Tema 1: Justiţia pentru copii: noţiuni introductive

Subiecte:
1. Sistemul justiţiei pentru copii
2. Copilul în sistemul judiciar
3. Normele şi standardele internaţionale în materie de justiţie pentru copii
4. Principiile fundamentale ale justiţiei pentru copii
5. Măsuri de protecţie judiciară a copiilor

Repere de conţinut
1. Sistemul justiţiei pentru copii
Sistemul de Justiție pentru Copii reprezintă principiile, cadrul normativ-juridic,
procedurile, instituțiile, specialiștii, metodele și tehnicile pentru promovarea şi protecţia
drepturilor copiilor implicaţi în sistemul de justiţie. Adiţional protecţiei, justiţia pentru copii
semnifică şi prevenirea, inclusiv înlăturarea cauzelor care duc la delicte.
„Justiție în interesul copilului” înseamnă sisteme judiciare care garantează respectarea și
punerea în aplicare eficientă a tuturor drepturilor copilului la cel mai înalt nivel posibil, acordând
atenția corespunzătoare nivelului de maturitate și de înțelegere al copilului, precum și
circumstanțelor cazului.
Aceasta este, în special, o justiție accesibilă, adecvată vârstei copilului, rapidă, diligentă,
adaptată la nevoile copilului și concentrată pe drepturile acestuia, respectând drepturile copilului,
inclusiv dreptul la un proces echitabil, dreptul de a participa la proceduri și de a le înțelege,
dreptul la viață privată și la viața de familie, precum și dreptul la integritate și demnitate1.
Termenul „justiţie pentru copii” tinde să definească sferele de protecţie şi promovare a
drepturilor copiilor la justiţie la un mod mai general, în timp ce termenul „justiţie juvenilă”
indică un sistem de justiţie existent pentru copiii care sunt acuzaţi că au comis vreo infracţiune.
Sarcinile de bază ale justiţiei pentru copii sunt informarea copiilor despre drepturile lor,
procedurile legale și persoanele cu care interacţionează la contactul iniţial cu sistemul de
justiție.
Astăzi, multe documente juridice internaţionale vizează garantarea drepturilor copilului2.
Actele normative în cauză au un caracter general fiind aplicate pe un plan mondial sau regional
şi referindu-se la state şi regiuni aparte. ONU, de exemplu, a adoptat mai multe documente cu
referinţă nemijlocită la drepturile copilului şi la principiile justiţiei realizate la acest paragraf: 1)

1
https://rm.coe.int/16806b7ecb
2
Сборник международных стандартов и норм ООН в области правосудия в отношении
несовершеннолетних. UNICEF, M., 1998.
Regulile minime cu privire la administrarea justiţiei pentru minori3; 2) Convenţia cu privire la
drepturile copilului4; 3) Principiile directoare ale ONU pentru prevenirea delincvenţei juvenile5;
4) Regulile ONU pentru protecţia minorilor privaţi de libertate6.
Cerinţele formulate în documentele respective au menirea de a acorda ajutorul necesar
organizaţiilor de stat şi obşteşti în elaborarea unui sistem uman de comportare faţă de prematurii
aflaţi în conflict cu legea. Normele în cauză conţin numai cerinţe obligatorii minime, de aceea ar
fi bine - venite eforturile comune din partea statelor în scopul desăvârșirii acestora7.
La 20 noiembrie 1989, Adunarea Generală a Naţiunilor Unite a adoptat Convenţia privind
Drepturile Copilului. O convenţie este un acord între ţări pentru ca ele să respecte aceeaşi lege.
Convenţia privind Drepturile Copilului este legea internaţională care include setul complet
de drepturi ale copilului. Republica Moldova a ratificat Convenţia privind Drepturile Copilului la
12 decembrie 1990. Din acel moment, guvernul nostru trebuie să se asigure permanent că fiecare
copil se bucură de toate drepturile înscrise în Convenţie, fără nici o excepţie.
Pentru a pune în practică prevederile Convenţiei, Parlamentul Republicii Moldova a
adoptat în anul 1994 Legea privind Drepturile Copilului.
Convenţia privind Drepturile Copilului este prevăzută pentru toţi cei care au vârsta sub 18
ani, adică pentru cei care nu au atins majoratul. Ea vizează toţi copiii şi tinerii, fără deosebire de
culoare, sex, limbă, naţionalitate, origine etnică sau socială, religie, capacitate de exerciţiu,
opţiune politică sau condiţii de trai.
Copiii (persoanele cu vârsta sub 18 ani) au dreptul la justiție și sunt responsabili în caz de
nedreptate.
Principiile de bază ale unui sistem corect de protecție a copilului include următoarele
politici prevăzute în Convenția ONU cu privire la drepturile copilului:
• eliminarea discriminării față de copii (art. 2)
• interesul superior al copilului (art. 3)
• copiii au dreptul la viață, supraviețuire și dezvoltare (art. 6)

3
Denumite „Regulile de la Beijing” ele au fost adoptate de Congresul al VII-lea al ONU pentru prevenirea crimei şi
tratamentul delincvenţilor, care şi-a ţinut lucrările la Milano (Italia) între 26 august şi 6 septembrie 1985. Regulile
au fost aprobate apoi de către ONU la 29 noiembrie 1985 prin Rezoluţia nr. 40/33. Ele prevăd că în soluţionarea
cauzelor cu infractori minori trebuie să se apeleze cât mai puţin la serviciile componente, mai des recurgându-se la
mijloace extrajudiciare ca la un mijloc ce evită efectele negative ale procedurii judiciare asupra minorilor.
4
Ea este adoptată de către Adunarea Generală a ONU la 20 decembrie 1989.
5
Documentul mai este cunoscut şi cu denumirea „Principiile de la Riyadh”, după numirea localităţii în care şi-a
desfăşurat lucrările Uniunea Internaţională de experţi care a elaborat proiectul principiilor. Acest proiect a fost
întocmit pentru prevenirea crimei şi pentru tratamentul delincvenţilor, adoptat fiind la cel de-al VIII-lea Congres al
ONU cu lucrările în capitala Cubei (Havana) între 27 august şi 7 septembrie 1990. Documentul conţine recomandări
pentru intervenţii la diferite niveluri de interes al tinerilor pentru a evita evoluţiile comportamentale nedorite.
6
Documentul este adoptat, de asemenea la, Congresul al VIII-lea al ONU.
7
Violeta Cojocaru. Tratamentul delincvenţilor minori în societatea contemporană. „Revista naţională de drept” //
nr. 2, 2001, p. 46-48.
2
 • respectarea opiniilor copilului (art. 12)
• justiția pentru copii (art. 40).
Noţiune. În sensul prezentei Convenţii, prin copil se înţelege orice fiinţă umană sub vârsta
de 18 ani, exceptând cazurile în care legea aplicabilă copilului stabileşte limita majoratului sub
această vârstă. În conformitate cu Legea privind drepturile copilului nr. 338 din 15.12.1994, o
persoană este considerată copil din momentul naşterii până la vârsta de 18 ani (art. 1 alin. (2))
Drepturile copilului
Copiii care ajung în contact cu sistemul de justiţie în postură de victimă (persoană
vătămată) sau martor al infracţiunilor au şi trebuie să li se respecte mai multe drepturi. Conform
Orientărilor Consiliului Europei8, fiecare copil are dreptul de a fi ascultat, de a fi informat, de a fi
protejat și de a nu fi discriminat.
Dreptul de a fi ascultat
Dreptul de a fi ascultat și de a exprima opinii personale este un drept garantat copiilor de
către Consiliul Europei, Uniunea Europeană, și Organizaţia Naţiunilor Unite, iar respectarea
acestuia asigură o participare eficientă în cadrul procedurilor judiciare.
Respectarea deplină a acestui drept înseamnă inclusiv implicarea autorităților responsabile
prin crearea un mediu sigur și prietenos copilului care să ţină cont de toate aspectele şi
necesităţile specifice fiecărui copilul în parte.
Mijloacele utilizate în acest scop trebuie adaptate la nivelul de înțelegere al copilului și la
capacitatea acestuia de comunicare, luându-se în considerare circumstanțele specifice cazului.
Totodată, copiii ar trebui să fie consultați cu privire la modul în care doresc să fie audiați.
Dreptul la informare
Un alt drept garantat copiilor de către organizaţiile internaţionale este dreptul copiilor
implicați în procedurile judiciare de a fi informați. Chiar dacă în cadrul procedurilor judiciare
copiii primesc un flux de informaţii, responsabilii trebuie să se asigure că copilul înţelege ceea ce
i se spune. Se recomandă ca informaţiile transmise copiilor să fie cât mai concrete, comunicate în
doze mici pe parcursul tuturor fazelor procedurii.
Un rol important în asigurarea acestui drept îl au părinţii, care, de obicei sunt primii care
primesc informațiile referitoare la proceduri. În acest sens, părinţii joacă un rol important în
comunicarea acestor informații copilului. Dar şi aşa, specialiştii trebuie să se asigure că copiii au
primit toate informaţiile necesare.
Dreptul de a fi protejat și dreptul la viață privată

