UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE LITERE

Nume : Oprean Laura - Georgiana

Anul : III
Specializarea : Română - Latină

Neomodernismul sorescian

Canonicul fără canon

Sintagma „singur printre poeți” – din ironicul titlu al volumului de debut – este atât de
des invocată de critici în legătură cu lirica lui Marin Sorescu, încât aproape ajunge să
încorporeze valențele unui concept teoretic veritabil. Experimentele formale și stilistice
inițiate de scriitorul „șaizecist”, nonconformismul imaginarului poetic ori al „modelului
cosmologic” din majoritatea volumelor favorizează plasarea sa ex-centrică în cadrul curentelor,
formulelor, generaţiilor/promoţiilor literare autohtone. Nu întâmplător, autorul Tinereții lui Don
Quijote a constituit mai degrabă un punct de reper pentru teoriile sincroniste (chiar
protocroniste), decât un argument al evoluției organice a literaturii române. Deși referințele la
Tudor Arghezi, Geo Dumitrescu, Urmuz etc. nu lipsesc, exegeții preferă să contureze un „stil
Sorescu” prin intermediul asocierilor (uneori doar sugerate) cu diverși scriitori ori orientări
artistice occidentale: de la Walt Whitman la Jacques Prévert, de la T. S. Eliot la Edgar Lee
Masters, de la neorealiștii italieni la concretiștii și beatnicii americani.
Unele comparații de acest tip dețin un vădit rol caricatural-minimalizator, însă, în general,
efectul evidențierii influențelor respective este encomiastic. Venind și pe fondul traducerilor
numeroase sau al invitațiilor constante primite pentru a participa la festivaluri de poezie,
demersul transformării lui Sorescu în poet universal, nu doar național, se face remarcat încă de
la finalul anilor '60. Volumele sale din deceniul șapte sunt considerate decisive pentru
înlăturarea monopolului literaturii realismului socialist, însă tipologia „șaizecismului”
 românesc pare a se scrie în lipsa autorului Morții ceasului, după cum rolul de predecesor ori
de fondator al mutației estetice „optzeciste” este pe cât de constant amintit, tot pe atât de des
subminat de teoretizările propriu-zise ale așa-numitului „postmodernism românesc”.1

„Neomodernismul” – un concept de ocară

Nici nu e de mirare că al doilea val al receptării profită din plin de astfel de formulări
analitice monodimensionale, cărora le răstoarnă fără mari eforturi conotațiile. E vorba de
atitudinea demitizantă faţă de „şaizecişti” impusă de generaţia „optzecistă”. Având nevoie de o
legitimare cât mai consistentă a mutaţiei pe care îşi doresc să o producă, auto-intitulaţii
„postmoderni” români îşi găsesc opozanţii potriviţi în gruparea artistică ce i-a precedat. De
data aceasta criticii perioadei nu mai luptă pentru subminarea vreunei politici (comuniste), ci
pentru legitimarea alteia... culturale. Mitizându-şi propria formulă, Mircea Cărtărescu, Ion
Bogdan Lefter, Gheorghe Crăciun, Alexandru Muşina etc. profită de etichetele istovitoare
purtate de „şaizecişti” şi demonstrează cu emfază, însă prea puțin problematizant, cum
generaţia lor aduce noutatea absolută în literatura română. Dacă vreun cercetător ar avea
curiozitatea şi răbdarea să inventarieze sintagmele aplicate vechii orientări poetice în antologia
Competiţia continuă. Generaţia ’80 în texte teoretice2 coordonată de Gh. Crăciun, acesta ar
ajunge, probabil, la identificarea „şaizecismului” cu Răul absolut ce împiedică evoluţia
literaturii autohtone. Referindu-se la antecesori, Cărtărescu vorbeşte de „vacuum poetic”,
identificându-i cu moderniştii al căror timp e la finalul secolului al XIX-lea, deoarece pentru
noua sensibilitate ei devin „insuportabili” prin lipsa de umanitate, de comunicare, prin maniera
mortificantă a „frângerii punţi dintre text şi referent”, prin pierderea „denotatului într- o
pulbere de conotaţii”3. „Ne-am cam plictisit, să o recunoaştem, de poezia oraculară [...] de

