1.

Structura, sarcinile şi metodologia disciplinei fiziopatologie

Dereglări metabolismului capilaro-interstițial.(jos ultimul rînd)

 2.Obiectul şi metodele de studiu ale fiziopatologiei
Obictul general de studiu al fiziopatologiei, este organismul bolnav. Primordial de studiu al
fiziopatologiei au fost animalele de laborator. Studiile efectuate pe animalele de laborator au
furnizat informaţii esenţiale despre procesele patologice şi bolile experimentale, care, fiind
extrapolate şi ajustate la organismul uman, au constituit baza teoretică a patologiei şi terapiei
experimentale. Principala metodă de cercetare a fiziopatologiei a fost şi continuă să rămană metoda
experimentului fiziopatologie. Esenţa experimentului fiziopatologic constă in reproducerea,
modelarea bolilor omului la animalele de laborator.
Experimentul fiziopatologie parcurge cateva etape. Prima etapă este cea preliminară, de pregătire, in
care experimentatorul defineşte experimentul preconizat, stipulează scopurile şi sarcinile
experimentului, formulează intrebările, la care urmează să obţină răspuns. Etapa a doua include
alegerea modelului adecvat al procesului patologic sau al bolii, care corespunde maxim procesului
natural intalnit la om. De asemenea la această etapă are loc selectarea metodelor de cercetări in
conformitate cu scopul şi sarcinile experimentului. in etapa a treia se formulează algoritmul
experimentului, se determină succesiunea intervenţiilor asupra obiectului, indicii funcţionali, care
urmează a fi inregistraţi, in etapa a patra se efectuează prelucrarea informaţiilor obţinute in
experiment - descifrarea masivului de date şi transformarea acestora in unităţi acceptate, biometria,
care permite sesizarea veridicităţii modificărilor inregistrate, analiza corelaţională, care dezvăluie
dinamica procesului, interpretarea informaţiilor obţinute, formularea concluziilor. Cu această etapă
se finisează experimentul fiziopatologic.

3.Fiziopatologie ca ştiinţă integrativă

Fiziologia patologică (fiziopatologia) este o ştiinţă medicală fundamentală şi disciplină preclinică
studiată in cadrul instruirii medicilor. Fiziopatologia derivă de la o ştiinţă mai generală şi cronologic
primordială - patologia.
Patologia (din greceşte: pathos - suferinţă; logos - ştiinţă) e ştiinţa, care studiază legităţile generale
ale originii, apariţiei, evoluţiei şi sfarşitului proceselor morbide şi complexul modificărilor
biochimice, morfologice şi funcţionale la nivel molecular, celular, de organ, sistem şi organism.
Patologia este o ştiinţă integrativă, care intruneşte mai multe discipline concrete: patobiochimia,
morfopatologia, fiziopatologia, genetica, microbiologia, disciplinele clinice. Patologia constă din
următoarele compartimente: patologia teoretică, patologia generală, patologia specială şi patologia
clinică.
Patologia teoretică - compartiment al patologiei, care studiază in aspect filozofic, biologic şi social
legităţile generale ale originii, apariţiei, evoluţiei şi sfarşitului bolii şi determină esenţa acesteia.
Patologia generală - compartiment al patologiei, care studiază legităţile generale ale originii,
apariţiei, evoluţiei şi sfarşitului proceselor patologice tipice indiferent de cauza acestora,
particularităţile de specie şi individuale ale organismului (sex, varstă, constituţie ş.a.), localizarea in
organe. Patologia generală studiază de asemenea complexul de modificări biochimice, morfologice
şi funcţionale in cadrul proceselor patologice tipice. Convenţional patologia generală poate fi
divizată in patobiochimia generală, morfopatologia generală şi fiziopatologia generală.
Patologia specială - compartiment al patologiei, care studiază legile generale ale originii, apariţiei,
evoluţiei şi sfarşitului proceselor patologice tipice localizate in fiecare sistem al organismului şi
modificările biochimice, morfologice şi funcţionale specifice pentru aceste procese. Convenţional
patologia specială poate fi divizată in patobiochimia specială, morfopatologia specială şi
fiziopatologia specială.
Patologia clinică - compartiment al patologiei, care studiază complexul de procese patologice din
organe şi sisteme caracteristice pentru fiecare boală (entitate nozologică) şi complexul de
manifestări clinice ale diferitelor boli.

