Predică la Duminica a 24-a după Rusalii.

Sf. Dimitrie Basarabov (27 octombrie 2013)

În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.

Iubiți credincioși:

Evanghelia din aceasta Duminica, ne pune în față două minuni săvârșite de

Mântuitorul Hristos și anume Învierea fiicei lui Iair și vindecarea femeii cu scurgerea de
sânge de doisprezece ani. Aceste minuni sunt relatate în cele trei Evanghelii sinoptice
respectiv: Ev. după Matei (cap. 9, 20-26); Ev. după Marcu (cap. 5, 22-43) și Ev. după
Luca (cap. 8, 41-56).
Aceste minuni au avut loc la Capernaum, după ce Iisus Se reîntorsese pe mare din
ținutul Gadarei. Abia revenit în oraș, Iisus Hristos a fost înconjurat de mulțime și
întâmpinat de mai marele sinagogii, numit Iair, care, căzând la picioarele Sale, Îl ruga
stăruitor să vină și să-i vindece fiica care era pe moarte. Deși făcea parte din cercul
fariseilor și al cărturarilor care nu prea priveau cu încredere învățătura și lucrarea Sa
mântuitoare, totuși Iair, mai marele sinagogii, nu numai că nu-L privește cu neîncredere
pe Mântuitorul, ci dimpotrivă, Îi recunoaște puterea supranaturală de a reda oamenilor
sănătatea, Îl socotește un părinte și un virtual binefăcător al familiei sale. Mișcat de
credința acestui om, Mântuitorul porni împreună cu el spre casa unde zăcea copila
bolnavă. Mulțimile însă nu conteneau să-l împresoare, îmbulzindu-se în jurul Său.
Pierdută printre cei ce se îngrămădeau în jurul lui Iisus, se afla și o femeie care
suferea de o scurgere de sânge de doisprezece ani și în ciuda diferitelor leacuri- așa cum
precizează Evanghelia-, nu izbutise să se vindece. Aceasta, auzind despre Iisus și
lucrările Sale minunate, se strecurase prin mulțime și se apropiase de Domnul cu gândul
de a se atinge de El, căci Își zicea: „De mă voi atinge măcar de haina Lui, mă voi
vindeca” (Marcu 5, 28).
 De nemărginită smerenie și credință dă dovadă această femeie. Ea nu îndrăznește să se
înfățișeze înaintea lui Iisus și să-I ceară îndurare. De ce? Sfântul Ioan Gură de Aur ne
răspunde: „Îi era rușine de boala ei, socotindu-se necurată. Dacă femeia care are
scurgerea ei lunară nu se socotește curată, cu atât mai mult ea, care era bolnavă de o
boală ca aceea. Că Legea Vechiului Testament socotea drept mare necurăție scurgerea de
sânge la femei(...). Femeia aceasta este cea dintâi femeie care se apropie în public de
Hristos. A auzit că vindecă și femei și că se duce la fetița care murise de curând. N-a
îndrăznit să-L cheme în casa ei, deși era bogată; dar nici nu s-a apropiat de El în văzul
tuturora; ci pe ascuns, s-a atins cu credință de hainele Lui.”
Smerenia și credința, iată două virtuți de care fiecare dintre noi, creștinii de astăzi
avem nevoie pentru a ne vindeca nu numai sufletește ci și trupește. Orice boală, orice
suferință trupească sau sufletească am avea, dacă avem smerenie și credință în
Dumnezeu, ne putem vindeca, ne putem mântui. La aceste două virtuți am mai putea
adăga încă una: răbdarea. Mulți dintre noi, atunci când suferim de o boală, de un necaz
apărut în viața noastră, cădem de multe ori în extrema cealaltă, și anume în deznădejde,
orgoliu și necredință. Toate acestea fac pe cel ce îndură boala, necazul și suferința să-și
piardă credința în puterea lui Dumnezeu, să-și piardă răbdarea și chiar nădejdea în
existența lui Dumnezeu.
Însă nu aceasta este soluția, iubiți credincioși, ci soluția o găsim în Evanghelia de
astăzi, unde vedem pe femeia aceasta, care de atâta timp suferea de această boală și care
nu și-a pierdut răbdarea, n-a deznădăjduit, ci mereu a căutat să se vindece, a mers la