1
Dacă relaționările lui Sorescu cu neomodernismul vor fi discutate în această secțiune a lucrării, problematizările
includerii poetului printre „postmoderniștii” români vor constitui nucleul ideatic al unui capitol ulterior.
2
Passim Competiţia continuă. Generaţia ’80 în texte teoretice (coordonator Gheorghe Crăciun), capitolele

Harta poeziei şi Cuvântul poeţilor, Editura Paralela 45, Piteşti, 1999, pp. 11-201.
3
Mircea Cărtărescu, răspuns la ancheta Dreptul la timp, în Competiţia continuă. Generaţia ’80 în texte teoretice,
ed.cit., p. 94.
 poezia «hermetică», produs al neputinţei de a simţi şi de a exprima emoţia [...] o poezie
sclerozată [...] în care, dincolo de pelicula străvezie a cuvintelor, nu pulsează sângele nostru
de zi cu zi”, clamează Muşina în articolul cu titlu simptomatic Poezia cotidianului4.

Referindu-se, în capitolul Literatură şi vinovăţie, la eliberarea artisticului de zona

ideologicului din deceniul şapte, Caius Dobrescu constată: „Problema literaturii e că s-a
eliberat într-atât încât nu mai are legătură cu nimic şi nimeni, consumându-se într-un autism pe
cât de mizerabil, pe atât de arogant [...] ruperea discursului de realitate ca în cosmogoniile lui
Stănescu, elanurile religioase ale lui I. Alexandru, şamanismul lui I. Gheorghe, cu ale lor
porniri neo-sămănătoriste, au ca efect sporirea confuziei morale şi intelectuale”5.
La aceleaşi concluzii ajunge şi Gheorghe Crăciun, cu toate că, în celelalte secţiunii ale
lucrării, demonstraţia sa e strict dependentă de spaţiul esteticului. Mai întâi, teoreticianul
contestă prospeţimea şi noutatea „neomoderniştilor” de vreme ce ei „repun în funcţiune nişte
retorici de-a gata” de factură blagiană, eminesciană, simbolistă, suprarealistă, ba chiar
tradiţionalist-gândiristă. Apoi, gradat, încarcă toate clişeele receptării anterioare cu conotaţii
depreciative: fără a avea nimic „spectaculos”, fenomenul poetic şaizecist se caracterizează
printr-un „implacabil conţinut estetizant”, printr-un limbaj „expansiv, metaforic, năvalnic şi
dând senzaţia de spontaneitate”, poeţii din deceniul şapte cad „într-un soi de anistorism al
creaţiei, ireal şi inofensiv”; ca şi când nu ar lua parte la o realitate a suferinţei, a mizeriei şi
plictiselii, dominată de limba de lemn a ideologicului, aceştia „par să trăiască în cea mai bună
dintre lumile posibile. Pe ei nu-i interesează realitatea, ci poezia.

Evident, cei ce vin după „abulicii” neomodernişti vor institui cu adevărat ruptura, noutatea,
valoarea şi vor aborda „biografia omului comun, adevărurile vieţii cotidiene, colocvialiatea
vorbirii, anonimatul existenţei, normalitatea stărilor, sentimentelor şi reacţiilor, revolta morală,
atitudinea civică, meditaţia deschisă, linia empirismului şi analitismului englez asupra limitelor
limbajului şi ale poeziei, autenticitatea, sinceritatea, directeţea rostirii” 6. Punând capăt
inventarului grandios de însuşiri inovatoare ale congenerilor „optzecişti”, Crăciun nici nu mai

