventă de către consumatori au influențat,
la rândul lor, relația dintre industria turistică și clientela ei. Evaluarea nivelului de responsabilizare, a accesibilității și a utilizării
acestor servicii de către diferiții actori în cauză a demonstrat că aceștia utilizează TIC în moduri diferite, din motive legate de
competențele de bază, de mărimea lor și de poziția lor relativă în lanțul turistic.
Confruntate cu toate aceste provocări și oportunități, întreprinderile din sector, în special IMM-urile, nu sunt încă în măsură să
se adapteze rapid, din cauza resurselor lor financiare limitate și a lipsei de calificare a salariaților acestora.
În fine, mai trebuie ținut cont și de provocări specifice, determinate de particularitățile sectorului turismului european. Aceste
provocări sunt legate, pe de o parte, de modelele de consum, în special repartiția sezonieră și deplasările turistice, iar pe de altă
parte, de modelele de producție, adică lanțul de valori și destinațiile turistice. În prezent, cererea turistică este foarte concentrată
în lunile iulie și august. Acest aspect sezonier are un impact nu doar asupra fluxului de venituri, el implicând totodată
imposibilitatea utilizării optime a infrastructurilor existente și a efectivelor.
4. OBIECTIVE AMBIȚIOASE PENTRU UN NOU CADRU DE ACȚIUNE
Întrucât criza și constrângerile au un impact tot mai mare asupra activității sale, turismul european trebuie să evolueze. Această
necesitate impune adaptări la toate nivelurile. Uniunea Europeană trebuie să contribuie la aceste adaptări și să sprijine o politică
de voluntariat pentru a accelera creșterea și a crea condițiile unei atractivități sporite.
În conformitate cu Tratatul de la Lisabona, obiectivul principal al politicii europene a turismului este stimularea competitivități
sectorului, ținând cont, în același timp, de faptul că, pe termen lung, competitivitatea este strâns legată de caracterul „durabil”
al modului său de dezvoltare. Acest obiectiv este strâns legat de noua strategie economică a Uniunii, „Europa 2020”, și în
special de inițiativa-pilot „O politică industrială adaptată erei globalizării”. Mai mult, turismul poate contribui, de asemenea,
la alte inițiative-pilot , în special la „O Uniune a inovării”, „O agendă digitală pentru Europa” [10] și „O agendă pentru noi
competențe și noi locuri de muncă”. De altfel, dezvoltarea unei politici mai active a turismului, bazată în special pe exercitarea
deplină a libertăților garantate de tratate, poate contribui în mod substanțial la relansarea pieței unice.
Într-adevăr, cadrul de acțiune european urmărește, în primul rând, favorizarea prosperității turismului în Europa, dar el trebuie
să răspundă, în același timp, problemelor de natură socială, de coeziune teritorială și de protecție și punere în valoare a
patrimoniului natural și cultural. În plus, el va trebui să permită sectorului să își întărească rezistența la impactul schimbărilor
climatice, precum și capacitatea de a răspunde schimbărilor structurale care ar putea fi generate de turism. În mod indirect,
turismul contribuie, de asemenea, la consolidarea sentimentului legat de cetățenia europeană prin favorizarea contactelor și
schimburilor între cetățeni. Dincolo de diferențele lingvistice, de cultură sau de tradiții. În acest context, este important, de
asemenea, ca cetățenii europeni să își cunoască drepturile și să poată beneficia de ele când se deplasează pe teritoriul Uniunii
Europene sau în afara lui: ei trebuie să își poată exercita drepturile de cetățeni europeni la fel de ușor ca în țara lor de origine.
Comisia va propune soluții pentru eliminarea pe cât posibil a obstacolelor întâlnite de cetățenii europeni în momentul în care
aceștia încearcă să beneficieze de servicii de turism în afara țării lor.