4.Caracteristica cauzelor şi condiţiilor apariţiei bolilor

5.Acţiunea patogenă a factorilor externi (mecanici, calorici, factorilor
barici, electromagnetici, radiaţiilor ionizante, factorilor chimici şi
biologici)
O mare varietate de factori de mediu pe care o persoană îi întâmpină în
mod constant în procesul vieții poate deveni patogenă pentru el.
Depinde de intensitatea lor, durata expunerii, precum și de capacitățile
de adaptare și reactivitatea organismului. Mecanice (leziuni mecanice),
efectele fizice ale factorilor termici, ionizante și alte tipuri de radiații,
 presiune atmosferică ridicată și scăzută, unde electromagnetice),
chimice (acizi, alcali, droguri, alcool, droguri, otrăvuri industriale și
agricole) pot deveni patogene, factori biologici (bacterii, viruși,
ciuperci, diferite tipuri de paraziți). În plus, având în vedere natura
duală biosocială a unei persoane, factorii mentali și sociali pot deveni
patogeni.
Trauma mecanică este un efect dăunător asupra țesuturilor cu solide sau
cu o undă explozivă. Natura prejudiciului poate fi diferită și se
manifestă local sub formă de fracturi, rupturi, vânătăi, zdrobire sau o
combinație a acestor tipuri de leziuni.
Efectul patogen al factorilor calorici poate fi general și local. Efectul
general al temperaturii ridicate poate duce la dezvoltarea hipertermiei și a
hipotermiei scăzute. Expunerea locală la temperaturi ridicate provoacă
arsuri.
MECANISME DE ACȚIUNE ALE FACTORILOR TERMICI
Acțiunea patogenă a căldurii:
- local – arsurile;
Acțiunea patogenă a frigului:
- local – degerăturile;
ACȚIUNEA PATOGENĂ A CĂLDURII
CAUZE
- focul, lichide cu temperatura înaltă, metalele încinse, gazele și vapori supraîncalziti,
corpurile solide incandescente - pot cauza arsuri termice;
- acidul azotic, clorhidric, sulfuric, oxalic sau substantele alcaline - hidroxidul de
sodiu, de potasiu, de calciu - pot produce arsuri chimice;
- contactul cu un conductor electric aflat sub tensiune poate cauza arsuri electrice –
ronțăitul unor cabluri electrice sau introducerea unor obiecte în dispozitive
electrice;
- razele solare si ultraviolete produc arsuri.

ACŢIUNEA GENERALĂ A FRIGULUI

Factor favorizant în dezvoltarea şi evoluţia îmbolnăvirilor respiratorii - numite de
răceală;
- scade eficienţa de barieră funcţională a mucoasei respiratorii datorită:
- incubării şi dezvoltării germenilor condiţionat patogeni – proces favorizat de
hipersecreţia reflexă care îndepărtează mucusul protector;
- vasoconstricţiei locale care reduce aportul factorilor de apărare antimicrobiană,
scade diapedeza leucocitară şi capacitatea fagocitară.
- sunt activate procesele inflamatorii cronice preexistente (ex: bronşite, arterite, iar
pe cale reflexă este alterată inclusiv funcţia renală).

