1.1.

Definirea noţiunilor de economie, gestiune şi întreprindere

Noţiunea de economie

- „economie” = cuvânt provenit din grecescul „oikonomia”, cuvânt compus din „oikos”
şi „nomos” („oikos” = casă; „nomos” = ordine)
- „economie” semnifică operaţia de a face ordine în casă
- ansamblul activităţilor umane desfăşurate în sfera producţiei, distribuţiei şi
consumului bunurilor materiale şi serviciilor (DEX)
- ştiinţă care se ocupă cu studiul activităţii economice a societăţii umane (NODEX)
- totalitatea relaţiilor de producţie dintre oameni care alcătuiesc baza societăţii într-o
anumită epocă (DN)

Noţiunea de gestiune

- cuvânt provenit din gestio (latină)

- activitatea de gospodărire, administrare
- administrare a bunurilor unei întreprinderi, instituţii sau persoane;
- răspunderea păstrării bunurilor şi a mânuirii fondurilor unei întreprinderi, instituţii sau
persoane;
- ansamblu de operaţii privind primirea, păstrarea şi eliberarea unor bunuri materiale
aparţinând altcuiva;
- totalitatea bunurilor încredinţate cuiva în vederea administrării lor (DEX)
- ansamblu de operaţii privind primirea, păstrarea şi eliberarea bunurilor materiale dintr-
o întreprindere sau dintr-o instituţie (NODEX)

Întreprindere= celulă de bază a economiei de piaţă

- “o grupare de subunităţi legale care se constituie ca o unitate organizaţională de
producţie de bunuri, servicii comerciale sau servicii de interes social, care beneficiază
de autonomie, mai ales pentru asigurarea resurselor sale curente” (definiţie d.p.d.v.
statistic)
- “… vom denumi întreprindere executarea de noi combinaţii şi, de asemenea,
rezultatele sale în cadrul exploatărilor” (Schumpeter)
- “locul unde se combină factorii de producţiei în vederea obţinerii unui produs pe care-l
lansează pe piaţă” (F. Perroux)
- “formă de organizare a proprietăţii care combină factorii de producţie într-o unitate
productivă, în scopul producerii de bunuri sau servicii şi vânzării lor cu un profit”
- “locul în care antreprenorul lucrează în comun cu funcţionarii şi cu personalul, în
vederea atingerii scopurilor propuse şi pentru binele comun al poporului şi al statului”
(J. Brémond, A. Gélédan, „Dicţionar economic şi social”, Editura Expert, Bucureşti,
1995)
- locul unde se realizează produse, unde sunt finalizate investiţiile, repartizate veniturile,
exportate produsele, unde se crează locuri de muncă, unde oamenii îşi manifestă
energiile creatoare şi îşi dezvoltă personalitatea
- formă de organizare umană, autonomă, ce dispune de resurse umane, financiare,
materiale şi informaţionale pe care le combină pe baza unor criterii de optim în scopul
producerii de bunuri/servicii destinate vânzărilor pe piaţă
 - veriga organizatorică unde are loc fuziunea între factorii de producţie cu scopul de
produce bunuri economice în structura, calitatea şi cantitatea impuse de cererea de pe
piaţă şi în vederea obţinerii unui profit
- agent economic activ în cadrul economiei naţionale

Agent economic

Un actor independent al vieţii economice, adică un centru de decizie pe care economistul îl

apreciază ca fiind semnificativ pentru a-l izola în vederea analizei (A-L Ristea (coordonator),
„Marketing. Crestomaţie de termeni şi concepte”, Editura Expert, Bucureşti, 2001, p. 13)

Agentul economic este constituit din una sau mai multe persoane fizice sau juridice.În
funcţie de rolul lor în cadrul funcţionării mecanismului de piaţă, Agenţii economici sunt
grupaţi în şase categorii:
1. societăţile şi cvasi-societăţile nefinanciare (producători, distribuitori, intermediari etc.);
2. administraţiile publice şi private;
3. instituţiile financiare (credit);
4. instituţiile de asigurări;
5. agenţii externi sau restul lumii, care permite măsurarea schimburilor cu exteriorul unei
economii naţionale;
6. gospodăriile populaţiei. (adaptare după J. Brémond, A. Gélédan, „Dicţionar economic şi
social”, Editura Expert, Bucureşti, 1995, p. 90)
Deci, întreprinderea:
- va fi organizată: va avea verigi de producţie, birouri, laboratoare, unităţi de cazare etc.;
- fiecare clădire va fi destinată unei funcţiuni: producţie, administraţie, aprovizionare,
distribuţie, comercializare etc.;
- va avea drept obiect: producerea de bunuri şi/sau servicii;
- îşi va procura resurse materiale, umane (laboranţi, cofetari, ospătari, vânzători,
funcţionari, etc.), şi informaţii; financiare (capital propriu, credite de la bănci)
- îşi va forma o cultură organizaţională care se va dezvolta astfel încât să susţină
strategia firmei şi atingerea obiectivelor stabilite.

2.1. Trăsături definitorii ale întreprinderii în contextul globalizării

 producţie flexibilă;
 inovaţia/cunoştinţe = factorul cheie al producţiei;
 sursa avantajului competitiv:inovaţie;calitate;reglare la piaţă;
 creşterea importanţei cercetării/inovării;
 relaţii de colaborare cu alte firmei;
 realizarea de alianţe (model de firmă de succes = companiile-proiect şi reţele de
întreprinderi);
 scopul principal al politicii resurselor umane: salarii şi venituri mari;
 calificare largă şi instruire multiplă a personalului;
 relaţiile de conducere sunt relaţii de colaborare;
 asumare de risc şi fructificarea oportunităţilor;
 model de succes: conectare;cooperare;concurenţă;
 descentralizare în organizarea muncii;
 ierarhiile sunt flexibile;
 viziunea/misiunea = succesul pe o piaţă globală sau fragmente ale ei.
 Întreprinderea poate fi privită prin prisma:
 analizei economice, care îşi propune utilizarea optimă a resurselor în scopul
maximizării rezultatului dorit;
 realităţii sale sociale, ca instituţie care funcţionează într-o anumită societate, într-o
anumită ţară, într-o anumită epocă.
Întreprinderea are rolul de producător de bogăţie

Analiza întreprinderii la nivel:

 Macroeconomic  Microeconomic

Urmăreşte să clarifice în ce măsură Urmăreşte să clarifice cum poate firma

participă întreprinderea la producţia
naţională, la venitul brut (analiza
întreprinderii într-o optică naţională).
Are în vedere 2 aspecte:
- valoarea adăugată de întreprindere
-întreprinderea şi echilibrul macroeconomic
(proprietarul ei) să maximizeze venitul obţinut
din vânzarea produsului activităţii firmei.
Economia întreprinderii este confundată
adesea cu teoria microeconomică a
întreprinderii, conform căreia întreprinderea
este redusă la funcţiunea de producţie.

Teoria nu ia în considerare structura

Întreprinderea deţine funcţia de agent
întreprinderilor şi a comportamentelor
economic care produce/comercializează
întreprinderilor .
bunuri/servicii.

 Mezoeconomic  Mondoeconomic

Permite clarificarea participării întreprinderii

Îşi propune să determine cum se poate
la producţia mondială
maximiza venitul obţinut în cadrul unei
industrii, în cadrul unei regiuni sau a unui Permite abordarea relaţiilor întreprinderii cu
grup de întreprinderi. mediul global economic

Permite abordarea relaţiilor întreprinderii cu Întreprinderea = componentă de bază a

mediul său de acţiune în termeni mai lumii afacerilor
apropiaţi de realitatea afacerilor. Sursa avantajului competitiv stă în inovaţie
şi creativitate
Prezintă întreprinderea ca fiind situată într-
o regiune, industrie, grup de întreprinderi
(acestea fiind sisteme mezoeconomice).

Întreprinderea suportă influenţele acestor

sisteme mezoeconomice, influenţându-le la
rândul ei.
Abordarea întreprinderii Scopul urmărit

Macroeconomică Maximizarea bogăţiei naţionale

Microeconomică Maximizarea veniturilor proprietarilor

Mezoeconomic Maximizarea veniturilor obţinute în:

- industrie
- regiune
- grup

Mondoeconomic Maximizarea bogăţiei mondiale

3.1. Mediul ambiant al întreprinderii

Mediul ambiant = ansamblul constrângerilor ,forţelor ,deciziilor externe întreprinderii
capabile să influenţeze activitatea sa, în prezent şi în viitor.