4
Al. Muşina, Poezia cotidianului, în Competiţia continuă. Generaţia ’80 în texte teoretice, ed.cit., p. 196.

5
Caius Dobrescu, Modernitatea ultimă, Editura Univers, Bucureşti, 1998, p. 83.
6
Ibidem, p. 282.
 simte nevoia de a-şi lămuri sau măcar de a-şi exemplifica seria de concepte. Dărămite să se
întoarcă la cărţile şaizeciştilor pentru a cerceta dacă nu cumva cel puţin o parte dintre
caracteristicile enumerate aparţin de drept unor neomodernişti. Lui Sorescu, de pildă.
Mecanismele aplatizării, generalizării şi înserierii produselor concurente fac parte din regurile
jocului, mai ales că adversarul poate fi doborât cu propriile arme – opiniile critice emise de
„şaizecişti”. Nu întâmplător, aspect curios la prima vedere, bătălia canonică întru înlăturarea
poeţilor neomodernişti, deschisă de Crăciun, Lefter ori Cărtărescu, îşi găseşte aliaţi fără voie în
analizele criticilor „șaizeciști”, din cărţile cărora primii citează adeseori.

Nici măcar această desfăşurare de forţe ce are puține tangenţe cu esteticul nu ar trebui
să surprindă prea mult. Până să se ajungă la delimitări teoretice valabile de ordin tematic,
vizionar ori stilistic, legitimarea unei noi generaţii se fundamentează dintotdeauna şi oriunde
pe exagerări, nedreptăţiri, precum şi pe tactici obsucre de discreditare. Îngrijorător e, în cazul
de faţă, alt fapt: maniera de suspendare a „şaizecimului” în etichete datate nu îşi întrezăreşte
un epilog. Dimpotrivă, nu doar că discursul minimalizator specific „postmodernilor” români
nu dă semne de îmblânzire, dar, odată cu democratizarea de după Revoluţia din decembrie ’89,
pasiunea generalizărilor/înserierilor de grup sporeşte.

„Anti-canoanele” lui Marin Sorescu

În cazul lui Sorescu, respectiva reconsiderare estetică trebuie inițiată, cred, chiar de la
partea mai puțin abordată din creația sa – critica literară, eseistica, mărturisirile existențial-
artistice. Înainte de a analiza metamorfozele receptării critice a operei sale, înainte de a
interpreta/exemplifica mutațiile concepției soresciene despre poezie și lume, e necesară

înțelegerea adecvată a numeroaselor intervenții teoretice care funcționează ca un filtru

autolegitimator ce poate oferi inclusiv soluții de factură conceptuală.

Explicit sau nu, răspunzând unor invitații ori considerându-se îndreptățit să intervină public,
Marin Sorescu se implică în majoritatea dezbaterilor literare marcante de după 1960. E vorba în
special despre cele patru problematici teoretice descrise de Florin Mihăilescu în studiul De la
proletcultism la postmodernism (subminarea/implozia ideii de „realism socialist”,
 polemicile stârnite de raportul tradiție-modernitate, dar și de cel opune
protocronismul sincronismului, precum și dezbaterile din jurul noii „paradigme postmoderne”)7,
cărora Sorescu le subsumează cele mai substanțiale concepții estetice personale, vertitabile
obsesii creatoare ce compun scheletul ideatic al poeticii explicite, chiar manifeste (dacă luăm în
calcul cât de sistematic sunt enunțate): promovarea poeziei „lucide”, „de idei”, „filosofice”, a
„poeziei ca formă de cunoaștere” și, tocmai de aceea, a „liricii-comunicare”; conturarea
crizei existențiale a omului modern; evidențierea fondului identitar oferit de tradiție și folclor;
dezvăluirea metafizicului consubstanțial ființei concrete, reale prin metaforă, parodie ori
alegorie; definirea inspirației poetice ca „moment al uimirii” produse de „revelația naturalului”
în urma unui proces de contemplație intermediată livresc; identificarea ironiei estetice cu
singura formă de tragic la care are acces modernitatea etc.
Când ideologii realismului socialist impuneau identificarea transformărilor de
mentalitate/sensibilitate cu procesele contemporane (comuniste) de evoluție socio-
economică8, poetul (ce scrie constant critică literară cu destui ani înainte de debutul poetic
din 1964) inițiază o serie de pledoarii pentru abstractizarea și subiectivizarea demersului
poetic. Semnificative în acest sens rămân unele dintre cronicile lui Sorescu din primii ani ai
deceniului şapte (evitate de critica postdecembristă din diverse motive: lacune de informaţie,
excesiva pudoare faţă de ciobirea mitului scriitorului subversiv, lipsa de relevanţă pentru
tezele respectivelor studii etc.). Nevoit, probabil, să se supună „fişei postului” de redactor la
Viaţa studenţească (1960-1962) şi la Luceafărul (1962-1965), tânărul abia mutat în Bucureşti
scrie critică de întâmpinare despre o serie de scriitori contemporani apelând la majoritatea
clişeelor ideologico-propagandistice ale vremii: lui Mihai Drumeş îi impută faptul că descrie
tăranii ca pe nişte „somnambuli, alteori ca pe nişte brute”, în timp ce mosierii sunt prea

