Curs 1 - 18.02.

2015

Intaietate in sinodalitate

(Intaietatea nu exista decat in sinodalitate. Nu putem sa avem un primus in afara Sinodului.)

In Biserica Ortodoxa, raportul dintre intaietate si sinodalitate se bazeaza pe ecleziologia de

comuniune trinitara in care fundamental este raportul teologic dintre unitate si libertate. Teologia
ortodoxa afirma ca, atunci cand Mantuitorul Iisus Hristos a vorbit despre unitatea Bisericii, El nu a
luat ca model al acestei unitati niciun sistem din aceasta lume, ci insasi Viata care este in Dumnezeu
si care se reveleaza in comuniunea (coinonia) trinitara.
Unitatea trinitara nu deriva dintr-un principiu de subordonare al tuturor fata de unul, ci din
daruirea de sine reciproca, care este forma perfecta a comuniunii. Exista, bineinteles, o ordine
interioara a comuniunii datorata distinctiei Persoanelor Care isi pastreaza propria Lor identiate chiar
si in uniunea Lor perfecta si suprema.
Aceasta ordine nu anuleaza nicidecum egalitatea persoanelor, consubstantialitatea si
penitudinea fiecareia, care este si penitudinea tuturor.
Daca in Preasfanta Treime Tatal prezideaza comuniunea, tot ceea ce decide/face El,
daruieste Fiului si Sf. Duh, Care la randul Lor Se daruiesc Tatalui. Aceasta perihoreza trinitara
reveleaza in istoria mantuirii 2 dimensiuni constitutive fundamentale: unitatea si libertatea, fara de
care comuniunea nu este autentica.
Acest raport se exprima si in ecleziologia ortodoxa, care este de asemenea trinitara: Biserica
este o icoana, adica o imagine a Preasfintei Treimi, ilustrand in mod practic taina unitatii in
diversitate. Astfel, unitatea Bisericii este comuniunea vietii trinitare, comunicata prin Duhul Sfant
celor care cred in Hristos pentru a putea ajunge la comuniunea cu Tatal.
Prin urmare, viata trinitara este in acelasi timp izvor si model pentru comuniunea ecleziala
(conform Ev. Ioan cap. 17, vv. 21-22). Asadar, in acelasi mod in care in Preasfanta Treime
Persoanele sunt egale si consubstantiale, tot astfel si Biserica se defineste ca fiind o comuniune de
Biserici locale, egale si "consubstantiale", adica fiecare in parte si toate impreuna au aceeasi
plenitudine in adevarul de credinta si in viata sacramentala.
De asemenea, in acelasi mod in care in Preasfanta Treime Persoanele sunt egale si distincte,
tot astfel Biserica se defineste ca o comuniune de Biserici egale si distincte; in consecinta, niciuna
dintre acestea si niciunul dintre episcopi nu poate pretinde sa aiba autoritate asupra altor Biserici
sau episcopi.
In acest mod, comuniunea trinitara este normativa pentru comuniunea ecleziala (canoanele
34 Apostolic si 9 al Sinodului Antiohia) iar orice deviere conduce, de fapt, la o deviere de la
ecleziologia trinitara apostolica. Astfel, sinodialitatea apare ca imagine fidela a comuniunii
apostolice, in care primul dintre episcopi (intaistatatorul) nu poate fi conceput ca unul deasupra
tuturor (unus super omnes), ci doar unul intre egali (unus inter pares), chiar daca este primul dintre
acei episcopi.

Prin sinodalitate, care deriva din termenul sin (gr. = impreuna) si odos (gr = pe aceeasi cale),
teologia ortodoxa intelege orice mod de conducere a Bisericii care urmeaza modelul sinodal instituit
de Sf. Apostoli si care implica atat clericii cat si laicii in viata Bisericii.

1
 Doctrina canonica afirma ca prima institutie sinodala, confirmata de sf. canoane, este
Sinodul Mitropolitan (canoanele 4, 5 si 6 ale sinodului I Ec.).
Sinodalitatea poate fi de episcopi sau mixta.

Sinodalitatea in BO nu este un concept analog colegialitatii din BRC, deoarece Sinod si

Conciliu sunt 2 termeni care exprima aceeasi notiune si aceeasi realitate insa 2 conceptii
ecleziologice total diferite.
Potrivit ecleziologiei ortodoxe, sinodul de episcopi, chiar daca implica existenta unui
intaistatator, impune totusi egalitatea episcopilor care il compun. In timp ce, colegiul de episcopi
din BRC presupune prezenta unui climat care sa ii garanteze existenta.
In acest sens trebuie subliniat ca in Sinod, episcopul nu se afla in nume propriu ci el
reprezinta intreaga comunitate de credinciosi incredintata spre pastorire. In acest fel, intr-un sinod
de episcopi, sinodalitatea nu se manifesta doar ca o simpla comuniune episcopala, ci ea constituie
comuniunea practica, vazuta a tuturor bisericilor reprezentata de acestia.
Sinodalitatea astfel inteleasa constituie modalitatea practica prin care se confirma faptul ca
Bisericile pastorite de episcopii prezenti sunt toate pe aceeasi cale a comuniunii cu Mantuitorul
Hristos si ca toate aceste Biserici sunt si raman intr-o interdependenta dogmatica, canonica si
cultica.
Sinodalitatea implica astfel o relatie de comuniune si de egalitate fraterna a episcopilor care
se exprima dpdv practic printr-o comuniune de Biserici locale autonome sau autocefale,
reprezentata la nivelul Bisericii raspandite in univers prin Sinodul Ecumenic, iar la nivel regional
(national sau provincial) de Sinodul Patriarhal/Mitropolitan.
In acest sens, trebuie subliniat ca in BO, autonomia bisericeasca prezinta diferite niveluri,
dintre care cel mai redus este cel al autonomiei eparhiale iar cel mai ridicat este cel al autocefaliei.
Prin autonomie eparhiala, ecleziologia ortodoxa implica dreptul fiecarei eparhii (episcopie
sau arhiepiscopie) de a se administra potrivit propriilor decizii/legi, patrand intotdeauna unitatea
ecleziala bazata pe comuniunea dogamtica, canonica si cultuala.

