Istoria tabelului periodic

Încă din antichitate, aproximativ prin anii 400 î.e.n., în Grecia antică se utilizau cuvintele „atom” şi
„element” pentru a desemna părţile cele mai mici din care este compusă materia şi diferenţele dintre diferitele
părţi ale acesteia.
În secolul al XVIII-lea, în anul 1789, în lucrare sa ,,Traité Elémentaire de Chimie” (Tratat de chimie
elementară) chimistul francez Antoine Lavoisier a împărţit în patru grupe cele 33 elemente cunoscute în acea
vreme în funcţie de proprietăţile lor chimice: gaze, nemetale, metale și pământuri.
Lavoisier clarifică conceptul unui element ca o substanță simplă care nu poate fi descompusă prin nici o
metodă cunoscută de analiză chimică și concepe o teorie a formării compușilor chimici ai elementelor.
Cele patru grupe( din „T.E. de Chimie”)
 Tabel de combinații binare de oxigen cu
substanțe metalice și nemetalice oxidabile
și acidifiabile. (din T.E. de Chimie)

De-a lungul secolului al XX-lea, pe măsură ce tot mai multe elemente noi erau descrise și izolate,
chimiștii au manifestat preocupări sporadice în direcția clasificării lor. Deși între diversele gaze, metale și
nemetale păreau să existe relații profunde, caracterul acestora a rămas un mister multă vreme.
În anul 1817, secolul al XIX-lea, Johann Döbereiner, un cercetător german a notat faptul că elementele
asemănătoare au masele atomice apropiate. El a întocmit așa-zisa „Lege a Triadelor”, aceasta constând în
împărţirea elementelor în grupe de câte trei elemente similare în care, din proprietăţile elementului cel mai uşor
şi cel mai greu se putea deduce proprietățile celui din mijloc.
J.-B.-A. Dumas, L. Gmelin, E. Lenssen, Max von Pettenkofer, și J.P. Cooke au extins sugestiile lui
Döbereiner între anii 1827 și 1859 arătând faptul că relații similare se prelungesc și înafara triadelor de
elemente, astfel fluorul a fost adăugat la halogeni și magneziu la pământuri alcaline metalice, în timp ce
oxigenul, sulful, seleniul și telurul au fost clasificate ca o singură familie iar azotul, fosforul, arsenul, stibiul
împreună cu bismutul ca o altă familie de elemente.
 Na Sr

Li K Ca Ba

Se Br

S Te Cl I

Unele dintre triadele clasificate

de J.Döbereiner.
În anul 1862, cercetătorul fracez Alexandre-Emile Béguyer de Chancourtois a creat un sistem complet
funcțional și unic de organizare a elementelor chimice. De Chancourtois a inventat un grafic spiralat care a fost
aranjat pe un cilindru pe care el la numit „vis tellurique” deoarece telurul era elementul din mijlocul
graficului. De Chancourtois a ordonat în tabel elementele prin creșterea greutății lor atomice iar elemente
similare le-a aliniat vertical.  Clasificarea sa de elemente propuse sa bazat pe cele mai noi valori ale greutății
atomice obținute de Stanislao Cannizzaro în 1858. De Chancourtois a inventat un grafic spiralat care a fost
aranjat pe un cilindru pe care el la numit „vis tellurique” sau „helix teluric” deoarece telurul era elementul din
mijlocul graficului. De Chancourtois a ordonat în tabel elementele prin creșterea masei lor atomice iar elemente
similare le-a aliniat vertical. Astfel, el a sugerat că "proprietățile elementelor sunt proprietățile numerelor". El a
fost primul om de știință care a văzut periodicitatea elementelor atunci când au fost aranjate în ordinea
greutăților lor atomice. Cu toate acestea, lucrarea lui a atras foarte puțin atenția chimiștilor din întreaga lume.

Tabelul cilindric al lui Béguyer.

 John Newland, un cercetător britanic a fost prima persoană care a încercat să elaboreze un tabel
periodic al elementelor, clasificând elementele în ordinea maselor atomice relative ale acestora. Acesta a
publicat in 1865 „Legea Octavelor”, care susținea că orice element dat va expune comportament analog cu cel
de-al optulea element următor din tabel. Acesta a aranjat toate elementele cunoscute până în acea perioadă în
șapte grupuri a câte opt elemente începând cu hidrogen și terminând cu thoriu. În acest tabel grupele erau
repartizate orizontal iar perioadele vertical, ceea ce este invers față de forma actuală a sistemului periodic.

Tabelul de elemente a lui J. Newland.