Mediul ambiant = ansamblul de factori eterogeni de natură :economică, socială, politică,

tehnică, tehnologică, juridică, demografică, geografică etc.,care acţionează pe diferite planuri
(local, regional, naţional, internaţional, mondial) asupra întreprinderii, influenţând relaţiile de
piaţă.

În funcţie de nivelul la care se manifestă influenţa diferiţilor factori endogeni şi exogeni

mediul ambiant al firmei poate fi structurat în:

 micromediu (furnizori, prestatori de servicii, furnizori de forţă de muncă, clienţi,

concurenţi, organisme publice);

 macromediu (mediul geografic, demografic, economic, tehnologic, cultural, politic,

juridic, natural, instituţional);
CAP. 4. PREMISELE DE FUNCŢIONARE ŞI DEZVOLTARE A
ÎNTREPRINDERII

4.1. Noţiunea de resursă a întreprinderii

Întreprinderile trebuie să dispună, în vederea funcţionării, de un capital:
economic;tehnic;juridic;social;lichid;contabil.

Capital = ansamblul mijloacelor de producţie (ca factori de producţie), alături de resursele

naturale şi munca oamenilor, implicate în producţia de bunuri.

Resursele întreprinderii = premisele existenţei sale, mijloacele susceptibile de a fi

valorificate la un moment dat pentru desfăşurarea unei activităţi şi obţinerea unui profit.

4.2. Clasificarea resurselor întreprinderii

Resursele firmei sunt:

 resurse materiale:echipamente;instalaţii;mijloace informatice (reţele de

calculatoare);terenuri;clădiri (hoteluri, restaurante, cofetării, baruri etc.);materii prime
(zahăr, orez, cartofi, sare etc.);tehnologii ale alimentaţiei publice;tehnica comercială şi
turistică;materiale etc..

 resurse umane (ansamblul indivizilor ce îşi desfăşoară activitatea în cadrul firmei);

 resurse financiare;

 resurse informaţionale: date operaţionale, date statistice, informaţii contabile,

financiare, de piaţă etc.;

 resurse geografice/ turistice:

- naturale: forme de relief, lacuri, condiţii de climă, floră şi faună, cursuri de apă etc.;
- antropice: vestigii şi antichităţi, cetăţi medievale, monumente istorice şi de artă
medievală, biserici, castele, palate, obiceiuri etc.

 Cultura organizaţională:

- simboluri (cuvinte, gesturi, figuri, obiecte cu semnificaţie împărtăşită numai de

indivizii care aparţin unei anumite culturi);
- eroi (persoane care servesc drept modele de comportament);
- ritualuri (de exemplu, ceremoniile religioase şi sociale, şedinţele şi întâlnirile de
afaceri etc.);
- valori (esenţa culturii care creează norme);
- norme, atitudini, comportamente, perspective ale firmei şi ale angajaţilor etc..

1. Resursele umane
A. Planificarea structurii şi numărului de personal necesar
B. Estimarea necesarului de personal
C. Analiza, descrierea şi definirea posturilor
D. Recrutarea şi selecţia personalului
E. Pregătirea şi perfecţionarea profesională a salariaţilor
 A. Planificarea structurii şi numărului de personal necesar

Etape:
I. previzionarea (stabilirea) numărului necesar de personal;
II. compararea necesarului de personal previzionat cu rezerva de candidaţi potenţiali din
interiorul întreprinderii;
III. întocmirea programului de pregătire pentru candidaţii din interiorul întreprinderii şi de
recrutare pentru candidaţii din exterior.

B. Estimarea necesarului de personal

Cuantificarea necesarului de personal implică determinarea dimensiunilor şi

compoziţiei potrivite pe un anumit orizont de timp, în corelaţie cu:

- dimensiunile firmei;
- specificul activităţii firmei;
- caracteristicile pieţei pe care firma acţionează.

C. Analiza, descrierea şi definirea posturilor

Analiza presupune o investigaţie sub următoarele aspecte:

- denumirea postului;
- stabilirea compartimentului în care este situat postul;
- descrierea postului;
- relaţiile/legăturile cu alte posturi;
- echipamente, materiale folosite;
- calificare (experienţă, nevoia de instruire, calităţi fizice etc.).

D. Recrutarea şi selecţia personalului

Recrutarea = proces dirijat de identificare a candidaţilor potenţiali pentru posturile

din întreprindere.

Selecţia = proces complex de determinare a măsurii în care, calităţile unui candidat

corespund cerinţelor unui anumit post.
Selecţia se face în funcţie de:
-vechime;
-creativitate;
-inteligenţă;
-comportament;
-capacitate de asimilare de noi cunoştinţe şi aptitudini;
-vocaţie;
-absenţa unor elemente negative în trecut;
-potrivirea cu postul;
-potrivirea cu grupul de muncă;
-potrivirea cu firma, în general.
 E. Pregătirea şi perfecţionarea profesională a salariaţilor

Metode de pregătirea şi perfecţionare a angajaţilor:

- perfecţionarea în grup;
- tehnica învăţării aplicative;
- instrucţia asistată de calculator;
- participarea la cursuri, inclusiv la cursurile organizate de furnizori;
- tehnica filmelor instructive.

2. Resursele financiare:
A. Capitalul propriu;
B. Capitalul lichid;
C. Bunurile financiare;

A. Capitalul propriu se formează din:

- aporturile fondatorilor;
- eventualele emisiuni de acţiuni şi prin subscripţie publică;
- autofinanţare.

B. Capitalul lichid = suma de bani de care întreprinderea dispune pentru o anumită

perioadă de timp (sumă de bani neutilizată temporar şi păstrată ca stoc de bani).

C. Bunurile financiare = se constituie din sume de bani şi creanţe (datorii ale terţilor
faţă de întreprindere):

 imobilizări financiare (titluri de participare, titluri de valoare, împrumuturi acordate pe

termen lung şi veniturile din dobânzile aferente);

 mijloace financiare circulante (datoriile clienţilor faţă de întreprindere);

 disponibilul în casă, în conturi şi acreditive;

 plasamentele în valori mobiliare (obligaţiuni sau acţiuni);

 alte creanţe.

Finanţarea întreprinderii înseamnă obţinerea şi punerea la dispoziţia ei a unor sume de

bani, drepturi şi bunuri productive.

Finanţarea se poate face din:

 surse interne:

- autofinanţare;
- majorarea capitalului social;

 surse externe:

- majorarea capitalului social prin suplimentarea acestuia de către asociaţi sau printr-o
emisiune de acţiuni;
- mărirea gradului de îndatorare:
 - contractarea de credite bancare;
- emisiune de obligaţiuni;
- finanţare prin leasing;
- finanţare prin factoring;
- finanţare prin forfetare.

3. Resursele informaţionale îndeplinesc o serie de funcţii:

 funcţia de cunoaştere concretizată în evidenţierea în plan informaţional a diverselor
fenomene şi procese ce au loc în interiorul sau în afara firmei;

 funcţia decizională – resursele informaţionale contribuind la fundamentarea şi

adoptarea deciziilor de conducere;

 funcţia de mijloc de previziune;

 funcţia de reglare;

 funcţia operaţională.

Sistemul informaţional al întreprinderii:

- cuprinde totalitatea datelor, informaţiilor, circuitelor şi fluxurilor informaţionale,

procedurilor şi mijloacelor de tratare a informaţiilor existente în cadrul firmei;
- are drept scop asigurarea suportului informaţional necesar îndeplinirii obiectivelor
stabilite;
- face legătura între sistemul conducător şi cel condus în cadrul firmei;
- face legătura între firmă şi mediul în care aceasta îşi desfăşoară activitatea;
- permite cunoaşterea situaţiei existente într-o întreprindere, a situaţiei trecute şi,
desigur, anticiparea evoluţiei viitoare a acesteia;
- permite obţinerea de informaţii necesare fundamentării deciziilor, implementării
acestora şi cele necesare adaptării sistemului firmei la modificările interne şi externe
lui.
5.1. Funcţiunile – componente ale sistemului organizării procesuale
a întreprinderii
Funcţia = un ansamblu de activităţi omogene şi/sau complementare desfăşurate de un
personal de o anumită specialitate, folosind metode şi tehnici specifice, în vederea
atingerii obiectivelor de gradul I.
Funcţiile întreprinderii utilizează un ansamblu de concepte, cunoştinţe, tehnici, metode
din acelaşi domeniu, din domenii înrudite, complementare sau diferite.
Funcţiile întreprinderii au un caracter dinamic, conţinutul lor schimbându-se odată cu:
- dezvoltarea economiei;
- evoluţia anumitor concepte;
- amplificarea gradului de dezvoltare al firmei;
- creşterea gradului de retehnologizare al firmelor etc..
Funcţiile (funcţiunile) întreprinderii sunt:
1. funcţia de cercetare-dezvoltare;
2. funcţia de producţie;
3. funcţia de marketing;
4. funcţia de personal;
5. funcţia comercială;
6. funcţia financiar-contabilă.