In BO intaietatea este intotdeauna integrata in sinodalitate la toate nivelurile de organizare

bisericeasca (eparhiala, provinciala, nationala etc.).
Sinodalitatea, ca principiu canonic fundamental pentru organizarea si functionarea Bisericii,
se explica dpdv practic prin faptul ca Sinodul de episcopi si intaistatatorul acestuia au datoria
principala de a afirma si pastra unitatea de credinta apostolica.
Integrata in sinodalitate, intaietatea nu poate fi inteleasa si aplicata niciodata in sensul unei
jursdictii/autoritati directe in eparhiile sufragane sau in Bisericile locale autonome/autocefale.

Sinodalitatea si intaietatea sunt complementare si inseparabile, sinodalitatea nu exista fara

intaietate si viceversa. Prin urmare, autoritatea episcopala nu poate fi nici exterioara, nici superioara
autoritatii episcopale sinodale.

25.02.2015

Bunurile Bisericii

2
 Atunci cand vorbim despre activitati legate de organizarea si functionarea Bisericii, aceasta
a ales acomodarea principiilor sale de organizare si functionare la modele existente in state,
aducand insa completari, imbunatatiri sau chiar inlocuiri de termeni si notiuni.
In Biserica primelor secole, modelul existent in stat era cel al dreptului roman, din a carui
institutii si notiuni, Biserica a imprumutat modalitati de definire, clasificare si reglementare.
Cu privire la bunurile Bisericii, in limba romana avem 2 termeni: bunuri si lucruri. Prin
termenul de "bun" se indica tot ceea ce poseda cineva (persoana fizica/juridica), iar cel mai adesea
se foloseste pluralul acestuia - bunuri. Termenul de bun/bunuri este echivalent cu termeni ca avut,
bogatie, proprietate etc.
Atunci cand este folosit explicit la singular (bun), termenul identifica un element al
patrimoniului unei persoane, care poate consta printr-un lucru (bun corporal) sau dintr-un drept (bun
necorporal/incorporal).
Termenul de patrimoniu provine din lat., din Pater (parinte/tata) si munus
(responsabilitate/sarcina/slujire/indatorire) si identifica tot ceea ce era in munusul
(responsabilitatea) unui Pater (tata). Prin urmare, prin termenul de patrimoniu, conform defintii
dezvoltate prin dreptul roman se intelege totalitatea drepturilor si obligatiilor care apartin unei
persoane fizice sau juridice,
Latura activa a patrimoniului este formata din drepturile respectivei persoane
(fizica/juridica), iar latura pasiva este constituita din obligatiile acelei persoane. In functie de
raporturile dintre drepturi si obligatii, se creioneaza caracterul patrimoniului,si anume: daca intr-un
patrimoniu, numarul drepturilor este mai mare decat cel al obligatiilor, atunci este vorba despre un
patrimoniu excedentar; daca intr-un patrimoniu numarul obligatiilor este mai mare decat numarul
drepturilor, atunci este vorba despre un patrimoniu deficitar.
Exista mai multe tipuri de clasificari ale bunurilor, fiind sistematizate in 2 tipuri de
clasificari: una generala (priveste toate bunurile) si una constituita din clasificari partiale (privesc
doar anumite categorii de bunuri) - sunt considerate clasificari subsecvente celei generale.

Bunurile mobile si imobile:

Bunurile mobile (miscatoare) sunt acelea care nu au o asezare fixa (imobila) si care pot fi
deplasate dintr-un loc in altul, oricand, fara a se aduce atingere substantei lor. Bunurile mobile sunt
de 3 feluri:
1 - bunuri mobile prin insasi natura lor (cele care se pot transporta);
2 - bunuri mobile prin determinarea legii (obligatiunile si actiunile care au ca obiect sume exigibile
sau efecte mobiliare, actiuni care se nasc din bunuri imobile);
3 - bunuri mobile prin anticipatie (acele bunuri care prin natura lor sunt imobile, insa partile actului
juridic le privesc ca fiind mobile in considerarea a ceea ce vor fi aceastea in viitor).

Bunurile imobile (nemiscatoare) sunt cele care au o asezare fixa si, de asemenea, se clasifica
in 3 tipuri de bunuri imobile:
1 - bunuri imobile prin insasi natura lor (terenurile, izvoarele, cursurile de apa, constructiile si orice
fel de lucrari fixate in pamant, cu caracter permanent, precum si tot ceea ce in mod natural sau
artificial este incorporat in acestea cu caracter permanent);
2 - bunuri imobile prin destinatia lor (bunuri mobile care, data fiind destinatia lor stabilita de
proprietar, sunt considerate ca si imobile).

3
3 - bunuri imobile prin determinarea legii (drepturi reale, imobiliare si actiuni in justitie care au ca
scop valorificarea unui drept real asupra unui bun imobil).

Bunuri corporale si incorporale:

Bunurile corporale sunt cele care au o existenta materiala si care, prin urmare, cad sub
simturile noastre. Bunurile necorporale sunt cele care nu au decat o existenta abstracta.

Bunuri fungibile si nefungibile:

Bunurile fungibile sunt acelea care pot fi determinate dupa numar, masura sau greutate,
astfel incat pot fi inlocuite unele cu altele in executarea unei obligatii. Bunurile nefungibile sunt
acelea care nu pot fi inlocuite cu altele in executarea unei obligatii, astfel incat debitorul nu este
liberat decat prin redarea bunului datorat.

Bunuri individual determinate si bunuri determinate generic:

Bunurile individual determinate (res certa) sunt acelea care prin natura lor sau prin vointa
exprimata de partile actului juridic se individualizeaza prin insusiri specifice/proprii. Bunurile
determinate generic sunt bunurile care se individualizeaza prin insusirile specii sau categoriei din
care fac parte. Aceasta clasificare este foarte apropiata de cea precedenta pentru ca se refera la
lucruri care pot fi identificate ca fiind un exemplar unic sau un exemplar general.

Bunuri consuctibile si bunuri neconsuctibile:

Bunurile consuctibile sunt acelea care nu pot fi folosite fara ca prima lor intrebuintare sa nu
implice consumarea substantei lor sau instrainarea lor. Bunurile neconsuctibile sunt acelea care pot
fi folosite in mod repetat, fara sa fie necesara pentru aceasta consumarea substantei lor sau
instrainarea lor.

Bunuri frugifere si bunuri nefrugifere:

Bunurile frugifere sunt acelea care in mod periodic, fara consumarea substantei lor, dau
nastere la alte bunuri numite "fructe". Bunurile nefrugifere sunt acelea care nu au insusirea de a da
nastere altor produse in mod periodic si fara consumarea substantei lor. "Fructele" nu trebuie
confundate cu productele, deoarece productele sunt obtinute dintr-un bun cu consumarea sau
diminuarea substantei acestora.