doctori, a urmat tratamente și pe lângă toate acestea a avut credință și smerenie. Atunci
când a auzit că Hristos trece pe cale, deși încercase la mulți doctori să se vindece și n-a
primit tămăduirea, totuși a încercat și la Vindecătorul Suprem, care a tămăduit-o, datorită
credinței și răbdării Sale puternice, așa cum se spune și Evanghelia de astăzi: „Și îndată
izvorul sângelui ei a încetat și ea a simțit în trup că s-a vindecat de boală.”.
În acea clipă, deși nimeni nu-și dăduse seama de minune, Iisus întreabă: „Cine este cel
ce s-a atins de Mine?”. Întrebarea le păruse ciudată celor din jur, iar Petru, gata
întotdeauna să riposteze, spune într-un mod tăios: „Învățătorule, mulțimile Te îmbulzesc
și te strâmtorează și Tu zici: Cine este cel ce s-a atins de Mine?”.
 Hristos cunoscuse fără îndoială cine se apropiase de El și îngăduise vindecarea ca
răspuns la credința femeii. Se pare însă că, prin întrebarea Sa, Domnul a urmărit a o face
să-și mărturisească fapta și mai ales să înțeleagă că nu simpla atingere de haina
învățătorului o tămăduise, ci credința ei nestrămutată. Hristos nu era un taumaturg care
videca spre a uimi mulțimile, ci Dumnezeu coborât printre oameni Care, spre a-i mântui,
apela la libera lor adeziune. Vindcarea ei se datora deci faptului că crezuse în El și că
îndrăznise. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că Iisus n-a tăinuit pe femeia cu scurgerea de
sânge care s-a atins de El pentru ca: să-i curme frica femeii, ca să nu trăiască neliniștită,
fiind mustrată de conștiință că a furat darul. În al doilea rând, ca să-i îndrepte părerea ce o
avea despre El, pentru că ea se socotise că se poate tăinui de Hristos. În al treilea rând, ca
să arate tuturora credința ei, pentru a o urma și alții. Iar arătarea că Hristos știe totul este o
dovadă a Dumnezeirii Sale nu mai mică decât oprirea izvoarelor de sânge”.
Mai departe Evanghelia ne spune că în timp ce Iisus vindeca pe femeia cu scurgerea de
sânge, veniră câțiva oameni de la casa lui Iair, care îi spuseseră: „Fiica ta a murit. De ce
mai superi pe Învățătorul?”. Hristos însă nu se tulbură auzind acestea și îi spuse mai
marelui sinagogii: „Nu te teme; crede numai și se va mântui?” ( Lc. 8, 50). Mântuitorul
vrea să încerce credința lui Iair, căruia, în pofida evidenței înfricoșătoare a morții, i se
cere să creadă fără șovăială în dumnezeirea Sa. Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune în
acest sens: „Domnul intenționat a așteptat să moară fata și atunci S-a dus la ea, ca să se
facă clară dovada învierii. De aceea Domnul merge mai încet, stă de vorbă mai mult cu
femeia, ca să îngăduie să moară fata și să vina cei care au vestit moartea fetei lui Iair.
Hristos voia ca toți să fie încredințați de moartea fetei, ca să nu pună la îndoială învierea.
Domnul așa face totdeauna. Așa a făcut și cu Lazăr; a așteptat și ziua întâi și ziua a doua
și ziua a treia și abia în ziua a patra ca să fie mai credibil, a săvârșit învierea din morți a
lui Lazăr.”
Apoi El Se îndreaptă către casa acestuia, nelăsând să vină cu El decât pe Petru, pe
Iacov și pe Ioan. În vederea minunii pe care o va împlinii, Iisus nu-i ia cu Sine decât pe
cei trei apostoli care Îi sunt cei mai apropiați. Ajunși la locuința lui Iair, Iisus îi ceartă pe
cei ce plângeau și se tânguiau din pricina copilei, spunându-le: „De ce vă tulburați și
plângeți? Copila n-a murit, ci doarme.” (Mc 5, 39). Cei de față primesc cu scepticism
aceste cuvinte: „Îl luau în râs”, specifică Sf. Ev. Marcu. De ce a fost luat în râs
Mântuitorul? Pentru că s-a exprimat altfel decât se așteptau oamenii din vremea Sa.