După ciclul de exploatare, funcţiile întreprinderii se clasifică în:

- funcţii legate de derularea ciclului de exploatare: funcţia de producţie, funcţia
comercială;
- funcţii care modifică ciclul de exploatare: funcţia de cercetare-dezvoltare, funcţia de
marketing.

1. Funcţia de cercetare-dezvoltare = un ansamblu de activităţi specifice, care se

desfăşoară în vederea:
- descoperirii de noi idei;
- descoperirii de noi tehnologii şi perfecţionării celor existente;
- aplicării în practică a celor mai noi cunoştinţe şi a realizărilor de vârf din domeniile
conexe activităţii întreprinderii;
- realizării de noi capacităţii de producţie/prestare, vânzare, cazare;
- modernizării, dezvoltării, reînnoirii, reconstrucţiei capacităţilor (de producţie/prestare,
vânzare, cazare) existente;
- introducerii de noi metode, tehnici şi instrumente de organizare şi management a
activităţii întreprinderii etc..
Scop: obţinerea şi prelucrarea informaţiilor ştiinţifice necesare adaptării subsistemelor
întreprinderii la cerinţele mediului aflat în continuă schimbare

Activităţi:
 cercetarea fenomenelor economice, sociale, politice ce-şi pun amprenta asupra pieţelor
şi tehnologiilor comerciale;
 dimensionarea, profilarea şi amplasarea unităţilor producătoare/prestatoare, precum şi
reţelei comerciale şi turistice;
 stabilirea necesarului de utilaje;
 cercetarea modalităţilor de extindere a spaţiilor de producţie/prestare, vânzare/cazare;
 adaptarea sortimentului de produse/servicii la cerinţele consumatorilor;
  organizarea raţională a proceselor de muncă în unităţi producătoare/prestatoare,
magazine, depozite, unităţi de cazare;
 analiza oportunităţii şi eficienţei introducerii unor noi metode de vânzare etc..

2. Funcţia de producţie
- reprezintă ansamblul activităţilor de bază, auxiliare şi de servire prin care se realizează
transformarea materiilor prime, materialelor, energiei, combustibilului în produse finite,
semifinite, lucrări sau servicii în cadrul firmei
- face legătura între factorii de producţie şi rezultatul activităţii de producţie, denumit şi
rezultat al combinării factorilor de muncă şi capital

Activităţi:
 prestarea de servicii;
 producerea de bunuri;
 producţia auxiliară;
 întreţinerea şi repararea utilajelor, instalaţiilor şi echipamentelor;
 normarea şi controlul calităţii produselor şi serviciilor etc..

3. Funcţia de marketing
- ansamblul activităţilor cu valoare strategică ce vizează prospectarea pieţei, precum şi
identificarea, determinarea şi utilizarea mijloacelor şi a tuturor eforturilor firmei în
direcţia obţinerii de profit maxim în condiţii de satisfacere a cererii

Activităţi:
 elaborarea de studii de piaţă;
 cercetarea nevoilor şi dorinţelor clienţilor;
 promovarea produselor;
 identificarea şi aplicarea unor strategii eficiente;
 determinarea unui sistem optim de aprovizionare/ distribuţie;
 identificarea celor mai buni furnizori etc..

4. Funcţia de personal
- ansamblul activităţilor de asigurare, administrare şi gestionare a resursei umane din
cadrul întreprinderii

Activităţi:
 determinarea necesarului de personal;
 recrutarea, selecţia şi integrarea psiho-socio-profesională a personalului;
 descrierea posturilor;
 aprecierea, motivarea şi promovarea personalului firmei;
 evaluarea activităţii personalului firmei;
 salarizarea personalului;
 asigurarea condiţiilor corespunzătoare de muncă şi asistenţă medicală.

Compartimentul de personal prezintă următoarele îndatoriri:

- cercetare şi standardizare;
- educare şi instruire;
 - angajare a forţei de muncă;
- protecţie a muncii;
- asistenţă medicală;
- asigurare a serviciilor oferite personalului de către firmă;
- relaţii cu angajaţii.

Misiunea conducerii întreprinderii:

- armonizarea intereselor individuale şi de grup cu interesele de ansamblu ale
întreprinderii

5. Funcţia comercială
- activităţi (acţiuni) care vizează relaţiile cu mediul (aprovizionarea şi
desfacerea/vânzarea), precedate de studiul pieţei şi elaborarea politicilor de distribuţie şi de
preţ
Componente:
a. subfuncţia de aprovizionare, care include activităţi legate de procurarea mărfurilor,
materiilor prime, materialelor de care întreprinderea are nevoie pentru desfăşurarea
activităţilor sale, în condiţiile cele mai bune de calitate, preţ, termene şi securitate;
b. subfuncţia de vânzare, care include activităţi de identificare a nevoilor consumatorilor
şi a segmentelor de piaţă interesate, formarea sortimentului comercial, desfacerea
mărfurilor etc..
Realizarea subfuncţiei de aprovizionare presupune:
- cunoaşterea pieţelor;
- cunoaşterea caracteristicilor şi specificaţiilor produselor;
- identificarea furnizorilor şi negocierea cu aceştia;
- programarea comenzilor;
- administrarea stocurilor etc..
Realizarea subfuncţiei de vânzare presupune:
- cunoaşterea cererii;
- alegerea celor mai bune metode de vânzare;
- alegerea şi folosirea celor mai bune tehnicii de vânzare etc..

6. Funcţia financiar-contabilă
-ansamblul de activităţi menite să asigure, pe de o parte, obţinerea şi folosirea
mijloacelor financiare necesare firmei, iar pe de altă parte să înregistreze şi să evidenţieze în
expresie valorică fenomenele economice din cadrul firmei
Componente:
a. subfuncţia financiară include activităţi legate de obţinerea, folosirea şi analiza folosirii
resurselor financiare;
b. subfuncţia contabilă include activităţi de înregistrare şi evidenţă a fenomenelor
economice;
c. controlul financiar de gestiune include activităţi de organizarea şi executarea
controlului financiar operativ, precum şi a celui de fond asupra modului în care
mijloacele materiale şi băneşti au fost gestionate.
Atribuţii
Subfuncţia financiară:
- fundamentarea politicii financiare;
- elaborarea bugetului de venituri şi cheltuieli;
- solicitarea de credite de la bănci;
- efectuarea de analize cu privire la cifra de afaceri;
- recalcularea necesarului de mijloace circulante;
- stabilirea preţurilor şi tarifelor;
- repartizarea profitului;
- asigurarea resurselor financiare etc..
Subfuncţia contabilă:
- asigurarea evidenţei analitice şi sintetice a materiilor prime şi materialelor, a pieselor
de schimb, ambalajelor etc.;
- asigurarea evidenţei obiectelor de inventar, a echipamentelor de protecţie;
- asigurarea evidenţei analitice şi sintetice a produselor finite;
- asigurarea evidenţei realizărilor şi a rezultatelor economice pe baza întocmirii
bilanţului contabil;
- asigurarea evidenţei mijloacelor fixe;
- organizarea lucărilor de inventar etc..

 Controlul financiar de gestiune = ansamblul proceselor prin care se verifică

respectarea normelor legale cu privire la existenţa, integritatea, utilizarea şi păstrarea
valorilor materiale şi băneşti cu care firma este dotată

CAP. 7. GESTIUNEA ACTIVITĂŢII CREATIV-INOVATIVE A

FACTORILOR DE COMPETITIVITATE

Activitatea de cercetare-dezvoltare

Particularităţi
- probabilitatea realizării rezultatelor finale;
- influenţa factorului timp;
- soluţii depăşite;
- efectele obţinute sunt mai mici decât cele stabilite iniţial;
- cheltuielile efectuate sunt mai mari decât cele stabilite iniţial;
- cercetările nu au un caracter repetitiv.

Riscuri:
- ştiinţific (soluţia oferită nu corespunde exigenţelor);
- economic (cheltuieli prea mari, efecte economice prea mici);
- tehnic (nesiguranţă în exploatare sau nu există o soluţionare tehnică);
- de producţie (rezultate neverificate, nefinisări, avarii deosebite);
- de brevetare (soluţie bună, dar brevetată mai repede de alte firme).
7.1. Creativitate şi inovare în cadrul întreprinderii

 Creativitatea = producerea de idei noi, potenţial utile.

