XI.

EXECUTAREA SILITĂ A CREANŢELOR BUGETARE

În principiu, creanţele bugetare se execută de bunăvoie, în cuantumul

stabilit de lege şi la termenele stabilite. Neonorarea creanţelor bugetare are ca
efect executarea silită a acestora. În acest sens, Ordonanţa nr. 11/1996 conţine
dispoziţii cu caracter general şi special.
Condiţiile cu caracter general se referă la:
- condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru a fi declanşată procedura de
executare silită;
- organele de executare silită;
- modalităţile de executare silită;
- bunuri exceptate de la executarea silită;
- regimul juridic al cheltuielilor ocazionate de executarea silită;
- contestaţia la executarea silită.
Ordonanţa cuprinde şi aspecte de amănunt vizând fiecare instituţie mai
importantă a executării silite.
1. Condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru a fi declanşată procedura:
- ajungerea creanţei bugetare la scadenţă şi neonorarea ei prin plată sau
prin alt mod de stingere;
- existenţa unui titlu executoriu sau a altui act căruia legea îi recunoaşte
o asemenea calitate;
- îndeplinirea actelor procedurale prealabile trecerii la executarea silită;
- procedura de executare să se încadreze în termenul de prescripţie.
2. Organele de executare silită:
pentru creanţele bugetare administrate de către Ministerul de Finanţe şi de
instituţiile publice, sunt competente următoarele organe:
- organele de specialitate ale direcţiilor generale ale finanţelor publice şi
controlului financiar de stat (în judeţe şi municipiul Bucureşti);
- unităţile subordonate acestora (administraţia financiară şi
circumscripţia fiscală);

37
 - unităţile subordonate Direcţiei Generale a Vămilor pentru creanţele
determinate a vămilor;
- direcţia de specialitate din cadrul Ministerului de Finanţe.
Toate categoriile de organe ce au atribuţii în domeniul executării silite,
sunt denumite organe de executare.
Legiuitorul mai distinge şi o altă categorie şi anume: organul de
coordonare, în sensul că acesta declanşează procedura de executare silită
sesizând organul de executare, făcând comunicările necesare, urmărind modul în
care are loc executarea silită şi o serie de aspecte care pot să apară pe parcurs.
Organul coordonator competent este cel pe teritoriul căruia se află sediul
dau domiciliul debitorului urmărit.
Organul de executare este cel pe teritoriul căruia se află bunul sau venitul
ce formează obiectul executării.
Organul de coordonare, ca şi cel de executare, au posibilitatea, conform
legii, ca în cazul debitorilor solidari debitul să se comunice spre executare unui
singur organ coordonator a întregii executări.
Organul coordonator competent este cel de la domiciliul sau sediul
debitorului despre care există indicii că deţine mai multe venituri sau bunuri
urmăribile.
3. Modalităţile de executare:
A. Executarea prin poprire:
- de la persoană fizică;
- de la persoană juridică.
B. Executarea mobiliară.
C. Executarea silită imobiliară.
A. Executarea silită prin poprire
Este o procedură de executare silită care presupune posibilitatea
recuperării creanţelor bugetare prin preluarea unor sume pe care debitorul fiscal
le are de primit de la terţe persoane.

38
 În cazul popririi apar mai multe raporturi juridice. Un prim raport este
între organele statului (administrativ-financiare) şi debitorul fiscal (raport de
drept fiscal). Alt raport se naşte între debitorul fiscal şi terţul poprit. Debitorul
fiscal este creditorul terţului poprit, întrucât are de primit de la acesta sume de
bani ce pot să decurgă dintr-un contract de muncă, un contract civil, un contract
de asigurări sau unul bancar.
Un ultim raport juridic este între terţul poprit şi stat prin organele sale, în
virtutea căruia terţul poprit este obligat să reţină sumele ce formează obiectul
creanţei statului şi să le verse la buget. Obligaţia reţinerii este legată şi se naşte
ca urmare a puterii pe care statul o are de a decide şi de a administra banul
public. Ea se naşte în temeiul legii.