Bunuri divizibile si bunuri indivizibile:

Bunurile divizibile sunt acelea care pot fi impartite, fara ca prin aceasta sa isi schimbe
destinatia lor economica. Bunurile indivizibile sunt acelea care prin impartire isi schimba destinatia
lor economica.

Bunuri principale si bunuri accesorii:

Bunurile principale sunt acelea care pot fi folosite in mod independent fara sa fie destinate la
intrebuintarea unui alt bun. Bunurile accesorii sunt acelea care pot fi folosite si au fost destinate in
mod stabil si exclusiv intrebuintarii economice al altui bun, un bun este accesoriu doar atata timp
cat satisface aceasta utilizare.

4
 Bunuri publice si bunuri private:
Bunurile publice sunt acelea care apartin sau sunt in proprietatea autoritatilor de stat centrale
sau locale sau a altor organizatii si institutii publice. Bunurile private sunt acelea care apartin unor
persoane fizice sau unor persoane juridice private.
In Romania exista o a treia categorie de persoane juridice de drept privat si de utilitate
publica (BOR). Toate cultele recunoscute din Romania sunt persoane juridice de drept privat si de
utilitate publica.

Bunuri sesizabile si insesizabile:

Bunurile sesizabile sunt acelea care sunt susceptibile de a forma obiectul unei urmariri silite
(executar silite). Bunurile insesizabile sunt acelea care nu pot fi urmarite silit.

In dreptul roman, in ceea ce priveste destinatia, bunurile erau de drept divin, de drept uman
si pozitiv. Cele de drept divin erau impartite in 3 categorii: res sacrae, res religiosae si res sanctae;
pentru scopul pe care aceasta il urmareau, erau situate in afara de orice schimb si nu puteau ajunge
in regim de proprietate privata a unei persoane.
Res sacrae = consacrate zeilor superiori;
Res religiosae = consacrate zeilor romani;
Res sacrae = date in folosinta publica pentru cultul zeilor.

In Biserica, bunurile au fost impartite in 3 categorii:

Res sacrae (bunul sacru) - cele destinate in mod exclusiv pentru serviciul divin, fiind
consacrate (sfintite) de catre episcopi sau preoti (Bisericile, vasele sfinte etc.)
Res benedictae sunt bunurile sfintite care sunt destinate folosiri in Biserica prin sfintire
(vesminte, icoane, carti liturgice etc.).
Res ecclesiasticae sunt acele bunuri care sunt in proprietatea bisericii si care au ca scop
intretinerea activitatilor pastorale, sociale si educationale ale acestora.

04.03.2015

Dreptul Bisericii de a avea bunuri si organismele Bisericii

care au responsabilitatea administrarii bunurilor

Exemplul Bisericii este insasi marturisirea Apostolilor, care atunci cand L-au urmat pe
Hristos aveau lucrurile impreuna. Aceasta traditie s-a pastrat si in Biserica primelor veacuri cand
comunitatile de crestini, urmand invatatura evanghelica, puneau bunurile lor in comun, folosindu-le
pentru nevoile proprii dar si pentru ajutorarea celor aflati in nevoie (saraci, bolnavi).
Actul principal prin care Biserica primea ofrande era cel al donatiei, originea acestuia fiind
insasi ofrandele pe care Mantuitorul le-a primit. Aceasta forma de donatie, in primele secole, nu
cunostea o transcriere intr-un act juridic, ci reprezenta actul de vointa prin care o persoana oferea
voluntar comunitatii.
Donatia era facuta fie ca act singular (individual), fie in cadrul unei colecte organizate de
Biserica.

5
 Dupa anul 313 Biserica primeste recunoastere juridica in cadrul imperiului Roman, capatand
astfel posibilitatea de a dobandi bunuri prin mijloace juridice specifice: cumpararea (achizitionarea)
si mostenirea (succesiunea).
Din sec. 4 si pana in prezent, Biserica a folosit bunurile bisericesti in special pentru
activitatile ei misionare. Bunurile Bisericii reprezinta mijlocul practic prin care Biserica sustine
activitatile sale misionar-pastorale. Bunurile bisericesti nu reprezinta un scop in sine, ci doar un
mijloc de realizare a scopului sau (mantuirea).
"Bunurile bisericesti" - Iorgu Ivan - citit obligatoriu pt examen!!

Atunci cand vorbim despre administrarea bunurilor bisericesti, organismul competent este
chiriarhul sau episcopul eparhiot pentru bunurile eparhiei sale.
Episcopul administreaza bunurile Bisericii ca si cum Dumnezeu l-ar veghea (can. 38
Apostolic) si are obligatia sa distinga intre bunurile sale personale si bunurile Bisericii.
In primele 3 sec. episcopul administra bunurile bisericii impreuna cu consiliul presbiterilor.
Ulterior, incepand cu sec. 4, apare responsabilitatea de econom, adica o persoana desemnata din
randul clericilor parohiei, care din incredintarea chiriarhului, administreaza respectivele bunuri.
In parohie, preotul paroh administreaza bunurile parohiale, din incredintarea chiriarhului
sau. La fel si in manastire, unde staretul administreaza bunurile manastiresti din incredintarea
chiriarhului sau.
Dreptul de verificare si control al modului de administrare al bunurilor parohiale si
manastiresti apartine, astfel, chiriarhului, care il exercita fie direct/personal, fie prin intermediul
administratiei eparhiale.
Dreptul de verificare al modului de administrare al bunurilor de catre episcop, precum si
dreptul de control si de corectare apartine sinodului de episcopi: can. 38, 40 si 41 Apostolic.
Episcopul eparhiot, ca administrator al bunurilor bisericesti, nu poate sa isi insuseasca nimic
din acestea, decat ceea ce este necesar pentru intretinere si nici nu poate sa le instraineze, nici macar
pentru ajutorarea rudelor sale.
Canoanele spun ca daca rudele episcopului sunt sarace, episcopul ii poate ajuta ca si pe
ceilalti saraci din eparhie. Prin analogie, aceasta prevedere referitoare la administrarea bunurilor
Bisericii se extinde si la ceilalti responsabili din Biserica (econom, paroh, staret).
In cazul in care nu sunt respectate aceste prevederi, episcopul care constata neregulile in
urma unui control, are dreptul de a sanctiona persoanele responsabile, pana la excomunicare (can 7
Gangra, can 24 Antiohia) si obligatia de a recupera prejudiciul daca acesta s-a produs.