7
Passim. Florin Mihăilescu, De la proletcultism la postmodernism, Editura Pontica, Constanța, 2002.
8
Cf. Ibidem, p. 64: „Obsesia ideologică și politică a proletcultismului și, de fapt, a întregii mentalități comuniste s-a
însoțit întotdeauna și cu o exaltare și o exagerare specială a factorilor sociali-economici, prin a căror prismă se
încerca în definitiv însăși explicarea și motivarea menționatei obsesii. Evoluția socială și, mai ales, cea
economică reprezintă pentru viziunea marxistă un fel de cheie passe-partout și determină în chip hotărâtor actele și
fenomenele umane, de la cele de maximă generalitate și importanță istorică până la cele mai elementare mișcări ale
vieții interioare”.
 „blânzi” pentru a aduce un aport semnificativ la dezvoltarea literaturii realist-socialiste 9. În alte
texte, realizările prezentului sunt elogiate în următorii termeni: „Frumuseţea epocii noastre îşi
reflectă chipul pe filele poeţilor aşa cum, altădată, trecutul neguros îşi află ecoul într-o lirică
sumbră şi de cele mai multe ori deprimată”10; „Există la poeţii de care ne ocupăm în acest
articol un sentiment al grandiosului, pe care îl generează realităţile într-adevăr minunate de pe
care se ridică versurile lor”11. Totuși, tonalitatea intervenţiilor sale e rareori elogioasă. Scriind
despre stiluri/tipologii poetice pe care nu le practică (ba chiar le parodiază în textele ce vor fi
curând incluse în Singuri printre poeţi – 1964 şi în Poeme – 1965), Marin Sorescu recuză
exclusiv modalitățile estetice prin care tematica realist-socialistă se configurează. Astfel,
reproșul cel mai des enunțat se referă la absența unei perspective personale care să
delimiteze clar creația artistică de maniera aridă a reportajului ori la fundamentarea
șubredă a imaginarului liric care obturează accesul la o generalizare similifilosfică a
emoției poetice, așa încât textele respective tind să dețină o relevanță strict individuală: „... nu
puțini dintre poeții studenți stăruie încă supărător în faza care, parodiată, ar suna cam astfel:
Am văzut mineri coborând din mină/ Voi scrie despre miner o poezie/ Doresc să mă înalț sus
pe schele/ Dați-mi cea mai mare mistrie. Exterioare adevăratei inspirații creatoare,
asemenea înseilări sărăcesc teme care ne sunt scumpe: munca avântată, patosul marilor
construcții de astăzi”; „... e o carență generală în poezia noastră (și să nu se creadă că mă refer
numai la cea a tinerilor). De aici impresia de convenționalism, idilism și, evident,
atemporalitate pe care o ai parcurgând volumele de versuri. Unii simt nevoia să înlocuiască
concepția filosofică prin metafore încâlcite până la câlți. Alții cu un verbilism sforăitor și, în
sfârșit, o a treia categorie cu vreascuri abstracte.”12.

9
Marin Sorescu, O încercare ratată, în „Luceafărul”, nr. 5, 1 martie 1962, p. 11.
10
Idem, Actualitatea dragostei, în „Gazeta literară”, nr.19, 9 mai 1963, p. 6.
11
Idem, Poezia confruntării cu epoca, în „Gazeta literară”, nr. 34, 22 august 1963, p. 2.
12
Idem, Adrian Păunescu: Ultrasentimente, în „Luceafărul”, nr. 3, 30 ianuarie 1965, p. 3.