Modele postmoderniste în lucrul cu familia

Modelele postmoderniste în lucrul cu familia pornesc de la 4 idei de bază:

 Realitatea e subiectiva;
 Relaţiile ce se stabilesc între terapeut şi client sunt relaţii de colaborare;
 Schimbările terapeutice sunt inevitabile;
 Modificările terapeutice deja au început.

La dezvoltarea teoriei şi-au adus aportul Anderson, de Shazer, O’Manlon, White şi Epston.
Postmoderniştii sunt sceptici la ideea că realitatea poate fi cunoscută şi, de aceea, ei pun accent pe
înlăturarea simptomelor sau atenuarea lor.
Printre procedurile utilizate se numără:
1. iluminarea psihologică
2. căutarea soluţiilor raţionale
3. exteriorizarea problemei.

Pentru postmodernişti noţiunea de „familie” include în sine membrii familiei extinse li poate să
excludă membrii familiei nucleare.
Terapia propusă de ei nu e o intervenţie sau tratament ci, mai degrabă, o relaţie de colaborare în care
ambele părţi sunt responsabile de procesul psihoterapeutic. Terapeuţii oferă mai multe posibilităţi de a
accepta sau respinge idei.
Terapia se bazează pe empatie şi pe convingerea că ceea ce se consideră a fi realitate are caracter
subiectiv. Sarcina terapeutului e de a depista atitudinile clientului faţă de această realitate şi de a propune
alternative pentru a diminua disconfortul.
Modele terapeutice postmoderniste sunt:
 terapia focusată pe soluţii
 terapia narativă
 terapia conversaţională
 modelul psiho-educaţional (iluminarea psihologică).

Terapia focusată pe soluţii (Steve de Shazer) se axează pe căutarea soluţiilor şi nu pe depistarea

cauzelor problemei. În această terapie simptomele sunt considerate nişte probleme ele vieţii cotidiene, cu
care se confruntă fiecare familie la anumită etapă a dezvoltării sale. Terapeutul lucrează împreună cu
membrii familiei pentru a găsi soluţii ce ar diminua disconfortul.

Terapia narativă (soţii White) studiază influenţa pe care o au problemele asupra individului şi, mai
ales, asupra comportamentului acestuia. Acest model susţine că problemele sunt consecinţe fireşti ale
limitării posibilităţii de autorealizare. Procedeul utilizat este exteriorizarea problemei, adică reprezentarea
problemei ca ceva exterior individului sau familiei, oferindu-le posibilitatea să acţioneze independent de ea.

Psihoterapia conversaţională (Kenneth Gergen) susţine că personalitatea se formează în urma

interacţiunilor reciproce dintre oameni, în urma discuţiilor. Baza terapiei sunt întrebările conversaţionale,
care au scopul de a provoca clientul la discuţie. Momentele-cheie constă în abilitatea terapeutului de a-şi
exprima ideile în mod direct, respectuos. Se recomandă forma interogativă. Terapia conversaţională e mai
mult o abordare filosofică.

Modelul psiho-educaţional (Carol Anderson) – terapeuţii ajută membrii familiei să conştientizeze

esenţa problemei pentru a o putea controla. Membri familiei învaţă:
- să înţeleagă problema şi să depisteze potenţialii factori stresanţi care o pot menţine sau agrava
- să determine care interacţiuni sunt sursa stresului
- să elaboreze strategii de stăpânire a stresului
- să accepte problema.
Programele psihocorecţionale includ:
- baza teoretică complexă
- indicaţii clare de realizare
- recomandări.