ELEMENTULCROMATIC ÎN OPERA BACOVIANĂ

Pozneac Silviana, profesor de limbă şi literatură românăBotnari Liliana, profesor de

limbă şi literatură românăIP CEITI,or. ChişinăuOdată cu apariţiasimbolismului, culoarea are
parte de o tratare oarecum privilegiată. Poeţii pun accent pe culoare în mod deosebit, pentru a
exprima cât mai exact ceea ce simt. În literatura română, poetul care apelează adesea la culoare
este simbolistul George Bacovia, care aduce o tonalitate nouă în lirica românească.Influenţat
într-o oarecare măsură de simboliştii francezi Bacovia îşi exteriorizează impresiile prin
corespondenţe muzicale folosindu-se de variate tonuri de culoare.Culori ale deznădejdii, sunt la
Bacovia, aproape toate. O excepţie o formează, poate, verdele şi albastrul care apar într-una din
poeziile volumului „Scântei galbene”ca simbol al speranţei: „Verdecrud, verdecrud.../Mugur alb,
şi roz şi pur,/Vis de-albastru şi azur,/Te mai văd, te mai aud! ” (Note de primăvară)În rest,
tristeţea, deznădejdea, melancolia, regretul faţă de ireversibilitatea timpului, apăsarea, urâtul,
plictiseala, minus-vitalitatea, gândul morţii sunt semnalele, toate-aproape fără loc pentru stări
sufleteşti legate de bucurie –în majoritatea pieselor lirice semnate de autorul Plumb-ului, prin
culorile deja enumerate:-negrul (culoare de doliu, cel mai frecvent întrebuinţată):„Carbonizate
flori, noian de negru.../Sicrie negre, arse, de metal, /Veşminte funerare de mangal,
/Negruprofund, noian de negru... (Negru); „Dorm umbre negreprin unghere” (Singur);„O umbră,
în odaie, pe umeri m-apasă/Vedeam ce nu se vede” (Umbra); Cum negre gânduri cad pe
mine,/Când mă gândesc că am să mor.../Aşa cad corbi pe vârful lor,/Cum negre gânduri cad pe
mine. (Pastel)Fiind una dintre culorile preferate,negrulconturează o atmosferă de infern. Înpoezia
„Negru”găsimalăturate sicrie metalice, arse şi negre, flori carbonizate, veşminte funerare. Nu
doar lumea materială este simbolizată prin negru, ci şi lumea sentimentelor. -albul(culoare de
doliu la chinezi): „Salonul alb.../Spaţiu de o tristeţe armonioasă” (Alb) Lunecau baletistele
albe.../Degajări de puternice forme –/Albe, în faţa lumii enorme, /Lunecau baletistele albe...
(Balet). O altă culoare specifică lui Bacovia este culoarea albă. În poezia ”Decembre”această
culoare este intuită prin veşnica ninsoare, acel peisaj monoton care îl îndreaptă pe eul liric în
adâncul universului său apocaliptic. Culoarea ninsorii este un 114
semn al deznădejdii, culoarea care acoperă totul, inclusiv speranţele acestuia, şi le îngheaţă.