ACŢIUNEA PATOGENĂ A VARIAȚIILOR PRESIUNII ATMOSFERICE

Scăderea pronunţată a presiunii atmosferice (hipobarismul) - la altitudini de peste
3000-4000 m.
- are ca un prim efect insuficienţa de oxigen în aerul respirator (hipoxia hipoxică),
datorită aerului rarefiat în care tensiunea parţială a O2 este scăzută
În organele cavitare (tub digestiv), gazele se dilată conform legii Boyle-Mariotte,
deranjând circulaţia sanguină, respiraţia, iar prin excitarea algoreceptorilor din
muşchi şi articulaţii apar dureri locale.
- Boala de altitudine sau răul cronic de înălţime.
Creşterea accentuată a presiunii atmosferice (hiperbarismul) - rar întâlnită în
patologia veterinară.
Scufundările la mare adâncime - Beţia de azot.
Decompresiunea rapidă are efecte nocive grave:
- prin dilatarea bruscă a vaselor şi cavităţilor (vezi şocul traumatic),
- prin eliberarea sub formă de bule a gazelor dizolvate în sânge (în principal azotul)
care pot forma embolii gazoase mortale.

ACŢIUNEA BIOPATOLOGICĂ A FACTORILOR ELECTROMAGNETICI

Acţiunea patogenă a curentului electric:
- efectul electrotermic;
- efectul electrochimic;
- efectul electromecanic.
- Intensitatea curentului mai mică de 1 mA - șocul electric nu se resimte.
- La valori de 10mA – se produc comotii nervoase în membre, contracții ale
mușchilor.
- Peste valori de 10mA - se produc fibrilații atrio-ventriculare si stop cardio-
respirator.
Electrotraumatismele - provoacă arsuri, metalizarea pielii, leziuni tisulare extinse
etc.

ACŢIUNEA PATOGENĂ A DESCĂRCĂRILOR ELECTRICE

Fulguraţia - tulburări locale şi generale.
Leziunile produse de descărcările electrice - se manifestă prin arsuri ale pielii sub
formă de:
- arborizaţii nesângerânde - datorită trombozelor vasculare multiple şi a vasoplegiei
remanente) pe fondul unei stări de şoc;
- prin pierderea cunoştinţei,
- paralizii trecătoare ale membrelor,
- convulsii tonico-clonice;
- intersectarea centrilor cardiorespiratori din SNC determină invariabil Moartea.

6. Noţiunea de sănătate şi boală

Dacă sănătatea reprezintă funcţionarea armonioasă a tuturor aparatelor şi organelor

în vederea păstrării stabilităţii, a adaptării şi a dezvoltării organismului, în pofida
nenumăraţilor factori patogeni şi factori de risc, putem afirma că boala este
tulburarea funcţionării armonioase a tuturor aparatelor şi organelor, ceea ce implică și
scăderea mecanismelor de apărare a organismului.
Boala este o stare a organismului sau a unei părți din organism în care funcțiile sunt
afectate sau deranjate de factori interni (disfuncții autoimune sau genetice) sau
externi (virusuri sau bacterii dobândite).
Sanatatea presupune mai multe dimensiuni
-absenta bolii
-o constitutie genetica buna, respectiv un capital biologic innascut
-o stare de echilibru a organismului data de adaptarea individului la mediul de viata
Factorii care influenteaza starea de sanatate sunt:
-biologia umana: mostenire genetica, procese de maturizare, imbatranire, tulburari
cronice, degenerative, geriatrice
-mediul: apa potabila, medicamente, poluare, salubrizare, boli transmisibile,schimbari
sociale rapide stilul de viața: hrana, activitati fizice, sedentarism, tabagism, alcoolism
organizarea asistentei medicale: cantitatea si calitatea resurselor medicale, accesul la
ele, relatia dintre persoane si resurse in asistenta medicala.
Din punct de vedere biologic, sanatatea poate fi definita drept acea stare a unui
organism neatins de boala, in care toate organele, aparatele si sistemele functioneaza
normal (organism in homeostazie).

