Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Ps - Sistemica-Suport 1
Ps - Sistemica-Suport 1
ŞI PROBLEMELE DIAGNOSTICATE
1.Probleme cu
tangenţe
social-externe
PARAMETRII MODELULUI
1. Structura familiei
2. Comunicare în familie
2. Probleme în → MODELUL → 3. Stadiul de dezvoltare a ciclului familial
sistema familială → INTEGRATIV → 4. Istoria familiei
5. Funcţiile simptomatice în sistema familial
MIJLOACELE DE OBŢINERE A INFORMAŢIEI
1
stadiilor de dezvoltare a ciclului familial, istoriei familiei şi funcţiilor în ea, a indiciilor şi
comportamentului problematic ( Tab.1.4.1.).
Atribuirea anume a acestor cinci parametri pentru modelul integrativ nu se prezintă
întâmplător. Modelul reprezentativ ai sistemei familiale, trebuie să fie:
- în primul rând invariativ-descriptiv, o sistemă relativ stabilă caracterologic, cu tangenţe ai
constituirii relaţiilor elementare în familie;
- să analizeze procesele din familie, ce au loc în momentul de faţă;
- să se ia în vedere problemele ce schimbă şi transformă sistema familială;
- să demonstreze cum familia a ajuns in situaţia de faţă;
- să demonstreze logica problemei şi disfuncţiei sistemei familiale, cît şi corelarea acesteia cu alţi
parametri ai ei.
Acestor cinci sarcini le sunt atribuite cele cinci parametrii ai modelului integrativ, ce se
prezintă ca componente de bază.
Diverse direcţii a terapiei sistemice se deosebesc după scopurile sale. Există, însă, o
aprobare, că „soluţionarea problemelor de familie reprezentate şi alinarea simptomelor fără
apariţia altor simptome la unii membri din familie trebuie să fie sarcina minimă a terapiei”
[Guerin P., 1976]. În acest paragraf succint sînt redate scopurile – mijloace pentru soluţionarea
acestei probleme centrale terapeutice, ce decurg din diferite abordări diagnostice integrate în
modelul nostru.
În teoria sistemică de schimbări (§ 2.2) se evidenţiază modificări de ordinul întîi, doi şi
trei. Schimbările din primul ordin sau adaptarea, atrag structurile şi regulile de bază a
funcţionării sistemului şi dacă problema e complicată ele, de regulă, nu sînt suficiente pentru
revenirea la starea normală a sistemului. Deseori adaptarea propune doar o soluţionare
temporară, de exemplu pe baza comportamentului simptomatic. Schimbările de ordinul doi
(metaadaptarea)se referă la modificările organizatorice de bază a sistemului şi de obicei se
specifică prin termenul de restructurare. Schimbările de ordinul trei determină modificări în
sistemul de autorecepţionare, în acelaş timp posibilităţile sale de modificare. Reamintim, că prin
sistem se subînţelege şi individul, şi familia, şi orice organizaţie.
Familia, de regulă, vine la terapie atunci cînd posibilităţile sale de adaptare sînt epuizate,
avînd frică de necesitatea reorganizării şi avînd imaginea negativă despre sine şi perspectiva
proprie. Scopul terapiei sistemice de familie este de a crea condiţii pentru realizarea familior cu
schimbări de ordinul doi şi trei. Se presupune, că astfel de schimbări duc la reducerea
problemelor şi simptomelor, revenirea familiei din impas la un optimism major şi satisfacerea
vieţii de familie.
Aşadar, să vedem, spre ce sînt orientate eforturile terapeutului utilizînd criteriile
modelului integrativ de diagnosticare:
1. Modificările din structura familiei.
Supoziţia fundamentală aici este ceea ce organizarea disfucţională familială susţine
existenţa problemelor de familie. Atunci, utilizînd modelul lui Olson, e
necesar de acrea condiţii care vor ajuta familiei să se deplaseze la un alt tip de organizare
familială echilibrată. De exemplu, într-un sistem rigid de organizat o comunicare deschisă şi
convorbiri; unei familei haotice de ajutat să-şi construiască o structură ierahică, de asigurat o
alianţă puternică părintească şi conlucrare în subsistema cuplului, ce va asigura conducerea
suficientă a familiei şi educarea copilului. Pentru aceasta, în sistemul haotic, la etapa iniţială a
terapiei, terapeutul poate ocupa o poziţie autoritară de conducere. În sistemul general, terapeutul
ajută la unificarea familiei pe baza identificării pacientului şi stabilirea potenţialului optim pentru
toţi membrii familiei care participă la aceasta. Într-o familie confuză terapeutul va susţine hotarul
între subsisteme şi lărgirea autonomiei personale apreciind nivelul ridicat al trebuinţelor
emoţionale. El se străduie să ajute familiei să stabiliescă echilibrul ataşării şi îndepărtării între
membrii ei şi persoanelor din afara familiei. Pentru a putea fi componentă a sistemului terapeutic
2
complicat, terapeutul trebuie în lucru cu aceste familii permanent să elucideze rolul său şi hotarul
răspunderii profesionale.
Trebuie subliniat faptul că scopul de a transforma structurile familiale trebuie să fie
realizabile şi nu trebuie să aducă schimbări prea mari. Adesea, famililor disfuncţionale le este
caracteristic poziţia „totul sau nimic” în ceea ce priveşte posibilitatea de a suferi schimări.
Acestea se găsesc între două extreme: simţul disperării şi aşteptările ce par a nu putea fi realizate.
Totodată, membrii acestor familii au simţul că schimbările vor fi cardinale, ei nedorind acest
lucru. De exemplu, familiile dificile se vor opune oricărei forme de independenţă a copiilor
deoarece acestea se tem de ruperea totală a relaţiilor ce existaseră. În timpul lucrului cu familiile
neechilibrate este important de a pune scopuri modeste, concrete, care ar putea fi atinse prin
schimbări minimale, în vederea micşorării temerilor pînă la nivelul care ar conveni la toţi,
prevenind fluctuaţiile de la o extremă la alta ajutînd familiei pas cu pas să se schimbe.
Alte scopuri ale terapiei familiale rezultă din multitudinea disfuncţiilor organizării
familiale menţionate în compartimentul 2.1.4 şi care prevăd lucrul cu
coaliţiile ascunse, reversibilitatea ierarhiei şi alte încălcări structurale. De multe ori o problemă
importantă a terapeutului este consolidarea sistemului conjugal ca una centrală în familie.
2. Ajutor familiei în ceea ce priveşte rezolvarea problemelor şi cerinţelor ciclului vieţii
şi asigurarea trecerii cu succes la următorul nivel de dezvoltare.
3. Schimbarea caracterului comunicării în familie.
Din punct de vedere al comunicării comportamentul simptomatic reprezintă rezultatul
interacţiunii între oameni. Terapeutul trebuie să determine funcţiile comportamentului
simptomatic şi pericolul pierderii lui pentru familie. El trebuie să creeze condiţii pentru
soluţionarea acelor probleme de familie cu mijloace nesimptomatice sau de a ajuta familia să-şi
formuleze alte sarcini noi. Terapeuţii de pe poziţii comunicative vor determina activ problemele
individuale din punct de vedere al funcţionării familiei.
Dezmembrarea cercului vicios poate avea loc prin mai multe mijloace ― diverse sarcini
terapeutice, chiar şi paradoxale, folosirea ritualurilor de famile, întroducerea diverselor forme de
comunicare. Mulţi terapeuţi de familie utilizînd ideologia teoriei învăţării, pun accentul pe
mărirea posibilităţilor membrilor familiei de a duce o convorbire între ei bazată pe schimbare.
Terapeuţii care au această orientare încearcă să schimbe stilul interrelaţiilor învăţînd membrii
familiei să fie empatici, să aibă o autoexprimare deschisă, să-şi formeze deprinderi de ascultare.
În afară de aceasta terapeutul, organizînd discuţii poate observa la membrii familiei cum discută,
introducînd nişte reguli de comunicare(de a face numai critică pozitivă sub formă de propunere a
unor alternative, să răspundă pentru sine, nu pentru altul, de a nu citi gîndurile partenerului, de a
vorbi clar şi concret).
