Marian Nicoleta, D.O.

M I

Subiectul I

Adam Smith și contribuția sa la dezvoltarea capitalismului

Adam Smith (1723 - 1790) este considerat a fi părintele capitalismului. Viziunea lui Smith,
expusă cel mai bine în cunoscuta "Avuția națiunilor", este una modernă și valoroasă, care însă nu
trebuie a fi privită ca o lucrare pur economică, ci mai degrabă ca un tratat de economie politică.
În opera sa, Smith nu foloseşte termenul de capitalism, care avea să fie introdus doar odată cu
secolul al XIX- lea, iar literatul scoțian nu promovează capitalismul înțeles sub forma lui homo
economicus, individul avid după profit, ci analizează relația dintre agenții economici, care deși
acționează pentru maximizarea profitului, respectă în același timp anumite principii morale.

În ceea ce priveşte vizunea de filosofie economică a lui Smith, principalele sale idei se
concentrează pe următoarele informații:

• Adam Smith este celebru pentru conceptul de laissez-faire, fiind de părere că intervenția
statului în economie trebuie să fie minimală, întrucât aceasta se poate auto-regla (cunoscutul
concept de mână invizibilă); •

Această mână invizibilă asigură practic beneficiul tuturor activităților practicate de către agenții
economici, Smith susținând astfel diviziunea muncii;

• Smith descoperă relația dintre istorie, economie și politică și cum fiecare perioadă economică
este strâns legată de modul de guvernare, aspecte ce vor fi dezvoltate mult mai pe larg, ulterior,
de către Karl Marx;

• Analizând situația unor prețuri prea mari pentru unele produse, Smith consideră că prețul piețe
trebuie să fie egal cu prețul natural, pentru o bună funcționare a pieței (prețul natural este cel care
acoperă toate costurile de producție, iar prețul pieței este cel pentru care bunul este vāndut)

•Smith se opune viziunii mercantiliste, care considera avuția unui stat ca fiind reprezentatå de
toate bunurile aflate in interiorul granițelor (opunându-se astfel comertului), demonstrand cum
comerțul nerestricționat poate contribui la o creștere a bunurilor aflate în posesia cetățenilor unui
stat;
1
 • Preluând parțial ideea lui Mandeville. viciu privat, virtute publicà, Smith identifica nevoia
oamenilor de a face schimb de bunuri și de a negocia, fapt ce se aplică și muncii; astfel, masa
noastră de prânz nu se datoreazả sufletului bun al macelarului, ci faptului că acesta işi urmărește,
prin activitatea sa, propriul interes, după cum afirma filosoful scotian.

Cu toate acestea, Smith nu susține îmbogățirea excesivă o oamenilor sau a societății, urmărind
relația dintre economie și normele morale. Abordarea lui Smith deschide calea unui nou mod de
a privi economia, cât și a unui nou sistem economic, care, în forma sa inițială, avea să renunțe la
partea etică promovată de filosoful scoțian. Astfel, Karl Marx pune bazele, peste aproximativ
100 de ani, unui sistem bazat pe principii total diferite, pe care îl vom analiza în următorul articol
de filosofie economică.

Subiectul II.

România de la comunism la democraţie.

Evoluţia partidelor politice şi a guvernărilor din 1989 până azi.

Anul 1989 a însemnat sfârşitul regimurilor comuniste din Europa răsăriteană. Reformele
anunţate de Mihail Gorbaciov în Uniunea Sovietică au avut efect în toată Europa comunistă,
unde puterea politică a fost preluată pe pe cale paşnică de “eşalonul II”. Excepţia de la regulă a
fost situaţia din România, unde conducerea comunistă a fost îndepărtată pe cale violentă,
deoarece întreaga putere era deţinută de familia Ceauşescu, care, cu ajutorul Securităţii,
înlăturase orice opoziţie în interiorul sau în afara partidului(Partidul Comunist Român). Revolta,
care a devenit „o prăpastie deasupra căreia societatea românească s-a trezit suspendată mare
parte din tranziţie, un handicap suplimentar faţă de ceilalţi vecini central europeni“ 1, a început la
Timişoara în 16 decemebrie 1989 şi a continuat la Bucureşti în 22 decembrie. Dictatorul a fost
reţinut la Târgovişte, iar în ziua de Crăciun cuplul Ceauşescu a fost executat. Puterea a fost
preluată de Consiliul Frontului Salvării Naţionale, avându-l ca preşedinte pe Ion Iliescu. În seara
zilei de 22 decembrie Consiliul FSN transmite Comunicatul în 10 puncte la televiziune, din care
extrem de semnificative pentru tranziţia către un stat democratic, pluripartidist sunt:

1
Ibidem., p.26
2
abandonarea rolului conducător al unui singur partid; separarea puterilor în stat;
respectarea drepturilor şi libertăţior cetăţenilor şi a minorităţilor naţionale; întreaga
politică externă să servească prieteniei, păcii în lume şi integrarea într-o Europă unită.2

Pentru evoluţia spre statul de drept, la 31 decembrie 1989 s-a autorizat funcţionarea
partidelor politice, fiind reactivate partidele istorice: Partidul Naţional Liberal (PNL), Partidul
Naţional Ţărănesc, ce devine Creştin şi Democrat (PNŢCD), Partidul Social Democrat (PSD),
dar şi structuri politice noi, precum Frontul Salvării Naţionale (FSN), PUNR etc. FSN,
structură specific revoluţionară, şi-a asumat rolul de conducere şi, membrii acestuia, beneficiind
de sprijinul deschis al Armatei şi al Securităţii(ulterior dizolvată), folosind deopotrivă aura
disidenţei, dar şi relaţiile cu liderii comunişti, au reuşit să intre în direct pe postul naţional de
televiziune şi să îl declare pe Ceauşescu un criminal şi PCR responsabil de relele României.
Numele lui Iliescu aflat la conducerea FSN nu a fost o surpriză. Chiar Radio Europa Liberă îl
declarase drept „singura alternativă viabilă a partidului în faţa lui Ceauşescu”.3

La 11 martie 1990 a fost redactată “Proclamaţia de la Timişoara” ce avea drept scop

eliminarea elementelor comuniste din viaţa politică. De exemplu, Articolul 8 din Proclamaţie
interzicea activiştilor de partid şi securiştilor să activeze timp de 5 ani în viaţa politică. Din
păcate, dar aşa cum era de aşteptat, FSN şi Ion Iliescu au respins Proclamaţia. 4

PRIMELE SINCOPE ÎN EVOLUŢIA CĂTRE DEMOCRAŢIE

PCR a dispărut în întregime într-o singură zi, 22 decembrie 1989 şi chiar dacă regimurile
de până în 1996 pot fi considerate ca fiind postcomuniste (a căror cultură politică a fost mai
aproape de regimul comunist decât de regimurile anticomuniste din Europa Centrală după 1989),
sunt greu de identificat legături directe între PCR şi succesorii săi. 5

La 6 februarie 1990, FSN s-a transformat în partid politic şi a fost contestat vehement de
PNL şi PNŢCD, membrii săi fiind foşti lideri comunişti, puternic îndoctrinaţi şi poate nu

2
Alexandru Barnea, Eugen Palade, Vasile Aurel Manea, Manual Istorie clasa a XII-a, Bucureşti, Editura Corint,
2007, p.87
3
Alina Mungiu Pippidi, Politica după comunism. Structură,cultură şi psihologie politică, Bucureşti, Editura
Humanitas, 2002, p. 37
4
Zoe Petre, Manual Istorie clasa a XII-a, Editura Corint, Bucureşti,2008, p. 106
5
Alina Mungiu Pippidi, Politica după comunism. Structură,cultură şi psihologie politică, Bucureşti, Editura
Humanitas, 2002, p. 34
3
suficient de pregătiţi să democratizeze România. În ciuda acestui fapt, la 20 mai 1990 alegerile
parlamentare şi prezidenţiale s-au încheiat cu Victoria FSN (66%), şi Ion Iliescu (85%).
Avantajele instituţionale de care se bucura FSN au dus la obţinerea celei mai mari majorităţi pe
care a câştigat-o vreunul dintre partidele de guvernământ din estul Europei. Victoria unui partid
format în mare parte din “foşti” care aveau o educaţie politică şi experienţă administrativă
formate în era comunistă a demonstrat faptul că marea majoritate a românilor prferau mai de
grabă continuitatea decât schimbarea.6 “Câştigătorii alegerilor au învins totuşi o opoziţie slabă:
pe de-o parte oponenţii recenţi ai lui Ceauşescu, intelectuali formaţi în regimul comunist, fără un
proiect politic, o ideologie clară sau obiective limpezi, şi pe de alta foştii membri ai partidelor
istorice, supravieţuitori ai regimului.”7 Chiar dacă o parte din România era sceptică cu privire la
FSN, se poate considera că Ion Iliescu ştia cel mai bine cât de delicată era situaţia României şi
lui i-a fost încredinţată misiunea de a da startul tranziţiei ţării către o democraţie liberală şi o
economie de piaţă. “El a demonstrat nu numai autoritate, ci şi încredere în sine, bucurându-se de
un important sprijin din partea populaţiei, a cărei dorinţă era de a avea o viaţă paşnică şi
îmbelşugată, lipsită de conflicte. Or, Ion Iliescu era întocmai reprezentantul acestiu ideal
pământesc şi mediocru.”8 Totuşi, după aflarea rezultatelor, capitala a cunoscut şi evenimente
violente, ca urmare a atacării de către manifestanţi a Televiziunii şi Ministerului de Interne. Mai
mult decât atât, la 15-18 iunie 1990, a avut loc riposta minerilor din Valea Jiului care au devastat
9
sediile PNL, PNŢCD şi au molestat cetăţenii din Piaţa Universităţii. Se poate afirma că, în
fond, nu doar caracterul său moderat, ferm, de “bun” activist l-au transformat pe Iliescu în cea
mai populară figură politică din România de după 1989, ci preferinţa românilor pentru liderii
10
comunişti în pofida celor actuali consideraţi inferiori din toate punctele de vedere. Astfel, în
România, tranziţia de la comunism la democraţie a fost caracterizată în principal prin lipsa unei
rupturi decisive cu trecutul, în ciuda celei mai violente schimbări de regim.