8
https://rm.coe.int/16806b7ecb

3
 Protecția copiilor implicați în procedurile judiciare este un drept prioritar care încurajează
participarea copiilor, iar autorităţile responsabile trebuie să le asigure un mediu protejat şi sigur.
Măsuri de protecție a copiilor trebuie să existe pe tot parcursul procedurilor, iar aplicarea lor în
practică ar trebui considerată o modalitate-cheie de asigurare a justiției în interesul copilului.
Dreptul de a nu fi discriminat
Nediscriminarea este identificată de Consiliul Europei drept un principiu fundamental al
justiției în interesul copilului. Copiii ar trebui să fie tratați în mod egal în cadrul procedurilor
judiciare, fără discriminare pe bază de sex, rasă, culoare, origine etnică sau socială, caracteristici
genetice, limbă, religie sau credință, convingeri politice sau de altă natură, apartenența la o
minoritate națională, avere, naștere, dizabilitate, vârstă, orientare sexuală, identitate de gen sau
exprimare de gen. În statele membre ale UE o atenție specială se acordă copiilor aflați în situații
deosebit de vulnerabile, cum ar fi copiii care trăiesc în condiții de sărăcie extremă sau copiii
migranților care s-au separat de părinții lor9.
Instituţiile şi persoanele care interacţionează cu copiii la contactul iniţial cu sistemul
de justiție.
Conducătorii instituţiilor de educaţie, organelor de ocrotire a normelor de drept, protecţie a
drepturilor copilului, de asistenţă socială şi medico-sanitare, indiferent de forma juridică de
organizare, inspectoratul de stat al muncii, altor autorităţi şi instituţii publice cu atribuţii în
domeniul protecţiei copilului sunt obligaţi să acorde suport în organizarea activităţilor de
informare a copiilor şi părinţilor, persoanelor în grija cărora se află copiii, membrilor comunităţii
privind modul de sesizare a cazurilor suspecte de violenţă, neglijare, exploatare şi trafic al
copiilor, precum şi cadrul legal în domeniu şi să pună la dispoziţia copiilor informaţii, mijloace
şi instrumente, inclusiv care asigură anonimatul, specifice vârstei şi gradului de maturitate al
acestora, pentru a raporta cazurile de violenţă, neglijare, exploatare şi trafic din partea semenilor
şi adulţilor.
În cadrul tuturor procedurilor judiciare, nejudiciare sau al altor acțiuni, copiii ar trebui
protejați împotriva prejudiciilor, inclusiv împotriva intimidării, represaliilor și victimizării
secundare.
Sistemul de protecţie a copilului în Republica Moldova este realizat prin intermediul
următoarelor autorităţi, instituţii, organe care interacţionează în mod frecvent şi lucrează cu
copiii:

9
http://amicel.cnpac.org.md/pentru-profesionisti/care-sunt-drepturile-copiilor-in-contact-cu-sistemul-de-justitie .

4
 Competenţa autorităţilor, instituţiilor, organelor care promovează şi protejează drepturile
copiilor implicaţi în sistemul de justiţie urmează a fi descrise în tema „Autorităţi ce
administrează justiţia pentru copii”, dintre acestea putem enumera:
• organizațiile non-guvernamentale, societatea civilă (ONG);
• autorităţile tutelare teritoriale şi locale;
• instituţiile medico-sanitare;
• instituţiile de învățământ;
• administraţia publică locală de nivelul II;
• biroul de probaţiune;
• autoritatea tutelară locală;
• lucrătorul medical din localitate/ instituţiile medico-sanitare;
• instituţiile de învățământ.
2. Copilul în sistemul judiciar
Copiii joacă un rol aparte în cadrul sistemului de justiție și trebuie să fie și ei implicați. De
exemplu, ei pot fi obligați să dea mărturii sau să țină seama de preferințele lor într-un proces de
custodie. Prin urmare, este necesar ca sistemul de justiție să fie unul prietenos copiilor – din
punctul de vedere al limbajului și înțelegerii. Acest lucru reiese din faptul că procedurile
judiciare pot fi confuze pentru copii, pot părea descurajante și pot provoca traumatisme
nejustificate. Mai mult, copiii merită să înțeleagă rolul și opțiunile pe care le au, indiferent dacă
sunt implicați indirect sau direct în sistemul de justiție.
Conform art.474 din Codul de procedură penală al R. Moldova, urmărirea penală pe
cauzele privind minorii se face potrivit procedurii obișnuite prevăzute pentru cetățenii R.
Moldova, însă cu derogările și completările speciale prevăzute pentru protecția minorilor în
procedura specială în cauzele privind minorii ( art.474-487 CPP RM).
Fiecare minor are dreptul de a fi tratat cu demnitate, respect, fără discriminare de către
orice reprezentant al statului, și să-i fie acordată atenția cuvenită specificului vârstei și stării sale
fizice și psihice./ art.9-10 CPP). Orice minor trebuie să cunoască că, dacă se află în vizorul
organelor de poliție/ de urmărire penală, poate avea mai multe calități procesuale: bănuit/
învinuit; parte vătămată, martor.
Elemente justiției în interesul copilului sunt relevante pentru toți potențialii actori în cadrul
procedurilor judiciare și extrajudiciare și se aplică indiferent de statutul copilului, precum și
categoriilor specifice de copii, în special celor vulnerabili.
În fiecare caz individual, de la primul contact cu sistemul judiciar la fiecare etapă a
procedurii judiciare, copiii ar trebui să primească toate informațiile relevante și necesare.