4. Lucrul cu istoria familiei.
Clasicul orientării sistemice Bowen, consideră că multe probleme emoţionale nu pot fi
soluţionate în limita lucrului numai cu nucleul familiei şi insistă asupra necesităţii focalizării
terapiei asupra familiei părinţilor unuia sau ambilor soţi, lăsînd la o parte criza conjugală. Scopul
principal al terapiei sistemice, conform Bowen este atingerea de către membrii familiei
posibilităţile de diferenţiere a sistemului de familie. Diferenţiere înseamnă posibilitatea
membrilor familiei de a stabili relaţii interpersonale apropiate şi în acelaş timp de a poseda
autosuficienţă necesară pentru a fi orientat la scopurile personale.
Utilizarea informaţiei despre istoria familiei ajută în primul rînd la deblocarea sistemului
de familie şi de obţine acces la secretele familiei. În al doilea rînd, obţinerea informaţiei despre
funcţia ce împiedică comportamentul în cadrul sistemului de familie şi descoperirea problemelor
paterne repetate şi încercări de soluţionare efectuate de generaţiile precedente, contribuie la
gruparea simptomilor într-un anumit context, de a formula ipoteze întemeiate şi de a determina
schimbările necesare implicînd în lucru inclusiv şi membrii clanului familiei alături de nucleul
familial. În afară de aceasta lucrul cu istoria familiei oferă posibilităţi majore de a schimba
atitudinea faţă de sine şi reformularea simptomelor.
În concluzie, poate fi spus că scopurile terapiei reieşite din analiza istoriei familiei
vorbesc despre necsitatea:
3
1. De a crea condiţii pentru diferenţierea membrilor familiei.
2. Lichidarea comportamentului disfuncţional luat din familia părinţilor.
3. Stabilirea sarcinilor importante nefinisate de către unii din membrii familiei.
4. Restructurarea relaţiilor interpersonale cu membrii familiei lărgite.
Reorientarea funcţionării familiei din punct de vedere al lărgirii perspectivei
Structura familiei
În esenţă, interpretarea structurală a familiei se bazează pe conceptul ce consideră familia
ceva mai mare decît biopsihodinamica individuală a membrilor săi. Interacţiunea membrilor
familiei se supune unor legităţi ce conduc cu transacţiile acestora. Aceste legităţi, de obicei, nu
se formulează în mod pregnant şi nici nu se conştientizează, însă oricum ele formează ceva
integru, adică structura familiei.
Realitatea structurii este o realitate de altă natură în comparaţie cu realiatatea membrilor
luaţi în parte (Minuchin, 1974).
Scopul terapiei este, mai degrabă, ajutorul în ce priveşte restructurarea organizării
disfuncţionale a familiei, decît înlăturarea simptomelor. Se presupune că schimbarea structurii
familiei va atrage după sine diminuarea problemelor. Analizînd structura unei familii concrete,
este necesar de cercetat componenţa familiei; de cercetat consecutiv sistemele din diverse nivele
(familia întreagă, subsistemul părinţilor, subsistemul copiilor, subsistemele individuale)
(Minuchin, 1974; Lange, Van der Hart, 1980); a descrie familia din punctul de vedere al
parametrilor ei (coeziunea, ierarhia, flexibilitatea, hotarele externe şi interioare, structura de rol a
familiei); de apreciat caracterul problemelor de structură (coaliţiile între generaţii, reversibilitatea
ierarhiei, tipul de structură neechilibrată a familiei) (Gehring, 1993; Olson, 1993).
Este necesar de aflat de la membrii familiei, pe cine ei consideră ca fiind membri. Este o
întrebare importantă şi în ce priveşte determinarea hotarelor familiei şi a faptului cine este
prezent în sistemul de familie, fizic sau psihologic (Boos şi Greenberg, 1984). În special, acest
fapt este important pentru familiile divorţate sau aflîndu-se într-o căsătorie repetată.
Cercetătorii şi terapeuţii diferitor şcoli sunt de acord că coeziunea (cohesion) şi ierarhia
sunt măsuri chee pentru descrierea structurii relaţiilor de familie (Nichols, 1984; Birtchnell,
1987; Cierpka, 1988).