„Octavele” lui Newland

William Odling, un cercetător englez și Julius Lothar Meyer au adus contribuții la clasificarea elementelor
chimice în 1864 și respectiv 1868.
William Odling a fost intrigat de apariția periodică a proprietăților chimice astfel a întocmit un tabel al
elementelor folosind unități repetate de șapte elemente, semănând cu prima încercare de tabel a lui
Mendeleev. Grupele erau dispuse orizontale, elementele în ordinea creșterii greutăților lor atomice și a reușit
chiar să depășească problema telur-iod. Astfel a reușit să obțină taliul, plumbul, mercurul și platina în grupele
potrivite, ceea ce Dmitri Mendeleev nu a reușit în prima lui încercare.
 Tabelul periodic al lui Odling.
Julius Lothar Meyer a realizat un tabel al elementelor în 1864, în acesta elementele nefiind clasificate
după masele lor atomice ci doar în funcție de valență, acesta având doar 28 de elemente. De asemenea Mayer
nu a ajuns la ideea corectării maselor atomice și nici la prezicerea unor elemente necunoscute la acea vreme. El
a publicat cu câteva luni mai târziu decât Mendeleev a doua lui versiune, aceasta fiind aproape identică cu a
acestuia.
 Tabelul final al lui Meyer.
În anul 1869, Dmitri Mendeleev a aranjat cele 63 de elemente chimice, pe care le cunoștea, în ordinea
crescătoare a masei lor atomice. Mendeleev a constatat că unele elemente au proprietăți fizice și chimice
asemănătoare, proprietăți care se repetă după un anumit număr de elemente, pe care l-a numit perioadă.
Astfel, a fost descoperită legea generală, care se aplică tuturor elementelor cunoscute din Univers, denumită
legea periodicității.
Tabelul lui conținea 17 coloane cu două perioade complete de elemente, de la potasiul la brom și de la rubidiu la
iod, precedate de două perioade parțiale a câte 7 elemente (de la litiu la fluor și de la sodiu la clor) urmată de 3
perioade incomplete. De asemenea, la fel ca Meyer, Mendeleev a propus un tabel cu opt coloane, obținut prin
împărțirea fiecărei perioade lungi într-o perioadă de șapte, a opta grupă conținând cele trei elemente centrale
(cum ar fi fier,cobalt, nichel, de asemenea a inclus și cuprul, în loc să îl plaseze în grupa I) și o a doua perioadă
de șapte. Prima și a doua perioadă de șapte au fost ulterior distinse prin utilizarea literelor „a” și „b”, atașate la
simbolul grupului, care erau cifre romane.
Sistemul a continuat să fie perfecționat între anii 1869-1871. Într-o lucrare din 1871, Mendeleev
a prezentat o revizuire a tabelului de 17 grupuri, principala îmbunătățire fiind repoziționarea corectă a
17 elemente.
Deși inițial sistemul său nu s-a bucurat de o totală acceptare, descoperirea elementelor care lipseau și care
aveau proprietățile prevăzute de el a fost decisivă pentru confirmarea valabilității teoriei sale. Acesta constituie
un concept fundamental al chimiei moderne.
 Prin descoperirea gazelor nobile în 1894 (heliu, neon, argon, kripton, radon și xenon) de către Lord
Rayleigh (John William Strutt) și Sir William Ramsay, a fost adăugată o nouă grupă, zero, aceasta nederanjând
în vreun fel conceptul de bază a lui Mendeleev.

Prima variantă de tabel a lui

Mendeleev, 1869.
 Tabelul lui Mendeleev din 1971.

Prin descoperirea gazelor nobile în 1894 (heliu, neon, argon, kripton, radon și xenon) de către Lord Rayleigh
(John William Strutt) și Sir William Ramsay, a fost adăugată o nouă grupă, zero, aceasta nederanjând în vreun
fel conceptul de bază a lui Mendeleev.

Sistem periodic de elemente cu perioade

delimitate de gazele nobile.
Până în 1912 au fost găsite aproape 50 de elemente radioactive diferite, prea multe pentru masa periodică.
Frederick Soddy în 1913 a constatat că, deși au emis radiații diferite, multe elemente erau asemănătoare în
caracteristicile lor chimice, împărtășind astfel același loc în tabel. Ele au devenit cunoscute ca izotopi, de la
grecescul „eisos topos” care însemnă același loc.
 În anul 1913, la șase ani după moartea lui Mendeleev, piesa finală a puzzle-ului a fost potrivită. Astfel,
tabelul periodic a fost aranjată după masa atomică, aproape întotdeauna dând aceeași ordine ca și la aranjarea
după numărul atomic. Cu toate acestea, au existat câteva excepții (cum ar fi iodul și telurul) pentru care
ordinile nu erau similare.
Mendeleev văzuse că trebuiau să fie schimbate, dar Moseley a determinat în cele din urmă de ce.
În anul 1914, Henry Moseley, un fizician englez, a descoperit că între lungimea de undă a razelor X a unui
element și numărul său atomic (Z) există o relație (ulterior numită „Legea lui Moseley”), reorganizând tabelul
după sarcina atomică decât după masa atomică. Înaintea acestei descoperiri, numerele atomice erau doar
numere secvențiale bazate pe greutatea atomică au unui element. Descoperirea lui Moseley a arătat că
numerele atomice au un fundament măsurabil experimental.
Astfel, Moseley a plasat argonul (Z=18) înaintea potasiului (Z=19) bazat pe lungimile de undă a razelor X
a acestora, în ciuda faptului că argonul are un număr atomic mai mare (de 39,9) decât potasiul (39,1). Noua
ordine convenea cu proprietățile chimice ale acestor elemente, din moment ce argonul este un gaz nobil și
potasiul este un metal alcalin.