In cazul in care un episcop ar administra bunurile bisericesti fara consultare cu clericii sai
sau nu ar respecta prevederile canonice, acesta trebuie sa dea raspuns in fata sinodului de episcopi
din care face parte.
La inceputul sec 6 apare din ce in ce mai proeminenta institutia bisericeasca a economului,
despre care Teofil al Alexandriei spunea ca trebuie sa fie "asezat in parohie cu acordul clericilor".
In cazul in care un chiriarh este acuzat de administrare incorecta a bunurilor bisericesti,
intaistatatorul sindoului din care face parte are dreptul de a numi pentru respectiva eparhie un
econom si de a-l chema pe acel episcop sa se justifice in fata sinodului de episcopi.
In cazul in care bunurile bisericesti sunt administrate gresit (fie prin nestiinta, rea vointa) si
se creaza prejudicii, persoanele respective raspund cu bunurile personale.

6
 In cadrul administratiei parohiale, pentru administrarea bunurilor bisericii a fost creata
institutia epitropului, ca persoana responsabila de toata activitatea economica, financiara a unei
parohii. La manastire s-a pastrat titlul de econom, responsabil de activitatile economice si
financiare.

11.03.2015

Modul in care bunurile Bisericii sunt utilizate

In primele 3 secole nu a existat o metodologie unitara in ceea ce priveste folosirea bunurilor

bisericesti. Motivatia acestei constatari rezida in faptul ca in primele 3 secole nu exista posibilitatea
organizarii administrative concretizat intr-o forma juridica a bunurilor Bisericii.
In acea perioada episcopul, fiind singurul administrator al bunurilor Bisericii, primea toate
veniturile din administrarea bunurilor Bisericesti si apoi le impartea si celorlalti membrii ai
comunitatii (clerici, crestini in nevoi, bolnavi etc.).
Primele canoane care provin din perioada apostolica, fixate in sec. 4 in Antiohia - canoanele
apostolice. Canonul 4 Apostolic prevede ca toate veniturile sa fie aduse preotilor si episcopilor
acasa si nu la altar, urmand ca preotii si episcopii sa imparta diaconilor si celorlalti slujitori asa cum
vor binevoi.
In Can. 3 Ap. se reglementeaza faptul ca clericii pot primi la altar doar untdelemen (pt
candele) si tamaie.
Aceste prevederi, care ofera libertate episcopilor si preotilor in folosirea bunurilor
Bisericesti, nu au fost folosite intotdeauna corect (in mod corespunzator scopului pentru care au fost
date). Acest lucru se poate constata in insistenta cu care sf. canoane indica modul pastoral de
administrare al bunurilor Bisericii.
Can. 38 Ap. - episcopul trebuie sa administreze si sa foloseasca bunurile Bisericii, ca si cum
Dumnezeu Insusi l-ar veghea. Atunci cand un cleric/laic, slujitor al Bisericii ar administra fraudulos
bunurile Bisericii, acesta ar fura din bunurile lui Dumnezeu.

Can. 59 Ap. - accentueaza indatorirea episcopului si a preotului de a oferi cele de trebuinta

clericilor aflati in nevoi, subliniind ca daca vreun episcop sau preot sau diacon nu ar oferi cele
necesare vreunuia dintre clericii aflati in nevoi, atunci acesta sa se afuriseasca. Iar daca staruie in
aceasta, respectivul sa se cateriseasca, exact ca unul care a ucis pe fratele sau.

Can. 32 Cartagina - delimiteaza modul in care slujitorii Bisericii pot beneficia de veniturile
provenite din administrarea bunurilor Bisericesti, precizand ca nici episcopii, nici preotii si nici
diaconii nu au dreptul sa ia din veniturile Bisericii mai mult decat le este necesar pentru intretinere.
Prin can. 32 Cart. s-a hotarat ca episcopii, prezbiterii, diaconii sau oricare dintre slujitorii
Bisericii care n-au avut nimic, daca promovati fiind si-ar cumpara pe timpul
episcopatului/clericatului terenuri sau orice fel de proprietati pe numele lor sa se considere ca si
cand si-ar fi insusit bunurile Domnului, daca nu care cumva, admonestat fiind, le-ar restitui
Bisericii.

7
 Tot can. 32 Cart. - daca clericilor le-ar reveni ceva in proprietatea lor, mai ales prin donatia
cuiva sau prin mostenirea de la rude, cu acestea sa se faca dupa dorinta lor (libertate totala); dar,
daca acestia ar dori sa le reprimeasca, dupa ce le-au daruit Bisericii, acestia sa se judece ca niste
netrebnici (!), acestia fiind nevrednici de demnitatea bisericeasca.

Can. 41 Apostolic - hotaram ca episcopul sa aiba stapanirea bunurilor Bisericii, caci daca i s-
au incredintat lui sufletele cele de pret ale oamenilor, atunci cu atat mai mult se cade ca el sa
porunceasca asupra banilor, asa ca toate lucrurile sa se administreze prin autoritatea sa si celor aflati
in nevoi sa li se faca parte prin preoti si diaconi, cu frica lui Dumnezeu si cu toata evlavia. Sa se
impartaseasca si ei, clericii, din cele necesare in nevoile lor si in cele ale fratilor pe care ii
adaposteste, pentru ca sub nicio forma acestia sa nu sufere lipsa de cele necesare caci legea lui
Dumnezeu a randuit ca cei care ostenesc la altar, slujind, de la altar sa se hraneasca, pentru ca nici
ostasul nu lupta impotriva dusmanului cu proviziile sale proprii. (trad. Prof. Grigorita)
Din acest canon reies 2 directii clare pentru folosirea veniturilor provenite din administrarea
bunurilor bisericesti:
1 - ajutorarea crestinilor aflati in nevoi;
2 - intretinerea slujitorilor altarului.
Se creioneaza imaginea preotului ca fiind una similara celei a ostasilor, in armata lui Hristos.

Sf. Ambrozie, referitor la folosirea bunurilor bisericesti, preciza in lucrarea sa De oficiis ca

"masura intrebuintarii veniturilor bisericesti pentru intretinerea si infrumusetarea bisericilor, pentru
ajutorarea celor in nevoi si pentru intretinerea clericilor nu trebuie sa depinda decat de intelepciunea
episcopului, care trebuie sa caute totusi sa nu cada in exces nici de zgarcenie, caci ar fi inuman, nici
de risipa (pentru ca ar fi iresponsabil - adaos prof. Grigorita).

