INSTRUMENTELE MUZICALE

Contrabasul

Face parte din familia instrumentelor cu coarde și arcuș, printre strămoșii săi aflându-se mai
multe tipuri de instrumente. Numărul iniţial de cinci coarde nu s-a dovedit a fi practic: din
cauza marii tensiuni, acordajul nu rezista, astfel, către mijlocul sec.XVII s-a trecut la patru
coarde. Forma contrabasului actual se deosebește întructva de instrumentele din familia
viorilor, deoarece corpul său se subțiaza în sus, curbura de la mijloc fiind mai pronunțată.

Ca şi violoncelul, contrabasul și-a făcut apariția în epoca barocă, însă începând cu școala de
la Mannheim (sec.XVIII) și-a câștigat independența, avand partitura distincta de cea a
violoncelului. Abia în romantism instrumentul se bucură de o diversificare a materialelor
pentru orchestră, când apar și piese solistice. Contrabasul modern câștigă multă libertate în
secolul XX, iar perfecţionarea tehnicii instrumentale ajunge comparabilă cu a celorlalte
instrumente cu coarde.
Pe lângă muzica clasică, îl mai întâlnim în muzica de jazz, blues, rock’n’roll, folk etc.

Orga este un instrument muzical cu claviatură în care sunetul este produs de aerul care
vibrează la trecerea prin tuburi de diferite dimensiuni. Orga are un statut aparte între
instrumentele muzicale, fiind cunoscută mai ales ca instrument de cult, fiind întâlnită în
general în bisericile creștine catolice sau protestante. Orgi există însă și în sălile de concert
sau în case particulare.

Prima orgă? Unii o atribuie lui Arhimede. Orga găsită printre ruinele oraşului Pompei ne
arată că tuburile, şi chiar toată partea decorativă, erau din bronz. Trecînd prin formele mai
mici – orga portativă, orga pozitivă — instrumentul devine fix, îşi înmulțeşte numărul
tuburilor. Apar pedalierul, registrele şi decorativul bufet. Electrificarea (1865) înlocuieşte
uriaşa grupare de comenzi, pîrghii, vergele printr-o centrală automată cu sute de cabluri, o
adevărată uzină în slujba muzicii.
Întinderea remarcabilă a acestui magnific instrument este inegalabilă, epuizând întreaga scară
muzicală. Instrument polifonic prin excelenţă, orga poate emite mai multe sunete deodată, dar
se poate desfăşura şi pe trei planuri, simultan; mîna dreaptă, mîna stîngă şi pedalierul.

Dacă orchestra a fost comparată cu o orgă uriaşă, acţionată de zeci de interpreţi, orga poate fi
şi ea reciproc comparată cu o adevărată orchestră, acţionată de un singur interpret. În secolele
XVII şi XVIII ea figura regulat în firava orchestră a epocii pe care o susţinea armonic. În
orchestra modernă, orga apare fie cu rol concertistic, fie în piese cu sonoritate amplă — cor şi
orchestră sau orchestră mare.

Primul violoncel a fost construit în jur de 1552 de catre lutierul cremonez Andea Amati.
Traseul, de la exponent al grupului continuo din epoca barocului la solistul de astăzi, a fost
pentru violoncel unul deloc lin. Cu fiecare partitură se cucerea o nouă poziţie, se învingeau
bariere, se câştiga notorietate. O istorie de peste jumătate de mileniu, prinsă în corpul din
lemn de forma literei opt, aproape feminin, cu un gât prelung peste care sunt întinse un număr
felurit de coarde (ajungând la unele modele şi la aproape 50, ca în cazul barytonului), o
baghetă ce susţine un mănunchi de fire trase din coamă de cal: arcuşul ce acţionează coardele
şi o multitudine de funcţii.
Şi desigur, numeroşi creatori, nenumăraţi interpreţi: Pablo Casals, Gaspar Cassado, Pierre
Fournier, Paul Tortelier, Mstislav Rostropovici - sunt doar câţiva maeştri dintre cei care au
pus bornele devenirii interpretative în veacul XX. S-au adăugat Jacqueline du Pre, Misha
Maisky, Yo Yo Ma, Ofra Harnoy, Steven Isserlis, Truls Mork... Ei au dus pe piscuri o artă
despre care probabil nici în vis nu puteau vedea cei ce formau la mijlocul mileniului trecut un
aşa-numit consorţiu de viole, îmbogăţind viaţa muzicală europeană.