Formele de manifestare a creativităţii:

1. descoperirea;
2. invenţia;
3. inovaţia.
1. Descoperirea defineşte procesul prin care se constată existenţa unor legi, însuşiri sau
fenomene necunoscute până atunci, ale lumii materiale, obiectiv existente.
2. Invenţia presupune rezolvarea tehnică a unei probleme din orice ramură a economiei,
culturii, ocrotirii sociale sau apărării ţării, care prezintă noutăţi şi progres faţă de
stadiul cunoscut al tehnicii din ţară şi străinătate.
3. Inovaţia este procesul de dezvoltare şi implementare a ideilor noi într-o întreprindere.
Inovaţiile sunt:
- de produs (inclusiv servicii);
- de proces.
Inovarea presupune următoarele categorii de activităţi:
a. dezvoltarea experimentală:
i. dezvoltare ştiinţifică;
ii. dezvoltare tehnologică;
iii. dezvoltare simplă;
b. studiul pieţei;
c. activităţi conexe.

Dezvoltarea experimentală
- are ca scop utilizarea rezultatelor cercetării aplicative;
- se concretizează într-un sistem de lucrări de natură tehnică şi organizatorică, care au
ca scop în final să obţină noi tehnologii, noi produse, noi materiale etc. şi să le
îmbunătăţească pe cele existente.
i. Dezvoltarea ştiinţifică constă în activitatea de exploatare a progresului obţinut în
ştiinţă.
ii. Dezvoltarea tehnologică are ca scop crearea instrumentarului material şi elaborarea
procedeelor legate de utilizarea acestuia.
iii. Dezvoltarea simplă se bazează pe cunoştinţele şi calificarea angajaţilor, fără să
presupună o pregătire ştiinţifică şi tehnică deosebită.

Activităţile conexe nu creează noutăţi, dar creează bunuri şi servicii necesare celorlalte
activităţi de inovare.

Pentru desfăşurarea acestor activităţi trebuie să existe:

- sistem organizatoric adecvat;
- bază tehnico-materială;
- forţă de muncă.
7.2. Diversificarea şi înnoirea produselor/serviciilor

Reprezintă un obiectiv strategic al firmei, strâns corelat cu obiectivele economice şi sociale şi

cu evoluţia pieţelor interne şi externe

Ritmul rapid de înnoire a produselor/serviciilor este impus de o serie de factori:

- accelerarea ritmului inovării tehnologice;
- evoluţia rapidă a cerinţelor, necesităţilor şi exigenţelor consumatorilor;
- liberalizarea schimburilor internaţionale;
- dezvoltarea reţelei globale etc..

Înnoirea produselor/serviciilor se poate realiza prin:

- cercetare-dezvoltare proprie;
- asimilarea după modele de referinţă;
- asimilarea de produse noi după licenţă.

7.3. Asimilarea de produse/servicii şi tehnologii noi

 Se realizează conform unor criterii:

 aptitudini de comercializare:
- relaţia cu actualele canale de distribuţie;
- raportul calitate/preţ;
- numărul de tipodimensiuni;
- posibilitatea promovării şi prezentării comerciale;
- efectele asupra vânzării actualelor produse etc;
 durabilitate:
- rezistenţa la fluctuaţiile cererii;
- rezistenţa la fluctuaţiile sezoniere;
- exclusivitatea modelului.
 posibilităţi de fabricaţiei:
- echipamentul necesar;
- cunoştinţele tehnice şi forţa de muncă;
- disponibilităţile de materii prime etc.;
 potenţialul de dezvoltare:
- poziţia produsului pe piaţă;
- situaţia faţă de produsele concurente;
- creşterea sau descreşterea numărului de consumatori finali etc..

 Se realizează dacă:

- produsul sau procesul tehnologic (tehnologia) este util din punct de vedere comercial;
- materialele necesare pot fi disponibile din punct de vedere cantitativ, calitativ şi ca
preţ;
- necesităţile tehnologice sunt realizabile;
- mărimea potenţială a pieţei, preţul de vânzare şi canalul de distribuţie nu sunt opuse;
- posibilităţile de desfacere sunt corelate cu resursele şi obiectivele firmei;
- nu există o situaţie competitivă pe piaţă;
- nu există reglementări sau patente defavorabile.
 7.4. Gestiunea investiţiilor

Noţiunea de investiţie
- investissement – franceză, investment – engleză; inversion – spaniolă; investion –
germană este sinonimă, din punct de vedere lingvistic cu:alocare,plasare,dotare.
- eforturi făcute acum în speranţa unor recompense viitoare;
- o cheltuială incertă pentru un viitor incert;
- schimbarea unei satisfacţii immediate şi sigure, la care se renunţă, în schimbul unei
speranţe viitoare ce s-ar obţine şi al cărei suport sunt tocmai bunurile investite (d.p.d.v.
economic);
- toate bunurile mobile şi imobile,corporale sau necorporale, achiziţionate sau create în
întreprindere destinate a rămâne constant sub aceiaşi formă (d.p.d.v. contabil).

Investiţiile:
- reprezintă un liant între generaţii prin crearea de noi locuri de muncă;
- constituie suportul material al promovării progresului tehnico-ştiinţific în diverse
sectoare de activitate;
- reprezintă mijloace de valorificare a soluţiilor tehnice şi tehnologice noi oferite de
cercetarea ştiinţifică;
- rezolvă probleme ale lumii contemporane referitoare la protecţia mediului ambiant,
refacerea echilibrului ecologic;
- generează noi activităţi;
- au efecte induse de ordin socio-cultural;
- în plan social, joacă rolul de regulator/compensator în ocuparea forţei de muncă în
îmbunătăţirea calităţii vieţii;
- au o finalitate precisă: obţinerea de bunuri/servicii indispensabile unei economii
sănătoase etc..
Investiţiile pot fi clasificate după mai multe criterii:
 după destinaţia lor economică:
- investiţii materiale;
- investiţii financiare;
- investiţii imateriale.
 după destinaţia lor concretă:
- investiţii în portofoliu;
- investiţii directe.

Proiectul de investiţii reprezinta un ansamblu optimal de acţiuni de investiţii bazate pe o

planificare sectorială, globală şi coerenţă, pe baza careia, o combinaţie definită de resurse
umane, materiale etc. provoacă o dezvoltare economică, socială determinată.

Activităţile care concură la execuţia unui proiect:

 propriu zise - care consumă resurse şi timp;
 aşteptări - care consumă numai timp (de ex: perioada de maturare a berii, a betoanelor
etc.);
 fictive - care nu consumă nici timp nici resurse, ci sunt doar condiţionării tehnologice
între anumite activităţi din primele două categorii.
Categorii de obiective ale unui proiect de investiţii:
 Obiective de performanţă - orice proiect trebuie realizat cu respectarea unor
specificaţii tehnice cu privire la execuţia şi funcţionarea sa;
 Obiective de timp - termenele de implementare a proiectului constituind pentru
actorii proiectului restricţii prioritare ce trebuie riguros respectate;
 Obiective de cost - este traducerea în termeni financiari a necesităţii şi eficienţei
proiectului pentru agentul declanşator, constituind o reflectare a modului cum sunt
respectate celelalte două categorii de obiective.

7.5. Dezvoltarea întreprinderii. Concept şi prespective

 Asigurarea competitivităţii întreprinderii presupune dezvoltarea unor noi atuuri

concurenţiale sau fortificarea celor existente, toate în raport cu oportunităţile şi
ameninţările ce caracterizează mediul.

Dezvoltarea întreprinderii
- un efort planificat şi continuu de a schimba întreprinderea spre a fi mai eficientă şi mai
umană;
- se fundamentează pe identificarea oportunităţilor de pe piaţă şi pe stabilirea
modalităţilor de acţiune prin care să se valorifice respectivele oportunităţi, în funcţie
de atuurile proprii;
- presupune şi dezvoltarea propriilor atuuri, dintre care cele de natură umană, tehnică şi
de producţie sunt esenţiale.
 Dezvoltarea întreprinderii, privită din punct de vedere al relaţiilor cu mediul, se
concretizează în:
a. strategii de dezvoltare
- rezultatul planificării strategice;
- sunt plasate la nivelul cel mai înalt de decizie.
b. planuri de dezvoltare de ansamblu.

 Dezvoltarea întreprinderii din punct de vedere al potenţialului intern se va concretiza

în strategii şi planuri de potenţare a atuurilor proprii:
- noi produse;
- noi tehnologii;
- noi metode de organizare;
- noi metode vânzare etc..

Întreprindere trebuie să desfăşoare două categorii de activităţi:

a. planificare strategică;
b. planificare propiu-zisă.

