UNIVERISTATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE LITERE

Nume : Oprean Laura – Georgiana

Specializarea : Română – Latină
Anul : III

Viața și opera lui Marin Preda (1922 - 1980)

Marin Preda (n. 5 august 1922, Siliștea-Gumești, județul Teleorman — d. 16 mai 1980,
Mogoșoaia) a fost un nuvelist, romancier, scriitor și director de editură român.

La 5 august 1922, în comuna Siliștea-Gumești, plasa Balaci, județul Teleorman, se naște

Marin Preda, fiu al lui Tudor Călărașu, ”de profesie plugar", și al Joiței Preda. Copilul va purta
numele mamei, întrucît părinții nu încheiaseră o căsătorie legală, numai astfel Joița Preda putea
primi pensie în continuare ca văduvă de război. Joița venea cu două fete din prima căsătorie:
Măria și Mița (Tita). Tudor Călărașu avea și el trei băieți cu prima soție care-i murise. Copilul
Marin Preda își petrece copilăria în această familie numeroasă care – în ciuda celor două loturi
de pămînt ”primite la împroprietărire” – nu este lipsită de griji.

În septembrie 1929, învățătorul Ionel Teodorescu îl înscrie pe Marin Preda în clasa I, însă
tatăl, care și-a dat copiii la școală numai la vîrsta de 8 ani, nu-l lasă să frecventeze. Anul următor
este reînscris în clasa I, la Școala primară din satul natal. Dar, ca în orice familie de la țară,
copilul participă și la treburile gospodărești (păzitul vitelor, munca la cîmp), ceea ce face ca în
primele clase să absenteze adesea de la școală. Dar treptat-treptat, se dovedește printre elevii cei
mai buni din seria sa, obținînd premiul cu coroniță (scenă evocată în Moromeții).

Anul 1933 – 1934 (clasa a IV-a) este unul dintre cei mai grei din viața școlarului: tatăl nu-i
mai poate cumpăra cărți și se îmbolnăvește de malarie. Învățătorul îi arată multă bunăvoință, îl
ajută să termine anul școlar și-i împrumută cărți. Cînd nu găsește cărți noi în sat, merge să
împrumute în comunele vecine: ”Cum adică - exclamase odată tatăl surprins - să faci treizeci
de kilometri pînă la Recea, după o carte, domnule?! Dar ce, e aurită? Și să-l fi pus la o treabă
mai mică decît asta, ar fi ieșit gălăgie mare...”. Cu rugăminți repetate și insistențe, obține de la
mama sa promisiunea că îl va convinge pe tatăl său să-l dea la ”școala de învățători”.

Între 1934 – 1937 urmează clasele V – VII, avîndu-l ca învățător pe Ion Georgescu din Balaci,
un sat vecin. Dascălul își va reaminti la bătrînețe că elevul Marin Preda ”era un visător în
clasă”, dar ”se descurca bine, la scris”, la o temă dată despre Unirea Principatelor făcînd o
”lucrare senzațională”.

Termină clasa a VII-a cu media generală 9,78. Examenul pentru obținerea certificatului de
absolvire a șapte clase îl susține la Școala de centru din Ciolănești (o comună la zece kilometri
distanță de Siliștea-Gumești). La 18 iunie i se eliberează certificatul nr. 71 de absolvire a șapte
clase primare, cu media generală pe obiecte 9,15.

În 1937, evitînd Școala Normală din Turnu-Măgurele (pe atunci, reședința județului
Teleorman), unde taxele erau prea mari, se prezintă la Școala Normală din Cîmpulung-Muscel,
dar este respins la vizita medicală din cauza miopiei. Tatăl intenționează acum să-l dea la o
școală de meserii. Intervine însă salvator librarul Constantin Păun din Miroși, de la care elevul
Marin Preda își procura cărți, și îl duce la Școala Normală din Abrud, unde reușește la examenul
de bursă cu nota 10. Se integrează vieții de normalist internist, este mulțumit de profesori, se
împacă bine cu colegii ardeleni și petrece vacanța de iarnă a anului 1939 la un coleg din Abrud.