7. Clasificarea şi perioadele evoluţiei bolilor

Sunt înregistrate în calitate de boli circa o mie
de entităţi nozologice de sine stătătoare, care se divizează în clase
în funcţie de mai multe principii de clasificare.
A. Clasificarea după principiul cauzal (etiologic):
a) boli infecţioase;
b) boli neinfecţioase;
c) boli profesionale;
d) boli ereditare; e) meteopatii.
B. Clasificarea anatomo-topografică (după localizarea leziunii):
a) boli cardiovasculare;
b) boli respiratorii;
c) boli gastrointestinale;
d) boli uro-genitale;
e) bolile sistemului nervos etc.
C. Clasificarea după principiul de sex şi vârstă;
a) boli ginecologice;
b) boli andrologice;
c) boli de copii;
d) boli geriatrice.
D. Clasificarea după modul de răspândire:
a) boli contagioase (infecţioase);
b) boli endemice.
În evoluţia tuturor bolilor se evidenţiază distins patru perioade:
latentă, prodroinală, de manifestare completă şi rezoluţia
sau sfârşitul bolii.
Perioada latentă (pentru bolile infecţioase - perioada de incubaţie) se începe o dată cu
acţiunea factorului patogen şi se termină o dată cu apariţia primelor manifestări
clinice ale bolii,
B. Perioada prodromală (perioada prevestitorilor bolii) de la apariţia primelor
manifestări clinice şi până la desfăşurarea completă a bolii. în această perioadă
predomină simptome generale fară o localizare topografică concretă în anumite
structuri (slăbiciune generală, astenie fizică şi psihică, inapetenţă, disconfort
gastrointestinal, senzaţii de durere vagă nelocalizată, febră ş.a.).
Perioada desfăşurării complete a bolii durează de ia instalarea tuturor manifestărilor
bolii, inclusiv şi a celor specifice pentru boala concretă, până la rezoluţia bolii.
Perioada rezoluţiei bolii. în funcţie de volumul şi caracterul leziunilor, pe de o parte,
şi de intensitatea reacţiilor organismului şi măsurile terapeutice întreprinse, pe de altă
parte, boala se poate termina cu însănătoşire completă, însănătoşire incompletă,
trecere în stare patologică sau cu moartea organismului.

8. Caracteristica sanogenezei

Sanogeneza - (latină sanitas-sănătate, geneză-origine greacă) doctrina mecanismelor

de menținere a sănătății și refacerea acesteia în caz de boală.
Sanogeneza este un complex dinamic de protecție și adaptare mecanisme de natură
patologică și fiziologică,dezvoltându-se ca urmare a expunerii la corp iritant extrem,
funcționând peste tot parcursul procesului patologic (de la pre - boală la
recuperare) și redicționat spre însănătoșire.
Mecanismele sanogenetice se sistematizează în: primare şi secundare.
Mecanismele sanogenetice primare includ reacţiile adaptative, protective şi
compensatorii.
Caracteristica generală a meca nismelor sanogencticc primare este faptul că ele se
includ până la apariţia leziunilor şi sunt orientate spre menţinerea homeostaziei
organismului confruntat cu factorul patogen.
ecanismele sanogenetice protective primare protejează
organismul de acţiunea nocivă a factorilor patogeni - evită pătrunderea
în organism, provoacă distrugerea accstora sau îi elimină
din organism până la apariţia leziunilor şi în aşa fel preîntâmpină
boala (de ex., barierele naturale mecanice, factorii imunităţii
nespecifice din secreţiile pielii, reacţiile de detoxicare ale
ficatului).
Mecanismele sanogenetice compensatorii primare restituie organismului deficitul
funcţional al structurilor alterate de factorul patogen, stopând astfel progresarea
procesului patologic (de ex., hiperfuncţia vicară a unui plămân la afectarea perechii
sale).
Mecanismele sanogenetice secundare includ mecanismele protective, compensatorii
şi terminale.