Activitatea de planificare strategică reprezintă ansamblul proceselor de stabilire şi

menţinere a unei relaţii viabile între obiectivele, resursele unei întreprinderi şi mediul său de
acţiune.
Activitatea de planificare strategică presupune:
 definirea misiunii;
 analiza mediului intern şi extern firmei;
 elaborarea obiectivelor şi strategiilor;
  alocarea resurselor;
 definirea produsului, pieţei, distribuţiei şi a planurilor de implementare a strategiilor;
 elaborarea de planuri operaţionale şi programe.

Activitatea de planificare pe termen scurt se va concretiza în planuri şi programe.

 Căi de dezvoltare a întreprinderii:

1. specializarea, care constă în reducerea numărului tipurilor de produse, concomitent cu
dezvoltarea competenţei în realizarea acestora;
2. diversificarea pieţei constă în găsirea de noi pieţe, care să determine reducerea
dependenţei de o singură piaţă;
3. dezvoltarea şi diversificarea producţiei constă în creşterea volumului de producţie
şi/sau diversificarea tipurilor de produse oferite pe piaţă;
4. dezvoltarea şi diversificarea tehnică constă în perfecţionarea tehnologiilor existente
şi/sau în achiziţionarea de alte tehnologii;
5. dezvoltarea şi diversificarea totală constă în dezvoltarea atuurilor concurenţiale din
toate punctele de vedere. Aceasta se realizează , de obicei, prin: absorbţie şi integrare
(integrare în amonte sau integrare în aval).

În ceea ce priveşte dezvoltarea propriilor atuuri, se pune accent pe dezvoltarea

profesională a salariaţilor şi a carierei lor.
 Carieră = o succesiune de încadrări ale salariaţilor pe diferite posturi în aceeaşi
întreprindere.
 Dezvoltarea profesională= un proces mai complex decât pregătirea profesională
ce constă în pregătirea conducătorilor sau a altor specialişti pentru a-şi asuma
responsabilităţi crescute, în posturile prezente şi viitoare; se concentrează pe
creşterea experienţei, a cunoştinţelor teoretice şi practice necesare asumării unor
responsabilităţi mai mari;
Obiectivele generale ale acestei activităţi se referă la eliminarea decalajelor între nivelul
real şi cel necesar al cunştinţelor şi abilităţilor personalului, la crearea oportunităţilor de a
învăţa pentru fiecare angajat, astfel încât învăţarea să devină o activitate permanentă a fiecărui
om din întreprindere.
8.3. Gestiunea procesului de producţie şi a calităţii producţiei

 Gestiunea procesului de producţie =un concept complex care cuprinde ansamblul

activităţilor efectuate de o întreprindere din momentul identificării unei cerinţe de
piaţă până în momentul distribuirii către beneficiari a bunurilor solicitate

Calitatea: proiectată ; fabricaţiei ; livrată.

 Gestiunea calităţii =un concept al gestiunii economice care defineşte ca obiectiv

esenţial identificarea, evaluarea si compararea permanentă a costurilor şi eficienţa
economică a calităţii
Trebuie să:
- conducă la elaborarea unei strategii a calităţii, la elaborarea pentru perioade
mai lungi a metodelor adecvate de măsurare, analizare, optimizare şi
informatizare în sfera calităţii;
- integreze unitar toate fazele de realizare şi urmărire în exploatare a produsului
începând cu etapa de concepţie-proiectare şi terminând cu proiectarea
informaţiilor privind comportamentul produselor la utilizator.

8.4. Metode pentru asigurarea gestiunii producţiei

Programarea liniară
 este folosită în optimizarea alocării resurselor
 ţine cont de două elemente: obiective si restricţii;
 programarea liniară poate fi folosită în gestiunea producţiei pentru rezolvarea unor
probleme:
- de repartizare a producţiei pe diferite maşini în condiţiile maximizării
profitului;
- privind transportul produselor între locurile de muncă şi între acestea şi
punctele de distribuţie;
- de determinare a cantităţilor din diverse bunuri ce trebuie fabricate.

Metoda PERT (Program Evaluation and Review Technique -metoda drumului critic)

este un instrument CPM pentru gestionarea (planificarea şi controlul) proiectelor mari

cu multe activităţi separate care necesită coordonare. Înrealizarea unui proiect unele
activităţi trebuie să aibă o anume succesiune, altele sedefăşoară în paralel. Tehnica
PERT a fost concepută pentru a oferi factorului de decizieun ajutor în planificarea şi
controlul unui astfel de proiect. Ea permite stabilirea timpuluinecesar realizării
întregului proiect, asigurând controlul evoluţiei procesului şi atrageatenţia asupra
acelor întârzieri în realizarea activitatilor care ar determina o întârziere înrealizarea
proiectului.
Metoda "Just in time"

 aplicarea ei contribuie la reducerea costurilor de producţie aferente stocurilor de

materii prime, materiale, piese şi subansambluri.
9.2. Aprovizionarea tehnico-materială a întreprinderii

Aprovizionarea
- activitatea prin care se asigură elementele materiale şi tehnice necesare producţiei, în
volumul şi structura care să permită realizarea obiectivelor generale ale întreprinderii,
în condiţiile unor costuri minime şi ale unui profit cât mai mare;
- ansamblul operaţiunilor care au ca obiectiv punerea la dispoziţia întreprinderii a
produselor şi serviciilor de care aceasta are nevoie şi pe care le procură din afara
întreprinderii;
- în esenţă, include cumpărarea resurselor materiale (materii prime, materiale, mărfuri,
combustibili, energie, apă) şi gestionarea stocurilor.
În literatura de specialitate sunt utilizaţi cu precădere termeni ca: achiziţionare; aprovizionare;
cumpărare; alimentare.

 Principalele obiective:
 asigurarea completă, complexă şi la timp a firmei cu resurse materiale şi tehnice
corespunzătoare calitativ, la locul şi termenele solicitate, cu un cost minim;
 asigurarea condiţiilor optime de depozitare a resurselor materiale;
 alimentarea raţională a locurilor de muncă cu resursele materiale necesare;
 utilizarea raţională a resurselor materiale, astfel încât să se respecte normele de
consum stabilite şi stocurile de producţie neterminată.

În vederea atingerii obiectivelor se iniţiază şi se desfăşoară activităţi specifice cu grad de

complexitate şi dificultate diferit:
- identificarea şi stabilirea volumului şi structurii materiale şi energetice necesare
desfăşurării activităţii de ansamblu a unităţii economice;
- fundamentarea tehnico-economică a planului şi programelor de aprovizionare;
- dimensionarea pe bază de documentaţie tehnico-economică a consumurilor materiale
şi energetice;
- elaborarea de bilanţuri materiale şi energetice;
- dimensionarea pe criterii economice a stocurilor şi a loturilor de resurse materiale
pentru comandă şi aprovizionare;
- prospectarea pieţei interne şi externe de resurse materiale;
- alegerea resurselor materiale şi echipamentelor tehnice;
- alegerea furnizorilor;
- elaborarea strategiilor de cumpărare a resurselor necesare;
- testarea credibilităţii furnizorilor;
- negocierea şi concretizarea relaţiilor cu furnizorii aleşi;
- urmărirea derulării contractelor;
- angajarea unui personal de specialitate etc..

 Principalele atribuţii ale aprovizionării sunt:

 procurarea la termenele stabilite a materiilor prime, materialelor de care

întreprinderea are nevoie;
 urmărirea evoluţiei pieţelor produselor pe care întreprinderea le utilizează;
 stabilirea modalităţilor de aprovizionare pe care trebuie să le respecte
compartimentele întreprinderii;
  elaborarea programelor de aprovizionare în funcţie de planul de
producţie/prestaţie/vânzare al întreprinderii;
 stabilirea regulilor de control al mărfurilor aprovizionate;
 stabilirea criteriilor pentru o bună gestiune a stocurilor.

9.2.1. Organizarea aprovizionării

Sisteme de organizare a aprovizionării tehnico-materiale:

 sistemul funcţional;
 sistemul de organizare pe grupe de materiale;
 sistemul de organizare în funcţie de destinaţia de consum a resurselor
materiale;
 sistemul mixt de organizare a activităţii de aprovizionare.

9.2.2. Elaborarea programului de aprovizionare

Programul de aprovizionare tehnico-materială cuprinde:

1. Necesarul de resurse materiale;
Indicatori:
- necesarul propriu-zis pentru fabricarea producţiei programate;
- stocul la sfârşitul perioadei de program;
- necesarul total de resurse materiale.
2. Sursele de acoperire a necesarului de resurse materiale.
Indicatori:
- stocul de la începutul perioadei de program;
- resursele interne ce pot fi folosite în cursul anului;
- necesarul de aprovizionat.

