Monofizismul.

Sinodul al IV-lea ecumenic de la Calcedon (451)

Eutihianismul sau monofizismul.Se părea că după condamnarea ereziei nestoriene lumea

creştină se bucura de pace şi linişte, dar s-a întîmplat aşa, căci curînd izbucni o nouă erezie, ereuiia
eutihiană sau monofizită. Erezia îşi are numele de la un bătrîn arhimandrit din Constantinopol, Eutihie,
om cu solide cunoştinţe teologice, dar încăpăţînat. El luptase mult împotriva ereziei nestoriene, dar a
dus la extrem învăţătura Şcolii din Alexandria despre unirea celor două firi din persoana
Mîntuitorului, susţinută de Sfîntul Chiril al Alexandriei. Spre deosebire de Nestorie care înpingea atît
de mult deosebirea firilor divină şi umană din persoana Mîntuitorului, încît împngea să admită că În
Hristos există două persoane- dioprosopism, sau că Tatăl are doi fii, Eutihie exagera atît de mult unirea
celor două firi, afiemînd că după întruparea Sa din Fecioara Maria , Hristos n-a avut decît o singură
fire, firea dumnezeiască, , deoarece firea omenească a fost absorbită de firea dumnezeiască şi a
dispărut complet, aşa precum o picătură de apă se oierde în imensitatea mării. Această învăţătură
eronată era susuţinută la Alexandria de unii clerici Şi teologi, şi chiar şi Dioscor, succesorul Sfîntului
Chiril pe scaunul Alexandriei, avea unele păreri înrudite cu ea.
Noua erezie a primit numele de monofizismul, iar după numele lui Eutihie s-a numit
eutihianism.După afirmaţile monofiziţilor Mîntuitorul n-a avut decît o singură fire, firea
dumnezeiască, precu şi o sigură persoană, iar trupul Său a fost dumnezeiesc, şi nu omenesc. Întrucît
Mîntuitorul, după unii monofiziţi, n-a avut trup omenesc real, monofizismul apare pe de o parte ca o
formă a dochetismului, după care Mîntuitorul a avut un trup aparent , iar pe de alta, ca o variantă a
apolinarismului, care afirma că locul raţiunii umane din persoana lui Iisus Hr istos l-a luat Logosul lui
Dumnezeu la Întruparea Sa din Fecioara Maria.
Consecinţa ereziei monofizite este că dacă Hristos, Fiul lui Dumnezeu nu are, pe lîngă firea
dumnezeiască, şi firea omenească completă, pe care a primit-o la întrupare din sînul Fecioarei Maria,
se nimiceşte întreaga operă de răscumpărare a omului. Numai Fiul LuiDumnezeu, Hristos, devenind
om real, consubstanţial cu noi oamenii, putea duce neamul omenesc la mîntuire.
Doctrina adevărată a Bisericiieste că Iisus Hristos sunt două firi, dumnezeiască şi omenească-
diofizism, unite într-o singură persoană divino-umană a Domnului Iisus Hristos.
Primul care a conbătut erezia lui Eutihie a fost Teodoret al Cirului , în lucrarea sa în trei părţi,
Eranistes (Cerşetorul), din 447. Domnus , patriarhul Antiohiei (441-450), l-a acuzat pe Eutihie de
apolinarism şi l-a denunţat împăratului Teodosie al II-lea (408-450).Episcopul Eusebiu de Dorylaeum,
în Frigia, l-a denunţat pe Eutihie, în ziua de 22 noiembrie 448, Sinodalii l-au anatemizat pentru erezie.
Eutihie însă, nemulţumit de hotărîrea episcopilor, a apelat la papa Leon I al Romei(440-461) şi
la patriarhul Dioscor al Alexandriei, în persoana căruia Eutihie a găsit un apărător înfocat.