În toamna lui 1939 este transferat la Școala Normală din Cristur-Odorhei, unde își
continuă studiile încă un an. Ca și la Abrud, a manifestat un interes deosebit pentru istorie,
română și chiar matematici. În ședințele Societății literare din școală este remarcat de profesorul
Justin Salanțiu, care îi prezice că ”va ajunge un mare scriitor”, în cadrul societății scrie și citește
cîteva schițe. O compunere care avea ca erou chiar pe tatăl său, aleasă pentru a fi publicată în
revista școlii rămîne nepublicată, revista preconizată nu mai apare datorită evenimentelor
dramatice care vor urma. Cei trei ani de viață transilvană vor fi evocați în ”Viața ca o pradă” și
în ”Cel mai iubit dintre pămînteni”. În 1940, în urma Dictatului de la Viena, elevul Preda Marin
primește o repartiție pentru o școală similară din București.
 În ianuarie 1941 asistă la tulburele evenimente ale rebeliunii legionare și ale reprimării ei
de către Ion Antonescu. Intră în contact cu refugiații ardeleni și se întîlnește cu siliștenii lui
stabiliți în București. Toate acestea vor fi evocate peste trei decenii în ”Delirul” și în ”Viața ca
o pradă”.

La sfîrșitul anului școlar 1940-1941 (urmat și cu ajutorul directorului școlii), susține

examenul de capacitate, însă datorită greutăților materiale se hotărăște să renunțe la școală.

În timpul verii nu mai revine în sat: ”Aveam impresia că dacă mă întorc, n-o să mai pot pleca”.
Nereușind să publice nimic și nici să-și găsească o slujbă, Marin Preda o duce din ce în ce mai
greu: ”Mi-e imposibil să-mi amintesc și să înțeleg cum am putut trăi, din ce surse, toată toamna
și toată iarna lui '41-'42. Doar lucruri fără legătură, nefirești... N-aveam unde dormi, era
lapoviță prin tot Bucureștiul, și umblam fără oprire cu tramvaiul de la Gara de Nord la Gara de
Est. Toată ziua și toată noaptea.” Uneori mai trăgea la fratele său Nilă, într-o mansardă
minusculă unde ”rămînea pierdut ceasuri întregi, cu coatele sub ceafă”.

În volumul colectiv de versuri ”Sîrmă ghimpată”, Geo Dumitrescu include

poezia ”Întoarcerea fiului rătăcit” de Marin Preda, dar manuscrisul volumului nu obține viză
pentru tipărire. Tot prin intermediul lui Geo Dumitrescu, Marin Preda este angajat corector la
ziarul ”Timpul”, în 1941.

În aprilie 1942 debutează cu schița Părlitu' în ziarul, la pagina literară ”Popasuri”, girată

de Miron Radu Paraschivescu. Debutul la 20 de ani îi dă încredere în scrisul său, publicînd în
continuare schițele și povestirile: Strigoaica, Salcîmul, Calul, Noaptea, La cîmp.

În septembrie părăsește postul de corector la Timpul. Pentru scurt timp este angajat
funcționar la Institutul de statistică. La recomandarea lui E. Lovinescu, poetul Ion Vinea îl
angajează secretar de redacție la ”Evenimentul zilei”.

Între 1943-1945 este luat în armată, experiență descrisă în operele de mai tîrziu, în
romanele Viața ca o pradă și Delirul. În 1945 devine corector la ziarul ”România liberă”. În
1956 primește Premiul de Stat pentru romanul Moromeții. Un an mai tîrziu, în 1957, scriitorul
efectuează o excursie în Vietnam. La întoarcere, se oprește la Beijing. În 1954 se căsătorește cu
poeta Aurora Cornu. Scrisorile de dragoste trimise poetei au fost publicate postum. Au divorțat
în 1959. S-a recăsătorit apoi cu Eta Vexler, care ulterior a emigrat în Franța la începutul anilor
70. Cu cea de-a treia soție, Elena, a avut doi fii: Nicolae și Alexandru. Apoi din 1952 devine
redactor la revista ”Viaț raomânească”.