Termenul coeziune (cohesion) se determină ca fiind o legătură emoţională, apropierea
sau ataşamentul membrilor familiei (Bowen, 1960; Sierlin, 1974; Bying-Hall şi Campbell, 1981;
Kelsey-Smith şi Beavers, 1981). În ce priveşte sistemele de familie, acest concept este utilizat
pentru descrierea nivelului, la care membrii familiei se văd ca fiind un tot întreg.
Termenul ierarhie cuprinde cîteva presupuneri teoretice fundamentale (Kraichefeld,
1987; Fish 1990). Putem face trimiteri, de exemplu, la autoritate, dominanţă, puterea de a lua
hotărîri şi nivelul influienţei unuia din membrii familiei asupra celorlalţi (Moos, 1974, Madanes,
1981, Williamson, 1981; Oliveri şi Reiss, 1984; Bloom, 1985).
Termenul hotar se utilizează în descrierea relaţiilor între familie şi mediul social, precum
şi între diferite subsisteme în interiorul familiei (de exemplu: individualitate, diade, triade).
Terapeuţii de familie consideră dezvoltarea hotarelor ca un parametru important în evoluţia
structurilor familiei.
Hotarele exterioare – hotarele între familie şi mediul social. Ele se manifestă prin
intermediul faptului, că membrii familiei se comportă diferit unii cu alţii şi cu mediul
înconjurător.
Hotarele interiore se crează prin intermediul diferenţei în comportamentul membrilor
diferitor subsisteme. De exemplu, soţii se comportă între ei altfel decît cu copilul.
Teoria structurală menţionează că disfuncţia sistemei este condiţionată de variantele-
extremităţi. Este rău, cînd hotarele sunt sau prea rigide sau prea slabe. Dacă hotarele exterioare
sunt prea rigide, atunci au loc puţine relaţii între familie şi mediu, intervine o stagnare în sistemă.
Dacă hotarele sunt prea slabe, atunci membrii familiei au multe legături cu mediul înconjurător şi
puţine între ele. De exemplu, familia rareori se adună împreună. Dacă hotarele interioare, de
exemplu, între subsistemele părinţilor şi copiilor sunt prea rigide, atunci părinţii, fac impresia că
4
sunt ocupaţi doar de ei; dacă, din contra, sunt prea slabe, atunci părinţilor poate să nu le ajungă
intimitate, ei pot acţiona doar în roluri de părinte, pierzînd relaţiile de soţi.
Există 2 tipuri de bază a subsistemelor de familie – cu mebrii familiei, care aparţin la o
generaţie sau la diferite. Conceptul de hotar al generaţiilor se utilizează pentru a arăta diferenţele
între generaţii în ce priveşte apropierea şi ierarhia (Beavers, 1985, Wood, 1985).
Înt-o familie care funcţioneză bine, regulile, ce conduc interacţiunile în subsistemele
părinţilor şi copiilor, se deosebesc de regulile subsistemelor părinţi-copii. Diadele părinteşti, de
exemplu, în general denotă un grad mai înalt de coeziune, decît în subsistemele părinte-copil.
Există, deasemenea, hotare clare ale generaţiilor în ce priveşte ierarhia, unde părinţii au o putere
mai mare de luare a deciziilor în baza experienţei lor, responsabilităţii şi resurselor materiale
(Leigh, 1986). Familiile aflate în situaţie de stres, pe de altă parte, nu au hotare clare între
generaţii. Aceasta se manifestă în coaliţii peste generaţii, unde coesiunea şi devotamentul unul
faţă de altul între părinţi şi copil este mai mare decît între părinţi (Haley, 1973; Gehring, 1985).
În asemenea familii există un număr mare de încălcări ierarhice, de exemplu, ierahia inversată,
cînd influienţa copilului poate să întrecă autoritatea unuia sau ambelor părinţi (Bowerman şi
Bahr, 1973; Madanes, 198).
5. familiale.
5
Varianta extremă a comunicării paradoxe o prezintă cazul „strîngerea dublă” (Beitson G.