Pentru a se evita nemultumirile sau/si neintelegerile dintre clerici in ceea ce priveste

folosirea veniturilor provenite din administrarea bunurilor bisericesti, precum si pentru a ajuta
clericii din comunitati fara posibilitati economico-financiare, s-au creat norme speciale prin hotarari
fie ale organismelor de autoritate bisericeasca, fie prin legi date de autoritatea statala, ajungandu-se
la solutia ca fie Biserica, fie statul, fie statul impreuna cu Biserica sa stipendieze pe acei slujitori ai
Bisericii care nu aveau posibilitatea de a fi intretinuti de comunitatea pastorita.
Prima hotarare in acest sens este cea a episcopului Cecilian, episcopul Cartaginii (311-329),
prin care se stabilea o suma de bani din vistieria statului pentru sustinerea clericilor fara posibilitati.
Ulterior, astfel de masuri au mai aparut in Imperiu, ajungandu-se la o astfel de prevedere sa
fie inclusa si in codex-ul lui Teodosie (cap. 8). Aici avem pentru prima oara prevederea ca
intretinerea sa fie mixta.
In situatia in care stipendiul primit de clerici era considerat suficient pentru intretinerea
demna a acestora, clericilor le era interzis sa mai primeasca vreo retributie de la credinciosi pentru
serviciile oferite. Prin urmare, solicitarea de bunuri sau retributii in plus de cele necesare unui trai
demn, era considerata drept simonie (!).
Asa-zisul "venit al epitrahilului" a fost acceptat tacit de Biserica, atunci cand sustinerea
credinciosilor din comunitate si sprijinul statului nu era suficient pentru un trai demn. In plus, din
totdeauna s-a precizat ca clericii nu pot solicita bunuri sau retributii pentru savarsirea serviciilor
religioase, persoanelor aflate in nevoi oi oi.

8
 Interferenta dintre bunurile personale si cele bisericesti - s-a precizat ca administrarea
bunurilor personale ale clericilor nu trebuie sa influenteze viata Bisericii, inclusiv administrarea
bunurilor bisericesti si nici dreptul clericilor de a fi stipendiati. De asemenea, grija si administrarea
bunurilor personale ale clericilor nu trebuie sa influenteze viata si activitatea bisericeasca a acestora
si aceasta deoarece "clericii nu trebuie sa-si ia asupra lor purtari de griji lumesti; in caz contrar se
caterisesc!" (can. 6 Ap; can. 3 SIV);
In baza acestui canon, Biserica subliniaza faptul ca clericii nu au voie sa desfasoare
activitati economice (nici direct nici prin inter-pusi). Sanctiunea pentru o astfel de abatere este
caterisirea.
Pentru clericii care sunt deveniti inapti pentru slujire, Biserica a stabilit inca de la inceput
dreptul de intretinere (Sin. 4 Ec.).
In Romania, incepand cu domnia lui Cuza, s-a trecut la o noua etapa de sprijinire - prin legea
secularizarii averilor, statul si-a luat obligatia de a sprijini salarizarea preotilor si a personalului
Bisericii.
489/2006 - art. 10 - modul in care statul sprijina cultele din Romania.
18.03.2015

Activitatea Bisericii

Prin activitate se intelege, in general, un ansamblu de lucrari sau actiuni, o manifestare a

unei forte, a unei puteri sau a unui ansamblu de mijloace prin care se aduce la indeplinire un scop
anumit.
Prin activitate a organismelor de conducere a unei organizatii sau societati se intelege deci
ansamblul de lucrari si/sau actiuni cu caracter social pe care le savarsesc aceste organisme in
exercitarea puterii cu care au fost inzestrate sau folosirea mijloacelor specifice in vederea
indeplinirii scopului ei specific.
Atunci cand organismele/societatile isi exercita puterea, savarsesc lucrari constante cu
caracter social, astfel de lucrari se numesc functii (functiuni). Iar atunci cand se savarsesc
nevoi/trebuinte temporale, punctuale sau de durata mai scurta, activitatile se numesc sarcini sau
responsabilitati.
Termenul de administrare (ad + ministrum = a sluji) se traduce etimologic prin "a sluji la
ceva", insemnand in practica efectuarea unei slujiri sau a unei lucrari prin care un mijloc oarecare
este intrebuintat/folosit la ceva (intr-un anumit scop).
In limbaj bisericesc, termenul de administrare/administratie se foloseste pentru a exprima
ansamblul activitatii de aplicare a puterii bisericesti, adica a mijloacelor pe care le foloseste Biserica
in scopul realizarii misiunii sale, mai precis este vorba de lucrarea ce se desfasoara pe intreaga scara
a vietii Bisericesti prin acte de organizare, functionare si conducere a acesteia.
Intr-un sens mai restrans, termenul de administrare exprima modul in care se aplica puterea
sfintitoare la realitatile vietii bisericesti, adica modul in care se savarsesc lucrarile sfinte, mai precis
este vorba de administrarea sf. Taine in general si a fiecareia in particular, clericii fiind astfel numiti
administratori / chivernisitori / iconomi ai tainelor lui Dumnezeu.
Avand in vedere ca in Biserica, pentru exercitarea puterii bisericesti exista organisme de
autoritate individuale sau sinodale rezulta ca activitatea organismelor individuale si sinodale, in

9
ansamblul ei, este lucrarea de administrare a Bisericii, adica de asigurare a atingerii scopului
Bisericii prin folosirea mijloacelor adecvate.
Termenul de administrare este folosit pentru a exprima lucrari ce se efectueaza in aplicarea
sau folosirea harului sfintitor pe care il mijloceste starea preoteasca, asadar in acelasi sens se
folosesc termenii "administrare" si "administratie" pentru a exprima toate categoriile de lucrari pe
care le pot savarsi slujitorii bisericii sau organismele care detin si exercita puterea bisericeasca prin
actele de folosire a acestei puteri sau de aplicare a mijloacelor sale specifice la anumite realitati ale
vietii ecleziale.
In sens general, sensul termenului de administrare este de activitate/lucrare prin care se
aplica puterea bisericeasca sau mijloacele puterii la anumite realitati, in vederea asigurarii unui scop
determinat in viata bisericeasca.
In sens strict, prin expresia "administratie bisericeasca" se intelege, in mod curent,
functionarea aparatului administrativ bisericesc.

