2 Legităţile principale ale învelişului geografic

Unitatea şi integritatea învelişului geografic

Fiecare component şi parte structurală a învelişului geografic există şi Termeni-cheie
se dezvoltă după legi proprii. Însă datorită unei intense interacţiuni, com-
Azonalitate – prezenţa
ponentele şi părţile structurale constituie un sistem unic. De aceea, orice unui fenomen natural care
influenţă sau schimbare exercitată asupra unei părţi structurale poate pro- nu este în concordanţă cu
voca modificări profunde în întregul sistem. Astfel, creşterea cantităţii de particularităţile zonale ale
teritoriului respectiv.
dioxid de carbon în atmosferă modifică bilanţul radiativ al planetei. Dioxidul
Zonalitate verticală – suc-
de carbon intensifică şi „efectul de seră“. Drept consecinţă, clima suportă o cesiune a zonelor climatice,
încălzire, care, ulterior, poate provoca topirea gheţarilor polari, ceea ce ar de vegetaţie şi a solurilor în
duce la ridicarea nivelului Oceanului Planetar, la inundarea unor suprafeţe funcţie de creşterea altitudi-
nii reliefului.
de litoral, la schimbarea bazei de eroziune a rîurilor etc. Reducerea cantităţii
de CO2 ar cauza răcirea climei şi extinderea gheţarilor, condiţionînd astfel
scăderea nivelului Oceanului Planetar, extinderea uscatului etc. Aceste exem-
ple ilustrează elocvent faptul că modificarea doar a unui singur component
poate provoca schimbări radicale în întregul înveliş geografic.

Zonalitatea
Una dintre cele mai importante caracteristici ale învelişului geografic
este zonalitatea. Ea reprezintă succedarea unor fîşii alungite de la Ecuator
spre poli, în direcţie latitudinală, orientate în lungul paralelelor. Zonalitatea
este cauzată de forma Pămîntului, de poziţia axei polilor, de rotaţia diurnă şi
mişcarea de revoluţie a Pămîntului, de poziţia Pămîntului în raport cu Soarele,
care, în ansamblu, determină repartiţia zonală a radiaţiei solare, şi anume cu
valori descrescînde de la Ecuator spre poli. Repartiţia zonală a energiei solare
determină apariţia zonalităţii termice. Din zonalitatea termică rezultă re-
partiţia zonală a presiunii, zonalitatea în regimul vînturilor, precipitaţiilor
etc. Zonalitatea se manifestă în toate geosferele. Tabelul 13
Tendinţă spre zonalitate manifestă climatele Pămîn- zoNeLe geografiCe
tului, procesele de alterare, caracterul reţelei hidrogra-
fice, vegetaţia, lumea animală, formarea solurilor. Dacă Denumirea zonelor Ariile zonelor
suprafaţa Pămîntului ar fi omogenă, atunci zonele ar
mil. km2 %
reprezenta nişte fîşii alungite orientate strict în direcţie
latitudinală. Însă neomogenitatea suprafeţei active, re- 1. Arctică 14,45 3
partiţia neuniformă a macroformelor de relief, caracterul 2. Subarctică 17,62 3
curenţilor oceanici etc. determină abaterea structurii 3. Temperată 53,22 10
zonale de la schema ideală. 4. Subtropicală 39,72 8
Zonele geografice reprezintă nişte fîşii alungite pe 5. Tropicală 80,77 16
direcţia paralelelor, care se caracterizează prin omogeni- 6. Subecuatorială 38,65 7
tatea relativă a bilanţului radiativ, a condiţiilor termice, a 7. Ecuatorială 22,07 4
caracterului circulaţiei maselor de aer şi a predominării 8. Subecuatorială 30,11 6
9. Tropicală 95,19 19
în decursul perioadelor calde şi reci ale anului a anumitor
10. Subtropicală 33,78 7
tipuri de mase de aer. Zonele geografice сoincid în mare 11. Temperată 34,47 7
măsură cu limetele zonelor climatice. În învelişul geografic 12. Subantarctică 23,93 5
se disting 13 zone geografice (tab. 13). 13. Antarctică 26,19 5
Zonele naturale reprezintă fîşii latitudinale în cadrul
510,08 100
zonelor geografice, care se caracterizează printr-un anumit
raport dintre căldură şi umiditate.