Aceste cerințe pentru o politică europeană ambițioasă au fost recunoscute în cadrul reuniunii ministeriale neoficiale privind
turismul organizată la 15 aprilie 2010 la inițiativa președinției spaniole a Consiliului. Ca o continuare a conferinței la nivel
înalt privind turismul european, care a avut loc la Madrid la 14 aprilie 2010, veritabil „cartier general” al turismului european,
această reuniune ministerială neoficială a reprezentat un pas decisiv pentru angajarea Uniunii și a tuturor statelor membre în
favoarea unui sector turistic competitiv, durabil, modern și responsabil pe plan social. Astfel, miniștrii UE au sprijinit
„Declarația de la Madrid”, care stabilește o serie de recomandări legate de punerea în practică a unei politici europene a
turismului consolidat, insistă asupra necesității creșterii competitivității durabile a acestui sector și recunoaște valoarea

211
adăugată a acțiunii UE în favoarea turismului, care completează în mod util acțiunea statelor membre printr-o abordare integrată
a turismului.
În scopul atingerii acestor obiective, acțiunile de sprijinire a turismului pot fi grupate în jurul a patru axe:
1. stimularea competitivității sectorului turistic din Europa;
2. promovarea dezvoltării unui turism durabil, responsabil și de calitate;
3. consolidarea imaginii și vizibilității Europei în calitate de ansamblu de destinații durabile și de calitate;
4. valorificarea la maximum a politicilor și instrumentelor financiare ale UE pentru dezvoltarea turismului.
Aceste patru axe formează structura de bază a noului cadru de acțiune pentru turism pe care Comisia intenționează să îl pună
în practică în tandem cu statele membre și cu principalii actori din industria turismului.
5. UN NOU CADRU DE ACȚIUNE LA ÎNĂLȚIMEA MIZEI
În conformitate cu obiectivele enumerate mai sus și luând în calcul pe deplin noul cadru instituțional creat de Tratatul de la
Lisabona, Comisia Europeană este convinsă că pot fi întreprinse un anumit număr de acțiuni de dimensiune europeană sau
multinațională respectând, în același timp, principiul subsidiarității definit de tratat și competențele statelor membre în
domeniul turismului.
5.1. Stimularea competitivității sectorului turistic în Europa
Îmbunătățirea competitivității turismului în UE joacă un rol esențial în consolidarea sectorului în vederea unei creșteri dinamice
și durabile. Pentru atingerea acestui obiectiv, sunt necesare stimularea inovării în turism, îmbunătățirea calității ofertei sub
toate aspectele, consolidarea competențelor profesionale din cadrul sectorului, depunerea de eforturi pentru a diminua
caracterul sezonier al cererii, diversificarea ofertei turistice și, în fine, contribuții pentru îmbunătățirea datelor statistice și
analizelor privind turismul. Sectorul turistic are un potențial important de dezvoltare a activității antreprenoriale, majoritatea
covârșitoare a întreprinderilor turistice fiind întreprinderi mici și mijlocii (IMM-uri). Mai mult, el se află în mare parte în
sinergie cu artizanatul și cu meseriile de artă, care pot contribui la conservarea patrimoniului cultural, precum și la dezvoltarea
economiilor locale.
5.2.Promovarea unei diversificări a ofertei turistice
Uniunea Europeană poate contribui la diversificarea ofertei prin încurajarea fluxurilor din interiorul Uniunii prin punerea în
valoare a produselor turistice tematice la scară europeană. Într-adevăr, sinergiile transnaționale pot favoriza o mai bună
promovare și o vizibilitate turistică sporită. Ele pot include, de asemenea, totalitatea patrimoniului în întreaga lui diversitate,
patrimoniul cultural (inclusiv itinerariile culturale), creația culturală contemporană, siturile naturale protejate, turismul de
relaxare și de sănătate (inclusiv turismul termal), turismul de educație, turismul enologic și gastronomic, cel istoric, sportiv sau
religios, agroturismul, turismul rural sau turismul de punere în valoare a patrimoniului maritim și cultural subacvatic, precum
și a patrimoniului industrial sau a cadrului economic al unei regiuni.