Actele prin care se asigura indeplinirea activitatii sau lucrarii de administrare a puterii
bisericesti se impart in atatea categorii in cate este impartita si puterea bisericeasca: acte de
administrare a puterii invatatoresti, acte de administrare a puterii sfintitoare si acte de administrare a
puterii conducatoare.
Pentru a putea indeplini acte de aplicare a puterii biericesti, organismele de autoritate
individuale/sinodale care le savarsesc, trebuie sa detina respectiva putere bisericeasca in masura
suficienta pentru a putea efectua in mod competent si valid dpdv canonic actele respective de
administratie.
In concluzie, doar organismele de autoritate care detin si exercita competent puterea
bisericeasca pot efectua acte valide canonic de administrare a puterii bisericesti.

Administrarea puterii invatatoresti:

Cele mai importante acte de administrare ale puterii invatatoresti au ca obiectiv urmatoarele
2 aspecte:
1 - pastrarea invataturii de credinta, precizarea ei in raport cu nevoile de insusire si de
aprofundare a acesteia, precum si pe acelea de a o deosebi de rataciri;
2 - raspandirea si apararea invataturii crestine.

Dpdv al administrarii puterii invatatoresti exista o misiune interna si o misiune externa.

Mijloacele speciale prin care se administreaza puterea invatatoreasca sunt: predica si cateheza,
invatamantul religios si teologic si editarea/tiparirea de carti de invatatura crestina si de aparare a
invataturii de credinta.

Administrarea puterii sfintitoare:

Cele mai importante acte de administrare a PS (puterii sfintitoare) sunt acelea prin care se
savarsesc urmatoarele lucrari:
1 - sfintele Taine;
2 - ierurgiile bisericesti;
3 - alte acte legate de organizarea cultului si de asigurarea bunei lui desfasurari.
Administrarea puterii administrative:

10
 Principalele acte de administrare a puterii de conducere sunt acelea prin care, in conducerea
Bisericii, se indeplinesc 3 functiuni:
1 - acte prin care se indeplineste puterea deliberativa;
2 - acte pentru administrarea puterii executive;
3 - acte pentru administrarea puterii judecatoresti.

Regulamentul autoritatilor canonice disciplinare si al instantelor de judecata ortodoxe

romane - 6 februarie 2015

Activitatea invatatoreasca

Modul in care se desfasoara activitatea invatatoreasca in Biserica, adica felul in care se

intrebuinteaza mijloacele specifice puterii invatatoresti este foarte variat pentru ca, prin natura sa
lucrarea de propovaduire a adevarului de credinta impune contactul cu o seama de realitati
obiective, existente si in viata bisericii ca si cu o seama de necesitati foarte variate, care apar si se
schimba in cursul dezvoltarii vietii bisericesti.
Caracteristica activitatii invatatoresti este ca aceasta nu se desfasoara exclusiv in interiorul
Bisericii, ci prin natura sa se desfasoara si in afara Bisericii.
Cea dintai forma a activitatii invatatoresti a fost cea impusa de natura propovaduirii insasi,
care trebuia sa se adreseze necrestinilor in primul rand, mai ales pentru ca Mantuitorul le poruncise
sfintilor Apostoli sa mearga in toata lumea si sa propovaduiasca Evanghelia la toata faptura.
Aceasta porunca este data atunci cand Mantuitorul ii pregateste pe Sf. Apostoli pentru
lucrarea misionara, iar la sfarsitul acestei pregatiri Mantuitorul repeta intr-o forma mai precisa si
completa, aceeasi porunca (activitatea invatatoreasca, sfintitoare si pastorala atunci cand le spune:
"Mergand, invatati toate neamurile, botezandu-i pe ei in numele Tatalui si al Fiului si al Sf. Duh si
povatuindu-i sa tina tot ceea ce v-am poruncit voua").
La indeplinirea acestei porunci de a invata, atat sf. Apostoli cat si ucenicii lor, precum si toti
slujitorii Bisericii si chiar si credinciosii in numar mare, au desfasurat timp indelungat o activitate
misionara.
Nu trebuie sa ne surprinda faptul ca in aceasta activitate de a invata, erau incluse si femei,
caci Insusi Mantuitorul i-a chemat pe toti credinciosii sa propovaduiasca Evanghelia, marturisindu-
L pe El: "tot cel ce Ma va marturisi pe Mine inaintea oamenilor, pe acela il voi marturisi si Eu
inaintea Tatalui Meu cel ceresc".
Dupa propovaduirea initiala a aparut in Biserica necesitatea prezentarii modului in care se
exercita canonic puterea invatatoreasca in Biserica. Puterea invatatoreasca, impreuna cu celelalte 2
puteri, face parte din mijloacele cu care Sf. Apostoli au inzestrat Biserica.
Prin urmare, intreaga putere bisericeasca este intrinsec legata de preotia de instituire divina
(episcop, preot, diacon) dupa cum si misiunea sau lucrarea preoteasca este conditionata de puterea
bisericeasca si acestea, impreuna, alcatuiesc partea principala a succesiunii apostolice.
In concluzie, in intreaga activitate de administrare a puterii Bisericesti, deci inclusiv a puterii
invatatoresti, intra in actiune 2 elemente constitutive ale succesiunii apostolice si care se afla in
interdependenta unul de altul, si anume:
- preotia de instituire divina (episcop, preot, diacon);

11
- puterea bisericeasca.

Exercitarea puterii invatatoresti consta dintr-o suma de acte, care servesc acelasi scop si se
efectueaza prin aceeasi putere, numai ca intre ele exista si unele deosebiri firesti, pe baza carora pot
fi grupate in mai multe categorii de lucrari principale in exercitarea puterii invatatoresti:
1 - lucrarea de pastrare a adevarului revelat;
2 - lucrarea misionare sau de raspandire a invataturii de credinta;
3 - lucrarea de precizare/adancire a adevarurilor de credinta;
4 - lucrarea de aparare a adevarurilor de credinta
01.04.2015

Activitatea invatatoreasca (continuare)

I. Lucrarea de pastrare/conservare a adevarului revelat:
1 – prin acte de pastrare nealterata a adevarului revelat de catre intreaga Biserica;
2 – acte de fixare in scris a adevarului revelat de catre scriitorii inspirati ai Sfintelor Scripturi;
3 – acte de intocmire a primelor marturisiri de credinta;
4 – acte de precizare in detaliu a credintei, in expuneri sistematice concretizate in Catehisme
sau Carti Simbolice;
5 – acte de intocmire a textelor de cult;
6 – promovare a artei (arta plastica si cantare) ca mijloc de afirmare constanta a adevarului de
credinta si de sprijinire a acestuia.