Şi alţii 1993). Autorii evidenţiază caracteristicile de bază:
1. Individul este inclus în relaţii foarte apropiate cu altă persoană, de aceea el simte că
este foarte important de a stabili concret ce gen de informaţie i se transmite, pentru a reacţiona
corect;
2. Astfel individul nimereşte în situaţia cînd acea persoană importantă pentru el,
concomitent îi transmite două informaţii de diferite nivele, dintre care una neagă pe cealaltă;
3. Şi în acelaşi timp individul nu are posibilitatea de a-şi expune părerea referitoare la
mesajele primite, pentru a concretiza la care din ele să reacţioneze, adică nu poate realiza
confirmarea metacomunicării. În afară de aceasta el nu poate real părăsi situaţia interacţiunii, cu
atît mai mult că mesajele contrare de obicei sunt legate de acele sentimente importante pentru
copil în familie – îl iubesc părinţii sau nu.
Drept exemplu poate fi adusă următoarea situaţie familiară. Presupunem că pentru mamă
existaenţa copilului are sens deosebit, ce îi provoacă nelinişte şi duşmănie, cînd apare pericolul
contactului familiar cu copilul. În acelaşi timp, pentru mamă simţul duşmăniei în relaţie cu
copilul este inadmisibilă şi metoda negaţiei constă în aceea că în aparenţă se exprimă o
comportare atentă, grijulie faţă de copil, astfel impunîndu-l pe el să aibă o atitudine ca pentru o
mamă iubitoare, în caz contrar, ea se va îndepărta de el. Pe lîngă aceasta, în familie, nu există
nimeni (exemplu, un tată puternic şi pătrunzător), care să intervină în relaţia mamă-copil ţi să-l
susţină pe copil încurcat în contraziceri.
Situaţia „strîngerea dublă” în familiile schizofrenice, cum consideră Beitson, reprezintă o
experienţă repetată. Iată cum arată unul din episoade: Mama îşi vizitează copilul schizofrenic în
spital. Copilul bucuros îşi cuprinde mama impulsiv. Ea se încordează şi parcă împietreşte
(mesajul com,unicativ- „nu mi-e plăcută relaţia cu tine”), el imediat îşi retrage mîna. „Oare tu nu
mă mai iubeşti ?” – întreabă mama în acelaşi timp (mesajul metacomunicativ – „tu trebuie să ai o
atitudine ca pentru o mamă iubitoare. Ceea ce mi-ai demonstrat, nu este dragoste” Auzind
aceasta, tînărul s-a emoţionat iar mama i-a reproşat: „Scumpule tu nu trebuie uşor să te sfieşti şi
să-ţi fie frică de sentimentele tale”. După aceste cuvinte pacientul nu a fost în stare să rămînă cu
mama decît cîteva minute, dar cînd ea a plecat, el s-a aruncat asupra infermierei (Beitson şi alţii,
19993).
Autorii concepţiei „strîngerea dublă” consideră că simptomatica schizofrenică reprezintă
mijlocul ieşirii din această situaţie insuportabilă şi duce la incapacitatea schizofrenicului de a
deosebi nivelurile comunicării, conţinutul, sensul propriu şi metafora.
În situaţiile terapeutice paradoxul, propus de terapeutul familiei de obicei arată astfel.
Familia vine şi comunică următoarele: „Noi vrem să ne eliberăm de probleme”, simptomul
(nivelul logic în Mare). În acelaşi timp contextul acestui mesaj este: „Dar lăsaţi, vă rog, totul aşa
cum este în familia noastră” (nivelul logic N+1). Folosind recomandările paradoxe, terapeutul
poate crea propriul contraparadox pentru familie. Terapeutul poate spune de exemplu
următoarele: „Simptomul membrului familiei poartă o funcţie importantă şi utilă. El ajută familia
D-vs cu atît şi atît, de aceea pînă nu sunt găsite alte mecanisme de realizare a funcţiilor
simptomului, nu vă schimbaţi” (mesajul comunicativ). Toate acestea se comunică, presupunînd
următoarele întîlniri şi contact cu familia în contextul schimbărilor terapeutice (mesajul
metacomunicativ) Watzlawick P. şi alţii determină aşa sistemă de interacţiune ca familia sau
căsnicia – proces în care două sau mai multe persoane intervin în determinarea naturii
interacţiunii lor. Conform părerii lui Haley (1963) oamenii natrenaţi în acţiuni reciproce,
întodeauna se confruntă cu aceleaşi probleme:
a) Ce mesaje şi tipuri de comportare au loc în această interacţiune ?