Creanţele fiscale sunt urmăribile prin poprire şi în limitele prevăzute în

Codul de procedură civilă. Conform acestora, salariile şi celelalte drepturi
băneşti, cuvenite salariaţilor, de orice fel, pot fi urmărite:
- până la 1/2 din salariul lunar net, pentru sumele datorate cu titlu de
obligaţie de întreţinere;
- până la 1/3 din salariu, pentru repararea pagubelor pricinuite
proprietăţii publice;
- până la 1/5 din salariu, pentru orice alte datorii.
În cazul mai multor urmăriri pentru mai multe datorii, se pot reţine până
la 1/2 din salariu.

39
 Etapele procedurii popririi
1. Adresa de încunoştiinţare care se trimite de către organul administrativ-
financiar, terţului poprit şi debitorului. Adresa trebuie să conţină toate datele
debitorului, cuantumul sumelor şi alte elemente. La adresă se ataşează titlul
executoriu (actul de impunere).
2. Terţul poprit este obligat după primirea adresei, în termen de 5 zile să
înştiinţeze organul de executare despre existenţa raportului juridic cu
debitorul fiscal şi despre posibilitatea reţinerii sumelor.
3. După comunicare, se trece la reţinerea sumelor lunar, în cotele stabilite de
lege şi la termenele, când dreptul debitorului fiscal de a le trimite devine
exigibil. Dacă sunt mai mulţi creditori, terţul poprit va face cunoscut acest
lucru, atât creditorului, cât şi organelor îndreptăţite de lege.
Când sunt mai mulţi creditori, legea permite creditorilor să se înţeleagă între
ei, iar în cazul în care nu se înţeleg, ei se pot adresa judecătoriei în a cărui
rază teritorială îşi are sediul terţul poprit. Judecătoria va trece la distribuirea
sumelor potrivit ordinii de preferinţă stabilită de art. 71 din Ordonanţa nr.
11/1996. Conform acesteia judecătorul urmăreşte ordinea de prioritate, după
cum urmează:
- cheltuieli de orice fel făcute cu urmărirea şi conservarea bunurilor ce
au format obiectul execuţiei silite;
- salariile şi alte datorii asimilate lor, despăgubiri pentru vătămări
corporale sau pentru pagube cauzate prin moarte;
- creanţe rezultate din obligaţia de întreţinere sau alocaţii pentru copii;
- creanţele statului provenite din impozite şi taxe şi din alte obligaţii
fiscale;
- creanţe ce rezultă din împrumuturi acordate de stat;
- creanţe ce rezultă din pagube create proprietăţii publice prin fapte
ilicite;
- creanţe ce rezultă din împrumuturi bancare, din livrări de produse şi
executări de lucrări;

