Facultatea de Psihologie și Științele Educației

Master: Pedagogii alternative și artă teatrală în educație

Masterand: Pănoiu Ana-Maria
Disciplina: Teatrul în educație

Rolul teatrului în dezvoltarea observării și

concentrării atenției

Câteva reflecții. Cum de a ajuns ca școala să-și închidă porțile și să devină un spațiu
închis, izolat de restul societății? Pentru că pandemie, o să spuneți, dar nici cu natura nu a
păstrat legătura. Odată cu această criză mondială doar s-a accentuat lipsurile sistemelor de
învățământ. Când a ajuns să se stingă entuziasmul de pe fețele copiilor numai gândindu-se că
trebuie să meargă la școală? În cazul preșcolarilor și școlarilor mici nu-i cazul, jocul este încă
prezent în viața școlară, dar copiii de gimnaziu duc o rutină anostă. Am observat și discutat
cu elevii claselor V-VIII din școala în care lucrez. Este vizibilă starea lor de plictiseală și
deinteres, cu cât sunt mai mari cu atât prezintă interes mai scăzut față de școală. Cum au
ajuns profesorii atât de puțin motivați să mai caute metode, tehnici de stimulare a elevilor?
„Eu ce să-i fac dacă nu vrea să învețe?!”, spunea odată un coleg de-al meu, intrând mai tot
timpul aproape de jumătatea orei la clasă. Carevasăzică, lipsa de interes se învață. La ce ajută
să predai pentru că ”așa trebuie”? Cum ai pretenție ca elevul să învețe tot pentru că ”așa
trebuie”? Învățarea nu-i un moft și nici un proces ușor de parcurs. De ce atâtea recompense,
șabloane, atâta liniște și competiție? De ce atâta lipsă de libertate în mișcare?
Ei bine, eu nu găsesc rostul multor practici ale școlii românești și acest lucru datorită
modului în care mi-am format percepția despre școală și învățare, bazându-mă pe scrierile
unor mari pedagogi ai vremii precum Maria Montessori, Celestin Freinet, John Dewey,
Rudolf Steiner, Ellen Key, Augusto Cury, Sir Ken Robinson, Edouard Claparede, ș.a. Cum
învățarea este un proces psihic, consumator de energie, ar trebui ca instituția de învățământ să
încline balanța în mod favorabil și să îndeplinească rolul de a fi ambientul propice în care
poate avea loc, ba chiar să fie cel care invită la învățare. Toate sistemele alternative de
educație au în centrul lor importanța, atenția acordată copilului, beneficiarul de drept al
procesului educațional.
Un lucru și mai interesant este cât de mult pot avea în comun ideile de bază ale
pedagogiilor alternative și arta dramatică. Nici în arta teatrului, nici în alternative, copilul nu
este sancționat, nu i se impun reguli, tipare; greșeala este perfect în regulă, privită în mod
pozitiv sau ”în teatru nu greșim”. De asemenea, nu promovează competiția, ci susține
coeziunea grupului și grija unuia față de celălalt. „Competenţele şi învăţămintele nu le
Facultatea de Psihologie și Științele Educației
Master: Pedagogii alternative și artă teatrală în educație
Masterand: Pănoiu Ana-Maria
Disciplina: Teatrul în educație