b) Cine controlează ceea, ce va avea loc în această interacţiune şi va lua hotărîri asupra unor
întrebări ?
Membrii familiei stau în faţa necesităţii încheerii unor înţelegeri vizibile sau invizibile,
precizînd regula interacţiunii. Aici putem evidenţia şase aspecte de bază:
1) Sarcina principală acestor reguli – controlul procedeelor de interacţiune în
familie. Ele determină cum oamenii trebuie să se comporte în anumite situaţii şi împrejurări, ce
6
este admisibil şi ce nu. Ele de asemeanea pot vorbi despre ce urmări pot trage după sine
respectarea sau nerespectarea regulilor.
2) Oamenii tot timpul sunt atraşi în procesul de precizare a regulelor de interacţiune.
De exemplu, tinerii vin la întîlnire. Regula, pe care ei împreună o întocmesc vorbeşte despre ceea
ce ei pot face împreună, şi ce nu. Poate tînărul să cuprindă fata sau e prea devreme, unde pot
merge şi ce se poate întîmpla.
3) La orice stadiu a ciclului de viaţă trebuie să aibă loc schimbări serioase a
regulilor funcţionale. De exemplu adresarea faţă de adolescent trebuie să fie diferită faţă de cea a
copilului mic. Cînd regulile vechi vin în contradicţie cu situaţia nouă, în familie are loc criza.
4) Regulile pot fi deschise şi închise. Regulile deschise sunt direc anunţate, pot fi
discutate, schimbate. De exemplu: „Copiilor de vîrsta ta după orele nouă seara li se interzic
plimbările”, „Toată familia trebuie în zile de odihnă să ia dejunul împreună”, „Nu conecta tare
muzica” etc. Regulile închise de asemenea orintează interacţiunea dar nu sunt analizate şi
discutate deschis. Dacă ele sunt reamintite, atunci chiar pot fi negate de unii membri ai familiei.
În unele familii regula închisă prezintă prin participarea bunicii la toate activităţile. Ce nu s-ar
întîmpla ea trebuie să fie cu toate la curent. Există familii în care conflictele sunt inadmisibile.
Membrii familiei trebuie întodeauna să se înţeleagă, iar contradicţiile şi deosebirile între ei
trebuie excluse. În alte familii dimpotrivă, conflictul reprezintă unicul mijloc de interacţiune
acceptat. Regula poate fi expusă astfel: „Mai bine dezbateri, decît să fii rece şi indiferent;
expunîndu-ţi nemulţumirile,demonstrezi prin aceasta atenţia ta” etc.
5) Regulile sînt diferite în diferite familii. Cînd tinerii se căsătoresc, ei de obicei stau
în faţa problemei de suprapunere a regulelor conflictuale de interacţiune din familia părintească.
6) Regula interacţiunii cauzează în familii hotare interne şi externe. Membrii familiei
se comportă diferit unul cu altul şi cu mediul social ce-l înconjoară. Interacţiunea părinţilor între
ei se deosebeşte de interacţiuinea lor cu copiii. Din partea copiilor se cere ca ei să exprime
respect faţă de părinţi, dar care nu este neapărat să fie în cazul comunicării dintre copii.
Regulile comunicative ajută la păstrarea echilibrului în sistema familiei. Nerespectarea
regulilor duce la creşterea neliniştii a membrllor familiei. Regula se referă mai mult la tipul logic
superior, decît la o simplă interacţiune. În familiile disfuncţionale este interzisă metacomunicarea
deschisă şi verbală, aici există multe reguli închise.