Programului de aprovizionare
Etape :
I. Pregătirea întocmirii programului de aprovizionare presupune culegerea şi
prelucrarea datele necesare întocmirii programului:
a. lista de resurse materiale (categoriile de materii prime, energie, apă, abur şi
combustibil de care are nevoie unitatea economică, grupate după anumite
principii şi indexate după un anumit sistem de indexare);
b. norma de consum specific de aprovizionare = cantitatea maximă dintr-un anumit
material prevăzută pentru consumul specific de aprovizionare, în scopul obţinerii
unei unităţi de produs sau executării unei unităţi de lucrări în anumite condiţii
tehnico-organizatorice specifice unităţii economice.
II. Elaborarea propriu-zisă a programului de aprovizionare.

Procesul de aprovizionare
Etape:
I. Decizia de cumpărare;
II. Procesul administrativ al cumpărării
III. Recepţia
 I. Decizia de cumpărare.
În această etapă o mare importanţă o are alegerea furnizorilor, în funcţie de:
• calitatea produselor şi a materiilor prime;
• preţul produselor;
• termenele de livrare şi regularitatea livrărilor;
• condiţii şi facilităţi de plată;
• gama serviciilor ce însoţesc livrările;
• reputaţia furnizorului.
În alegerea furnizorilor se operează cu o serie de criterii care:
- privesc produsele şi livrările;
- oferă informaţii despre situaţia generală a furnizorului;
- caracterizează mediul în care funcţionează furnizorul.
Prin alegerea furnizorilor se urmăreşte:
 asigurarea unui beneficiu potenţial;
 dobândirea unui prestigiu;
 diminuarea riscurilor.
II. Procesul administrativ al cumpărării antrenează execuţia unui număr mare de
activităţi şi elaborarea de documente cum ar fi cererea de cumpărare sau de
aprovizionare, comanda redactată în scris de către compartimentul de cumpărări;

III. Recepţia cuprinde operaţii care constau în compararea conţinutului livrării cu

elementele comenzii (verificarea cantitativă şi calitativă a mărfurilor la primirea-
predarea acestora constituie obiectul recepţiei).

9.2.3. Gestiunea aprovizionării

Presupune:
- identificarea nevoilor de consum şi stabilirea surselor de acoperire – alegerea
furnizorilor;
- asigurarea recepţiei cantitative şi calitative şi gestiunea eficientă a stocurilor de materii
prime, materiale etc.;
- asigurarea activităţii de depozitare şi de punere la dispoziţia consumului a resurselor
necesare.

Politica de aprovizionare
parametri:
 mărimea capitalului disponibil pentru a fi investit în stocuri;
 consumul pe perioade;
 costuri:
- costul de stocare - include cheltuielile de depozitare, deprecierile sau
deteriorările produselor stocate precum şi costurile financiare de natura
dobânzilor;
- costul de derulare a comenzilor - cuprinde cheltuielile administrative
ocazionate de aprovizionare, precum şi costul livrării;
- costul de penurie are în vedere o eventuală ruptură de stoc şi implică cheltuieli
suplimentare pentru întreprindere;
 condiţiile de cumpărare;
 natura produselor;
  coeficientul de servire cerut (un coeficient ridicat de servire va permite livrări rapide
în cazul întreprinderilor comerciale şi deci o bună servire a clienţilor ).

Variante ale politicii de aprovizionare a firmei:

1. comenzi la date fixe în cantităţi variabile. În acest caz, mărimea cantităţilor necesare
de aprovizionat este stabilită astfel încât aceasta să satisfacă nevoile firmei până la
următoarea livrare;
2. comenzi în cantităţi constante efectuate cu o periodicitate variabilă. În acest caz,
momentul în care firma se aprovizionează depinde de stocul la un moment dat, de
previziunile ieşirilor şi de termenele de livrare stabilite;
3. comenzi în cantităţi variabile şi cu o periodicitate variabilă. În acest caz, întreprinderea
consultă în permanenţă stocul şi face comenzi pentru cantităţile fixate în funcţie de
obiectivele care se urmăresc.

10.2. Organizarea internă a întreprinderii

Organizarea internă =organizarea tehnică şi economică ce presupune elaborarea, în etapa de

proiectare, a planului general de organizare (proiect de stabilire a amplasării corespunzătoare a
tuturor clădirilor şi construcţiilor ţinându-se cont de: relief; necesităţile de amenajare a terenului;
mijloacele de transport).

Planul general de organizare a firmei include planuri ce soluţionează probleme legate de:
 încadrarea firmei în zonă;
 stabilirea teritoriului firmei;
 reţeaua de drumuri, căi ferate;
 instalaţii (sanitare, de alimentare cu apă, canalizare, energetice, electrice etc.);
 instalaţii şi amenajări speciale;
 spaţii verzi, zone de odihnă, de protecţie etc.;
 amenajări privind protecţia muncii etc.;

Cerinţe:
 procesul tehnologic;
 circulaţia materialelor, materiilor prime şi mărfurilor;
 asigurarea alimentării cu energie;
 de ordin natural, topografic, climatic, geologic;
 de ordin arhitectural, urbanistic şi constructiv;
 protecţia împotriva incendiilor;
 privind condiţiile tehnico-sanitare etc..
 CAP. 11. GESTIUNEA FUNCŢIUNII DE PERSONAL ÎN CADRUL
ÎNTREPRINDERII

11.1. Gestiunea previzională a resurselor umane

Denumită şi planificarea resurselor umane

 proces prin care o firmă se asigură că va avea numărul şi categoriile necesare de
personal în locul corespunzător şi la timpul dorit cu scopul de a realiza activităţile
planificate şi de a obţine un beneficiu pentru firmă şi pentru indivizii din care este
compusă;
 constă în proiectarea pe termen mediu şi lung a nevoilor şi resurselor de personal ale
unei firme
Factori de influenţă:
 promovarea resurselor de muncă;
 piaţa muncii;
 formarea resurselor de muncă;
 tehnologiile de muncă;
 dezvoltarea întreprinderii;
 resursele firmei;
 productivitatea muncii.
Activităţi şi acţiuni:
 identificarea ofertei şi cererii interne;
 determinarea nevoilor viitoare de muncă;
 acţiuni:
- asupra sistemului productiv;
- asupra duratei de lucru;
- de reafectare a resurselor umane;
- acţiuni de ajustare externă.
Etapele analizei previzionale:
I. culegerea şi sistematizarea informaţiilor necesare cunoaşterii: obiectivelor şi
strategiilor firmei, profilurilor posturilor, caracteristicile angajaţilor existenţi etc.;
II. identificarea ofertei interne de muncă (efectivul disponibil);
III. identificarea cererii interne de muncă;
IV. calculul diferenţei dintre cererea şi oferta internă de muncă

11.2. Strategia recrutării. Selecţia şi angajarea în cadrul întreprinderilor

I. Angajarea = presupune recrutarea şi selecţia de personal cu scopul de a găsi “omul

potrivit la locul potrivit”
II. Recrutarea = căutarea şi găsirea unor candidaţi pentru posturile vacante ale firmei
prin selectarea celor mai potrivite persoane
III. Selecţia = alegerea, conform anumitor criterii, a celui mai potrivit candidat pentru
ocuparea unui anumit post în cadrul firmei
Selecţia:
- pe bază empirică: recomandări, impresii, modul de prezentare la interviu, aspect fizic;
- pe cale ştiinţifică: testele, chestionarele, probele practice.
FAZE:
I. scrisori de intenţie şi CV, completarea fişelor de candidatură;
II. triere;
III. interviu preliminar;
IV. triere;
V. teste, probe de lucru;
VI. triere;
VII. examinări fizice, medicale, referinţe, interviuri finale;
VIII. decizie finală.

11.3. Gestiunea carierelor (formare, evaluare, promovare) şi gestiunea

satisfacţiei în muncă

Carieră = o succesiune de încadrări ale salariaţilor pe diferite posturi în aceeaşi

întreprindere
Gestiunea carierelor = presupune crearea şi funcţionarea unui sistem de apreciere a
personalului care să permită factorilor de decizie să propună fiecărui salariat un plan de
carieră individualizat
Aprecierea personalului = o evaluare a angajatului, din punct de vedere al nivelului
actual şi, mai ales, de perspectivă al performanţei pentru a permite decidentului să ia
decizii cât mai obiective în ceea ce priveşte recompensarea, promovarea salariatului
respectiv
Promovarea = procesul de trecere a personalului pe posturi situate la niveluri ierarhice
superioare:
- schimbarea funcţiei sau a nivelului de încadrare;
- creşterea nivelului responsabilităţilor;
- sporirea nivelului salariului şi a satisfacţiei morale.