În 1970 - traduce în colaborare cu Nicolae Gane romanul lui Fiodor Dostoievski: Demonii.

Romanul său,  Marele singuratic, primește premiul Uniunii Scriitorilor pe anul 1971.

În 1974 este ales membru corespondent al Academiei Române.

Apare ediția a doua a romanului Marele singuratic în 1976, iar în 1977 publică Viața ca o pradă,
un roman autobiografic amplu care are drept temă principală cristalizarea conștiinței unui artist.

În 1980, la editura pe care o conducea, publică ultimul său roman: Cel mai iubit dintre
pămînteni. O lună mai tîrziu este ales deputat în Marea Adunare Națională.

Pe 16 mai 1980 moare la vila de creație a scriitorilor de la Palatul Mogoșoaia. Fratele

scriitorului, Saie, crede că a fost asasinat de Securitate, dar probele din dosarul CNSAS român ar
fi dispărut. Familia sa este convinsă că moartea sa fulgerătoare are o legătură cu publicarea
romanului Cel mai iubit dintre pămînteni  și a survenit în condiții oculte.

Aprecieri, critice : Moromeţii

Debutul extraordinar al lui Marin Preda nu l-a impus, pe cât era de aşteptat, ca prozator,
poate şi din prejudecata că un volum de nuvele (“Întâlnirea din pământuri”, 1948) nu poate
consacra un mare scriitor. Abia apariţia “Moromeţilor” (vol. I, 1955) a atras atenţia asupra
dimensiunilor talentului său şi a noutăţii pe care o reprezintă formula sa epică. Romanul a fost
întâmpinat favorabil şi nici mai târziu interesul criticii nu a scăzut. Când, în 1967 apare volumul
al II-lea, critica nu mai arată acelaşi entuziasm. Indignarea nu este prin nimic justificată,
“Moromeţii”, II, este în unele aspecte mai dens, mai profund decât primul. Cele două părţi
formează totuşi o unitate, ele se susţin şi se luminează reciproc, impunând o tipologie
necunoscută până la Marin Preda.

Întâiul volum este concentrat asupra unui singur personaj, întreaga desfăşurare epică este
subordonată lui Ilie Moromete. Cartea este scrisă într-un stil pe alocuri ironic, personajele au
timp să gândească şi să se exprime, gesturile lor sunt libere, existenţa nu-i terorizează. Spaţiul
este întins, viaţa nu-i tulburată de întâmplări care să schimbe şi să precipite un ritm vechi, calm,
de existenţă.