5
 Acest drept se aplică în egală măsură tuturor copiilor care sunt victime, autori prezumtivi
ai infracțiunilor, părți implicate sau afectate. Deși furnizarea de informații la începutul
colaborării copilului cu autoritățile competente nu este întotdeauna practică, aceasta ar trebui să
aibă loc cât mai curând posibil. Cu toate acestea, pot exista situații în care informațiile nu ar
trebui să fie furnizate copiilor (atunci când acestea contravin intereselor lor superioare).
Informațiile privind sistemul procedural includ necesitatea unor informații detaliate privind
modul de desfășurare a procedurii, locul și rolul copilului, modalitatea de derulare a audierii,
calendarul preconizat, importanța și impactul unei mărturii, consecințele unui anumit act etc.
Copiii ar trebui să înțeleagă ce se întâmplă, modul în care evoluează sau pot evolua lucrurile,
opțiunile de care dispun și consecințele opțiunilor respective.
Copiii ar trebui să fie informați cu privire la posibilele alternative la proceduri. În anumite
cazuri, medierea poate fi mai adecvată decât calea judiciară, în timp ce în alte circumstanțe
aceasta din urmă poate oferi mai multe garanții copilului. Diversele consecințe ale unei astfel de
opțiuni ar trebui explicate în mod clar copilului pentru a face posibilă luarea unei decizii în
cunoștință de cauză, chiar dacă copilul nu este în mod necesar cel care ia decizia. Aceste
informații pot fi furnizate, de asemenea, prin intermediul unei serii de documente adaptate
copilului, conținând informații juridice relevante.
Informațiile furnizate nu trebuie să se limiteze la informații strict juridice, ci trebuie să
includă, de exemplu, informații privind existența unui mediator sau a altor servicii destinate
copiilor.
Orientarea 5 cuprinsă în Orientările Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei privind
justiția în interesul copilului, adoptate de Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei la 17
noiembrie 2010 impune obligația de comunicare, rapidă și directă, atât copilului, cât și părinților,
a informațiilor privind toate acuzațiile care i se aduc copilului și drepturile de care beneficiază
copilul în astfel de cazuri.
Copilul trebuie să fie informat, de asemenea, cu privire la deciziile de punere sub urmărire
penală, etapele relevante după încheierea procesului și modul în care urmează să fie stabilit
rezultatul cazului.
De asemenea, ar trebui să se furnizeze informații cu privire la posibilele mecanisme de
depunere a plângerilor, sistemele de asistență juridică disponibile, sistemele de reprezentare și
alte modalități posibile de consiliere la care pot avea acces copiii. În momentul pronunțării
sentinței, aceasta ar trebui să fie explicată pe înțelesul copilului.
Rolul și responsabilitățile angajaților poliției în protecția copilului. În conformitate cu
prevederile art. 2 al Legii nr. 320 din 27.12.2012 cu privire la activitatea Poliţiei şi Statutul
poliţistului, poliţia este o instituţie publică specializată a statului, în subordinea Ministerului
6
Afacerilor Interne, care are misiunea de a apăra drepturile şi libertăţile fundamentale ale
persoanei prin activităţi de menţinere, asigurare şi restabilire a ordinii şi securităţii publice, de
prevenire, investigare şi de descoperire a infracţiunilor şi contravenţiilor.
Astfel, legislatorul a învestit angajaţii poliţiei cu un şir de împuterniciri prevăzute la art. 25
al legii menţionate supra, menite să apere drepturile şi libertăţile fundamentale ale persoanei,
inclusiv a copiilor.
De asemenea, angajatul poliţiei participă la întocmirea şi realizarea planului individualizat
de asistenţă, asumându-şi responsabilităţi, conform competenţei, după cum urmează:
1. Monitorizează, în cooperare cu membrii echipei multidisciplinare, situaţia copilului şi a
familiei acestuia în vederea prevenirii situaţiilor repetate de violenţă, neglijare, exploatare şi
trafic până la soluţionarea definitivă a cazului;
2. Monitorizează respectarea de către abuzator a prevederilor ordonanţei de protecţie şi
respectarea măsurii preventive de arest la domiciliu;
3. Asigură evidenţa nominală a abuzatorilor;
4. Cooperează cu echipa multidisciplinară în vederea asigurării participării unui pedagog/
psiholog/ psihopedagog la procedurile legale de audiere în care este implicat copilul;
5. Asigură protecţia victimelor violenţei în familie şi supraveghează executarea ordonanţei
de protecţie.
Orice minor, dacă are un anumit contact cu organele de stat ce reprezintă sistemul justiției,
indiferent de calitatea sa (suspect/ reținut, victimă, martor), trebuie să fie informat și să cunoască
potențialii subiecți și rolul acestora în situațiile în care va fi implicat la primele etape ale
procesului penal:
– Ofiţerii de sector, care de regulă mențin ordinea publică în localitate, pot interveni cu
solicitări, întrebări sau clarificări atunci când sunt anumite sesizări. Activitatea ofiţerilor de
sector constă în prevenirea infracţiunilor şi contravenţiilor la nivel comunitar, constatarea
contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor contravenţionale potrivit legislaţiei, implementarea
politicii de stat ce ţine de asigurarea securităţii publice prin intervenţii directe şi acţiuni eficiente.
– Inspectorii Biroului siguranţă copii - joacă rolul de a implementa mecanismele în
domeniul protecţiei drepturilor copilului pe segmentul poliţienesc prin asigurarea interacţiunii cu
autorităţile publice centrale, instituţiile de stat, asociaţiile obşteşti şi organizaţiile internaţionale
pe problemele de nivel naţional sau regional în domeniul asigurării protecţiei drepturilor
copilului.
– Ofiţerii de investigație - sunt anumiți colaboratori de poliție care au anumite indicații,
informații operative cu privire la săvârșirea unei infracțiuni. Ofiţerii de investigaţii asigură, prin
măsuri speciale de investigaţie şi prin acţiuni procesual penale, exercitate în condiţii legale,
7
prevenirea şi combaterea criminalităţii, constatarea şi investigarea infracţiunilor, identificarea
persoanelor care le-au comis şi, după caz, căutarea acestora.
– Ofițerul de urmărire penală - este cel care investighează un anumit caz și adună probe
cu privire la săvârșirea unei infracțiuni. Ofiţerul de urmărire penală este persoana care, în numele
statului şi în limitele competenţei sale, efectuează nemijlocit urmărirea penală în cauze penale şi
exercită alte activităţi prevăzute expres de lege, iar în exercitarea atribuţiilor sale, ofiţerul de
urmărire penală este independent, se supune numai legii, indicaţiilor scrise ale procurorului şi
hotărârilor instanţei de judecată, emise în limitele competenţei lor şi în conformitate cu legislaţia
în vigoare.
– Procurorul - este cel ce conduce urmărirea penală efectuată de ofițerul de urmărire
penală și poate da diverse indicații cu privire la caz. În cazurile privind minorii, sunt competenţi
de a efectua urmărire penală procurorul şi ofiţerul de urmărire penală. Este bine de cunoscut că
procurorul poate forma un grup de lucru cu diverși colaboratori de poliție cu privire la
investigarea cauzelor referitoare la minori, dar acțiunile procesuale la care participă minorul se
fac doar cu prezența procurorului, și nu a angajaţilor de poliție.
– Avocatul - este un apărător al intereselor persoanei desemnat din contul statutului în mod
gratuit, sau ales/ angajat prin contract, care consultă și participă alături de suspect la acțiunile
procesuale și verifică respectarea drepturilor și intereselor persoanei apărate.
– Pedagogul sau psihologul - este specialistul care participă alături de procuror și avocat
la obținerea informațiilor cu privire la condițiile și cauzele ce au determinat săvârșirea unei fapte
de către minor. Totodată, pedagogul sau psihologul poate contribui la stabilirea unui contact
psihologic cu minorul care este inhibat și are nevoie de ajutor (fie bănuit, fie victimă, fie martor),
și poate stabili informații importante cu privire la personalitatea minorului care este audiat de
organul de urmărire penală. De asemenea, aceștia pot fi de un real ajutor pentru minorii supuși
audierii, deoarece pot interveni cu obiecții sau recomandări pentru ca audierea minorului să
decurgă într-un climat calm, corect și netraumatizant.
– Intervievatorul - este persoana invitată într-un proces penal de către organul competent
pentru a intermedia audierea minorului victimă/ martor al infracţiunii în condiţiile art. 1101. În
calitate de intervievator, sunt implicate persoane care au studii juridice sau în domeniul
psihologiei, special instruite pentru această sarcină. În procesul de audiere a minorului,
intervievatorul are statut de specialist.
– Reprezentantul legal - al minorului bănuit/ învinuit a cărui prezență este obligatorie pot
fi de regulă: părinții, înfietorii, tutorii sau reprezentanții instituțiilor educative/ autoritatea
tutelară sub supravegherea cărora se află minorul. Reprezentantul legal joacă rolul de a apăra