11.4. Politici de organizarea muncii în cadrul întreprinderilor

Organizarea muncii =ansamblul de măsuri ce au ca scop folosirea cât mai raţională a forţei
de muncă;Presupune:
- diviziunea muncii şi cooperarea în muncă;
- organizarea locurilor de muncă;
- asigurarea organizată a protecţiei şi securităţii muncii;
- disciplina muncii;
- restructurarea angajaţilor şi calificarea lor permanentă.

11.5. Politica de salarizare în cadrul întreprinderilor

Salariul
 componentă a recompensării directe;
 suma primită de un angajat pentru munca desfăşurată sau pentru rezultatele obţinute
într-o unitate de timp (oră, zi, săptămână, lună, an);
 depinde, în primul rând de politica salarială a firmei;
 există mai multe forme de salarii: salariul de bază, salariul nominal, salariul real şi
salariul minim.
Obiectivul principal = motivarea şi mobilizarea personalului firmei care trebuie să
fie:echitabilă;competitivă;stimulativă;flexibilă.
Tipuri:
- salarii sub sau peste nivelul pieţei;
- evantai larg sau restrâns de salarii;
- plan de salarii bazat pe o grilă de salarizare.

CAP. 12. GESTIUNEA FINANCIARĂ A ÎNTREPRINDERII

12.1. Conţinutul şi rolul gestiunii financiare a întreprinderii

Gestiunea financiară
 cuprinde ansamblul acţiunilor de administrare a resurselor băneşti ale firmei, folosind
în acest scop metode de analiză şi instrumente operaţionale care să-i asigure o
integrare eficace în mediul financiar;
 integrează 2 domenii:
- operaţional: credite; trezorerie; operaţiuni financiare;
- funcţional: planificare financiar; analiză financiară;studii de rentabilitate.
Scopul: asigurarea maximizării valorii întreprinderii, care este determinată de următorii
factori:
- rezultatele din activităţi şi proiecte viitoare;
- stoc de patrimoniu acumulat;
- riscuri induse din mediul financiar;
- riscuri specifice firmei.

Activitatea contabilă cuprinde un ansamblu de metode pentru înregistrarea cheltuielilor şi

veniturilor întreprinderii, potrivit cadrului normativ-legislativ specific fiecărei ţări.

Activitatea financiară
1. Ciclul financiar
 totalitatea operaţiunilor care intervin între momentul transformării monedei, a
lichidităţilor proprii sau împrumutate în bunuri şi servicii până când se recuperează
sumele băneşti alocate iniţial;
 cuprinde o succesiune de modificări ale stocurilor de materii prime, materiale, produse
finite etc. ca urmare a desfăşurării unor procese de producţiei/prestaţie şi/sau de
comercializare recuperându-se, în urma vânzărilor pe piaţă, capitalul avansat iniţial şi
obţinându-se un surplus monetar.
Ciclurile financiare pot fi:
- lungi: ciclurile capitalurilor fixe;
- scurte: ciclurile capitalurilor circulante.
- variate: ciclurile financiare ale imobilizărilor în funcţie de natura lor
şi caracterul lor amortizabil sau neamortizabil.
 2. Ciclul de exploatare
 reprezintă o succesiune de activităţi începând cu aprovizionarea
în vederea formării stocurilor necesare desfăşurării procesului de
producţie până la încasarea plăţii de la clienţi pentru mărfurile
vândute sau serviciile prestate;
 este constituit dintr-o succesiune de stocuri.

Finanţarea întreprinderii se realizează pentru:

 reînnoirea, modernizarea echipamentelor sale;
 realizarea de investiţii prevăzute în strategia de dezvoltare a firmei, cum ar fi:
- achiziţionarea de active corporale (terenuri, construcţii, echipamente);
- achiziţionarea de active necorporale (cheltuieli de cercetare-dezvoltare,
fond de comerţ, licenţe etc.);
- participaţiile la activitatea altor întreprinderi;
- împrumuturile acordate sau creanţele de finanţat pentru filiale firmei;
 desfăşurarea normală a activităţii.
În general, nevoile de finanţare, care rezultă din activitatea normală a firmei, se identifică cu
activele circulante ce corespund exploatării curente, respectiv cu:
• valorile de exploatare (stocurile);
• creanţele asupra clienţilor;
• încasarea minimală.
Necesarul de finanţare a ciclului de exploatare poate fi acoperit din:
• surse proprii (fondul de rulment);
• surse atrase (pasive stabile);
• surse împrumutate (credite pe termen scurt).

Controlul de gestiune urmăreşte identificarea abaterilor realizărilor faţă de

prevederile bugetare sau faţă de proiectele iniţiale şi de corectare a acestor abateri.

12.2. Bilanţul contabil al întreprinderii

Bilanţul este un document contabil de sinteză care prezintă situaţia existentă la un

moment, ca rezultat al activităţii desfăşurate în perioada precedentă şi cuprinde inventarul
resurselor de care dispune întreprinderea, înscrise în pasiv, şi al utilizării acestora, înscrise în
activ.
 Bilanţul conţine, în partea de activ:
 activele imobilizate (imobilizări necorporale, imobilizări corporale şi imobilizări
financiare);
 activele circulante (stocuri de materii prime şi materiale, creanţe clienţi, aconturi şi
avansuri, valorile mobiliare de plasament şi disponibilităţile băneşti);
 conturile de regularizare şi asimilate (cheltuielile înregistrate în avans, decontări de
operaţii în curs de clarificare şi diferenţele de curs valutar).

 În partea de pasiv, bilanţul include:

 capitaluri proprii (capitalul social, primele de emisiune, rezultatul reportat, rezervele,
diferenţele favorabile din reevaluări, rezultatul exerciţiului);
 rezervele bilanţiere pot fi legale, statutare, contractuale, reglementate şi alte rezerve;
  provizioane pentru pierderi şi cheltuieli (datorii cu scadenţă nedeterminată), pentru
deprecierea de active, cu caracter fiscal, pentru riscuri în litigiu;
 datorii (datorii financiare, alte datorii);
 pasivul exigibil cuprinde datorii pe termen mediu şi lung şi datorii pe termen scurt.

Contul de profit şi pierdere se utilizează pentru determinarea rezultatului financiar al

exerciţiului.
După natura activităţii, contul de profit şi pierdere, se compune din:
1. rezultatul din exploatare;
2. rezultatul financiar;
3. rezultatul extraordinar.
 Rezultatul din exploatare = venituri din exploatare – cheltuieli de exploatare
 Rezultatul financiar = venituri financiare – cheltuieli financiare
 Rezultatul extraordinar = venituri extraordinare – cheltuieli extraordinare
 Rezultatul curent = rezultatul din exploatare + rezultatul financiar
 Rezultatul brut al exerciţiului = rezultatul curent + rezultatul extraordinar
 Rezultatul net al exerciţiului = rezultatul brut al exerciţiului – impozitul pe profit
datorat bugetului, conform legii.

Veniturile din exploatare cuprind:

- cifra de afaceri;
- soldul producţiei stocate sau imobilizate;
- alte venituri din exploatare.
Cheltuielile de exploatare cuprind:
- costul mărfurilor vândute;
- cheltuielile materiale;
- costul lucrărilor şi serviciilor prestate de terţi;
- cheltuielile de personal;
- amortizarea mijloacelor fixe;
- alte cheltuieli de exploatare.
Veniturile financiare provin din:
- valorificarea titlurilor de portofoliu;
- modificarea cursurilor valutare;
- dobânzi încasate pentru disponibilităţi existente în conturile bancare.
Cheltuielile financiare rezultă din:
- pierderi legate de participaţii;
- diferenţele nefavorabile din vânzarea titlurilor de portofoliu;
- diferenţele nefavorabile din modificarea cursurilor valutare;
- cheltuielile cu dobânzile plătite pentru creditele angajate etc.
Veniturile extraordinare provin din vânzarea unor active imobilizate, din prescrierea unor
datorii, valoarea mijloacelor fixe primite cu titlu gratuit etc..
Cheltuieli extraordinare constituie diferenţele nefavorabile din vânzarea unor active
imobilizate, pierderile înregistrate ca urmare a prescrierii unor creanţe sau a insolvabilităţii
unor clienţi sau debitori, amenzi şi penalizări plătite.
Indicatori de structură şi gestionare ai patrimoniului
Ratele de structură ale activului sunt:
A. Rata activelor imobilizate
RAi = Active imobilizate / Activ total x 100
 acest indicator măsoară gradul de investire a capitalului în întreprindere.
1. Rata imobilizărilor corporale:
RIc = Imobilizări corporale / Activ total x 100

2. Rata imobilizărilor financiare

RIf = Imobilizări financiare / Activ total x 100

B. Rata activelor circulante:

RAc = Active circulante / Activ total x 100
1. Rata stocurilor:
Rs = Stocuri / Activ total x 100
 Rata stocurilor ia valori diferite de la un sector la altul în funcţie de natura activităţii:
mai ridicate la întreprinderile din sfera distribuţiei şi foarte scăzute în sfera serviciilor.
2. Rata creanţelor comerciale:
Rc = Creanţe comerciale / Activ total x 100
 Mărimea acestei rate este determinată de natura relaţiilor întreprinderii cu partenerii
externi din aval, de termenele de plată pe care le acordă clientelei sale.
3. Rata disponibilităţilor:
Rd = (Disponibilităţi + Valori mobiliare de plasament) /Activ total x 100
 Informaţiile furnizate de acest indicator sunt deosebit de fragile, necesitând o
interpretare nuanţată de la caz la caz. Astfel, o valoare ridicată a disponibilităţilor
poate reflecta o situaţie favorabilă în termeni de echilibru financiar, dar poate fi şi
semnul deţinerii unor resurse neproductive.