În acest scop, Comisia a început deja cooperarea cu Consiliul Europei pe tema turismului cultural, în scopul unei mai bune
evaluări a impactului acestuia și pentru a îi oferi o vizibilitate sporită. În ultimii ani s-au concretizat alte inițiative
transfrontaliere, cum ar fi traseele cicliste europene sau itinerariile de pelerinaj, precum „Via Francigena” sau drumul spre
Santiago de Compostella. Comisia consideră că mai multe dintre aceste inițiative ar avea de câștigat dacă ar fi recunoscute și
ar beneficia de o legitimitate europeană care ar garanta caracterul lor transnațional. Această recunoaștere a vocației lor europene
are potențialul de a crea aceleași dinamici ca experiența de succes a „Capitalelor europene ale culturii”, adevărat catalizator
pentru dezvoltarea locală și pentru turism, mulțumită punerii în practică a unui program cultural ambițios și atractiv la scară
europeană[11].Această experiență poate fi extinsă și la regiuni care fac parte din rețeaua „Natura 2000”, care acoperă peste
17% din teritoriul european și reprezintă zone de interes pentru turism, cu condiția respectării principiilor de conservare a
mediului natural respectiv.
ACȚIUNI PREVĂZUTE: Dezvoltarea unei strategii coerente pentru promovarea diversificată a ofertei turistice și pentru o
mai bună valorificare a patrimoniului comun al Europei, care se va sprijini, în principal, pe „marca patrimoniului european”,
precum și pe alte acțiuni, cum ar fi Zilele europene ale patrimoniului și Premiul Uniunii Europene pentru patrimoniul cultural.
Încurajarea integrării în strategiile turistice a patrimoniului „natural” care va beneficia și de inițiativele de acordare a unei
mărci. |
5.3. Dezvoltarea inovării în industria turistică
Inovarea și noile tehnologii ale informației au devenit un factor determinant pentru competitivitatea industriei turismului și
pentru stimularea schimburilor cu alte sectoare adiacente. Utilizarea lor de către actorii din domeniile public și privat ale
turismului, în special de către IMM-uri, ar trebui stimulată cu ajutorul inițiativelor de sensibilizare și de parteneriat și al unei
utilizări adecvate a diferitelor programe naționale și europene. De asemenea, este necesară accelerarea integrării instrumentelor
212
și serviciilor societății informaționale în ansamblul activităților turistice, în special în activitățile desfășurate de IMM-uri,
precum și facilitarea accesului diferitelor părți interesate din turism la instrumentele financiare corespunzătoare.
ACȚIUNI PREVĂZUTE: Comisia va lansa o platformă denumită „TIC și turism”, constituită din părți interesate pentru a
facilita adaptarea sectorului turistic și a întreprinderilor la evoluțiile pieței noilor tehnologii ale informației și pentru a
îmbunătăți competitivitatea lor prin valorificarea la maximum a posibilelor sinergii dintre cele două sectoare. În cadrul
pregătirii viitoarei sale comunicări privind comerțul electronic pe piața internă, care va evalua punerea în practică a directivei
privind comerțul electronic, Comisia va examina posibilitățile de consolidare a integrării sectorului turistic în acest context. |
6. Îmbunătățirea competențelor profesionale
Modernizarea activității turistice ar trebui să se desfășoare în paralel cu intensificarea eforturilor de îmbunătățire a
competențelor profesionale ale lucrătorilor din acest sector, în special pentru facilitarea adaptării lor la noile tehnologii și la
noile cerințe ale pieței, de exemplu în materie de sănătate și bunăstare, precum și pentru favorizarea mobilității lor. În acest
sens, eforturile menționate s-ar integra în strategia „Europa 2020” și în special în inițiativa-pilot „O agendă pentru noi
competențe și noi locuri de muncă”.
ACȚIUNI PREVĂZUTE: Pentru sprijinirea formării în sectorul turistic, Comisia va depune eforturi pentru promovarea
posibilităților diferitelor programe ale UE, cum ar fi Leonardo sau Programul-cadru pentru inovare și competitivitate (PIC),
care este constituit din subprograme precum „Erasmus pentru tinerii întreprinzători” și ”E-calificări pentru inovare”. |
7. Încurajarea prelungirii sezonului turistic
Mai buna utilizare a infrastructurilor turistice actuale și a personalului în afara sezonului de vârf ar putea permite
întreprinderilor să își îmbunătățească utilizarea infrastructurilor și productivitatea prin recurgerea la o mână de lucru mai stabilă
și mai motivată. În această direcție s-a avansat deja prin intermediul inițiativei „CALYPSO” [12], care a permis inventarierea
bunelor practici curente din statele membre.