II. Lucrarea misionara / de raspandire a invataturii de credinta. Aceasta este o lucrare care se
continua, existand obligatia imperioasa de a fi savarsita „pana la marginile pamantului”:
1 – apostolatul clerical, in care clericii au obligatia de a raspandi invatatura de credinta tuturor
(obligatie luata la Hirotonie);
2 – apostolatul laic, responsabilitatea de a raspandi invatatura de credinta tuturor este luata la
Botez.

III. Lucrarea de precizare si aprofundare a adevarului de credinta. Aceasta s-a savarsit si se

savarseste in modul cel mai organizat si constant in Biserica, in special prin 4 feluri de acte
deosebite:
1 – prin hotararile organismelor de autoritate (hotararile sinoadelor). Prin aceste hotarari se
defineste si se precizeaza adevarul de credinta in masura in care respectivele aspecte sunt puse in
discutie sau rezulta ca necesare;
2 – acte manifestate prin predici / omilii dedicate explicarii adevarului de credinta, in
comunitate;
3 – acte catehetice / de invatare; orice comunitate are obligatia de a organiza activitati
catehetice;
4 – organizarea institutiilor de invatamant teologic si a invatamantului religios.

IV. Lucrarea de aparare a adevarurilor de credinta (Apologetica). Dintotdeauna, Biserica a

precizat ca adevarul de credinta este aparat atat prin cuvant, cat si prin fapte. Mijloacele de aparare

12
 a invataturii de credinta sunt cele de zidire pozitiva sufleteasca, care il incalzesc si il tin mereu treaz
pe credincios si il apara de abateri de la invatatura de credinta.

Activitatea sfințitoare (sacramentală)

Administrarea puterii sfintitoare, constituie lucrarea prin care se sfinteste viata credinciosilor,
administrandu-li-se atat harul pe care il impartasesc Sfintele Taine, cat si acela pe care-l impartasesc
Ierurgiile. Aceasta este lucrarea principala a activitatii sfintitoare si deriva, deci, direct din
administrarea puterii sfintitoare. Acesteia i se mai adauga, insa, si savarsirea unor alte lucrari prin
care se determina unele forme sau randuieli pentru savarsirea lucrarilor sfinte, adica a Sfintelor
Taine si a Ierurgiilor.
Importanta deosebita a puterii sfintitoare consta mai ales in faptul ca prin mijlocirea ei se
confera intreaga putere bisericeasca, si anume prin savarsirea Sfintei Taine a Hirotoniei in cele 3
slujiri ale preotiei de instituire divina (episcop, preot si diacon).
1 – Activitatea sfintitoare a tainei Sf. Botez: este primul act prin care se aplica unei persoane
puterea sfintitoare. Pentru administrarea corecta (canonica) a Sf. Botez trebuie respectate mai multe
prevederi canonice care, de obicei, se impart in 4 categorii:
a) Reguli privitoare la persoanele care au dreptul sa savarseasca Botezul;
b) Reguli privitoare la persoanele care pot primi Botezul;
c) Reguli privitoare la insasi lucrarea de savarsire a Botezului;
d) Reguli privitoare la efectele administrarii tainei Botezului.
A): Botezul se savarseste de episcop si/sau preot, putand fi ajutati, nu doar prin prezenta, ci si
prin impreuna-lucrare harica de diaconi. In caz de imposibilitate, Botezul poate fi savarsit si de un
diacon, sau de un monah/monahie sau chiar de un laic (barbat sau femeie), daca acestia sunt ei insisi
botezati valid si nu au devenit eretici (can. 46 Apostolic).
Episcopul si Preotul, prin hirotonie, au calitatea harica deplina de a savarsi Sf. Botez. Ceilalti
(monahii si laicii) au o calitate harica nedeplina, care ii indreptatesc, totusi, sa savarseasca taina Sf.
Botez doar in cazuri de necesitate (can. 44 si 45 al lui Nechifor Marturisitorul).
In situatia in care un botez este savarsit in conditii exceptionale (botez de necesitate) de catre
un crestin monah sau laic, respectivul botez este considerat valid prin iconomie, adica pe baza
invataturii si traditiei Bisericii, conform carora nu trebuie inchisa nimanui usa mantuirii si ca ceea
ce lipseste cu ocazia savarsirii botezului celor care il savarsesc, fara a avea slujirea de episcop sau
de preot, se implineste prin lucrarea directa a Domnului, Care vrea ca tot sufletul sa se mantuiasca.
Odata savarsit botezul de necesitate, celui botezat i se mai pot doar citi (de catre episcop sau
preot) rugaciunile prevazute (can. 47 Apostolic).
Obs: ereticii, indiferent daca sunt clerici sau laici, NU au calitatea de a savarsi taina Sf. Botez.
Clericii sanctionati pot savarsi, in caz de necesitate, taina Sf. Botez, chiar daca sunt caterisiti,
exceptie situatia in care au fost caterisiti pentru erezie.

B): taina Sf. Botez poate fi primita de orice persoana umana vie, indiferent de varsta si sex
(can. 2 si 14 Sin. I Ec.; 78 Trulan; 19 si 46 Laodiceea si 110 Cartagina). Copiii si cei bolnavi, care
nu pot marturisi ei insisi credinta ortodoxa, trebuie sa fie asistati de o alta persoana drept-
credincioasa, care indeplineste rolul de parinte „spiritual”, de garant (45 Cartagina), de tutore sau
martor religios al celui nou-botezat. Aceasta persoana se numeste „naș”, iar persoana botezata se