8
interesele și drepturile minorului în procesul penal, precum și de a menține un echilibru
psihologic între starea emoțională a minorului și situația aflată în vizorul poliției/ procuraturii.
Acesta dispune de dreptul de a fi informat de tot ceea ce ține de minor, de a participa
alături de minori la acțiunile procesuale efectuate, de a beneficia de traducător, de a avea
consultații cu avocatul, de a cunoaște materialele cauzei, de a depune plângeri sau obiecții
– Judecătorul de instrucție - sunt judecătorii ce au sarcina de a verifica legalitatea
urmăririi penale, de a autoriza efectuarea anumitor acțiuni procesuale ca: percheziția, arestul
preventiv, de a examina plângerile persoanelor cu privire la drepturile ce le-au fost încălcate de
către organul de urmărire penală/ angajaţii poliției, ofițerii de urmărire penală, procurorii.

3. Normele şi standardele internaţionale în materie de justiţie pentru copii

Organizaţia Naţiunilor Unite a adoptat mai multe documente cu referinţă nemijlocită la
drepturile copilului şi la principiile justiţiei realizate la acest paragraf.
În prezent, există o tendinţă pe plan mondial potrivit căreia statele caută să se asigure că
sistemele lor de justiţie juvenilă sunt în concordanţă cu dreptul internaţional în domeniul
drepturilor omului. Astfel, statele din toată lumea, inclusiv Republica Moldova, au preluat
principiile internaţionale în propriile legi şi politici şi, drept rezultat, legislaţiile în domeniul
justiţiei juvenile au fost refăcute.
Există o serie de reguli adoptate de comunitatea internaţională în materie de justiţie pentru
copii. Acestea sunt următoarele:
1. Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor
Fundamentale adoptată la Roma la 04.11.1950, semnată de R. Moldova la 13.07.1995.
2. Convenţia cu privire la Drepturile Copilului adoptată prin rezoluţia Adunării
Generale a Naţiunilor Unite 44/25 la 20 decembrie 1989, este principalul tratat obligatoriu care
defineşte drepturile Copilului. Convenţia protejează drepturile cetăţeneşti, politice, economice,
sociale şi culturale pe timp de pace şi de conflict armat.
Convenţia pune accentul pe o abordare de ansamblu a drepturilor copilului, toate drepturile
acestuia fiind indivizibile şi având legătură între ele. Convenţia consfinţeşte principiile cu
caracter general care se aplică tuturor copiilor referitoare la exercitarea de către aceştia a tuturor
drepturilor şi mai conţine articole separate referindu-se la justiţia juvenilă.
3. Liniile Directoare pentru justiţia prietenoasă copiilor adoptate de Consiliul
Economic şi Social al ONU prin Rezoluţia 2005/20 din 22 iulie 2005 urmăresc să asigure ca, în
orice proceduri, toate drepturile copiilor, printre care dreptul la informare, la reprezentare, la
participare şi la protecţie, sunt respectate pe deplin cu luarea în considerare a nivelului de
maturitate şi înţelegere al copilului, precum şi a circumstanţelor cauzei.
9
 4. Ghidul Naţiunilor Unite pentru Justiţie în probleme cu participarea copiilor victime și
martori ai infracţiunilor
5. Regulile Standard Minimale ale Naţiunilor Unite în administrarea justiţiei juvenile,
denumite „Regulile de la Beijing” care au fost adoptate de Congresul al VII-lea al ONU pentru
prevenirea crimei şi tratamentul delincvenţilor, care şi-a ţinut lucrările la Milano (Italia) între 26
august şi 6 septembrie 1985. Regulile au fost aprobate apoi de către ONU la 29 noiembrie 1985
prin Rezoluţia nr. 40/33.
Acestea oferă un cadru general în care un sistem naţional de justiţie juvenilă ar trebui să
funcţioneze şi un model pentru toate ţările al unui răspuns just şi uman dat copiilor care s-ar
putea găsi în conflict cu legea penală.
Chiar dacă Regulile de la Beijing nu au statut de tratat şi deci nu sunt obligatorii pentru
state, având doar un caracter de recomandări, unele dintre ele au devenit obligatorii pentru statele
parte, prin încorporarea lor în Convenţia asupra Drepturilor Copilului, iar altele pot fi interpretate
nu neapărat ca stabilind noi drepturi, ci ca detaliind conţinutul celor deja existente.
6. Principiile Naţiunilor unite pentru prevenirea delicvenţei juvenile. Documentul mai
este cunoscut şi cu denumirea „Principiile de la Riyadh”, după numirea localităţii în care şi-a
desfăşurat lucrările Uniunea Internaţională de experţi care a elaborat proiectul principiilor. Acest
proiect a fost întocmit pentru prevenirea crimei şi pentru tratamentul delincvenţilor, adoptat fiind
la cel de-al VIII-lea Congres al ONU cu lucrările în capitala Cubei (Havana) între 27 august şi 7
septembrie 1990. Documentul conţine recomandări pentru intervenţii la diferite niveluri de
interes al tinerilor pentru a evita evoluţiile comportamentale nedorite.
Principiile de la Riyadh recomandă ca ţările să acorde o atenţie specială copiilor şi
familiilor afectate de schimbări economico-sociale rapide şi uniforme. Astfel de schimbări pot să
micşoreze capacitatea de a avea grijă de copii a familiilor, iar ţărilor recomandă să realizeze
metodele inovatoare şi constructive din punct de vedere social pentru integrarea unor astfel de
copii. În particular, îndrumările recomandă ca programele de prevenire să acorde prioritate
copiilor care prezintă risc din cauza abandonului, neglijării, exploatării şi abuzului.
Principiile de la Riyadh recomandă ţărilor să facă în aşa fel încât copiii să aibă un rol activ
şi o relaţie de parteneriat în cadrul societăţii, să fie acceptaţi ca parteneri egali şi cu drepturi
depline în procesul de integrare şi îndreptăţiţi să fie implicaţi în politica de prevenire a
infracţionalităţii.
7. Regulile Naţiunilor Unite pentru protecţia minorilor privaţi de libertate.
Documentul a fost adoptat la Congresul al VIII-lea al ONU prin rezoluţia 45/113 din 14
decembrie 1990. Acestea expun principii care definesc în mod universal circumstanţele specifice
în care copiii pot fi privaţi de libertate, subliniind că privarea de libertate este o măsură la care se
10
recurge în ultimă instanţă. Regulile specifică condiţiile în care un copil poate fi reţinut şi care ţin
seama de drepturile copilului.
Regulile Naţiunilor Unite pentru Protecţia Minorilor Privaţi de Libertate sunt valabile
pentru orice persoană de până la 18 ani, indiferent de metoda procesului sau a audierii. Regulile
în sine sunt recomandări fără caracter de obligativitate.
Cerinţele formulate în documentele respective au menirea de a acorda ajutorul necesar
organizaţiilor de stat şi obşteşti în elaborarea unui sistem uman de comportare faţă de prematurii
aflaţi în conflict cu legea. Prevederile pot fi de folos la soluţionarea multor probleme legate de
infracţionalitatea minorilor şi de aprecierea practicii de lucru în domeniu.
Abordarea la nivel internaţional a problemei ce ţine de realizarea justiţiei în privinţa
nevârstnicilor îşi are începutul în anii 1930 odată cu crearea Asociaţiei Internaţionale a
Magistaţilor pe cauzele minorilor. Primul Congres al acestei Asociaţii, cu titlul „Asociaţia
judecătorilor pe cauzele minorilor”, a avut loc la 29 iulie 1930 la Bruxelles. Asociaţiei i s-a
acordat denumirea actuală abia la Congresul al V-lea, care a avut loc la Bruxelles în iulie 1958.