Această culoare îl determină să se simtă captivat în casa iubitei, el nu mai doreşte să plece, caută
refugiu în braţele iubitei şi îi cere căldura. Culoarea albă mai semnifică pentru eul liric şi
resemnare. El este conştient că nu va fi salvat nici chiar de dragoste sa: „Şi ningă...zăpada ne-
ngroape”.Această culoare îi învăluie universul şi îl consumă până la epuizare. Deci, albul
alcătuieşte un tablou sumbru, deprimant. („Decor”)-negrul şi albul (care simbolizează doliul
absolut, dar, luate împreună, dau griul, culoare deloc îmbietoare): Cu pene albe, pene negre/o
pasăre cu glas amar/Străbate parcul secular .../Cu pene albe, pene negre...(Decembre);Câmpia
albă-un imens rotund -/Vâslind, un corb încet vine din fund,/Tăind orizontul, diametral.(Amurg
de iarnă); ”E la fereastra albo fată cu şal negruîn cerdacul nins...” (De iarnă)Negrul sugerează
carbonizarea, trecerea în lumea anorganică. (Negru). Deci, poezia „Decor”este remarcabilăîntru
totul. Poemul e o splendidă stilizare a senzaţiilor prin sinteza alb –negru, culori fundamentale:
„Copacii albi, copacii negrii/ Stau goi în parcul solitar/ Decor de doliu funerar/ Copacii albi,
copacii negri.”Succesiunea simetrica alb-negrudin primele două strofe pregăteşte imaginea
obsedantă a unui cenuşiu dezolant, din strofa finală, sinteza cromatică a celor doua culori fiind,
evident, ca pe un ecran tremurat, griul, culoarea monotoniei, a apăsării: „Şi frunze albe, frunze
negre; Copacii albi, copacii negri/ Si pene albe, pene negre,/ Decor de doliu funerar”.Negrulmai
sugerează în creaţia poetului carbonizarea, trecerea în lumea anorganică. (Negru)În poezia
bacoviană culorile au un caracter plastic monoton, dar destul de accentuat. Această accentuare
cel mai bine se pronunţă în poezia ”Decor”. Albul şi negrul în plasticul modern sunt considerate
non-culori, sugerând momentul în care încă nimic nu a luat formă. De aceea dezolarea în
universul eului liric este unică, absolută, lumea fiind într-o continuă pendulare între aceste culori,
între bine şi rău. Albul de la începuturi era considerat culoarea morţii. Ea este predominantă în
spitale, simbolizând boala. Totuşi ea relevă şi sfântul, întruchiparea binelui. Negrul însă este
contrariul, întruchiparearăului, o pasivitatea totală. În unul din limbajele istorice negru însemna
”sabie”. Negru este simbol al deznădejdii, întunericului, al răului. Ambele culori parcă ar
delimita lumea în două, cea luminoasă şi cea sfântă, şi cea întunecată şi disperată, aşa cum a
creat Dumnezeu lumea, universul şi spiritul.Cromatica în „Decor”împlineşte viziunea poetului
despre lumea interioară şi cea exterioară prin culoarea albă care simbolizează inexistenţa ca
respingere a lumii, ori o evidenţă ce trebuie învinsă şi prin culoarea neagră ca simbol al
morţii.115
-violetul (emblemă a doliului la islamici):„Oh, amurguri violete...” (Oh, amurguri)„ Vino-n
zăvoiul violet ” (Amurg); „Vino, floare somnoroasă,/Cât pe zări e violet.”(Matinală) Violetul
caracterizează adeseori apusurile de soare fiind specific anotimpului de toamnă şi este asociat de
multe ori cu galbenul, culoare a bolii şi a mizeriei. („Amurg violet”).Culoarea violet devine
simbol prin efectul straniu al generalizării ei. Totuşi există şi interpretări simbolice preexistente,
culturale ale violetului –violenţă, fast, precum şi artificialitate[1, p.171, 453].Fiind considerată o
culoare care înghite lumina, violetul este o culoare de doliu, culoare a secretului.Violetul rămâne
a fi una din culorile dominante în creaţia poetului pe care o putem regăsi în „Amurg violet”. Este
o culoare dominantă, proiectată asupra peisajului şi mulţimii. Ea semnificăamurgul, care este
văzut ca sfârşitul lumii, făcându-se aluzie şi la Apostoli.O altă semnificaţie a culorii este
monotonia oraşului, datorită utilizării unei singure nuanţe, violetul. Lumea la fel este una violetă,