deprinzi numai prin lectură şi prin studiu, ci prin acţiune şi prin experimentare.” (apud.
Apostol, 2018, 8), afirmă Henry Caldwell Cook, educator britanic și autorul cărții ”The play
way”. Tot el este care consideră jocul „cea mai naturală modalitate de a educa un tânăr”
(apud. Apostol, 2018, 8) și blamează pasivitatea pe care sistemul educațional îl cere copiilor.
Aspectele comune dintre cele două arii, la prima vedere ați spune distincte, au la bază
valorizarea jocului, astfel se observă o nevoie acută a teatrului educațional aplicat în școlile
românești.
Sir Ken Robinson, fost consilier educațional internațional, scrie în cărțile sale, dar
susține și un discurs în cadrul conferințelor TED, despre cum școlile reușesc să distrugă
creativitatea. Picasso, un pictor geniu, spune că „Orice copil este creativ. Problema este cum
îl faci să rămână așa.”. Soluția la o așa problemă nu mai este necunoscută. Teatrul
educațional ajută, prin tehnicile sale, să dezvolte creativitatea, dar și aptitudinile specifice
actorului precum observarea, concentrarea atenției, spontaneitatea, memoria, gestionarea
emoțiilor, lucrul în echipă ș.a.
Observarea sau observația, așa cum apare în dicționarul de psihologie al lui Paul
Popescu-Neveanu, este un „proces senzorio-intelectiv, de percepere dirijată verbal şi
interpretată conceptual prin care se efectuează cunoaşterea în confruntare directă cu obiecte
şi situaţii concrete; metodă de explorări atente a faptelor obiective într-un anumit scop”
(Popescu - Neveanu, 1978, 403). În definirea conceptului se atrage atenția că, pentru a
observa nu este suficient să vezi și să auzi, ci trebuie să fii atent în profunzime, ceea ce ne
determină să credem că o observare corectă nu se realizează în lipsa concentrării atenției.
Konstantin Stanislavski pune observarea superficială în categoria lucrurilor „în general”
despre care își exprimă următoarea opinie „Ce cuvânt îngrozitor e „în general”! Câtă
neglijenţă, confuzie, superficialitate şi dezordine e în el! Vreţi să mâncaţi ceva „în general”?
Să vorbim, să citim „în general”? Să petrecem „în general”? Ce plictiseală, ce lipsă de
conţinut în propunerile acestea!” (Stanislavski, 1951, 43). Jocurile teatrale nu fac altceva
decât să sporească capacitatea de a observa lumea înconjurătoare, implicit de a o cunoaște.
Faptul că este nevoie doar de simțuri, face punerea în practica educațională foarte ușoară,
accentul căzând în seama pregătirii profesorului. Câteva exerciții în acest scop putem
enumera:
Facultatea de Psihologie și Științele Educației
Master: Pedagogii alternative și artă teatrală în educație
Masterand: Pănoiu Ana-Maria
Disciplina: Teatrul în educație

- ascultarea sunetelor din jur (cu punctul de concentrare diferit pentru gradul de
dificultate) - este un bun exercițiu pentru momentul în care lucrurile devin agitate și
gălăgioase
- observarea obiectelor din jurul nostru într-o limită de timp, ca mai apoi se dorește
de a spune cât mai multe detalii cu privire la acea imagine
- exercițiul paharului umplut până la refuz care se mută de la o masă la alta fără a
vărsa o picătură, implică atât observarea cât și concentrarea atenției
- descrierea unui obiect prin adăugarea multor detalii senzoriale cu scopul de a-l
ajuta pe celălalt să ghicească obiectul descris denotă lipsa competiției
- crearea unui desen simplu și descrierea lui în așa fel încât ceilalți să-l poată
reproduce asemenea (Darie & Boldașu, n.d.)

În concluzie, observării/observației i se acordă o importanță deosebită în arta

dramatică deoarece este primul pas în formarea actorului, este modul prin care acesta reușește
să cunoască lumea în complexitatea ei și nu ”în general”. Maria Montessori, pedagog,
antropolog și medic, pune bazele pedagogiei cu același nume în cartea „Descoperirea
copilului”, unde descoperirea n-ar fi fost posibilă fără o observație calitativă. Învățământul de
masă propune observarea ca procedeu în învățarea prin descoperire sau cea prin încercare și
eroare,. Este prezentă în cadrul experimentelor sau ca metodă de evaluare, anume observarea
sistemică a comportamentului. Observarea poate fi făcută pretutindeni și oricând, dar nu
oricum. Ea este cale de cunoaștere a lumii în care trăim și cale de cunoaștere către sine.