4. Principiile ce stau la baza justiţiei pentru copii

1. Interesul superior al copilului: orice decizie care privește copilul, fie e luată de
instituţii publice sau private, autorităţi administrative, judiciare sau legislative, trebuie să
urmărească cu prioritate asigurarea drepturilor copilului, atât în procesul de luare a deciziei, cât
şi ca impact al acesteia; interesul copilului prevalează în faţa altor interese atunci când se iau
măsuri cu privire la copil; necesităţile și interesele copilului sunt luate în considerare la fiece fază
a investigării și examinării cazului; nu se admite vreo atingere adusă integrităţii psiho -
emoţionale, fizice și materiale a copilului; se asigură suportul și asistenţa necesară pentru
bunăstarea fizică, psihologică și materială a copilului; deși autorităţile judiciare au competenţa
finală şi responsabilitatea la luarea deciziilor finale, totuși trebuie să fie întreprinse, în caz de
necesitate, eforturi comune pentru a stabili abordări multidisciplinare cu scopul de a evalua
interesul superior al copiilor în procedurile legate de ei10.
2. Protecţie: fiecare copil are dreptul la viaţă şi siguranţă; fiecare copil are dreptul de a fi
protejat de orice formă de suferinţă, abuz sau neglijare, inclusiv abuz sau neglijare fizică,
psihologică, mintală şi emoţională; fiecare copil are dreptul la viaţă privată. Interferenţa în viaţa
privată a copilului trebuie să se limiteze la minimul necesar; în cazul unui copil care a fost
traumatizat, trebuie să fie întreprinse toate măsurile pentru ca el să se poată bucura de o
dezvoltare sănătoasă.

10
Protecția drepturilor copilului, ediția a 2-a, Emese Florian, Ed. C.H.Beck, București, 2007, p. 5
11
 3. Demnitate: demnitatea individuală, necesităţile speciale, interesele şi intimitatea
copilului urmează a fi respectate şi protejate; copiii trebuie să fie trataţi cu grijă, sensibilitate,
echitate, respect şi atenţie în cadrul oricărei proceduri sau caz, cu atenţie deosebită pentru situaţia
lor personală şi necesităţile specifice, cu un respect deplin pentru integritatea lor fizică şi
psihologică; această tratare trebuie să le fie oferită în orice caz de contact al lor cu procese
judiciare sau non-judiciare sau alte intervenţii şi indiferent de statutul lor legal şi capacitatea în
orice procedură sau caz; copii nu vor fi supuși torturii, pedepselor sau tratamentelor crude,
inumane sau degradante11.
4. Non-discriminare: toţi copiii sunt egali în drepturi; fiecare copil are dreptul să fie tratat
într-un mod echitabil şi egal, indiferent de apartenenţa sa sau a părinţilor sau tutorilor săi la sex,
rasă, culoare sau origine etnică, vârstă, limbă, religie, opinii politice sau de alt gen, origine
naţională sau socială, stare socio - economică, statutul părinţilor lor, asociere cu o minoritate
naţională, bunuri, naştere, orientare sexuală, identitate gender sau alt statut; protecţie şi asistenţă
specifică trebuie să fie acordată celor mai vulnerabili copii, cum ar fi copiii emigranţi, copiii
refugiaţi şi solicitanţi de azil, copiii neînsoţiţi, copiii cu dizabilităţi, copiii fără adăpost şi ai
străzii, copiii romi şi copiii din instituţii rezidenţiale.
5. Supremaţia legii: fiecare copil are dreptul la respectarea tuturor elementelor unui
proces corespunzător, cum ar fi: principiile legalităţii şi proporţionalităţii, dreptul la un proces
echitabil, dreptul la consiliere juridică inclusiv acces eficient la avocat, dreptul de acces la
instanţe şi dreptul de apel, care trebuie să fie garantate copiilor la fel ca şi pentru adulţi şi nu
trebuie să fie minimizate sau refuzate sub pretextul interesului superior al copilului; se aplică
tuturor proceselor judiciare şi non-judiciare; copiii trebuie să aibă dreptul de acces la mecanisme
de petiţionare corespunzătoare independente şi eficiente12.
6. Participare: copiii trebuie să fie consideraţi şi trataţi ca deţinători deplini ai drepturilor
şi trebuie să fie în măsură să-şi exercite toate drepturile într-un mod care recunoaşte capacităţile
lor în dezvoltare; fiecare copil are dreptul de a-şi exprima propriile viziuni, opinii sau păreri, în
mod liber, cu propriile sale cuvinte, şi să contribuie, mai ales, la deciziile care afectează viaţa lui,
inclusiv cele luate în cadrul oricăror procese judiciare, şi de a i se lua în considerare acele viziuni
conform abilităţilor, vârstei, maturităţii intelectuale şi capacităţii lui de evoluare; fiecare copil are
dreptul de a fi informat despre drepturile sale, de a i se oferi modurile corespunzătoare de acces
la justiţie și de a fi consultat în cadrul proceselor cu participarea lui sau care îl afectează.