Iubiți credincioși:

Pornind de la deosebirea de limbaj și de concepție prin care Mântuitorul Hristos

numește moartea somn, aș vrea să medităm fiecare dintre noi și să încetăm odată pentru
totdeauna să mai privim moartea ca pe marea catastrofă ce ne-ar arunca în neant, în
nonexistență. Motivul pentru care Hristos a primit să facă minunea învierii fiicei lui Iair a
fost acela ca să ne arate tuturor că la Dumnezeu nu moartea are ultimul cuvânt. Pentru
necredincioși toate acestea stârnesc, poate și astăzi zâmbete, dar pentru noi, cei care
credem cu toată tăria în viața de dincolo, ele ne întăresc credința că Dumnezeu este
deopotrivă Stăpânul vieții și al morții. Hristos a numit moartea somn, iar Biserica, peste
veacuri, a numit locul de odihnă a celor adormiți, „cimitir” care în limba greacă înseamnă
loc de dormit, adică dormitor. Este locul unde trupește, adormiții robii lui Dumnezeu se
odihnesc, în timp ce sufletele lor continuă să trăiască o nouă viață, de unde și fost
chemată fiica lui Iair astăzi.
Sfinții Părinți ai Bisericii de asemenea ne îndeamnă să nu plângem pentru cei ce au
plecat dintre noi, ci să ne rugăm în continuare pentru sufletele lor. Iată în acest sens ce ne
spune din nou Sfântul Ioan Gură de Aur: „Nimeni dar să nu bocească, nici să plângă
această faptă mare a lui Hristos. Pentru ce te vaiți și plângi? Ce iertare vor avea aceia care
se prostesc așa, când de atât vreme avem dovada clară a învierii?” Cu alte cuvinte, cel
mai important lucru care trebuie să-l facem atunci când cineva pleacă dintre noi, este
acela de a ne ruga pentru el, de a avea nădejdea într-o întâlnire într-o viață viitoare cu el,
și de a face fapte bune pentru sufletul său. Dovada cea mai clară a existenței vieții
veșnice este Însăși Mântuitorul Hristos care a înviat a treia zi din morți. Cu toții, mai
devreme sau mai târziu vom muri dar vom și învia la Judecata Universală. De aceea
important este să luptăm pentru mântuirea noastră. Sfinții Părinți ne spun că noi trebuie
să trăim mereu cu gândul la moarte. Niciodată nu știm când ne vine sfârșitul și de aceea
trebuie mereu să fim pregătiți pentru întâlnirea cu Hristos Judecătorul Suprem. Numai așa
putem intra pregătiți în Împărăția lui Dumnezeu.
Iubiți credincioși:

Biserica Ortodoxă sărbotorește astăzi și pe Sfântul Dimitrie Basarabov. El s-a născut în