Tabelul lui Moseley

În mod similar, Moseley a plasat cobaltul înaintea nichelului, și a fost apt
să explice că telurul se află înaintea iodului fără să revizuiască greutatea
atomică experimentală a telurului (127,6) propusă de Mendeleev.
Cercetările lui Moseley au arătat, de asemenea, că existau goluri în tabelul lui Mendeleev pentru numerele
atomice 43 și 61, unde acum se află elementele technețiu și respectiv promețiu, amândouă având nuclee
radioactive și nu se pot găsi în natură. De asemenea, pășind pe urmele lui Dmitri Mendeleev, Henry Moseley a
prezis noi elemente.

Tabelul periodic după

descoperirea lui Moseley
 În timpul cercetărilor sale din cadrul Proiectului Manhattan din 1943, Glenn T. Seaborg a trecut prin
dificultăți neașteptate încercând să izoleze americiul(95) și curiul (96). El a început să se întrebe dacă aceste
elemente mai degrabă aparțineau unei serii diferite de elemente, care ar fi putut să explice de ce proprietățile
chimice ale noilor elemente erau diferite față de cele așteptate. În 1945, el a mers împotriva sfaturilor colegilor
săi și a sugerat o schimbare semnificativă tabelului lui Mendeleev: seria actinidelor. Conceptul de actinide al lui
Seaborg referitor la structura electronică a elementelor grele, precizând că actinidele formează o serie de
tranziție analogă cu cea a lantanidelor, este acum acceptată în comunitatea științifică și inclusă în toate
configurațiile standard ale tabelului periodic. Seria actinidelor este al doilea rând al blocului f (seriile 5f) ale
tabelului periodic și cuprinde elementele dintre actiniu și lawrențiu. Elaborările ulterioare ale lui Seaborg despre
conceptul actinidelor a teoretizat o nouă serie de elemente supergrele din seriile trans-actinidelor - ce conține
elementele cu numărul atomic între 104 și 121- și super-actinidelor - ce conține elementele cu numărul atomic
între 122 și 153.
De asemenea, Roy Alexander a realizat, în 1994, un tabel tridimensional
al elementelor chimice, toate elementele fiind aranjate într-o secvență
continuă în funcție de numărul lor atomic.

Tabelul lui Roy Alexander.

Glenn T. Seaborg împreună cu tabelul

periodic.
Distribuția celor 118 de elemente în
tabelul periodic

metale
alcaline
metale
alcalino-
pământoase
lantanide
7 5 7 6 7 actinide
7 15
11 metale de
15 tranziție
38
metale de
post-tranziție
metaloizi
nemetale
halogeni
gaze nobile

Elementele cu numerele atomice cuprinse între 95 și 118 sunt sintetizate. Fiecare element chimic are asociat
un unic număr atomic (Z), care reprezintă numărul de protoni din nucleu. Numărul de electroni este egal, în cazul
unui atom neutru din punct de vedere electric, cu numărul de protoni. Poziția elementelor chimice în sistemul
periodic al elementelor este determinată de numărul Z, motiv pentru care acesta se mai numește și număr de
ordine.Numărul de masă reprezintă suma dintre numărul de protoni și numărul de neutroni din nucleul atomic,
notat cu A. Acesta este un număr întreg, pentru orice specie de atomi. Fiecare element chimic are un număr de
N Z A masa diferit. Daca numărul da masa este schimbat, elementul nu mai este același.
Masa atomică reprezintă numărul care arată de câte ori masa unui atom este mai
Elem (numă (nu (nu mare decât unitatea de masă atomică; ea se numește masă
r măr măr
ent neutro atom de atomică relativă ăi se notează Ar. N reprezintă numărul de neutroni a unui atom.
ni) ic) mas
ă)

FIER 30 26 0
ic „Mihai Veliciu” .

CALCI 20 20 0
U

CARB 6 6 0
ON

SODIU 12 11 0

IOD 74 53 0