183

▼Fig. 185
Poziţia antipodică
a continentelor şi oceanelor
(după K. Gregory)
184
Subzonele se delimitează în cadrul zonelor naturale după mai multe semne
distinctive, de exemplu, după omogenitatea relativă a condiţiilor termice şi de
umiditate, după aceeaşi vegetaţie şi acelaşi tip de sol. Astfel, în zona silvică
se disting subzonele: pădurile conifere (taiga), pădurile mixte şi pădurile
foioase.
În regiunile montane apare zonalitatea verticală (etajarea pe verticală),
care este condiţionată de schimbarea climei odată cu altitudinea. Gradul de
diferenţiere a spectrelor zonalităţii verticale este condiţionat de latitudinea
geografică (de zona în care este situat muntele) şi de altitudinea muntelui.
Azonalitatea
În învelişul geografic acţionează factori care îşi au izvorul energetic
în interiorul Pămîntului şi care creează neomogenităţi (deranjamente de
zonalitate) în cadrul zonelor naturale. Aceştia se numesc factori azonali.
Apariţia azonalităţii este condiţionată de procesele tectonice, de procesele
seismice, de vulcanism etc. Azonalitatea propriu-zisă este cauzată de reacţia
scoarţei terestre faţă de aceste procese. Drept consecinţă, în scoarţa terestră
apar formele majore de relief: marile depresiuni în care s-a acumulat apa
(formînd oceanele şi mările) şi marile forme pozitive – continentele, lanţurile
muntoase, marile cîmpii, care au o repartiţie azonală.
Şi relieful uscatului provoacă unele tulburări ale zonalităţii. Astfel, prin
altitudinea sa, relieful provoacă o etajare climatică care atrage după sine
etajarea vegetaţiei, lumii animale, a solurilor.
Şi apele continentale de suprafaţă sau cele subterane pot provoca
manifestarea unor trăsături azonale. Astfel se întîmplă cu apariţia vegetaţiei
hidrofile, a unor soluri intrazonale ca solonceacurile, soloneţurile.
Asimetria învelişului geografic
Învelişul geografic se caracterizează prin evidente trăsături de asimetrie
în structura lui. Cauza principală a asimetriei o constituie neomogenitatea
structurii şi compoziţiei scoarţei terestre şi a mantalei. O asimetrie pronunţată
se semnalează în repartiţia apei şi a uscatului în învelişul geografic. Astfel,
suprafeţele ocupate de apă constituie 70,8%, pe cînd cele ocupate de uscat
doar 29,2%. Se evidenţiază deosebiri în natura emisferei boreale şi a celei
australe. Mai „continentală“ este emisfera nordică, unde uscatul ocupă 39%
din suprafaţa totală, pe cînd în emisfera sudică numai 19%.
Celor mai „continentale“ latitudini din emisfera nordică le corespund
cele mai mari suprafeţe ocupate de apă în emisfera sudică (lat. 50°–70°).
În amplasarea continentelor faţă de oceane se semnalează tot o asimetrie.
Fiecărui continent, de regulă, îi corespunde în partea opusă a Globului un
ocean. Savantul rus S. Kalesnik scria: „Continentele şi oceanele, după poziţia
lor, sînt antipozi“ (fig. 185). Asimetria se manifestă şi în răspîndirea zonelor
naturale. În emisfera sudică lipsesc anume acele zone naturale care ocupă cele
mai întinse suprafeţe în emisfera nordică.
Şi în răspîndirea unor organisme se observă trăsături de asimetrie. De
exemplu, ursul alb este emblema latitudinilor înalte ale emisferei nordice,
pinguinul este emblema latitudinilor înalte ale emisferei sudice.

Este interesant să cunoaşteţi...

O parte din insulele Noua Zeelandă (din Insula Sudică) se află tot pe paralela
de 45°, ca şi partea de Sud a meleagurilor noastre, numai că în cealaltă emisferă
a Pămîntului, în cea australă. Principalele culturi sînt cele caracteristice republicii
noastre, şi, în general, Europei: cereale, sfeclă de zahăr, pomi fructiferi, cum sînt
merii, perii, cireşii...