satul Basarabov, așezat pe râul Lom, un afluent al Dunării, în apropierea orașului Russe:
Părinții lui erau oameni săraci, care nu l-au putut da la învățătură; de aceea, de mic a fost
nevoit să -și câștige el însuși cele necesare traiului. Ani în șir a păscut vitele și oile
țăranilor din sat, pe colinele din preajma Dunării și prin văile înverzite ale râului Lom.
Viața în mijlocul naturii a oferit tânărului păstor prilejul de a admira mereu frumusețile
firii celei văzute, ajutându-l să iubească și mai mult pe Făcătorul lumii văzute și nevăzute.
În duminici și sărbători lua parte, alături de părinți și ceilalți credincioși, la slujbele
săvârșite în biserica satului, putând astfel să asculte învățăturile de viață îndrumătoare ale
Mântuitorului Hristos. Atmosfera de viață autentic creștină din familie, ca și învățăturile
pe care le auzea la biserică, l-au făcut să fie blând și milostiv cu toți semenii. Postea și se
ruga, așa cum se cuvine unui adevărat creștin. Se îngrijea mult de săraci, cărora le
împărțea o parte din hrana pe care o primea de la consătenii săi, pentru paza vitelor.
Cunoscând pe unii călugări din mănăstirile din apropiere, a aflat de viața îmbunătățită
pe care o duceau aceștia, departe de lume și de grijile ei. Pe măsură ce creștea cu vârsta și
cu înțelepciunea, s-a trezit în el dorul după viața monahală, deși practicase și până atunci,
poate fără să-și dea seama, cele trei sfaturi cerute oricărui călugăr: fecioria, smerenia, și
sărăcia. Drept aceea, într-una din zile, a părăsit lumea, cu toate ale ei, și „luându-și
crucea” a intrat într-o mănăstire din apropiere. S-a așezat într-o peșteră, săpată în stâncă
pe malul râului Lom. Acolo a petrecut ani în șir în post aspru, înfrânare și rugăciune,
izolat cu totul de lume și chiar de ceilalți monahi. Nu se știe câți ani a trăit în această
peșteră și nici cum își agonisea cele necesare traiului, după cum nu se știe nici data
trecerii sale la cele veșnice. De un lucru putem fi siguri: că el a fost în permanență o pildă
vie de viață creștină aleasă pentru ceilalți călugări și pentru obștea cea mare a
credincioșilor.
Se spune că, pe când și-a simțit sfârșitul aproape, a venit pe malul Lomului și s-a
așezat între două lespezi de piatră ca într-un sicriu. Și astfel și-a încredințat sufletul lui
Dumnezeu.
 Mulți ani nimeni n-a știut de trecerea la cele veșnice a lui Dimitrie. Dar în urma unor
ploi torențiale, au căzut în apa Lomului și cele două lespezi de piatră în care era adăpostit
trupul Cuviosului pustnic. Acesta a fost acoperit de nisip și de prundiș, rămânând iarăși o
bucată de vreme neștiut de nimeni în albia râului Lom. Moaștele s-au fost însă atinse de
putreziciune, pentru ca apoi să fie scoase la lumină, în chip minunat, prin lucrare
dumnezeiască. Într-o noapte, Cuviosul Dimitrie s-a arătat în vis unei tinere care suferea
de o boală grea, căreia i-a spus că, dacă părinții ei îl vor scoate din apă, va fi vindecată de
boală. Tânăra a povestit părinților visule ei și împreună cu aceștia și cu alți credincioși
din sat s-au îndreptat spre locul pe care însuși Cuviosul i-l arătase în vis. De fapt, acolo se
și arăta adeseori o lumină mai presus de fire. Și căutându cu stăruință, au aflat cinstitul
trup al cuviosului Dimitrie întreg și neputrezit. Binecredincioșii creștini din satul
Basarabov, împreună cu preoții lor, au dus cinstitele moaște în biserica satului: Tânăra
bolnavă, atingându-se de ele, și-a recăpătat de îndată sănătatea.
Veste despre aflarea cinstitelor sale moaște s-a răspândit îndată, atât în localitățile din
sudul Dunării, cât și în cele din nordul ei. Numeroși credincioși de pe ambele maluri se
îndreptau spre satul Basarabov pentru a se închina cinstitelor moaște și a cere marelui
sfânt ajutor și mijlocire în fața Părintelui ceresc. Dumnezeu l-a ales tocmai pe acest
Dimitrie, smerit păstor și apoi pustnic, neluat în seamă de nimeni, ca el să fie cunoscut
apoi de toți și să-i ceară ajutor și ocrotire în necazuri.
Moaștele noului sfânt al lui Hristos au rămas acolo aproape cinci secole. Între anii
1786-1774 a avut loc un răboi nimicitor între ruși și turci, purtat și pe pământ românesc,
dar și în sudul Dunării, pe teritoriul fostului stat bulgar, desfințat de turci încă de la
sfârșitul sec. XVI. Generalul rus Petru Saltacov a ajuns cu oștile sale în satul Basarabov.
Pentru ca cinstitele moaște să ni fie profanate de ostașii turci musulmani, generalul a
poruncit ca ele să fie duse în Rusia. Ajungând cortegiul cu racla la București, un negustor
bogat cu numele Hagi Dimitrie, se pare un aromân, precum și mitropolitul Grigorie II al
Țării Românești, au rugat pe generalul rus să lase cinstitele moaște ale Sf. Dimitrie cel
Nou pe pământ românesc, ca o mângâiere pentru multele pagube materiale și suferințe
îndurate de români în cursul acelui război. Ascultându-le dorința, moaștele au fost așezate
cu mare cinste în catedrala mitropolitană din București, în iulie 1774. Mâna dreaptă a
Sfântului a fost trimisă, totuși la Kiev, unde se crede că se păstrează și astăzi.
 Viața și faptele Sfântului Dimitire Basarabov trebuie să fie pentru noi creștinii de astăzi
un exemplu de urmat. Smerenia, rugăciunea, postul, și toate aceste virtuți trebuie să fie
nelipsite în viața noastră a credincioșilor.
Să ne rugăm și noi Sfântului Dimitrie cel Nou, să ne fie ocrotitor în necazuri, izbăvitor
de boli și alte suferințe, mângâietor în întristare și grabnic ascultător, când ne rugăm cu
stăruință ca să fie mijlocitor al nostru către Hristos Domnul. Amin.