Unul din momentele fundamentale ale existenţei oricărui stat de drept îl reprezintă
adoptarea Legii Fundamentale. Astfel, la 21 noiembrie 1991, Parlamentul adoptă Constituţia, iar

6
Tom Gallagher, traducere de Simona Ceauşu, Democraţie şi naţionalism în România.1989-1998, Bucureşti,
Editura All Educaţional, 1999, p. 159
7
Alina Mungiu Pippidi, Politica după comunism. Structură,cultură şi psihologie politică, Bucureşti, Editura
Humanitas, 2002, p. 39
8
Ibidem., p. 122
9
Ioan Scurtu, Manual Istorie clasa XII-a, Bucureşti, Editura Economică, 2008, p. 102
10
Zoe Petre, Manual Istorie clasa a XII-a, Bucureşti, Editura Corint, 2008, p. 106
4
la 8 decembrie 1991, poporul o aprobă prin referendum(un alt element defitoriu pentru tranziţia
către democraţie, poprului recunoscându-i-se dreptul de a-şi decide soarta), fiind votată de 77%
dintre participanţi. Printre prevederile noii Constituţii, semnificative pentru analiza din această
lucrare, ar fi: garantarea separaţiei puterilor în stat; autorităţile publice ale statul român vor fi
parlamentul, preşedintele, guvernul, administraţia publică şi autoritatea judecătorească;
pluripartidismul. Ca orice Constituţie democratică, aceasta stabilea drepturile şi libertăţile
fundamentale, precum: libertatea individuală şi siguranţa persoanei, dreptul la libera circulaţie, în
ţară şi în străinătate, libertatea gândirii, opiniilor şi credinţelor religioase, dreptul persoanei de a
avea acces la orice informaţie de interes public, dreptul de vot, dreptul de a fi ales în Parlamentul
European.11

Se poate afirma că toate aceste valori, împreună cu un sistem pluripartidist corespund

unui stat democratic. Pe de-o parte, aceste valori se bazează pe demnitatea omului, libera
dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic. Statul de drept are menirea de
a garanta, în prezent şi în viitor, interesele fundamentale ale ţării, coeziunea şi independenţa
statală, justiţia, democraţia. Pe de altă parte, pluripartidismul asigură libertatea de opţiune,
egalitatea şanselor, dar şi libertatea de iniţiativă.

GUVERNE POSTDECEMBRISTE

Principalele probleme cu care s-au confruntat guvernele de după 1990 au fost cele legate
de democratizarea reală a societăţii, restructurarea economiei şi crearea economiei de piaţă.