40
 - creanţe ce rezultă din amenzi şi alte creanţe.
Din punct de vedere al obiectului supus popririi există poprirea ce vizează
veniturile debitorului şi ceea ce se referă la disponibilităţile băneşti.
Dacă în vechea reglementare poprirea se referea doar la debitor, persoană
fizică, în reglementarea actuală poprirea se referă şi la persoanele juridice.
Poprirea asupra veniturilor debitorului
Se referă atât la persoanele fizice, cât şi la debitorii persoane juridice.
Se înfiinţează în aceeaşi modalitate, indiferent de calitatea persoanei.
În textul de lege există o lacună prin formularea referitoare la momentul
când trebuie făcută reţinerea, în sensul că nu este prevăzut un termen, fiind
folosită expresia “de îndată”.
Poprirea se consideră valabil declanşată dacă sunt respectate formalităţile
cerute de lege. Dacă terţul poprit nu onorează plata sumelor, organul de
executare sau orice parte interesată, poate sesiza judecătoria locală care poate
decide fie menţinerea popririi, fie desfiinţarea ei. În acest caz, când se decide
menţinerea popririi, dacă se constată culpa terţului pentru neefectuarea plăţilor,
se poate dispune amendarea lui.
Poprirea prin reţinerea disponibilităţilor băneşti
Legiuitorul nu distinge între debitorul persoană fizică sau juridică, de
unde rezultă că se pot urmări disponibilităţile băneşti existente în conturi
bancare sau la instituţii cu profil asemănător. Acest lucru presupune existenţa
unor bani în conturi curente sau depozite.
Procedura: se comunică o somaţie şi titlu executoriu. Legea nu distinge
cum se urmăresc sumele depuse în lei sau în valută, nefiind precizat nici
cuantumul, procentul sau o anumită ordine de preferinţă. În legătură cu valuta,
legiuitorul precizează că se urmăreşte “în măsura în care este necesar”. Măsura
indisponibilizării este o măsură privind preluarea efectivă a sumelor din cont,
după care se ia măsura blocării, în sensul că nu se efectuează nici o plată până la
urmărirea integrală a creanţei statului. Banca este obligată să efectueze
executarea, reţinând din veniturile zilnice când nu sunt disponibilităţi în cont.

41
 Persoanele nemulţumite pentru onorarea obligaţiei de reţinere a sumelor
datorate de terţul poprit se pot adresa, conform Ordonanţei nr. 11/1996, în
temeiul unor probe concludente, instanţelor judecătoreşti în raza cărora se află
domiciliul sau sediul terţului poprit. Art. 44 din Ordonanţa nr. 11/1996 prevede
situaţii pentru care poate fi sesizată instanţa judecătorească:
1. dacă terţul poprit înştiinţează organul de executare silită că nu datorează vreo
sumă de bani debitorului urmărit;
2. dacă nu s-au făcut reţineri conform dispoziţiilor art. 6 şi 43 din Ordonanţa nr.
11/1996;
3. dacă există neregularităţi în legătură cu drepturile şi obligaţiile terţilor
privind înfiinţarea popririi.
Instanţa sesizată se pronunţă asupra popririi în limitele stabilite de lege,
putând să dea două soluţii:
a. admite acţiunea şi menţine dispunând efectuarea popririi;
b. desfiinţarea popririi prin respingerea acţiunii.
Legiuitorul foloseşte termenul potrivit căruia “instanţa se va pronunţa cu
precădere”. Din punct de vedere procesual, această menţiune exprimă
necesitatea soluţionării urgente a acţiunii formulate. Pentru neonorarea
obligaţiilor privind reţinerile din sumele cuvenite debitorului, terţul poprit poate
fi sancţionat cu amendă civilă ce variază între 50.000 – 100.000 lei.
B. Executarea silită mobiliară
Se referă la posibilitatea urmăririi bunurilor mobile ale debitorului, cu
scopul acoperirii creanţei bugetare.
Ordonanţa nr. 11/1996 prevede bunurile exceptate de la executarea silită
mobiliară (art. 34):
a) bunuri mobile de orice fel care servesc la continuarea studiilor şi la formarea
profesională, precum şi la exercitarea profesiei sau a unei ocupaţii cu caracter
permanent. În această categorie intră şi bunurile necesare desfăşurării
activităţii agricole, precum: uneltele, seminţele, îngrăşămintele, furajele,
animalele de producţie şi de lucru;