Ritmuri şi cicluri în învelişul geografic

O particularitate caracteristică fenomenelor şi proceselor din învelişul
geografic o constituie diferitele variaţii ritmice şi ciclice ale evoluţiei lor.
După durată, ritmurile pot fi convenţional divizate în: diurne, anuale,
seculare, milenare, megacicluri (cu durata de milioane de ani).
Ritmicitatea diurnă este cauzată de rotaţia Pămîntului în jurul axei sale.
Procesele şi fenomenele din învelişul geografic poartă un caracter
diferit de la zi la noapte. Ciclurile vitale ale organismelor vii sînt dirijate
de ritmicitatea diurnă. Astfel, plantele verzi efectuează fotosinteza numai
ziua; majoritatea animalelor sînt active tot ziua şi mai puţine în timpul nopţii
(răpitoarele nocturne). Ritmicitatea diurnă condiţionează periodicitatea ma-
reelor, a brizelor. Aceasta este mai pronunţată la Ecuator, atenuîndu-se treptat
spre poli.
Ritmicitatea anuală este determinată de mişcarea de revoluţie a
Pămîntului şi de poziţia axei polilor. Ritmurile anuale se manifestă după
anotimpuri, adică poartă un caracter sezonier şi sînt mai pronunţate în
regiunile temperate şi polare. În funcţie de ritmurile anuale variază oscilaţiile
de temperatură şi umiditate, se schimbă regimul rîurilor, bazinelor de apă
şi al mărilor, se formează musonii. Multe animale s-au adaptat la ritmurile
sezoniere (hibernarea animalelor, migraţia păsărilor, schimbarea culorii blănii,
construirea cuiburilor).
Ritmurile multianuale poartă, de obicei, un caracter ciclic. Sînt stabilite
cicluri multianuale cauzate de schimbarea activităţii solare. Ciclurile activităţii
solare nu se repetă la intervale egale de timp. Sînt cunoscute cicluri solare cu
periodicitatea de 11 ani, de 30–35 ani, de cca 90 ani (75–101) sau seculare.
Activitatea solară influenţează asupra cîmpului magnetic al Pămîntului,
provocînd tulburări ale stării animalelor şi sănătăţii omului.

185
Teme Ciclurile milenare sînt foarte numeroase, de exemplu: de 450, 650, 1800,
2000, 5000, 18 000, 20 000, 40 000 de ani. Aceste cicluri se manifestă în
1. Daţi exemple care ar con­
firma unitatea şi inte­ oscilaţiile nivelului apei în lacuri, în succedarea epocilor calde cu cele reci.
gritatea învelişului geo­ Megaciclurile sau ciclurile geologice au o durată de mii şi milioane de
grafic. ani şi sînt cauzate de acţiunea factorilor cosmici. La aceste cicluri se referă
2. Explicaţi cauzele apariţiei pulsaţia periodică a cîmpului de gravitaţie al Pămîntului, care influenţează
zona lităţii verticale în asupra vitezei de rotaţie; periodicitatea marilor orogeneze; oscilaţiile ciclice
munţi.
ale cîmpului magnetic etc. Cele mai mari oscilaţii ale cîmpului magnetic
3. observaţi în ţinutul natal
manifestarea ritmicităţii
sînt legate de schimbările polarităţii, cunoscute sub denumirea de inversii
diurne şi anuale. magnetice. În perioada inversiilor magnetice intensitatea cîmpului magnetic
scade de 3–10 ori şi slăbeşte sau dispare centura de radiaţie a Pămîntului.
eVALUAre
1. Definiţi termenii: 5. exemplificaţi ritmicitatea şi ciclicitatea în înve-
• asimetrie • ritmicitate anuală lişul geografic.
• azonalitate • cicluri milenare 6. intercalaţi într-o schemă componentele in-
• zonalitate verticală • megacicluri dicate mai jos ale învelişului geografic. în-
2. explicaţi interacţiunea reciprocă dintre com- tocmind schema, carac terizaţi interacţiunile
ponentele şi părţile structurale ale învelişului dintre componente.
geografic. Omul Apele de suprafaţă
3. explicaţi zonalitatea în învelişul geografic. Timpul geologic Clima
Rocile Vegetaţia
4. explicaţi şi exemplificaţi asimetria învelişului Apele subterane Lumea animală
geografic. Relieful Solul