După alegerile din mai 1990 guvernul condus de Petre Roman a insistat de restructurarea
şi privatizarea industriei, pe reforme care să favorizeze trecerea la economia de piaţă,
liberalizarea preţurilor etc. După mineriada din septembrie 1991, premierul Petre Roman a fost
înlocuit cu Teodor Stolojan. Rezultă, deci, o tranziţie politică marcată de conflicte între guvern şi
opziţie şi o nouă revoltă, de data aceasta a minerilor, prin care a fost înlăturat primul ministru. 12
Coabitarea dintre preşedintele Iliescu şi premierul Roman nu a funcţionat, ceea ce a dus la
destrămarea FSN şi la apariţia unui nou partid Frontul Democrat de Salvare Naţională(FDSN).
Renunţând însă la candidatura lui Iliescu pentru preşedinţie şi evaluând greşit popularitatea lui,

Felicia Adăscăliţei, Liviu Lazăr, Manual Istorie clasa a XII-a, Bucureşti, Editura Corvin, 2007, p.145
11

12
Tom Gallagher, traducere de Simona Ceauşu, Democraţie şi naţionalism în România.1989-1998, Bucureşti,
Editura All Educaţional, 1999, p. 159
5
FSN nu a reuşit să păstreze electoratul partidului. 13 Astfel, la alegerile parlamentare din
septembrie 1992, victorios a ieşit FDSN, iar Ion Iliescu a câştigat din nou preşedinţia cu 61% din
voturi. FDSN îşi va schimba ulterior numele în Partidul Democraţiei Sociale din România
(PDSR-1993), gruparea Petre Roman FSN se va uni cu Partidul Democrat, iar din 1995 va
deveni USD datorită fuziunii cu PSD. Noul guvern condus de Nicolae Văcăroiu a adoptat o serie
de legi care au pus bazele noii economii: legea fondului funciar (restabilea dreptul la proprietate
al ţărănimii), legea privatizării etc.

Cea de-a doua forţă politică conturată în această perioadă a fost Convenţia Democrată
(PNŢCD+PNL+PSD+UDMR ), care a reunit forţe politice de dreapta, între care PNŢCD, PNL,
ulterior PD etc. Se poate afirma că constituirea opoziţiei a fost dificilă. Pe de-o parte, „partidele
istorice” au acţionat separat, iar pe de altă parte a existat o reacţie de respingere din partea
populaţiei, care îţi formase o imagine negativă despre aceste partide. S-au vehiculat lozinci
precum „vin moşierii”, „nu ne vindem ţara!”- aluzie la retrocedarea proprietăţilor funciare şi la
procesul de privatizare cu ajutorul investitorilor străini. Printr-o crtică dură la adresa guvernării
PDSR, acuzată ca fiind „neocomunistă”, dar şi printr-un program electoral care răspundea
speranţelor şi aşteptărilor poporului confruntat cu problemele tranziţiei, Convenţia Democrată a
obţinut la alegerile din 1996 un număr semnificativ de voturi împreună cu PD şi UDMR, cu care
au şi format guvernul. Alegerile prezidenţiale au fost câştigade de Emil Constaninescu cu 54%
din voturi.14 Astfel s-a realizat prin alegeri o schimbare paşnică a puterii politice, România bifând
totodată o altă caracteristică a statului democratic, alternanţa la guvernare. Acesta a fost
momentul în care lupta pentru putere dintre partidele ce îşi aveau rădăcinile în trecutul comunist
şi partidele care încearcă să înlăture influenţa comunistă din viaţa politică şi din instituţii a fost
câştigată de cei din urmă.15 Totodată, alternanţa la guvernare a însemnat şi „dezvolatrea unui
tipar stabil de interacţiuni între eleitele politice concurente, dar şi între aceste elite şi alegători.”16

Venită pe un val de speranţe, guvernarea CDR a demarat programe de privatizări şi a