ACȚIUNI PREVĂZUTE: Facilitarea unui mecanism de schimburi voluntare între statele membre[13], care permite în special
anumitor grupuri cheie, cum ar fi tinerii, persoanele în vârstă, persoanele cu mobilitate redusă și familiile cu venituri mici, să
călătorească mai ales în afara sezonului de vârf. Elaborarea unui mecanism voluntar de schimburi de informații online în
vederea unei mai bune coordonări a vacanțelor școlare între statele membre, fără a afecta tradițiile culturale ale statelor membre.
|
8. Consolidarea bazei de cunoștințe socio-economice privind turismul
În vederea îmbunătățirii competitivității acestui sector, Comisia estimează că este esențială existența, la nivel european, a unei
baze de cunoștințe socio-economice ameliorate privind turismul, precum și privind interacțiunea lui cu mediul. În această
privință, revizia în curs a Directivei 95/57/CE privind culegerea datelor statistice în domeniul turismului reprezintă un pas
important pentru că ea va ține cont de evoluția turismului în Europa și de cerințele utilizatorilor.
Cu toate acestea, este necesară continuarea eforturilor și încurajarea cooperării la nivel european între statele membre,
destinații, reprezentanții industriei și părțile interesate din domeniile public și privat, în vederea consolidării datelor statistice
și a analizelor din acest sector. În acest scop, Comisia consideră că este necesară dezvoltarea de rețele de cunoaștere între
institute de cercetare, universități, observatori publici și privați, în strânsă cooperare cu autoritățile regionale și naționale, cu
oficiile naționale de turism, cu institutele de statistică și cu alte părți, rezervând, în același timp, pentru Eurostat rolul de
coordonare a activității statistice la nivel european. Coordonarea și dezvoltarea cercetării în domeniul turismului la scară
europeană sunt necesare pentru o abordare mai integrată și cu mai multe sinergii. Ea se bazează, de asemenea, pe cooperarea
cu organizațiile europene și internaționale, cum ar fi OCDE sau OMT.
ACȚIUNI PREVĂZUTE: În cadrul comunicării anuale intitulate „Tablou de bord al piețelor de consum”, Comisia va asigura
o supraveghere a pieței prin măsurarea satisfacției consumatorilor europeni în privința diverselor prestații turistice (transport,
coordonate geografice, cazare, călătorii, vacanțe și circuite ). Pe termen scurt, Comisia va elabora un proiect pilot destinat
creării unei rețele între institute de cercetare, universități, observatori publici și privați, autorități regionale și naționale și oficii
de turism naționale. Pe termen mediu, pe baza rezultatelor proiectului pilot, Comisia va sprijini punerea în practică a unui
„Observator virtual al turismului” pentru încurajarea și coordonarea în rețea a activităților de cercetare ale diferitelor institute
naționale de cercetare și pentru punerea la dispoziție a unor date socio-economice privind turismul la nivel european. |
9. Promovarea dezvoltării unui turism durabil, responsabil și de calitate
Competitivitatea turismului este strâns legată de caracterul lui durabil, întrucât calitatea destinațiilor turistice depinde în mare
parte de mediul lor natural și cultural și de integrarea lor într-o comunitate locală. Caracterul durabil al turismului acoperă
numeroase aspecte: utilizarea responsabilă a resurselor naturale, luarea în considerare a impactului activităților asupra mediului
(generarea de deșeuri, presiunea asupra apei, solului și biodiversității etc.), utilizarea energiilor „curate”, protecția
patrimoniului și păstrarea integrității naturale și culturale a destinațiilor, calitatea și permanența locurilor de muncă generate,

213
impactul pozitiv asupra economiei locale sau calitatea primirii. Aceste principii sunt amplu reflectate în strategiile turistice
implementate la nivel național și regional, chiar dacă ele nu s-au concretizat suficient în acțiuni efective.
La nivelul UE, Comisia a creat mai multe instrumente pentru facilitarea unei gestionări responsabile a mediului de către
întreprinderi, cum ar fi eticheta ecologică europeană (eticheta ecologică UE) sau sistemul comunitar de gestionare a mediului
și de audit (EMAS). Cu toate acestea, reacția întreprinderilor turistice la preocupările privind durabilitatea a fost foarte variabilă
pe teritoriul Europei. În plus, Comisia a pus la dispoziția statelor membre documente pentru facilitarea punerii în aplicare a
legislației europene de mediu, atât la nivelul proiectelor individuale, cât și la nivelul planificării strategice[14].