11
https://rm.coe.int/16806b7ecb
12
https://cnpac.org.md/uploaded/Documente%20atasate/Modelsistem%20al%20justitiei%20prietenos%20%20copilu
lui.pdf
12
 5. Măsuri de protecţie judiciară a copiilor
Conform art.21 Codul penal al R. Moldova, orice persoană care a împlinit vârsta de 16 ani
poate fi subiect al răspunderii penale. Astfel, „minorul” este orice persoană fizică care la data
săvârșirii unei infracțiuni sau fapte ilegale, nu avea vârsta de 18 ani. În general, minorul poartă
răspundere conform Codului penal de la vârsta de 16 ani, dar pentru unele infracțiuni specifice,
indicate expres în Codul penal, poate purta răspundere și având vârsta cuprinsă între 14 și 16 ani
(de ex: pentru infracțiunile de furt, jaf, tâlhărie, omor etc.)
Protecția statutului minorului este reglementată atât prin acte normative internaționale
Convenția Internațională privind Drepturile Copilului, Convenția Europeană a Drepturilor
Omului, cât și prin acte normative naționale: Constituția R. Moldovei, Legea Republicii
Moldova privind drepturile copilului, Codul penal și Codul de procedura penală.
Conform art.474 din Codul de procedură penală al R. Moldova, urmărirea penală pe
cauzele privind minorii se face potrivit procedurii obișnuite prevăzute pentru cetățenii R.
Moldova, însă cu derogările și completările speciale prevăzute pentru protecția minorilor în
procedura specială în cauzele privind minorii13.
Conform art. 270 alin. (1) pct. 1 lit. h) urmărirea penală în cazul infracţiunilor deosebit de
grave și excepțional de grave săvârșite de minori, este exercitată de către procuror, în restul
cazurilor, adică atunci când au fost comise infracţiuni uşoare, mai puţin grave, grave competenţa
conform art. 266 CPP îi revine organului de urmărire penală din cadrul MAI.
Fiecare minor are dreptul de a fi tratat cu demnitate, respect, fără discriminare de către
orice reprezentant al statului și să-i fie acordată atenția cuvenită specificului vârstei și stării sale
fizice și psihice (art.9-10 CPP).
Orice minor, dacă are un anumit contact cu organele de stat ce reprezintă sistemul justiției,
indiferent de calitatea sa (suspect/ reținut, bănuit, victimă, martor), trebuie să fie informat și să
cunoască mijloacele juridice ce asigură realizarea drepturilor şi obligaţiilor prevăzute de lege
În acest sens legea prevede exercitarea unor atribuţii de către organele de stat în atingerea
scopului procesului penal care se intersectează cu numeroase drepturi şi libertăţi ale
participanţilor la proces şi în mod special cu cele ale minorului, ce impune precizarea unor
mijloace eficiente împotriva unor limitări ilegale.
Orice minor trebuie să ştie că dacă se află în vizorul organelor de poliție/ de urmărire
penală, poate avea mai multe calități procesuale: bănuit/ învinuit; parte vătămată, martor.
Bănuit/ învinuit – este acea persoană, inclusiv minoră, care este suspectată ca fiind
posibilul autor al săvârșirii unei infracțiuni. Calitatea de bănuit/ învinuit produce efecte juridice
13
Art.474-487 Codul de procedură penală al Republicii Moldova (nr.122-XV, 14 martie 2003).

13
din momentul recunoașterii oficiale în baza unui document scris de către organul de urmărire
penală sau procuror – numit ca fiind ordonanță de recunoaștere în calitate de bănuit, sau
ordonanța de punere sub învinuire, și care este adus la cunoștința minorului sub semnătură. În
textul acestei ordonanțe se conțin informații despre circumstanțele pentru care minorul suspectat
și se aduce neapărat la cunoștință în prezența apărătorului, reprezentantului legal,
pedagogului/psihologului și traducătorului dacă este necesitatea. Calitatea de bănuit poate fi
obținută și atunci când minorul este reținut în baza unui proces-verbal de reținere întocmit de
către un ofiţer de urmărire penală sau procuror.
La orice acțiune efectuată de către organul de urmărire penală cu suspectul minor participă
în mod obligatoriu reprezentantul sau legal (cineva din părinți, adoptatori, tutorele sau
reprezentantul instituției educative pentru drepturile copilului), pedagogul sau psihologul,
apărătorul.
În baza alin. (2) art. 480 CPP, reprezentantul legal al bănuitului minor se admite în proces
prin ordonanța organului de urmărire penală din momentul reţinerii minorului sau al primei
audieri a minorului care nu este reținut. De asemenea, e bine de cunoscut faptul că la orice
acțiune procesuală la care un minor este invitat să participe, acesta urmează a fi citat și informat
în prealabil de către organul de urmărire penală prin intermediul părinților sau reprezentantului
său legal. De asemenea, citarea ar trebui să aibă loc pentru un timp convenit minorului și
părinților acestuia din punctul de vedere al transportului, al neîntreruperii procesului de studii
etc.
Bănuitul, inclusiv cel minor, are o serie de drepturi prevăzute de art. 64 CPP al Republicii
Moldova.
Victima/ partea vătămată - este acea persoană, inclusiv minorul, care a avut de suferit un
prejudiciu moral, fizic și material, în urma săvârșirii unei infracțiuni. La orice acțiune efectuată
de către organul de urmărire penală cu suspectul minor, participă în mod obligatoriu
reprezentantul sau legal (cineva din părinți, adoptatorii, tutorele, pedagogul), și nu în ultimul
rând, apărătorul, dacă se solicită. De asemenea, victima minoră poate beneficia și de ajutorul
unui psiholog.
Orice victimă minoră trebuie să-și cunoască drepturile sale prevăzute de art. 58 şi 59 din
CPP al Republicii Moldova și să solicite exercitarea acestora prin diverse acțiuni.
Martorul - este acea persoană, inclusiv minorul, care dispune de anumite date/ informații
în legătură cu o anumită infracțiune ce a fost comisă și este audiată de organul de urmărire
penală pentru a contribui la investigația cauzei. Orice martor este obligat să dea declarații
veridice, deoarece pentru declarații false poate purta răspundere penală.