„Instrumentul muzical desăvârşit“ — aşa consideră unii pianul. De o adaptabilitate şi

expresivitate aparte, pianul e la el acasă atât în lumea muzicii clasice, cât şi în universul
jazzului şi al muzicii pop. Se remarcă pe scenele de concerte atât prin impetuozitate, ca
instrument solistic, cât şi prin discreţie, ca instrument de acompaniament pentru un cântăreţ
timid. „Poate ţine locul unei întregi orchestre“, dar se şi poate armoniza uşor cu aproape orice
instrument. Descris drept „echivalentul muzical al paletei pictorului“, pianul a inspirat unele
dintre cele mai frumoase compoziţii muzicale scrise vreodată.

Fagot
Apreciat pentru timbralitatea specifică, caldă, gravă și ușor nazală, fagotul este un instrument
de suflat din lemn cu ancie dublă (asemeni oboiului, cu care este adesea confundat).
Poate fi construit din lemn de palisandru, arţar sau abanos, iar mecanismul este realizat din
metal rigid şi rezistent, argintat sau nichelat. Clapele, prevăzute cu periniţe, sunt manevrate
printr-un sistem de pârghii ce închid sau deschid orificii plasate sub ele. Legătura dintre
instrument şi ancie se face printr-un tub metalic în forma literei „S”.
Construcția actuală are la bază un instrument construit în jurul anului 1636 de către francezul
Jacques-Martin Hotteterre, considerat a fi inventatorului fagotului.
Ravel, Debussy, Saint-Saens sau Berlioz sunt doar câțiva dintre compozitorii care au apreciat
calitățile deosebite ale acestui instrument, oferindu-i un rol important în lucrările lor.

Harpa este unul din cele mai vechi instrumente muzicale, deja cunoscută în urmă cu peste
3000 de ani în Mesopotamia şi în Egiptul antic, cu o "aură" sonoră pe care o asociem adesea
nuanţelor celeste. Face parte din familia instrumentelor cu coarde ciupite, cu un timbru sonor
aparte. De-a lungul timpului, construcţia harpei a suferit mai multe modificari, forma actuală
fiindu-i dată în 1801 de francezul Sebastien Erard. Harpele moderne au de obicei 47 corzi;
coarda rosie reprezinta nota Do, iar cea neagră/albastră reprezintă nota Fa.
Harpa este un instrument extrem de versatil, fiind folosită în concertele de muzică clasică, în
formaţiile de muzică de cameră, dar şi pentru alte genuri muzicale, cum ar fi pop, jazz şi
muzică populară.
Studiul harpei devine tot mai atractiv pentru tinerii care doresc sa studieze muzica, din
întreaga lume.
Vioara nu are un inventator anume. Prima descriere a instrumentului aparţine lui Philibert
Jambe de Fer într-un tratat publicat în 1556.
Cum s-a născut vioara modernă? Un răspuns ar putea veni din rolul pe care l-a avut iniţial: pe
de o parte, de a dubla linia vocală şi pe de altă parte, fiind mică şi uşor de transportat, era
ideală pentru a susţine muzica de dans.
Cât de influentă poate fi o cutie mică de lemn cu patru coarde şi un arcuş în drumul muzicii?
Purtătoare ideală a liniei melodice, vioara are resurse inepuizabile de expresivitate. Ce-ar fi
orchestra fără cele două compartimente de viori, ce-ar fi muzica de cameră fără sonate,
triouri, cvartete; cum ne-am putea imagina viaţa de concert fără partiturile solistice imaginate
de la Vivaldi încoace?
De peste 4 secole, se spune că este regina instrumentelor, pentru că tonul şi proprietăţile
cantabile o fac un rival al vocii umane; că acest instrument ţinut aproape de inimă este
capabil să capteze, mai bine ca oricare altul, emoţiile interpretului...