În acest context, Comisia va putea să se sprijine pe inițiativa pusă în practică în cooperare cu rețeaua regiunilor europene
competitive și durabile, NECSTouR , precum și pe rețeaua destinațiilor EDEN, în vederea elaborării unui sistem de indicatori
pentru gestionarea durabilă a destinațiilor. Această practică trebuie extinsă pentru a permite punerea în valoare a destinațiilor
turistice europene care adoptă practici eficiente pentru promovarea durabilității turismului. În acest sens, este esențială
încurajarea inițiativelor care promovează o gestionare responsabilă a resurselor (energie, apă, materii prime etc.) și garantează
condiții optime de servicii și securitate, în special pentru primirea persoanelor în vârstă și a persoanelor cu mobilitate redusă.
ACȚIUNI PREVĂZUTE: Elaborarea, pe baza NECSTouR și EDEN, a unui sistem de indicatori pentru gestionarea durabilă a
destinațiilor. Pe baza acestui sistem de indicatori, Comisia va crea o marcă pentru promovarea destinațiilor turistice.
Organizarea unor campanii de sensibilizare pentru turiști europeni privind alegerea destinațiilor turistice și a mijloacelor de
transport, legătura lor cu populațiile locale din destinațiile vizitate, lupta împotriva exploatării copiilor și femeilor. Elaborarea
unei mărci europene „Calitate Turism”, pe baza experiențelor naționale existente, pentru a spori securitatea și încrederea
consumatorului în produsul turistic și a recompensa demersurile riguroase ale profesioniștilor din turism al căror scop este
calitatea serviciilor turistice pentru satisfacerea clientului. Facilitarea identificării de către industria europeană a turismului a
riscurilor legate de schimbările climatice, în scopul evitării investițiilor nerentabile și explorarea posibilităților de dezvoltare a
ofertelor turistice alternative. Propunerea creării unei carte a turismului durabil și responsabil și stabilirea unui premiu european
pentru întreprinderile turistice și destinațiile care respectă valorile înscrise în cartă. Propunerea unei strategii pentru un turism
de coastă și maritim durabil. Stabilirea sau întărirea cooperării dintre Uniunea Europeană și principalele țări emergente (China,
Rusia, India, Brazilia) și țările din regiunea Mediteranei, în scopul promovării modelelor de dezvoltare turistică durabilă și
responsabilă și al schimburilor celor mai bune practici. |
10. Consolidarea imaginii și vizibilității Europei ca ansamblu de destinații turistice durabile și de calitate
Imaginea și perceperea Europei ca un ansamblu de destinații turistice sunt aspecte legate de competitivitatea turismului[15].
Ținând cont de intensitatea concurenței pe plan mondial, dar și de potențialul pe care îl reprezintă numeroase țări terțe în
calitate de țări generatoare de turism spre Europa, este vitală realizarea unor acțiuni de stimulare a cererii turistice pentru
Europa. O inițiativă importantă de promovare a Europei în țările terțe există deja mulțumită portalului internet
„visiteurope.com”, administrat de Comisia europeană a turismului (CET) și lansat în 2006 cu sprijinul Comisiei Europene.
Imaginea Europei și perceperea ei ca un ansamblu de destinații turistice durabile și de calitate trebuie îmbunătățită. O
atractivitate sporită a destinațiilor europene și o vizibilitate mai bună a acestora ar trebui să aibă un important impact economic
pozitiv prin stimularea sosirilor de turiști neeuropeni, dar și prin stimularea interesului europenilor de a călători pe propriul lor
continent.
În vederea explorării celor mai bune modalități de prezentare comună a ofertei turistice europene, Comisia consideră necesară
promovarea acestei imagini pe piețele internaționale, îndeosebi în anumite țări terțe (de exemplu, în Statele Unite, Japonia,
China, Rusia, India și Brazilia), prin inițiative comune cu statele membre și industria europeană.