14
 Minorul poate refuza să dea declarații împotriva rudelor sale care sunt cercetate penal și
legea protejează acest drept. Martorul minor nu depune jurământ.
La orice acțiune efectuată de către martorul minor participă în mod obligatoriu
reprezentantul sau legal, pedagogul sau psihologul.
Dacă apare necesitatea audierii martorului minor, acesta trebuie să fie citat în prealabil în
modul corespunzător în scris sau citare telefonică, prin intermediul părinților sau reprezentanților
legali. Utilizarea forţei fizice împotriva unui martor minor, inclusiv aducerea forţată, este
interzisă în toate fazele procesului penal.
Martorul minor în vârsta de 16-18 ani mai dispune și de dreptul de a fi informat despre
toate cererile făcute de reprezentantul lui, precum şi de a formula obiecţii asupra acestor acţiuni.
În cazul reţinerii minorului urmează a fi asigurate un şir de măsuri care să garanteze
drepturile şi libertăţile acestuia
Conform art.6 pct.40, art.165 CPP RM, „Reţinerea este măsura luată de organul competent
de a priva de libertate o persoană pe un termen de până la 72 de ore”. În cazul minorilor însă,
acest termen este de maxim 24 de ore.
Orice minor poate fi reținut, dacă este suspectat de comiterea unei fapte penale prevăzută
de Codul penal în condițiile legii și în anumite cazuri.
Reținerea unui minor poate avea loc prin diferite modalități, însă toate se rezumă la
privarea acestuia de libertate de către un colaborator de poliție, în locul și în condițiile stabilite
de lege. (ex: oprirea pe drum a unui minor și ducerea acestuia la inspectoratul de poliție, luarea
minorului de la domiciliul său pentru a fi dus la inspectoratul de poliție, în urma audierii
minorului suspectat de săvârșirea unei infracțiuni deosebit de grave etc.).
Reținerea unei persoane minore, de facto, se efectuează de colaboratorul de poliție (în
stradă, la domiciliu, în flagrant delict etc.), care, conducând minorul la inspectoratul de poliție, în
mod imediat trebuie să anunțe procurorul sau ofiţerul de urmărire penală în vederea perfectării
procedurii de reținere a minorului. Nu în ultimul rând, în mod imediat urmează a fi informați și
asigurată prezența reprezentanților legali, apărătorului, fapt care se consemnează într-un proces-
verbal de reţinere.
Codul de procedură penală în alin. (2) art. 477 CPP stabileşte că reţinerea minorului, în
temeiurile prevăzute de art.166 şi 176 al codului respectiv, poate fi aplicată doar în cazuri
excepţionale, și anume: când au fost săvârșite infracţiuni grave cu aplicarea violenţei, deosebit de
grave sau excepţional de grave.
Prin urmare, dacă un minor a comis o infracţiune gravă fără aplicarea violenţei, reţinerea
acestuia nu poate avea loc.

15
 Ulterior ne vom referi la cele mai importante drepturi ale persoanei reținute, care trebuie
nu doar să fie respectate, ci înțelese şi asigurate în modul corespunzător de către organul
competent, fără anumite limitări sau condiționări:
1. Dreptul la informare
Conform art.167 alin.(1) CPP, „Procesul-verbal se aduce la cunoştinţă persoanei reţinute,
împreună cu înmânarea în scris a informaţiei despre drepturile prevăzute la art.64 (dreptul de a
tăcea, de a nu mărturisi împotriva sa, de a da explicaţii care se includ în procesul-verbal, de a
beneficia de asistenţa unui apărător şi de a face declaraţii în prezenţa acestuia, fapt care se
menţionează în procesul-verbal)”.
Deoarece persoana reținută de regulă, capătă prin procesul-verbal de reținere statutul de
bănuit, precum și invers, orice persoană bănuită poate fi reținută, este de menționat și prevederile
art. 64 alin.(2) CPP RM care prevede că:
„Bănuitul…, are dreptul:
1) să ştie de ce este bănuit şi, în legătură cu aceasta, imediat după reţinere sau după ce i s-
a adus la cunoştinţă hotărârea despre aplicarea măsurii preventive sau recunoaşterea în calitate
de bănuit, să fie informat în prezenţa apărătorului, în limba pe care o înţelege, despre conţinutul
bănuielii şi despre încadrarea juridică a faptelor infracţionale de săvârșirea cărora este
suspectat;
2) imediat după reţinere sau după recunoaşterea în calitate de bănuit, să primească de la
persoana care l-a reţinut informaţie în scris despre drepturile de care dispune prin prezentul
articol, inclusiv dreptul de a tăcea şi de a nu mărturisi împotriva sa, precum şi să primească de
la organul de urmărire penală explicaţii asupra tuturor drepturilor sale”.
Prin urmare, este cazul să percepem corect că dreptul la informare al persoanei reținute
implică mai multe aspecte ce nu țin doar de simpla comunicare despre faptul reținerii sale, ci și
de oferirea explicațiilor necesare persoanei reținute de a înțelege esența procedurii de reținere,
motivele și temeiurile reținerii, precum și înțelegerea drepturilor procesuale de care dispune într-
o asemenea situație și posibilitatea de valorificare a acestora.
Dreptul la informare urmează a fi asigurat prin:
– explicarea drepturilor în mod complet şi într-un limbaj accesibil;
– informarea despre bănuirea incriminată, conținutul și încadrarea juridică a faptei de care
e suspectată persoana;
– informarea despre temeiurile și motivele reținerii.
Dreptul la informare este un drept constituțional, protejat de lege și inerent oricărei
persoane. De aceea informarea corectă a persoanei despre procedura de reținere/ temeiurile de
reținere, precum și drepturile de care dispune îi vor asigura dreptul la un proces echitabil în
16
lumina art. 5 CEDO, precum și îi va oferi posibilitatea de a se apăra în mod eficient și de a
beneficia de un proces legal și corect.