Oboiul este primul instrument care poate fi auzit într-o sală de concert, el fiind instrumentul
după care se acordează toate celelalte instrumente ale orchestrei. Este unul dintre cele mai
vechi instrumente de suflat din lemn; grecii antici îl numeau a”ulos”, iar romanii “tibia”, fiind
prezent atât la serbările populare, cât și la ceremoniile militare.

Sonoritatea inconfundabilă a oboiului este pătrunzătoare şi se datorează anciei duble, care

provoacă un fel de bâzâit. Timbrul este aspru, intens, dramatic chiar, în registrul grav; pe
măsură ce sunetele sunt tot mai înalte, timbrul devine mai dulce, mai catifelat, mai expresiv.
Aceste caracteristici l-au transformat într-unul dintre instrumentele căruia compozitorii îi
încredinţează adesea pasajele melodice cu putere expresivă şi descriptivă aparte, atat ca
instrument solistic, cat si in orchestra..

TUBA este cel mai grav instrument de suflat din alamă al orchestrei simfonice, avand un
pavilion larg, un tub răsucit și un mecanism cu pistoane (clape). In antichitate, era utilizată de
către romani ca instrument de semnalizare în timpul bătăliilor, al jocurilor sau ceremoniilor.
În prezent, este un instrument important în orchestrele de diverse tipuri, contribuind la
realizarea suportului armonic in registrul foarte grav.

n peste 500 de ani de existență, TROMBONUL a câștigat o popularitate imensă și a găsit o

utilizare pe scară largă. Acest instrument minunat din grupul instrumentelor de suflat din
alamă are un timbru bogat și o virtuozitate deosebită atrăgând imediat atenția ascultatorului.
In orchestra simfonică, timbrul trombonului joacă un rol important, fiind capabil sa sugereze
un personaj eroic sau tragic, cu un discurs plin de entuziasm.
Taragot

Instrument popular de origine maghiară, inventat în a doua jumătate a sec. XIX de

constructorul de instrumente muzicale József Schunda din Budapesta, taragotul face parte din
familia instrumentelor cu ancie simplă, fiind înrudit cu clarinetul și saxofonul, chiar şi ca
timbru. Sunetul deosebit al acestui instrument, cu un ton mare, pătrunzător, vesel și totodată
trist și melancolic, l-a făcut pe compozitorul R. Wagner să-l folosească în opera “Tristan și
Isolda” (1865).
Taragotul și-a găsit un loc deosebit în muzica populară românească, fiind introdus în anul
1920 în Banat de către Luță Ioviță. În Transilvania, meritul deosebit pentru ceea ce înseamnă
taragotul azi, în țară și în lume, îi revine regretatului taragotist Dumitru Fărcaş, unul dintre
foştii elevi cu care CMST se mândreşte!

Instrumentele de percuție sunt cele mai vechi instrumente din lume. Numele lor vine din lat.
percussio (lovitură) sau percussus (bătaie ritmică). Cu acest mod de acțiune se produce
rezonanța diferitelor suprafețe care astfel vor produce sunete. Instrumentele de percuție se
împart în două mari categorii:
- Instrumente membranofone: toate tipurile de tobe acustice (timpanii, toba mare din
orchestra simfonică, setul de tobe bine cunoscut), precum și diferite tobe specifice muzicii
diferitelor: timbales, congas, darbuka, djembe, bongos, doumbek,etc; aceste instrumente pot
fi activate cu bețe, baghete speciale sau cu mâna.
- Instrumente idiofone: clopotele, cinelele - cu un ton difuz, dar și xilofonul, marimbafonul,
vibrafonul, gockenspielul – cu înălţimi clare, şi care sunt acționate cu baghete/ bețe speciale.
Există şi o categorie care cuprinde multitudinea de instrumente mici de percuție -„percuția
mică”: trianglu, maracas, tamburină, jam block, clavesuri, shakere, guiro și instrumente din
diferite materiale gândite petru diferite efecte sonore.

Familia instrumentelor de percuție cuprinde peste 500 de instrumente, iar numărul lor e în
continuă creștere!