În acest scop, merită explorate mai multe posibilități în vederea punerii în valoare și sporirii vizibilității diferitelor produse
tematice cu dimensiune europeană și multinațională, în special în cadrul târgurilor sau saloanelor turistice de mare amploare,
sau chiar în vederea încurajării exploatării valorii marilor evenimente culturale și sportive, cum ar fi „Capitalele europene ale
culturii”, „Zilele europene ale patrimoniului”, Jocurile Olimpice sau expozițiile universale, care reprezintă atuuri potențiale
pentru stimularea dezvoltării potențiale a turismului în Europa.
ACȚIUNI PREVĂZUTE: Crearea, în cooperare cu statele membre, a unei veritabile «mărci Europa», care poate întregi
eforturile promoționale la nivel național și regional și poate permite destinațiilor europene să se distingă mai bine de alte
destinații internaționale. Promovarea portalului «visiteurope.com» pentru sporirea atractivității Europei ca ansamblu de
destinații turistice durabile și de calitate, mai ales pentru țările emergente. Favorizarea acțiunilor comune de promovare cu
ocazia marilor evenimente internaționale sau la târgurile și saloanele turistice de mare amploare. Consolidarea participării
Uniunii Europene în forurile internaționale, mai ales în cadrul Organizației Mondiale a Turismului, OCDE, T20 și Euro-Med.
|
11. Ridicarea la maximum a potențialului politicilor și instrumentelor financiare ale UE pentru dezvoltarea turismului
Politica turismului se distinge prin caracterul său transversal. Un mare număr de alte politici europene au un impact direct sau
indirect asupra turismului. Este cazul, în mod special, al politicilor în domeniul transporturilor (mobilitatea durabilă, drepturile
214
și securitatea pasagerilor și calitatea transportului), în domeniul concurenței (concentrarea întreprinderilor, în special în cazul
ofertei turistice pe internet, integrarea verticală și ajutoarele publice), în domeniul pieței interne, (libera înființare și prestarea
liberă a serviciilor legate de turism, promovarea calității serviciilor, dezvoltarea comerțului electronic), în domeniul fiscalității
(obstacole de natură fiscală în calea bunei funcționări a pieței interne, tratamentul fiscal al întreprinderilor din sector, de
exemplu al agențiilor de voiaj, facilități fiscale), în domeniul protecției consumatorilor (drepturi care decurg din semnarea
contractului, practici comerciale nelegitime, vânzare la distanță), în domeniul mediului, în domeniul ocupării locurilor de
muncă și al formării, în domeniul culturii sau în domeniul politicilor de dezvoltare regională și rurală.
Comisia este decisă să asigure o mai bună integrare a turismului în diferitele sale politici și să vegheze ca buna aplicare a
legislației existente să elibereze întregul potențial de competitivitate al acestui sector. Ea își va intensifica eforturile de
coordonare între diferitele politici implicate, în scopul de a facilita luarea în considerare deplină și completă a intereselor și
necesităților industriei turismului în formularea și punerea în aplicare a politicilor sale.
Ținând de politica pieței interne, sectorul turismului ar trebui, prin urmare, să beneficieze pe deplin de integrarea pieței
europene a serviciilor. Directiva 2006/123/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 12 decembrie 2006 privind
serviciile în cadrul pieței interne va permite, în mod special, să se ajungă la o simplificare semnificativă a procedurilor
aplicabile prestatorilor de servicii în sectorul turismului și la eliminarea numeroaselor obstacole juridice și administrative care
limitau până acum accesul acestora la diferitele piețe ale statelor membre ale Uniunii Europene.
Comisia recunoaște importanța substanțială a turismului maritim și de coastă în calitate de catalizator al dezvoltării economice
și intenționează să întreprindă, în cadrul politicii maritime integrate a UE, acțiuni de favorizare a dezvoltării acestuia.
Diversificarea economică în sensul dezvoltării turismului reprezintă o prioritate pentru numeroase zone de coastă, în care
declinul activității economice legate de pescuit și de construcția de nave, în mod special, a antrenat o diminuare a veniturilor
și o creștere a șomajului. Această diversificare este susținută prin Fondul european pentru pescuit (FEP) în cadrul strategiei de
dezvoltare locală. Va fi explorată, de asemenea, modalitatea în care se poate profita de potențialul industriei navale și de
agrement pentru creșterea economică a insulelor și a regiunilor de coastă.