iniţiat reforme în învăţământ şi în administraţia publică. Lipsa de coeziune a partenerilor de
13
Alina Mungiu Pippidi, Politica după comunism. Structură,cultură şi psihologie politică, Bucureşti, Editura
Humanitas, 2002, p. 53
14
Ioan Scurtu, Manual Istorie clasa a XII-a, Bucureşti, Editura Gimnasium, 2007, p.105
15
Tom Gallagher, traducere de Simona Ceauşu, Democraţie şi naţionalism în România.1989-1998, Bucureşti,
Editura All Educaţional, 1999, p. 325
16
Larry Diamond, Marc F. Plattner, Yun-han Chu, Hung-mao Tien(coord.), traducere de Magda Muntean, Aurelian
Muntean, Cum se consolidează democraţia, Bucureşti, Editura Polirom, 2004, p. 126
6
coaliţie a condus la mai multe schimbări de prim-miniştri-Victor Ciorbea, Radu Vasile, Mugur
Isărescu.17 Liderul PNL-Valeriu Stoica- considera că victoria CDR din 1996 a fost „o surpriză
chiar pentru alianţa CDR”, şi că „PNŢCD a pedalat prea mult spre aspectul neocomunist al
PDSR” . Astfel „în anul 2000 şansa CDR era politica liberală şi nu cea ţărănistă”, considerând că
“premierii Convenţiei Democrate nu au avut doctrine clare de dreapta, ci doar ambiţii de
putere.”18 Victoria partidelor anticomuniste a fost prea târzie şi incompletă pentru a schimba în
mod radical direcţia şi ritmul tranziţiei imprimate de partidele postcomuniste. Anticomuniştii nu
au câştigat o majoriate absolută şi au trebuit să se alieze cu un partid postcomunist, PD, lipsindu-
le atât experienţa la guvernare cât şi oamenii suficient pregătiţi să înlocuiască puterile
supravieţuitoare ale comunismului.19 Ele aveau “o experienţă democratică mult prea redusă
pentru a dezvolta partide puternice.”20 Totuşi, a fost nevoie de patru ani de guvernare coruptă şi
incompetentă a FDSN şi a aliaţilor săi pentru ca majoritatea românilor să fie pregătiţi să accepte
o viaţă fără Iliescu în fruntea statului.21

Ca aspecte positive ale guvernării CDR sunt de menţionat Tratatul cu Ucraina din 1997 şi
începerea tratativelor de aderare la Uniunea Europeană (februarie 2000).

În noiembrie 2000, alegerile parlamentare au fost câştigate de PDSR cu 36% din voturi,
iar Ion Iliescu a obţinut ultimul său mandat de preşedinte. În timpul guvernului condus de Adrian
Năstase, economia a cunoscut o redresare, s-a realizat integrarea în NATO (2004) şi s-au încheiat
negocierile cu UE.

În noiembrie 2004 a avut loc cea mai echilibrată campanie electorală, câştigată de Alianţa
DA (PNL+PD, ulterior + UNMD+PUR). Preşedinte a fost ales Traian Băsescu şi premier Călin
Popescu Tăriceanu. În timpul acestei guvernări, la 1 ianuarie 2007, România aderă la UE, un pas
înainte pe calea democratizării. Din 2008, premier a fost Emil Boc (PDL), în timpul guvernării
căruia au fost făcute brusc schimbări radicale, precum ridicarea TVA la 24% sau scăderea

17
Ioan Scurtu, Manual Istorie clasa a XII-a, Bucureşti, Editura Gimnasium, 2007, p.105
18
Valeriu Stoica, Provocări Liberale, Bucureşti, Editura Humanitas, 2003, p.9
19
Alina Mungiu Pippidi, Politica după comunism. Structură,cultură şi psihologie politică, Bucureşti, Editura
Humanitas, 2002, pp. 59-60
20
Larry Diamond, Marc F. Plattner, Yun-han Chu, Hung-mao Tien(coord.), traducere de Magda Muntean, Aurelian
Muntean, Cum se consolidează democraţia, Bucureşti, Editura Polirom, 2004, p. 134
21
Tom Gallagher, traducere de Simona Ceauşu, Democraţie şi naţionalism în România.1989-1998, Bucureşti,
Editura All Educaţional, 1999, p. 161
7
salariilor profesorilor cu 25%.22 Populaţia era revoltată, însă a primit ceea ce a cerut, pâine şi
circ. Alegerile parlamentare din 2012 au fost câştigade de USL (PSD+PNL) şi premier a devenit
Victor Ponta. Din noiembrie 2014, noul preşedinte al României este Klaus Iohannis.

Este important de menţionat faptul că România, ca şi alte state est-europene a considerat

că tranziţia postcomunistă este mai de grabă treaba Occidentului decât a noastră. Începutul a fost
frumos. Ajutoarele primite prin programele PHARE sau TACIS, creditele primite de la FMI şi
Banca Mondială, păreau să arate că Vestul îşi lua foarte în serios rolul de integrator al estului.
Însă, în momentul în care Occidentul se va retrage din Europa de est (cel puţin la nivel
economic), noul obiectiv era ca estul să supravieţuiască cum poate. Deci, fiecare ţară
excomunistă va ajunge acolo unde trebuie prin propriile forţe.23 În consecinţă, de-a lungul celor
25 de ani care au trecut de la căderea comunismului, partidele care s-au aflat la guvernare, dar şi
preşedinţii pe care i-a ales România, au încercat să dovedească, deşi mai mult cu vorbe decât
prin fapte, că modalităţile lor sunt cele mai potrivite pentru a facilita tranziţia ţării (sub toate
aspectele sale, social, politic, economic) către democraţia revendicată cu sânge în acel decembrie
1989. Însă, interesele personale au cântărit mai mult decât intersele cetăţenilor pentru fiecare ales
în parte, astfel că dificultăţile economice, pierderea locurilor de muncă, scăderea nivelului de
trai, incertitudinile legate de viaţa de zi cu zi au fost asociate cu o scădere a încrederii în noile
instituţii democratice şi în actorii politici.