42
b) bunuri strict necesare uzului personal sau casnic ale debitorului şi familiei
sale şi obiectele de cult religios, dacă nu sunt mai multe de acelaşi fel.
Formularea din prima parte este ambiguă fiind imprecisă şi echivocă,
nefiind definit conceptul de bun de uz personal şi de uz casnic şi nici sfera sa de
cuprindere.
Pe de altă parte, nici limita bunurilor urmăribile în funcţie de “ceea ce ar
fi strict personal” nu este suficient de precisă, lăsându-se la aprecierea subiectivă
a organului de executare silită, care va acţiona diferit, în funcţie de: situaţia
economică a zonei în care operează, tradiţie, grad de cultură şi alţi factori care
pot influenţa atitudinea organului de executare silită.
c) alimentele necesare debitorului şi familiei sale, pe timp de 2 luni. Dacă
debitorul este agricultor, sunt exceptate alimentele strict necesare până la
următoarea recoltă.
Şi în legătură cu acest text facem aceeaşi observaţie, în sensul că nu este
suficientă precizie în lege cu privire la consumul de alimente necesar unei
familii, fără să se ţină seama de componenţa familiei, de sezonul în care ne
aflăm şi de alţi factori care pot influenţa consumul. Credem că era necesar ca
legiuitorul să fi definit cu această ocazie şi conceptul de familie fiscală.
d) combustibilul necesar debitorului şi familiei sale pentru încălzit şi prepararea
hranei, socotit pentru 3 luni de iarnă;
e) obiectele necesare persoanelor handicapate sau destinate îngrijirii
persoanelor bolnave.
Etapele executării silite mobiliare (procedura)
Executarea silită mobiliară parcurge mai multe etape logico-succesive
care permit atât punerea în întârziere a contribuabilului, cât şi posibilitatea
identificării, evaluării şi valorificării bunurilor mobile.
Prima etapă constă în comunicarea unei somaţii, la care se anexează titlu
executoriu. Prin somaţie se acordă debitorului un termen de graţie de 15 zile.
Somaţia se comunică prin poştă cu scrisoare cu confirmare de primire. Ea se mai
poate înmâna debitorului sau se poate publica într-un cotidian de largă circulaţie.

43
 A doua etapă se referă la identificarea bunurilor mobile urmăribile şi
presupune deplasarea executorului fiscal, la sediul sau domiciliul persoanei
debitoare, cu scopul de a realiza inventarierea bunurilor posibil de urmărit.
Etapa a treia constă în aplicarea sechestrului asigurător, fapt ce presupune
predarea bunurilor unui custode, care poate fi chiar debitorul sau o terţă
persoană. În primul caz sechestrul este fără deposedare, iar în al doilea caz este
cu deposedare.
Etapa a patra se referă la valorificarea bunurilor, care presupune şi o etapă
de evaluare a acestora. Evaluarea se face în funcţie de actele de provenienţă a
bunurilor, care pot fi: facturi, contracte de vânzare-cumpărare, de schimb,
donaţie, testament etc., la care se adaugă elementele care pot determina preţul
corect al bunului (uzura, inflaţia şi alţi factori).
Valorificarea se va face într-una din următoarele modalităţi:
1. vânzarea la licitaţie publică;
2. vânzarea prin consignaţie;
3. vânzarea directă la un cumpărător (de regulă persoană juridică);
4. alte modalităţi prevăzute de lege.
Legiuitorul nu prevede o ordine de preferinţă privind folosirea uneia
dintre modalităţi. În această situaţie credem că este posibilă folosirea oricăreia
dintre ele, cu condiţia să fie respectate dispoziţiile legii şi apărate atât interesele
statului, cât şi cele ale contribuabilului. Procedura licitaţiei privind executarea
silită este foarte minuţios reglementată în Ordonanţa nr. 11/1996.
În legătură cu sumele obţinute de pe urma valorificării bunurilor, există
trei posibilităţi:
a. suma obţinută să fie mai mare decât obiectul creanţei care a format şi a
determinat urmărirea silită. În acest caz organul financiar reţine o sumă egală
cu creanţa, iar diferenţa o predă debitorului contribuabil;
b. valoarea obţinută prin vânzarea bunului este mai mică decât valoarea
creanţei. În acest caz pot apărea două situaţii:

44
 - dacă debitorul nu mai are alte bunuri urmăribile pentru partea
nerealizată din creanţă se va declara insolvabil şi se va trece într-
o evidenţă specială până când devine solvabil;
- în situaţia în care mai dispune de bunuri urmăribile, se vor
urmări acele bunuri prin care se poate acoperi creanţa;
c. valoarea bunului vândut este egală cu valoarea creanţei urmărite – executarea
silită se consideră încheiată.
C. Executarea silită imobiliară
Bunurile imobile ale debitorului pot fi supuse executării silite, în afară de
cazurile în care legea dispune alt fel.
Sunt exceptate de la executarea silită imobiliară următoarele categorii de
bunuri (art. 34, lit. b):
- casa locuită de debitor şi familia sa, împreună cu anexele şi terenul din jur.
Când casa este compusă din mai multe locuinţe, se exceptează de la urmărire
locuinţa în care trăieşte debitorul şi familia sa, precum şi terenul şi anexele
corespunzătoare acestei locuinţe. Legiuitorul ar trebui să precizeze ce se
înţelege prin “suprafaţă corespunzătoare”. Executarea silită a bunurilor
imobile presupune respectarea unei proceduri care constă în următoarele
etape:
1. comunicarea somaţiei şi a titlului executoriu, cu 5 zile înainte de a se trece la
executarea silită. Somaţia cuprinde datele de identificare a imobilului, în
sensul că trebuie determinat proprietarul prin actul de proprietate şi urmărirea
evidenţierii proprietăţii prin mijloacele de publicitate imobiliară;
2. numirea unui administrator, sechestru dacă măsura se impune. Acesta poate
fi creditorul (organul fiscal), debitorul sau o altă persoană. În cazul executării
silite imobiliare, sechestrul este fără deposedare;
3. evaluarea bunului în funcţie de actele de provenienţă, cu precizarea că în
acest caz există o valoare propriu-zisă a bunului imobil şi o valoare de
circulaţie, care este mai mare. Când datele deţinute de organele de executare

45
 nu permit o evaluare corectă, valoarea imobilului se poate determina prin
expertiză tehnico-contabilă;
4. valorificarea bunului imobil se face în 3 modalităţi:
a. vânzarea la licitaţie publică;
b. vânzarea directă;
c. vânzarea în alte modalităţi admise de lege.

Contestaţia la executarea silită

Ordonanţa nr. 11/1996 reglementează şi procedura contestaţiilor la

executarea silită. Potrivit dispoziţiilor ordonanţei, sunt stabilite unele principii,
după cum urmează:
- contestaţia se poate face împotriva oricărei forme de executare silită;
- contestaţia se poate face împotriva fiecărui act de executare silită. Prin
această formulare trebuie să înţelegem că se poate face împotriva oricărei
operaţiuni din orice, etapă a executării silite.
Termenul introducerii contestaţiilor este de 15 zile de la data când
contestatorul a luat la cunoştinţă despre executare sau despre actul de executare
pe care îl contestă; sau mai curge de la data refuzului organului de executare de
a îndeplini actul de executare, ca şi de la data distribuirii sumelor pe care le
contestă. Instanţa sesizată poate dispune, până la rezolvarea cererii prin
încheiere motivată, suspendarea executării silite, având dreptul de a obliga
contestatarul să depună o cauţiune care nu poate depăşi valoarea creanţei plus
cheltuielile generate de executarea silită.
La determinarea cauţiunii se ţine seama de următoarele elemente:
- înscrisul constatator al dreptului invocat de către contestatar;
- starea de solvabilitate;
- valoarea bunurilor supuse executării silite;
- cuantumul sumei datorate;
- orice alte date ce interesează executarea silită.

46
 Soluţia instanţei poate fi:
a. de respingere a contestaţiei, caz în care procedura executării silite îşi reia
cursul, producând efecte legale;
b. admiterea contestaţiei şi desfiinţarea actelor de executare contestate, sau
desfiinţarea întregii proceduri a executării silite. În acest caz se dispune şi
restituirea sumelor încasate până în acel moment.

47