Politica de dezvoltare rurală a UE prezintă, de asemenea, o importanță considerabilă pentru sectorul turismului. Prin
intermediul Fondului european agricol pentru dezvoltare rurală, Comisia poate susține, printre altele, înființarea de întreprinderi
active în turismul rural, dezvoltarea și promovarea agro-turismului, precum și valorizarea patrimoniului cultural și natural al
regiunilor rurale, inclusiv a zonelor de munte.
Pentru perioada de programare actuală, Comisia va continua să promoveze și să mobilizeze instrumente și programe de
susținere comunitară pentru turism. Printre aceste instrumente, diferitele fonduri structurale europene (FEDER, FSE), Fondul
european agricol pentru dezvoltare rurală (FEADER), Fondul european pentru pescuit (FEP), precum și Programul-cadru de
cercetare și dezvoltare vor putea continua să finanțeze realizarea de proiecte concrete. În sfârșit, programul-cadru pentru
competitivitate și inovare (PCI) prezintă o importanță specială pentru turism în măsura în care, din 2008, intervine pentru a
susține crearea de rețele europene pentru un turism competitiv și durabil. Pentru perioada de după 2013, posibilitățile de
susținere a turismului prin diferitele fonduri europene, precum și prin consolidarea acțiunilor pregătitoare deja existente în
acest domeniu, vor depinde de orientările care vor fi adoptate în ceea ce privește prioritățile de acțiune ale Uniunii Europene,
ținându-se cont de constrângerile bugetare.
Evoluția drepturilor pasagerilor pe liniile aeriene și feroviare reprezintă o realizare importantă pentru turismul european,
datorită unui cadru juridic care protejează turiștii care întâlnesc dificultăți în timpul călătoriei. Comisia intenționează ca
pasagerii care călătoresc pe mare, precum și cu autobuzul sau autocarul, să beneficieze de drepturi comparabile. Revizia în
curs a directivei privind călătoriile, vacanțele și circuitele turistice constituie, de asemenea, un element pozitiv pentru
consolidarea încrederii consumatorilor în industria turistică. În plus, Comisia își va întări cooperarea strânsă cu statele membre,
industria turistică și organizațiile părților interesate din sector pentru ameliorarea condițiilor de securitate în structurile de
cazare, între altele, în ceea ce privește aspectele legate de riscurile de incendiu.
De asemenea, conștientă de importanța crescândă a turismului pentru Europa, inclusiv cel originar din țări terțe, Comisia va
examina diferitele posibilități și instrumente din cadrul politicii de vize și de trecere a frontierelor externe, pentru utilizarea
optimă a acestora.
Pentru a se permite turismului european să continue să se dezvolte competitiv și durabil, în conformitate cu strategia «Europa
2020» și tratatul de la Lisabona, Comisia va examina mijloacele de consolidare a acțiunilor de susținere și de coordonare în
favoarea turismului european.
Concluzie
Politica europeană a turismului are nevoie de un nou elan. Confruntați cu probleme care cer răspunsuri concrete și eforturi de
adaptare, actorii din industria turismului european ar trebui să poată să își asocieze eforturile și să lucreze într-un cadru politic
consolidat care ține cont de noile priorități ale UE. Luând în considerare noile competențe ale Uniunii Europene în privința
turismului, prezenta comunicare definește un cadru ambițios pentru a face din turismul european o industrie competitivă,

215
modernă, durabilă și responsabilă. Comisia vizează mai multe inițiative concrete, pentru a oferi sectorului turismului european
mijloace de a se adapta și de a se dezvolta. Aceste acțiuni completează politicile statelor membre și vizează coordonarea
eforturilor acestora, determinând măsurile care aduc o valoare adăugată europeană reală. Succesul acestor strategii va depinde
de angajamentul tuturor părților interesate și de capacitatea acestora de a lucra împreună la punerea ei în aplicare.