2. Dreptul la apărare
Acest drept presupune asigurarea dreptului la asistență juridică în timpul reținerii. Dreptul
la apărare este un drept fundamental al oricărei persoane în orice sistem de drept, consfințit și
asigurat atât la nivel național, cât și la nivel internațional. Dreptul la apărare în timpul reținerii
presupune mai multe aspecte care trebuie să fie asigurate pe deplin persoanei reținute.
Conform art. 64 alin.(1) CPP, este prevăzut faptul că „ Bănuitul are dreptul la apărare.
Organul de urmărire penală îi asigură bănuitului posibilitatea să-şi exercite dreptul la apărare
prin toate mijloacele şi metodele care nu sunt interzise de lege”.
Alin. (4)al art.64 CPP prevede că „în caz de reţinere, să primească consultaţie juridică, în
condiţii confidenţiale, din partea apărătorului până la începutul primei audieri în calitate de
bănuit; alin. (5) din momentul când i s-a adus la cunoştinţă actul procedural de recunoaştere în
calitate de bănuit, să aibă asistenţa unui apărător ales de el, iar dacă nu are mijloace de a plăti
apărătorul, să fie asistat în mod gratuit de către un avocat care acordă asistenţă juridică garantată
de stat, precum şi, în cazurile admise de lege, să renunţe la apărător şi să se apere el însuşi. 6) să
aibă întrevederi cu apărătorul său în condiţii confidenţiale, fără a se limita numărul şi durata lor”.
Este de menționat că orice atingere a dreptului la apărare poate constitui obiect al unor
condamnări eventuale a R. Moldova la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, când vor fi
invocate încălcările art.5, 6 CEDO.
3. Dreptul la interpret şi dreptul la traducător
Conform art. 16 din CPP în cadrul desfăşurării procesului penal se utilizează limba de stat.
Totuși „persoana care nu posedă sau nu vorbeşte limba de stat are dreptul să ia cunoştinţă de
toate actele şi materialele dosarului, să vorbească în faţa organului de urmărire penală şi în
instanţa de „judecată prin interpret” (alin.(2) art.16 CPP). Totodată, „actele procedurale ale
organului de urmărire penală şi cele ale instanţei de judecată se înmânează bănuitului,
învinuitului, inculpatului, fiind traduse în limba lui maternă sau în limba pe care acesta o
cunoaşte...” (alin.(4) art.16 CPP).
4. Dreptul la tăcere sau dreptul de a nu se auto-incrimina
Codul de procedură Penală al R. Moldova, prevede în art. 21 despre un principiu
fundamental Libertatea de mărturisire împotriva sa, prin care înțelegem că:
„(1) Nimeni nu poate fi silit să mărturisească împotriva sa ori împotriva rudelor sale
apropiate, a soţului, soţiei, logodnicului, logodnicei sau să-şi recunoască vinovăţia. (2)
Persoana căreia organul de urmărire penală îi propune să facă declaraţii demascatoare
17
împotriva sa ori a rudelor apropiate, a soţului, soţiei, logodnicului, logodnicei este în drept să
refuze de a face asemenea declaraţii şi nu poate fi trasă la răspundere pentru aceasta.”
Dreptul la tăcere sau de a nu se auto incrimina este garantat și de Convenția Europeană a
Drepturilor Omului , conform art. 6 , și nimeni nu poate să oblige pe cineva din exercitarea
acestui drept.
5. Dreptul la asistenţă medicală
Conform art.167 CPP alin.(1) CPP, pe lângă indicarea în procesul-verbal de reținere a
temeiurilor, motivelor reținerii, organul de urmărire penală trebuie să indice și starea fizică a
persoanei reţinute, plângerile referitoare la starea sănătăţii sale, precum și cererea de a avea acces
la un examen medical, inclusiv pe cont propriu.
De asemenea, și în art. 64 alin.(2) pct.15/1) CPP, un drept al bănuitului care trebuie
asigurat de către organul competent este ca „imediat după reţinere sau după ce i s-a adus la
cunoştinţă hotărârea de aplicare a măsurii preventive, să aibă acces la examinare şi la asistenţă
medicală independentă, inclusiv pe cont propriu”.
Acordarea asistenței medicale nu se limitează doar atunci când persoana reținută o solicită,
dar ea trebuie să fie acordată, sau notificată prin dispunerea imediată a unei constatări medico-
legale sau expertize medicale, atunci când este stabilită prezența unor vătămări corporale, pentru
a fi constatate originea și caracterul vătămărilor. (art. 167 alin.(6) CPP RM).
6. Dreptul de a contacta rudele
Conform art. 64 alin.2) pct.12) CPP , persoana bănuită are dreptul să anunţe imediat,
prin organul de urmărire penală, rudele sau o altă persoană, la propunerea sa, despre faptul
reţinerii şi locul deţinerii. Prin urmare, orice persoană reținută are dreptul de a informa o rudă
sau altă persoană despre reținere sau dauna pricinuită; având dreptul primordial de a informa
telefonic pe cineva din apropiați despre situația sa. În cazul minorilor, acest drept trebuie să fie
exercitat imediat de către organul de urmărire penală.
Obligația de a asigura efectiv dreptul de a contacta rudele persoanei reținute este pusă în
sarcina organului care aplică reținerea, conform art. 173 CPP, care trebuie să il permită persoanei
reținute exercitarea acestui drept imediat după reținere.
7. Dreptul de a nu fi suspus relelor tratamente şi dreptul de a depune plângeri.
La nivel naţional infracţiunea de tortură şi rele tratamente este reflectată în art.166/1 CP al
R. Moldova,
La nivel european, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a definit în art.3 al Convenției
trei categorii de tratamente, după cum urmează:
– Tortura: Tratament inuman deliberat, care produce o suferință foarte gravă şi crudă
– Tratamentul inuman: Tratament care produce o suferință fizică şi mintală intensă.
18
 – Tratament degradant Tratament care generează victimei un sentiment de frică, suferință
şi inferioritate, capabil să umilească şi să înjosească victima şi, probabil, să frângă rezistența
fizică şi morală a acesteia.
Prin urmare, victimă a torturii, reieșind din art.58 CPP RM, poate fi considerată orice
persoană fizică căreia, prin infracţiune, i-au fost aduse daune morale, fizice sau materiale.
Conform art.64, 167 CPP, orice persoană bănuită și reținută trebuie să fie informată de
către organul de urmărire penală despre dreptul de a depune plângere către organele de poliție
locale sau procuratură cu privire la acțiunile de maltratare la care a fost supusă. Plângerea se
depune în mod personal, prin intermediul reprezentantului legal sau avocatului. Plângerea prin
care se invocă aplicarea torturii sau a relelor tratamente poate fi depusă la cancelaria procuraturii
de sector care conduce urmărirea penală în cauza penală intentată pe numele clientului sau către
procuratura în raza teritorială a căreia se află instituţia (angajaţii din poliţie/ penitenciar, instituţie
psihiatrică etc.), în a cărei custodie s-a aflat victima.
Este important de cunoscut că aplicarea relelor tratamente nu se limitează doar la aplicarea
violenței fizice cu provocare de leziuni corporale, dar și la acele acțiuni de hărțuire, intimidare,
amenințare fizică, psihică verbală cu scopul de a-i determina să declare ce cunosc, sau cu scopul
de a le crea un sentiment de inferioritate și complex psihologic pentru a deveni docili.

Activităţi individuale:
Întrebări de control
1. Ce presupune justiţia pentru copii?
2. Deosebiri şi asemănări între justiţia pentru copii şi justiţia juvenilă?
3. Sarcinile de bază ale justiţiei pentru copii?
4. Enumeraţi documente juridice internaţionale care vizează drepturile copilului?
5. Care sunt drepturile copilului conform Orientărilor Consiliului Europei?
6. Rolul organizațiilor nonguvernamentale în cadrul procedurilor judiciare cu implicarea
copiilor?
7. Enumeraţi potenţialii subiecţi care intră în contact cu minorii la primele etape ale
procesului judiciar?
8. Enumeraţi actele internaţionale în materia justiţiei pentru copii?
9. Ce presupune interesul superior al copilului în calitate de principiu ce stă la baza justiţiei
pentru copii?
10. Actele procesuale prin care un bănuit minor poate fi recunoscut în calitate de bănuit?
11. Cui îi revine competenţa de a exercita urmărirea penală în cazul săvârșirii
infracţiunii de către un minor?
19
12. Ce presupune dreptul la informare?
13. Care sunt drepturile minorului reţinut?

20