una în declin, în stingere. „Mulţimea toată pare violet, /Oraşul tot e violet.” Bacovia trăieşte în
interiorul umbritde răvăşiri, de neînţelesuri sau mai bine spus el se preface că nu le înţelege,
sugerând: „E mult de când dormim în umbră, / În cimitirul violet... (Amurg).-griul (sugerând
cenuşiul existenţei, urâtul, etc.): „Iar în zarea grea de plumb/Ninge gri”(Gri), „Şi-i pâclăprin
livezi”(Alean); „Spre grădini învineţite/Fug păsărele de iarnă”(Toamnă în târg).Gri devine
simbol al melancoliei, al tristeţii, al apăsării, al spleen-ului (,,Plumb”, ,,Gri”), dar şi al misterului
ce aşteaptă să fie dezlegat.-roşul (aproape niciodată optimist) „Pe dealurile-albastre,/De sânge
urcă luna,/De sânge pare lacul,/Mai roşca-ntotdeauna. ” (Amurg)„Linişte, /Nu se
mişcă/Nimic./Foi/Galbene, /Uscate, /Rosii/Că vor pica...”(Seară)-galbenul (de la Verlaine,
Tristan Corbiere saude la alţii)[2, p. 168]„Amurgul galbenm-a îngălbenit, şi m-apasă, /Ca
geamuri galbene, cu lacrimi ce nu mai curg.”(Scântei galbene). ”Histerizate fecioare pale, /La
ferestre deschise, palpită./În amurguri roşii, nupţiale, /Stau pale, şi nu se mai mărită.”(Amurg de
vară)Bacovia s-a simţit năruit de boală, nu de cea pe care corpul lui o făcea vizibilă, ci de cea
interioară, care îi săpa zi de zi şanţuri adânci în existenţa sa: „Amurgul galben m-a îngălbenit, şi
m-apasă, / Ca geamuri galbene, cu lacrimi ce nu mai curg” (Scântei galbene).În creaţia poetului
galbenul este stânjenitoarea culoare a bolii, nu a luminii eminesciene, ci un semn al oboselii
fizice pentru că această oboseală este un rezultat al existenţei unei lumi ce îl extenua. 116
Sunt destul de frecvente situaţiile în care, spre deosebire de romanticii, seduşi de puritatea
culorilor, Bacovia, spirit angoasat, chinuit, sensibilitate modernă, nu vede altceva decât sinteze
ciudate de culori, ambiguitatea cromatică. Două astfel de sinteze întâlnim, bunăoară, în pastelul
Tabloul de iarnă, cea dintâi adunând laolaltă albul cu roşul, iar cealaltă, albul, cu roşul şi cu
negrul: Ninge grozav pe câmp la abator/Şi sângecald se scurge pe canal;/Plină-i zăpadade sânge
animal --/Şi ninge mereu pe un trist patinor...//E albulaprins de sânge închegat, /Şi corbiise
plimbă prin sânge... şi sug ;/Dar ceasu-i târziu... în zări corbii fug/Pe câmp, la abator, s-a
înnoptat.Gama de culori este restrânsă în creaţia bacoviană, dar profundă,centrată pe câteva
motive tipic simboliste: urâtul, plictisul, tristeţea, monotonia.Bacovia foloseşte cu bună ştiinţă
efectul culorilor pentru a spori forţa sugestivă a imaginilor vizuale, a trăirilor lăuntrice. fundalul
colorat în tonalităţi sumbre (negru, gri, violet, etc.), pe care se suprapune imaginea corbilor,
funebrelor, sângelui, etc. ca simboluri ale morţii, constituie proiecţia subiectivă a durerii
chinuitoare din sufletul poetului.Pe bună dreptate, aceste culori amplifică sentimentul de
tristeţe.Pasionat de desen şi pictură aproape în egală măsură ca de muzică, Bacovia ţinea să dea
prin poezie o replică directă nu numai artei sunetului, ci şi a culorilor. „Cel ce se defineşte
undeva compozitor de vorbe, apare şi ca pictor al cuvântului.”[4, p. 105] În cadrul unui interviu
dat la apariţia volumului „Scântei galbene”, Bacovia spunea: „În poezie m-a obsedat întotdeauna
un subiect de culoare. Pictură a cuvintelor sau audiţie colorată ia-o cum vrei. Pictorul
întrebuinţează în meşteşugul său culorile: alb, roşu, violet. Le vezi cu ochii. Eu am încercat să le
redau cu inteligenţă, prin cuvinte. Fiecărui sentiment îi corespunde o
culoare.”Bibliografie1.Chevalier J., Gheerbrant A. Dicţionar de simboluri. Bucureşti: Editura
Artemis,1995.2.Bulgăre Gh.,Crihană M. Limbaj şi artă literară în opera scriitorilor români.
Bucureşti: Ed. Mondan, 1997. 3.Manolescu N. Despre poezie.Bucureşti: Editura Cartea
Românească, 1987. 4.Petroveanu M. G. Bacovia:Bucureşti:E.P.L., 1966