Pe viitor, Comisia își va continua eforturile pentru a realiza schimburi de opinii regulate, rapide și transparente cu statele
membre și industria turistică privind inițiativele care au influență asupra turismului. În acest scop, ea se va baza mai ales pe
comitetul consultativ asupra turismului. Administrațiile publice vor fi, astfel, ele însele în măsură să informeze în mod regulat
diversele părți interesate la nivel național și regional cu privire la inițiativele Comisiei.
Acest cadru consolidat reprezintă o primă etapă. De aceea, Comisia va continua să reflecteze asupra inițiativelor care pot fi
asumate în privința turismului până la Forumul european al turismului din luna noiembrie 2010, cu ocazia căruia s-ar putea
discuta, cu statele membre și actorii publici și privați din turismul european, un plan de acțiune mai detaliat. Apoi ea va realiza,
pe termen mediu, un bilanț al acestei strategii pentru evaluarea succesului acesteia și pentru stabilirea modalităților de
continuare.
[1] Furnizori tradiționali de călătorii și servicii turistice (hoteluri, restaurante, agenții de voiaj, închirieri de autovehicule,
companii aeriene charter, autocare pentru turiști, nave de croazieră etc.) care oferă bunuri și servicii direct vizitatorilor.
[2] Studiu privind competitivitatea sectorului turismului în Uniunea Europeană, septembrie 2009 (cf.
http://ec.europa.eu/enterprise/newsroom/cf/document.cfm?action=display&doc_id=5257&userservice_id=1&request.id=0 ).
[3] În special, sectoarele distribuției, construcțiilor, companiile de transport în general (transport aerian, feroviar, maritim,
autocare de linie etc.), precum și sectorul cultural (industriile culturale și creative, printre altele).
[4] Barometrul OMT al turismului mondial, volumul 8, ianuarie 2010.
[5] Eurostat, Statistics in Focus, 23/2009 (Statistici privind balanța de plăți).
[6] Comunicare a Comisiei „Agenda pentru un turism european durabil și competitiv” COM(2007)621 final, „O nouă politică
europeană a turismului: consolidarea parteneriatului pentru turism în Europa” COM(2006)134 final,
[7] http://ec.europa.eu/transport/passengers/index_en.htm
[8] Pe ansamblu, în Europa, numărul de sosiri de turiști internaționali a scăzut cu 5,6% în 2009, dar în anumite regiuni, în
special din estul și nordul Europei, s-a înregistrat o scădere de până la 8% (Barometrul OMT al turismului mondial, volumul
8, ianuarie 2010).
[9] 300 din cele 800 de situri ale patrimoniului mondial UNESCO se găsesc în UE.
[10] Comunicare a Comisiei „O agendă digitală pentru Europa” COM(2010) 245.
[11] În medie, în perioada 1995-2004, numărul nopților de cazare în orașele care au deținut titlul într-un an dat a crescut cu
12% față de anul anterior.
[12] «CALYPSO» reprezintă o acțiune pregătitoare adoptată de Parlamentul European în 2008 pentru o perioadă de trei ani,
având obiectivul de a promova parteneriate între sectoarele public, privat și al economiei sociale, cu sprijinul Comisiei
Europene, și având drept scop principal schimburile, în afara sezonului de vârf, de turiști din cele patru grupuri țintă ale acțiunii
Calypso (tineri, persoane în vârstă, persoane cu mobilitate redusă și familii cu venituri mici), cel puțin între două state membre
și/sau țări candidate.
[13] Bunele practici existente, în special cele care provin din Peninsula Iberică, arată că sectorul public poate finanța mecanisme
de acest tip, care au un randament al investițiilor pozitiv (de mai mult de 1,5 euro per euro cheltuit), dacă ținem cont de
beneficiile determinate de crearea de locuri de muncă, oportunitățile suplimentare oferite sectorului privat și veniturile generate
de creșterea numărului de activități. Aceste beneficii au, de asemenea, un impact pozitiv asupra țării de origine.
[14] http://ec.europa.eu/environment/nature/natura2000/index_en.htm
[15] Studiu privind competitivitatea sectorului turismului în Uniunea Europeană, septembrie 2009 (cf.
http://ec.europa.eu/enterprise/newsroom/cf/document.cfm?action=display&doc_id=5257&userservice_id=1&request.id=0 ).
[ https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=celex:52010DC0352]

216