Ritmul epic se schimbă în volumul al II-lea. Existenţa socială este, aici, mai concentrată,
oamenii apar invadaţi de întâmplări, satul aşezat pe tipare arhaice intră într-un proces rapid de
destrămare. Proza narează toate acestea u necesitate mai crispată, pagina mai densă, sub puterea
faptelor dinafară personajele apar micşo-rate, gesturile lor nu mai au spontaneitatea din prima
fază. Moromete, care rămâne şi aici un simbol, se retrage de pe podişcă în locuri mai obscure,
sfera lui de observaţie se micşorează, bucuria interioară începe să fie condiţionată de elemente pe
care nu le poate stăpâni. Stilul epic se adaptează acestei schimbări de perspectivă. Naraţiunea se
complică, numărul focarelor epice creşte, sub presiunea numeroaselor paranteze fraza îşi pierde
din fluenţă, devine aspră şi demonstrativă. O anumită crispare a propoziţiilor, provenită din
elaborarea lor îndelungată, aratăşi o înstrăinare a prozatorului faţă de obiectul naraţiunii.
Din romanul unui destin, “Moromeţii” devine romanul unei colectivităţi (satul) şi al unei
civilizaţii sanc-ţionate de istorie. Judecat în ansamblu, “Moromeţii” e un mare roman prin
originalitatea tipologiei şi profunzi-mea creaţiei. Tipologia este ţărănească, dar Marin Preda face
din ţăranii săi indivizi cu o viaţă psihologică normală, apţi prin aceasta de a deveni eroi de proză
modernă. Preda prezintă nişte ţărani inteligenţi şi ironici, complecşi ca structură morală, în
măsură prin aceasta să-şi reprezinte şi să trăiască în modul lor caracteristic marile drame ale
existenţei. Eroul central al romanului, Ilie Moromete, nu seamănă cu nici unul dintre personajele
prozei anterioare, rurale sau citadine. Originalitatea lui vine din modul în care un spirit inventiv,
creator, transformă existenţa într-un spectacol. De pe stănoaga podiştei sau de pe prispa casei,
Moromete priveşte lumea cu un ochi pătrunzător, semnificant, în întâmplările cele mai simple el
descoperă ceva deosebit, o notă înveselitoare, o lumină care pentru ceilalţi nu se aprinde. “Tatăl
– notează autorul – avea ciudatul dar de a vedea lucruri care lor le scăpau, pe care nu le
vedeau.” Ciudatul dar îi ţine pe Moromete şi pe prietenii săi la suprafaţa vieţii sociale, străini de
patimi degradan-te, neînrobiţi de marele mecanism al istoriei. Acesta continuă totuşi să se
manifeste, şi “Moromeţii” este în bună parte romanul istoriei care încercuieşte viclean individul
şi-i condiţionează viaţa interioară. Modificarea vieţii interioare în “Moromeţii” este marcată mai
ales prin glasuri. Glasul arată umoarea, caracterul şi poziţia individului în ierarhia socială.
Cuvântul exprimă o relaţie, glasul marchează natura acestei relaţii. Marin Preda dă astfel de
indicaţii fine de regie şi personajele sale îşi trădează viaţa interioară prin varietatea fonică.
 Tema centrală în roman ar fi libertatea morală în luptă cu fatalităţile istoriei. Ea este
anunţată de prozator într-o frază programatică: “…se pare că timpul avea cu oamenii nesfârşită
răbdare; viaţa se scurgea aici fără conflicte mari…” Ceea ce urmează în roman contrazice această
imagine. Timpul este viclean, răbdarea nu-i decât o formă de acumulare pentru o nouă criză.
La sfârşit, când drama Moromeţilor este narată şi imaginea vieţii liniştite e spulberată,
prozatorul revine asupra notaţiei de început: “Timpul nu mai avea răbdare.” Este una din multele
imagini ale simetriei în literature lui M. Preda, plină de evoluţii închise, de ample mişcări în cerc.
Aceasta vrea să dea o idee despre rotaţia procesuală a vieţii după o lege statornică şi misterioasă
care acţionează şi în natură. Chiar demersul epic al prozatorului se înscrie în fatalitatea acestei
repetiţii. El revine în cartea nouă la simbolurile pe care le-a părăsit în cartea anterioară, proza lui
trăieşte sub puterea unei obsesii a întoarcerii la un punct originar. Istoria Moromeţilor nu
acoperă toată suprafaţa romanului. Alte istorii (aceea a lui Birică şi a Polinei, a bolii lui
Boţoghină, a răzvrătirii lui Ţugurlan) vin să coloreze viaţa unui sat de câmpie. Marin Preda
înlătură din viziunea lui imaginea omului înlănţuit de instincte, iar când instinctele ies la