Papa Leon I, informat pe deplin asupra ereziei lui Eutihie, a adresat la 13 iunie 449 patriarhului
Flavian al Constantinopolului o importantă scrisoare dogmatică: Epistola dogmatică a lui Flavianum ,
în care expune clar învăţătura ortodoxă despre cele două firi din persoana Mîntuitorului, socotind pe
arhimandritul Eutihie „eretic periculos”, pe drept anatemizat de sinodul din 448. Dimpotrivă, Dioscor,
patriarhul Aşexandriei, sţa arătat apărătorul doctrinei lui Eutihie.
B.Sinodul tîlhăresc de la Efes (449). Faţă de tulburarea produsă în biserică de erezia lui
Eutihie s-a hotărît ca întreaga chestiune să fie discutată într-un sinod nou ecumenic, convocat pentru
luna august 449 .
Eunucul Hrisafie a făcut totul pentru a fi opriţi să vină la sinod adversarii lui Eutihie, iar pentru a da
sinodului caracterul de ecumenic primi pe patriarhul Flavian şi delegaţii papii Leon cel Mare;
episcopul Iuliu de Puteoli şi diaconul Ilarie; preotul Renatus a murit pe drum.
Sinodul s-a deschis la Efes, la 8 august 449, în biserica Sfînta Maria, unde se ţinuse şi Sinodul
al III-lea ecumenic(431), preşidinţia fiind încredinţată patriarhului Dioscor al Alexandriei, bărbat cu
caracter despotic şi violent, căruia Hrisafie îi dădu şi o puternică gardă de soldaţi. Dioscor însuşi aduse
la sinod o ceată de călugări şi parabolani (îngrijitori de bolnavi), înarmaţi cu cu ciomege, aranjînd
lucrurile ca delegaţii papei Leon I cel Mare să nu poată lua cuvîntul, iar ceilalţi episcopi nu puteau face
nici o obiecţie de teama soldaţilor.
Dezbaterile sinodului s-au ţinut pînă la 22 august 449, într-o atmosferă foarte agitată.
La insistenţa lui Dioscor, sinodul a condamnat diofizismul, adică existenţa a două firi în
persoana Mîntuitorului, cum învaţă Biserica pe apărătorii dreptei credinţe, şi aprobă monofizitismul,
doctirna eretică a lui Eutihie.
Patriarhul Flavian fu depus din scaun, iar după trei zile, fiind grav brutalizat în timpul
dezbaterilor de arhimandritul Barsauma, a încetat din viaţă. Eusebiu de Dorileum, acuzatorul principal
a lui Eutihie, a fost de asemenea condamnat . Teodoret al Cirului şi Ibas de Edesa au fost condamnaţi
ca nestorieni. Domnus de Antiohia a fost depus din scaun şi închis într-o mănăstire. Delegaţii paăei
abia scăpaseră cu fuha de ciomegele călugărilor şi a parabolanilor aduşi de Dioascor al Alexandriei la
sinod .
Sinodul şi-a prelungit şedinţele pînă la 22 august 449, cînd a fost închis.
Papa Leon I al Romei, informat prin delegaţii săi de neorînduielile şi brutalităţile petrecute la
Efes în August 449, a numit acest sinod „sinodul tălhăresc”, nume care i-a rămas în istorie, şi a respins,
în sinodul convocat la Roma în 449, hotărîrile lui.
Împăratul Teodosie al II-lea, monarh naiv şi lipsit de experienţă în treburile politice şi
problemele religioase, a abrobat hotărîrile „ sinodului tîlhăresc” de la Efes din 449.
C.Sinodul al IV-lea ecumenic de la Calcedon, din 451. În Biserica de răsărit 2 sinodul tîlăresc”-
ephesium latrocinium a provocat mare confuzie şi haos. La 28
iulie 450, împăratul Teodosiu al II-lea a murit în urma unui accident de cplprie, uar tronul Bizanţului a
revenit, în lipsa unui moştenitor, surorii sale, Pulcheria, Sprijinitoarea Ortodoxiei, care s-a căsătorit cu
viteazul Marcian (450-457). Atotputernicul eunuc Hrisafie a fost destituit şi înlăturat de la curtea
imperială.