După părerea lui Haley (1963), conflictul în viaţa conjugală este focusat asupra:
a) dezacord în regulile vieţii de familie;
b) dezacord în ceea ce priveşte cine stabileşte aceste reguli;
c) încercarea de a aduce în viaţă reguli incompatibile una faţă de alta.
Foarte frecvent urmărind relaţiile dintre membrii familiei constatăm cu ndignare
necorespunderea dintre obiectul discuţiei şi importanţa lui manifestată prin furie, creşterea
pasiunilor cu care se desfăşoară comunicarea. Exemplu, soţiii pot hotărî aranjarea mobilierului în
apartament contrazicîndu-se pînă ce răguşesc şi confuz rezolvînd problema. Cine va menţine
poziţia sa, acel va lua hotărîrea finală. Watzlawick P. (1967) numeşte acesta aspectul relaţiei în
comunicare, contrar opus aspectului conţinutului controversei. Explicînd neproductivitatea
multor conflicte, construite în baza tipului lupta de putere, Lange A.O. şi Van der Hart (1983)
scriau că „mulţi oameni niciodată nu trec pe lîngă confuziile dintre aspectele conţinutului şi
relaţiei şi nu ating nimic, de cît stabilirea scorului de puncte în favoarea cuiva”. Autorii ne indică
o altă variantă a luptei de putere, păe care ei o numesc „problemă de punctuaţie”. Esenţa ei
constă în indicarea asupra partenerului, ca izvor al consflictului: „Aceasta s-a întîmplat pentru că
tu ai făcut aceea şi aceea”, „Nu, asta tu m-ai provocat” etc.
De obicei, în familie există stereotipul continuităţii tranzacţiei care susţine problema (cerc
vicios). Evidenţierea unei cauze, de la care totul a început nu ne va ajuta în soluţionarea
problemei. Recunoaşterea cuiva drept vinovat de toate generează ofensă şi produce indignare.
„Ţap ispăşitor”, exemplu, tata care este considerat foarte sever este înlăturat, mama dovedindu-se
faţă-n faţă cu problema copilului, cu care ea nu se poate isprăvi.
„Schimbările survin, cînd oamenii încetează în întregime să se concentreze asupra
neajunsurilor altei persoane şi încep să încerce a înţelege acţiunile propril’ei comportări asupra
partenerului (Lange A.O. şi Van der Hart (1983)”.
7
Interacţiunea pote fi de două feluri – simetrică şi suplimentară (Bateson, 1958, Haley,
1963). Interacţiunea simetrică înseamnă că comportarea ambelor părţi se aseamănă. Dacă unul
propune un sfat, atunci celălalt face exact la fel; dacă unul jigneşte, celălalt îi răspunde la fel;
dacă unul nu vrea să fie responsabil, şi celălalt la fel o ocoleşte. De obicei aceasta duce la
încetarea interacţiunii.
Interacţiunea suplimentară este caracterizată prin răspunsuri contrare ale oamenilor care
se completează reciproc. Exemplu, unul citeşte lecţia, altul o ascultă; unul ia hotărîri, celălalt
cade de acord. În situaţii critice proporţia interacţiunii suplimentare devine tot mai extremă.
„Pacientul” în familie ajunge din ce în ce mai bolnav şi „infirmiera” îngrijeşte de el tot mai mult
şi mai mult.
Terapeutul se strîăduie să introducă mai multe greutăţi în relaţiile clienţilor. Perechile la
care predomină paterul interacţiunii simetrice se învaţă să construiască interacţiuni suplimentare,
de exemplu, traducînd învinuirile reciproce în rugăminţi şi posibilităţi de a le îndeplini. Calea
inversă se foloseşte în cazul predominării interacţiunii suplimentare. De exemplu, dacă cineva
este gata întodeauna să-şi ajute celălalt membru al familiei, aceasta deseori înseamnă, că trebuie
ca el sau ea de asemenea să se înveţe a cere ajutor pentru sine. Pentru membrii familiei este
important de a putea aplica diferite forme de comportare la momentul potrivit. Harper (1977)
descrie interacţiunile paralele ca alternarea conduitei simetrice şi suplimentare adecvate situaţiei.
11