În concluzie, se poate afirma că după Revoluţia din 1989, România a renăscut şi a

încercat să revină treptat la un regim democratic fundamentat pe Constituţia din 1991. Acest fapt
s-a dovedit a fi un proces dificil, marcat de crize, decalaje de dezvoltare şi tensiuni. Însă,
pornind de la teza că tranziţia este “finisabilă o dată ce anumite obiective ale transformării au
fost atinse“24, cazul României este unul în care, cel puţin din punct de vedere politic, procesul de
tranziţie către democraţie s-a încheiat.

Linz şi Stepan definesc democraţiile consolidate drept acele democraţii în care niciun
actor politic important nu mai contestă regulile principale ale jocului( the only game in town-

22
Ioan Scurtu, Manual Istorie clasa a XII-a, Bucureşti, Editura Economică, 2007, p.104
23
Vladimir Pasti, România în tranziţie-căderea în viitor, Bucureşti, Editura Nemira, 1995, p.10
24
Alina Mungiu Pippidi, Politica după comunism. Structură,cultură şi psihologie politică, Bucureşti, Editura
Humanitas, 2002, p. 209
8
democracy), adică alegerile democratice.25Astfel, la 25 de ani de la căderea comunismului
România este o democraţie consolidată (conform acestei definiţii), iar tranziţia ei s-a încheiat din
punct de vedere politic, chiar dacă a fost una lungă şi dureroasă. Astfel, “regulile formale ale
democraţiei, prin impactul lor asupra sistemelor de partid, afectează atât acceptarea noilor
regimuri, cât şi guvernabilitatea sistemului.” 26 Reforma instituţională continuă şi astăzi, după
integrarea în UE, paşi importanţi pe drumul democraţiei fiind necesari de parcurs, pentru ca
“marile energii şi calităţi ale poporului român, al doilea ca efectiv şi probabil cel mai talentat din
Europa răsăriteană, să îşi asigure acea poziţie onorbilă pe care nu a fost încă în stare să o
atingă.”27

Bibliografie

A. Corpus de texte:
 ADĂSCĂLIŢEI, Felicia; LAZĂR, Liviu: Manual Istorie clasa a XII-a, , Editura Corvin,
Bucureşti, 2007
 BARNEA, Alexandru; PALADE, Eugen; MANEA Vasile Aurel: Manual Istorie clasa a XII-a,
Editura Corint, Bucureşti, 2007
 BOARI, Vasile; VLAS, Natalia; MUREA, Radu: România după douăzeci de ani, Volumul I,
Editura Institutului European, Bucureşti, 2010
 DIAMOND, Larry; PLATTNER, Marc F.; CHU, Yun-han; TIEN, Hung-mao (coord.), traducere
de Magda Muntean, Aurelian Muntean: Cum se consolidează democraţia, Editura Polirom,
Bucureşti, 2004
 GALLAGHER, Tom, traducere de Simona Ceauşu: Democraţie şi naţionalism în
România.1989-1998, Editura All Educaţional, Bucureşti, 1999
 PASTI, Vladimir: România în tranziţie-căderea în viitor , Editura Nemira, Bucureşti, 1995

 PETRE, Zoe: Manual Istorie clasa a XII-a, Editura Corint, Bucureşti,2008,

 PIPPIDI, Mungiu Alina: Politica după comunism. Structură,cultură şi psihologie politică,

Editura Humanitas, Bucureşti, 2002
25
Larry Diamond, Marc F. Plattner, Yun-han Chu, Hung-mao Tien(coord.), traducere de Magda Muntean, Aurelian
Muntean, Cum se consolidează democraţia, Bucureşti, Editura Polirom, 2004, p.52
26
Ibidem., p. 100
27
Vasile Boari, Natalia Vlas, Radu Murea, România după douăzeci de ani, Volumul I, Bucureşti, Editura
Institutului European, 2010, pp. 243-244
9
 SCURTU, Ioan: Manual Istorie clasa a XII-a, Bucureşti, Editura Economică, 2007

10