Ratele de structură ale pasivului permit aprecierea politicii financiare a întreprinderii,

prin punerea în evidenţă a unor aspecte privind stabilitatea şi autonomia financiară a
acesteia:
A. Rata stabilităţii financiare
RSf = Capital permanent / Pasiv total x 100
unde: Capitalul permanent = Capitalul propriu + Datoriile pe
termen mediu şi lung.
 RSf reflectă legătura dintre capitalul permanent de care întreprinderea dispune în
mod stabil şi patrimoniul total.
B. Rata autonomiei financiare globale
RAfg = Capital propriu / Pasiv total x 100
C. Rata de îndatorare globală
RÎg = Datorii totale / pasiv total
 Această rată este prin natura ei subunitară. Îndepărtarea de 1 semnifică o reducere
a îndatorării firmei, respectiv o creştere a autonomiei financiare.
D.Rata de îndatorare la termen
Rît = Datorii pe termen mediu şi lung / capital permanent
Situaţia netă = Activ total – Datorii totale
 Într-un sistem economic concurenţial, obiectivul fundamental al întreprinderii îl constituie
maximizarea valorii sale patrimoniale, a situaţiei sale nete. Aceasta implică desfăşurarea
activităţii economice în condiţii de rentabilitate şi, totodată, menţinerea echilibrului financiar.

12.4. Bugetul de venituri şi cheltuieli – pârghie de control în cadrul

întreprinderii

Structură:
 bugetul comercial (previziune globală a încasărilor şi a cheltuielilor);
 bugetul pentru investiţii presupune exprimarea în termeni financiari a tranşelor de
investiţii necesare diferitelor proiecte viitoare;
 bugetul pentru producţie include o serie de previziuni cantitative de producţie,
precum şi evaluarea rezultatelor financiare;
 bugetul pentru aprovizionare se referă la asigurarea materialelor necesare
producţiei, în cantităţile necesare;
 bugetul serviciilor funcţionale cuprinde cheltuielile indirecte generate de buna
funcţionare a compartimentelor funcţionale

13.1. Principalii indicatori ai rezultatelor şi performanţelor

întreprinderii

Indicatorii rezultatelor economico-financiare:

 Cifra de afaceri;
 Valoarea adăugată reprezintă bogăţia creată de resursele tehnice, umane şi financiare
ale întreprinderii, respectiv plusul de valoare adăugat consumului provenit de la terţi;
 Marja comercială, conceptual, reprezintă o diferenţă între cifra de afaceri şi costuri pe
diverse trepte de constituire a lor, arătând măsura în care cifra de afaceri acoperă
diferitele costuri;
 Rezultatul (profitul din exploatare);
 Rezultatul (profitul curent);
 Rezultatul (profitul fiscal).

Indicatori ai eficienţei utilizării

Potenţialului tehnico-economic şi financiar
 Rata de eficienţă a mijloacelor fixe (cifră de afaceri, valoare adăugată, profit la 1000
lei mijloace fixe);
 Rata de eficienţă a activelor circulante de exploatare (cifră de afaceri, valoare
adăugată, profit la 1000 lei active circulante de exploatare);
 Viteza de rotaţie a activelor circulante;
 Productivitatea muncii;
 Rata de eficienţă a cheltuielilor (cheltuieli totale sau pe grupări la 1000 lei venituri,
respectiv cifră de afaceri);
 Rata rentabilităţii (profitabilităţii).
 Pentru caracterizarea performanţelor întreprinderii pe baza rentabilităţii, în accepţiunea sa
de expresie sintetică a eficienţei folosirii resurselor umane, materiale şi financiare ale unei
firme, este necesară aprofundarea următoarelor probleme:
 Analiza profitului, respectiv analiza rezultatului exerciţiului şi a rezultatului
exploatării;
 Analiza ratelor, respectiv folosirea metodei ratelor în analiza rentabilităţii.

Ratele rentabilităţii (profitabilităţii):

 Rata economică:
 Rata rentabilităţii activului total:
R = Rezultatul exerciţiului înaintea impozitării / Activ total x 100
 Rata rentabilităţii economice a exploatării:
R = Rezultatul exploatării / Active de exploatare x 100;

 Rata comercială: Rc = P / CA x 100, unde:

P = suma profitului aferent cifrei de afaceri;
CA = cifra de afaceri.
 Rata financiară:
 Rata rentabilităţii financiare a capitalului permanent
R = Rezultatul curent / Capital permanent x 100

 Rata rentabilităţii financiare a capitalului propriu

R = Rezultatul exerciţiului / Capital propriu x 100
 Rata resurselor consumate;
 Rata capitalurilor.

14.4. Planul – instrument de concretizare şi realizare a strategiei

economice

Planul de afaceri
 un instrument al prezentului, elaborat prin aproximaţii succesive, utilizând experienţa
şi realizările din trecut ale firmei pentru a proiecta în mod realist calea spre viitor;
 document scris care descrie natura afacerii, piaţa ţintă, avantajele şi dezavantajele pe
care afacerea le va avea asupra clienţilor, precum şi resursele şi aptitudinile de care
dispun proprietarii afacerii, pentru întocmirea căruia este necesară analiza
produselor/serviciilor oferite pieţei, competiţia, resursele financiare necesare, precum
şi prezentarea altor detalii operaţionale;
 un instrument decizional dinamic, destinat, pe de o parte managerilor din cadrul firmei
în vederea creşterii eficienţei activităţii acestora şi, pe de altă parte, investitorilor,
bancherilor şi, în general, oricărui partener posibil industrial, comercial, social, cărora
le permite să ia cunoştinţă de perspectivele acesteia;
 documentul elaborat sub o anumită formă scrisă pe baza unei metodologii bine
precizate, prin care se concretizează prevederile strategiei economice, luată în
ansamblul ei sau pe diferite componente şi se precizează sarcinile care revin
compartimentelor de producţie şi funcţionale pe anumite perioade de timp.
Elementele componente ale unui plan de afaceri:
1. Coperta. Prima pagină a planului de afaceri este considerată a fi coperta acestuia.
Rolul său este de a furniza informaţii cu privire la numele firmei, natura şi domeniul
afacerii, forma sa legală, numele şi adresele întreprinzătorului/ilor, luna şi anul
întocmirii planului de afaceri;
2. Sumarul executiv al planului de afaceri sau sinteza planului de afaceri;
3. Cuprinsul planului de afaceri: misiunea şi obiectivele firmei; descrierea
firmei/afacerii; analiza industriei; analiza pieţei; planul şi strategia de marketing;
planul operaţional; sistemul informaţional al managementului; mangementul şi
organizarea; analiza riscului; planul financiar, metode de evaluare a proiectului;
programarea activităţilor şi a deciziilor.

În cadrul firmei, planul de afaceri este un instrument important pentru management,

dându-i posibilitatea acestuia să planifice dezvoltarea firmei şi să anticipeze schimbările ei
structurale.
În vederea atingerii scopurilor sale, planul de afaceri va presupune prezentarea
intenţiilor firmei pentru viitorul apropiat şi mai îndelungat, evidenţierea scopurilor şi
certitudinea îndeplinirii lor, precum şi demonstrarea faptului că realizarea planului va
satisface aşteptările celor interesaţi.
Planul de afaceri prezintă întrebările fundamentale vizând viitorul firmei, dar şi
răspunsul la aceste întrebări, materializate fiind în direcţiile şi orientările viitoare de
succes ale firmei.