9. Întrebările de bază ale patogeniei generale

10. Mecanismele patogenice generale celulare

11.Noțiune de factor patogenetic
12. Cercul vicios şi factorul patogenetic principal

. un lanţ de fenomene legate între ele prin relaţii de cauză şi efect în care ultimul efect
amplifică acţiunea primei cauze.
Dezvoltarea şi ramificarea lanţului patogenetic poate conduce la apariţia unor
fenomene, care au un efect similar cu acţiunea primei cauze - în acest caz lanţul
patogcnetic se închide, transformându-se în cerc. Particularitatea acestui cerc constă
în faptul că ultimul efect din lanţ amplifică leziunile provocate de prima cauză şi
astfel are loc o reverberaţie perpetuă a lanţului patogenetic, însă cu fiecare repetare a
acestuia leziunile se aprofundează.Sau are loc o escaladare a leziunilor în formă de
spirală în direcţia ascensiunii leziunilor, care conduce la atingerea unui grad
incompatibil cu viaţa.
Semnificativ este faptul că organismul nu poate de sinestătător să întrerupă evoluţia
acestor fenomene patologice, din care cauză un astfel de cerc patogenetic este numit
cerc vicios.
Cercul vicios este lanţul patogenetic închis de cauze şi efecte, în care ultimul efect are
o acţiune similară cu prima cauză.
Fenomenele din cercul vicios reverberează cu aprofundarea efectelor patologice pînă
la gradul de incompatibilitate cu viața.
Cercul vicios poate fi întrerupt doar prin intervenții curative.

13. Etiologia şi mecanismele leziunilor celulare

14. Distrofia
Distrofia - proces patologic tipic celular cauzat de dereglările metabolice generale sau
celulare şi manifestat prin dereglări funcţionale şi modificări structurale ale celulei.
Distrofiile se clasifică în:
a) distrofii congenitale;
b) distrofii achiziţionate.
Cauzele generale ale distrofiilor congenitale sunt factorii ereditari, care provoacă
enzimopatii celulare congenitale - lipsa, defectul sau deficitul enzimelor celulare.
Cauzele generale ale distrofiilor achiziţionate sunt factoriice provoacă leziuni
celulare, dereglări metabolice celulare şi procese dismetabolice integrale.
Achiziţionate sunt factorii ce provoacă leziuni celulare.
factorii mecanici, fizici, chimici, biologici, hipoxia celulară,
deficitul energetic etc.
Dereglările generale ale metabolismului:
dishomeostaziile glucidice, lipidice, proteice.
15. Apoptoza

Apoptoza reprezintă un program tanatogen intrinsec de

sinucidere celulară întru păstrarea homeostaziei celulare
cantitative şi calitative a organismului.
Inițierea apoptozei:
Semnalele specifice pozitive - leziunile celulare irecuperabile produse
de diferiţi factori patogeni (mecanici, fizici, chimici, biologici ş.a.)

Semnalele apoptotice negative - sistarea acţiunii unor hormoni,

care în mod fiziologic menţin existenţa anumitelor celule, lipsa factorilor
de creştere (absenţa testosteronului – moartea celulelor prostatei,
lipsa estrogenelor – moartea celulelor endometriale,
lipsa prolactinei – moartea celulelor glandei mamare ş.a.)

16. Manifestările generale ale leziunelor celulare

Leziunea celulară este modificarea persistentă a homeostazici biochimice, structurale
şi funcţionale a celulei apărute la acţiunea factorului nociv
Manifestările nespecifice ale leziunilor celulare face parte mărirea permeabilităţii
neselective a membranei citoplasmaticc şi organitelor celulare, activarea sistemelor
enzimatice intracelulare - proteinkinazelor, fosfolipazelor, sistemelor de biosinteză a
proteinelor cu consecinţele respective, dereglarea proceselor de energogeneză etc.
Manifestările specifice ale leziunilor celulare reprezintă abolirea funcțiilor specifice
ale acestora prin elaborarea componenților specifici celulari dei celulele lezate în
mediul intern al organismului.
17. Necroza