suprafaţa textului, prozatorul aduce imediat alte elemente care luminează faţa sufletului ţărănesc.
S-a vorbit, în legătură cu stilul romanului, de detaşarea ironică a naratorului. Ironia este o formă
a participării, căci numai tragedia îngheaţă şi separă. Râsul izolează, dar şi apropie, stabileşte o
punte de comunicare, exceptând, fireşte, formele lui atroce (sarcasmul). Moromete e un spirit
creator care, în mişcarea vieţii obişnuite, se foloseşte de supapa umorului. Umorul sancţio-nează,
şi în acelaşi timp, amplifică, selectează, pune în lumină, cu un cuvânt, creează.
Într-o lume în care spiritele sunt atât de caustic, s-ar putea bănui că poezia n-are nci o
şansă. Marin Preda are cel mai adânc dispreţ, pentru proza rurală duioasă, arta lui literară se
constituie prin radicalizarea conştiinţei ţărăneşti şi expurgarea stilului de toate nuanţele lirice. El
scrie fără culoare şi fără obişnuita figuraţie a limbajului.
Există, totuşi, în roman pagini unde lirismul iese ca o pată de ulei şi se întinde pe
suprafaţa textului. Lirismul vine din modul nuanţat de a înfăţişa fără poezie verbală solemnitatea
unor gesturi, momente din existenţa ţărănească, pregătirea de seceriş, de pildă, sau moartea care
zguduie viaţa unei familii. Separat, în roman se profilează şi o dramă a lui Niculae. Copilul cel
mic vrea să înveţe carte şi el întâmpină rezistenţa familiei. Niculae n-are decât un singur aliat,
mama, şi un mare obstacol în faţă: voinţa tatălui. Voinţa rămânând neînduplecată, băiatul cel mic
simte că se desprinde de familie. Desprinderea de familie este tema adiacentă în “Moromeţii”. Ea
va deveni esenţială în alte cărţi ale lui Marin Preda. În acest solid roman realist există şi un al
doilea plan, unde semnele, simbolurile trimit la altă faţă a existenţei ţărăneşti. Copiii joacă pe
câmp bobicul, în curtea lui Tudor Bălosu intră căluşarii, şi conducătorul lor, un mut, strigă un
cuvânt fără înţeles: “abreaaau” şi izbeşte cu o sabie roşie în mulţime. Jocul trimite la vechi rituri.
Un loc important îl ocupă în carte salcâmul. Arborele este simbolul verticalităţii, un
element axial (axul lunii), arhetipul puterii, un simbol, totodată, phalic. Salcâmul lui Preda are o
valoare mai profană, el face parte din universul familiei ţărăneşti. E un personaj ca oricare altul,
şi am putea spune că salcâmul din roman este dublul vegetal al lui Moromete. Destinul unuia
este anticipat de destinul celuilalt. Drama idealismului moral ţărănesc este tema celui de al II-lea
volum al romanului. La început, ideea mare a cărţii (dispariţia unei civilizaţii străvechi şi, fatal, a
unui mod de existenţă sub presiunea înnoirilor fulgerătoare prin care trece satul românesc) nu se
vede limpede. Stilul este eseistic şi, obişnuiţi cu personajele din primul volum, acceptăm cu greu
ipostaza lor (mediocră social) acum. Ilie Moromete este, şi aici, personajul unei proze superioare.
Însă este evident că autoritatea lui nu mai are asupra cui se exercita, şi în iluzia persona-jului că
mai poate face ceva, că mai poate trăi ocolit de evenimente, stă măreţia tragică a acestui bătrân
idealist. Vocaţia socială a prozatorului află aici un câmp bun de observaţie şi trebuie spus că
“Moromeţii” e şi o pânză întinsă, de o excepţională autenticitate literară, a satului postbelic.
Asupra satului aşezat de altădată, cu ierarhii sigure, satul adunărilor liniştite şi al dialogurilor
pline de spirit, se abat “evenimente pline de viclenie”. Satul arhaic, civilizaţia moromeţiană sunt
sortite să piară. Excelent înfăţişat este în “Moromeţii”, vol. II, erosul ţărănesc. Situaţiile
fundamentale în dragoste sunt văzute aici prin oglinda unei psihologii speciale. Poveştile de
dragoste sunt tratate cu linişte epică, fără violenţă naturalistă, fără pudoarea prozatorului vechi
care întoarce ochii de la astfel de lucruri delicate. Moromete cel vechi, omul adunărilor liniştite
trăia în sculptura naivă a lui Din Vasilescu. Moromete tragic, omul unei civiliza-ţii care piere,
trăieşte de aici înainte în închipuirea fiului. Romanul este, şi sub acest aspect, opera unei
elaboraţii exemplare.