186
3 Învelişul geografic şi societatea umană
Învelişul geografic reprezintă cadrul de viaţă şi activitate al societăţii
umane. Societatea suportă influenţe din partea învelişului geografic,
exercitînd influenţe şi acţiuni asupra acestuia.

Influenţa învelişului geografic

asupra dezvoltării societăţii umane
Învelişul geografic reprezintă unicul izvor de surse materiale, care ▲Erupţie vulcanică
determină dezvoltarea societăţii umane. Din învelişul geografic societatea
umană obţine tot ce este necesar pentru viaţă, pentru producţia agricolă şi
industrială. Însă rolul hotărîtor în dezvoltarea societăţii îl are nu învelişul
geografic, ci modul de producere a bunurilor materiale. Acest influenţează
asupra amplasarii diferitelor ramuri ale economiei, asupra diviziunii sociale
a muncii. Mai evident, aceasta se observă în fazele timpurii ale dezvoltării
societăţii umane. Este cunoscut că agricultura s-a dezvoltat mai întîi acolo unde
existau soluri fertile, creşterea animalelor – în zonele de stepă şi montane, iar
pescuitul în zonele piscicole.
În prezent, în sfera de producţie sînt antrenate tot mai multe obiecte şi
procese naturale din învelişul geografic. Prin intermediul lor se consolidează
şi se complică relaţiile dintre societate şi mediu.

Influenţa societăţii umane

asupra mediului geografic ▲Urmările erupţiei
vulcanice
Influenţa societăţii umane se răsfrînge asupra tuturor componentelor
învelişului geografic.Omul extrage din scoarţa terestră diferite substanţe
minerale pe care le utilizează în industrie şi agricultură.
Omul, arzînd petrolul, turba, cărbunele, contribuie la creşterea anuală
cu 4–5 miliarde tone a CO2 în atmosferă. Se consideră că peste 500 de ani
cantitatea lui se va mări de două ori. Aceasta va duce la intensificarea „efectului
de seră“, de asemenea la schimbarea climei, vegetaţiei şi altor componente
ale învelişului geografic.
În urma extragerii substanţelor minerale, în scoarţa terestră se formează
goluri imense (de exemplu, minele de apatit din munţii Hibini, minele de cărbune ▲Terase antropice
din Donbas, catacombele de sub oraşul Odesa şi împrejurimile lui – formate
datorită extragerii calcarelor cochilifere în decursul unui timp îndelungat). Teme
Omul creează rezervoare de apă, schimbă reţelele fluviale, terenurile aride 1. Numiţi:
sînt supuse irigării artificiale. În prezent, pe Glob sînt irigate cca 100 milioane a) regiuni ale Terrei favo­
de hectare. rabile pentru activităţile
Sub influenţa omului s-au produs mari schimbări în distribuţia plantelor şi economice ale omului;
b) regiuni ale Terrei nefa­
animalelor pe suprafaţa Globului. Din America în Europa au fost aduse: porum- vorabile pentru viaţa şi
bul, cartoful, tutunul, tomatele. În zonele îngheţului persistent au apărut pomi activitatea omului.
fructiferi, plante cerealiere. Totodată, sub influenţa omului au dispărut multe 2. observaţi în ţinutul natal
influenţe ale fenomenelor
genuri şi specii de plante, iar mii de specii se găsesc pe cale de dispariţie. naturale asupra vieţii şi
Intensificarea acţiunii societăţii umane asupra învelişului geografic acitivăţii populaţiei.
este legată de creşterea numărului populaţiei. Odată cu creşterea numărului
populaţiei apar un şir de probleme de ordin economic şi social. Numai folosirea
raţională şi reproducerea resurselor naturale ale Planetei vor permite societăţii
umane să rezolve problemele legate de progresul ei.

187