Noua pereche imperială, Marcian şi pUlcheria, a hotărît să convoace un nou sinod ecumenic,
care să spele ruşinea „ sinodului tîlhăresc” de la Efes din 449.
Sinodul al IV-lea ecumenic s-a ţinut înte 8 ăi 25 octombrie 451 în biserica Sfînta Eufimia din
Calcedon, în faţa Constantinopolului, pe ţărmul asiatic, fiind cel mai măreţ şi mai impunător sinod din
antichitatea creştină.
Majoritatea episcopilor erau din Răsărit. Numărul lor a variat între 520 şi 630, cifră neajusă la
nici un alt sinod ecumenic.
Pentru rezolvarea problemelor materiale şi menţinerea ordinii la sinod, împăratul Marcian a
delegat un număr de comisari imperiali şi senatori.
Papa Leon cel Mare al Romei (440-461), a trimis la sinod cinci delegaţi: trei episcopi,
Paschasinus de Lilybaeum, Lucentinius şi Iulian de Cos, şi doi preoţi, Bonifacius şi Vasile. Primtre
sinodali se găseau şi doi episcopi africani, Aureliu şi Rustician, refugiaţi la Constantinopol din cauza
năvălirii vandalilor, populaţie de origine germanică, în provincia Africa. Un rol însemnat l-a avut la
sinod patriarhul Anatolie al Constantinopolului (449-457). Imparatul Marcian a prezidat şedinta din 25
octombrie 451, când s-a făcut proclamarea solemna a hotărârii de credină, iar el aţinut cuvântarea de
inchidere a sinodului.
In şedinţa a V-a, din 22 octombrie 451, sinodalii au definit doctrina bisericească a celor doua
firi din persoana lui Iisus Hristos, prin urmatoarea mărturisire de credinţă: "Urmând Sfinţilor Părinţi,
noi invăţăm şi mărturisim cu toţii pe Unul şi acelaşi Fiu, pe Domnul nostru Iisus Hristos, desavârşit in
Dumnezeire si desăvârşit în umanitate, Dumnezeu adevărat si om adevărat, având suflet raţional şi
trup, deofiinţă cu Tatal după Dumnezeire şi deofiinţă cu noi, după umanitate, fiind intru toate
asemenea nouă, in afară de păcat. Ca Dumnezeu, s-a născut mai inainte de toţi vecii din Tatăl, după
Dumnezeire, iar ca om s-a născut in zilele cele de pe urmă pentru noi si pentru mântuirea noastră
din Fecioara Maria, Nascătoarea de Dumnezeu, Unul si acelaşi Hristos, Fiu, Domn, Unul-Născut,
cunoscut in doua firi, in chip neamestecat şi neschimbat şi neimpartit si nedespăţit, deosebirea firilor
nefiind nicidecum distrusă prin unire, păstrându-se mai ales însuşirea fiecăreia şi întâlnindu-se
împreună într-o singură persoană şi un singur ipostas, nu în două persoane, impărţit sau despărţit, ci
Unul şi acelaşi Fiu, Unul-Născut, Dumnezeu-Cuvântul, Domnul Iisus Hristos. Aşa ne-au invăţat mai
înainte despre El proorocii şi însuşi Domnul nostru Iisus Hristos şi aşa ne-a transmis
Simbolul Părinţilor noştri". Hotărârea de credinţă a fost proclamată la 25 octombrie 451.
In concluzie, numai fiind Dumnezeu adevărat, Iisus Hristos putea să realizeze mântuirea
oamenilor şi numai fiind om adevărat, reprezentând întreaga omenire, putea El să se aducă jertfă pe
cruce de bunavoie, în vederea mântuirii tuturor oamenilor.

Ioan Rămureanu, Istoria Bisericii Universale