Alfabetul dupa Marin Preda

 Aparenta: "Fiinta noastra e la discretia celorlalti, nu apari tu in ochii unuia asa cum esti,
ci asa cum au reusit altii sa sugereze o imagine despre tine. Si astfel, viata noastra se scurge intr-
un efort permanent si adesea disperat de a demola aceasta imagine, actiune de reusita careia
depinde totul..."
 Casatoria: "Casatoria e o temnita in care oamenii, cu firi diferite, se inchid si se urasc
reciproc crezand ca au fost pedepsiti sa ispaseasca pe nedrept pedeapsa celuilalt..."
 Dragostea: "Dragostea e ca moartea, iti intra in suflet si totul amorteste in tine, alunga
ceea ce era inainte fiinta ta intima si se instaleaza in ea."
 Esecul: "De obicei, esecul e ceea ce considera altii ca e, fara sa ne dam seama ca daca
am schimba directia barei si s-o luam pe alt drum, esecul ar fi premisa unei adevarate victorii"
 Fericirea: "... abia dupa ce a incetat sa mai caute fericirea a putut in sfarsit sa fie
fericit..."
 Gand: "Facultatea de a gandi nu e neaparat sursa inactiunii, nu putem sa nu ne gandim
bine inainte de a intreprinde un gest care ne angajeaza destinul."
 Hotararea: "Preferam sa fugim in mod las, decat sa marturisim un lucru neinsemnat. Ne
despartim de oameni pe care-i admiram numai pentru ca... Ei, pentru ce? Pentru nimic... "
 Iubirea: "Ce-i tine pe oameni in viata? iubirea. Poti, de pilda, iubi omenirea, sau natura,
sau doar copiii , sau doar animalele, fiindca fara iubirea de ceva am deveni fiare. Sau si mai rau,
am ajunge sa ne iubim doar pe noi insine, devenind monstri."
 Libertate: "Omul s-a nascut liber, dar pretutindeni e in lanturi."
 Moartea: "Moartea e un fenomen simplu in natura, numai oamenii il fac
inspaimantator."
 Natura: "Suntem mai mici decat vasta natura, dar si mai mari cand ne contopim cu ea,
fiindca stim, in timp ce un deal minunat, un munte superb nu sunt astfel decat fiindca ii vedem
noi."
 Omul: "Fiinta umana seamana cu nisipul. Trebuie luat din gramada un fir, pus pe o
suprafata plana si lovit cu un ciocan: atunci se poate sfarama. Furtunile il pot doar imprastia, dar
se depune in alta parte, iar calcatul in picioare nu produce in masa lui decat gauri care practic nu-
l ating."
 Parere: "O parere rea despre mine e un scut de aparare impotriva amestecului si a
compromisului cu cei pe care ii dispretuiesc."
 Razboi: "Razboaiele nu schimba nimic intr-un om, sunt ca niste furtuni care, odata
trecute, le uitam ca si cand n-am fi fost prinsi chiar in mijlocul lor, unde puteam muri. Puteam...
Dar uite ca n-am murit si ne intoarcem la mai vechile noastre obiceiuri..."
 Spiritul: "Spiritul este prezent in mod egal in tot ce exista, intr-un om ca si intr-un
carabus."
 Tineretea: "Tineretea e o trufie rareori de valoare."
 Ura: "... descoperisem de mic ca ura e spontana si irationala, e o atractie , te poate urmari
cineva cu ura lui fara slabire, pana se stinge singura, asa cum a pornit, sau vine pamantul si-i
astupa gura infama."
Virtute: "Nu exista in nimeni virtuti in stare pura si nici farmec fara revers. Tot ceea ce face un
om ii apartine si nu putem sa-l punem, ca Arhimede, in apa, ca sa aflam prin calcul cat bine si cat
rau e in fiinta lui, care sunt in el, amestecate indestructibil de Marele Fauritor. Nu putem decat sa
ne bucuram de parte de aur si sa nu ne chinuim sa alungam partea de argint. Coroana e facuta si
suntem condamnati sa fim niste regi care stiu ca ceea ce pun pe cap nu e din aur pur."