13
 numeste „fin” si intre naș si fin, precum si intre rudele de sange ale acestora se creaza o inrudire cu
caracter religios, care se numeste „nășie” (53 Trulan).
Rudenia spirituala este considerata de Sf. Parinti ca fiind mai mare decat rudenia de sange (53
Trulan). Nasii trebuie sa fie crestini drept-credinciosi, valid botezati. Este absolut interzis ca nasii
de botez sa fie acceptati dintre cei nebotezati, eretici sau schismatici, pentru ca acestia trebuie sa
prezinte, in fara Bisericii, atat garantia ca marturisesc adevarul de credinta la botezul finului lor, cat
si ca il vor indruma si sprijini pentru a creste si pentru a se forma in credinta ortodoxa.
Pentru copiii care se afla in pericol de moarte este prevazut ca acestia sa fie botezati imediat
(can. 38 Nichifor Marturisitorul). Clericii care refuza botezul copiilor sunt sanctionati prin oprirea
de la cele sfinte (110 Cartagina). Daca in trecut, pentru Botez exista o perioada pregatitoare
identificata cu termenul de „catehumenat”, in ultima perioada, Botezul savarsindu-se in majoritate
celor nou-nascuti, s-a insistat asupra rolului nasilor de botez.
Botezul sub condiție / sub rezervă: este acel botez savarsit persoanelor care nu aveau
cunostinta sigura a mai fi fost sau nu botezat. Botezul sub condiție se savarseste folosindu-se o
formula deosebita prin care se face rezerva ca taina Sf. Botez se savarseste numai daca primitorul
nu a mai fost botezat in mod valid (72 Cartagina si 84 Trulan).
Este absolut interzis botezul persoanelor decedate! (can 18 Cartagina)
Modul in care sunt primiti ereticii in Biserica: „Primirea eterodocșilor in Biserica”. Botezul
ereticilor in Biserica se face in mod diferentiat (7 Sin. II Ec. Si 95 Trulan).
22.04.2015

Taina Mirungerii si administrarea ei

Savarsitorii acestei taine sunt doar episcopul sau preotul. Cei care pot primi taina Mirungerii
sunt toate persoanele care au primit taina Sf. Botez in mod valid.
Taina Mirungerii se poate administra:
- imediat dupa Botez;
- pentru cei care, crestini fiind, se reintorc in Biserica dupa o perioada de ratacire eretica (can. 7 II
Ec., 95 Trulan).
Can. 7 Sin II Ec. = marturia formulei de administrare liturgica a tainei Mirungerii (pecetea
darului Duhului Sfant). In ceea ce priveste modul practic de administrare al tainei Mirungerii, este
necesar de subliniat ca aceasta se savarseste prin folosirea Sf. si marelui Mir.
Este savarsit doar de sinodul de episcopi, de obicei in Joia mare. Este o garantie a Bisericii
autocefale, o Biserica autonoma nu poate sfinti sf. si marele Mir.
Efectele canonice ale administrarii Mirungerii se manifesta atunci cand o persoana cazuta in
erezie este reprimita in comuniunea Bisericii, primind calitatea de membru al Bisericii.

Taina Sf. Euharistii si administrarea ei

Savarsitorii acestei taine sunt episcopii si preotii. Cei indreptatiti sa primeasca Sf. Taina a
Euharistiei sunt doar credinciosii crestini botezati in mod valid si mirunsi valid care au primit
dezlegarea de pacate de la duhovnicul lor prin taina sf. Spovedanii. In Biserica veche s-a admis

14
exceptia ca si unii catehumeni, aflati in primejdie de moarte sau in stare de boala grava, sa poata
primi Sf. Impartasanie (13 I Ec.,6 Ancira, 7 Cartagina, 73 Sf. Vasile, 2 si 3 Sf. Grigorie de Nyssa si
9 al sf. Nichifor Marturisitorul).
Potrivit canonului 13 I Ec., Sf. Euharistie se impartaseste si celor excomunicati sau aflati sub
incidenta unor sanctiuni bisericesti, care ii opresc de la Sf. Impartasanie, insa numai in cazurile in
care acestia se afla aproape de obstescul sfarsit. In cazul in care acestia isi revin, ei nu vor fi
considerati intre crestinii reabilitati, adica printre cei indreptatiti a primi sf. Impartasanie, ci isi vor
relua starea de penitenta, putand sa stea impreuna cu credinciosii la rugaciune pe intreaga perioada a
Sf. Liturghii, fara a se impartasi.
Pentru unii eretici (nestorieni, eutihieni etc.), este prevazut ca atunci cand se intorc la
ortodoxie sa poata fi reprimiti prin anatemizarea (condamnarea) ereziilor urmate si apoi de primirea
Sf. Euharistii. Sf. Impartasanie poate deveni modalitate de reprimire in Biserica (95 Trulan).
Sf. Euharstie se administreaza doar persoanelor umane vii. Asadar, nu este ingaduit ca Sf.
Taina a Euharistiei sa fie administrata celor morti (83 Trulan si 18 Cartagina).
Primitorii deplini indreptatiti ai sf. Impartasanii sunt doar crestinii valid botezati si mirunsi,
adica aceia asupra carora nu exista indoieli cu privire la calitatea de membru al Bisericii. Pentru
impartasirea acestora exista reguli precise, potrivit carora unii se pot impartasi mai des, avand chiar
aceasta indatorire iar altii mai rar. Cei care sunt indatorati a se impartasi mai des sunt clericii
Bisericii, adica slujitorii sf. Taine (episcop, preot si diacon).
Clericii au datoria de a se impartasi la fiecare sfanta Liturghie potrivit can. 8 Apostolic. Se
intelege, insa, ca avand aceasta indatorire, clericii trebuie sa indeplineasca si celelalte conditii
canonice spre a se putea impartasi, existand totusi posibilitatea pentru clerici de a sluji fara a se
impartasi atunci cand exista un argument justificat.
Pentru ceilalt crestini (laici, monahi) can 9 Ap. prevede ca au obligatia de a se impartasi ori
de cate ori sunt prezenti la sfanta Liturghie. Se intelege, insa, ca credinciosii care sunt prezenti la
sfanta Liturghie se pot impartasi doar in cazul in care indeplinesc conditiile morale si religioase spre
a putea primi cu vrednicie aceasta taina, pentru ca potrivit cuvintelor Sf. Ap. Pavel "cel care se
impartaseste cu nevrednicie, acela isi mananca si isi bea osanda, nesocotind trupul Domnului" (I
corinteni 11, 29).
Sf. Ioan GA, in cuvantul despre Epistola catre Evrei, analizand problematica impartasirii
credinciosilor se pronunta astfel: multi se impartasesc o data pe an, altii de 2 ori, altii mai des, care
dintre acestia trebuie laudati? cei care se impartasesc o data, cei care se impartasesc adeseori sau cei
care se impartasesc rareori? Nici cei care se impartasesc o data, nici cei ce de mai multe ori si nici
cei ce de mai putine ori ci aceia care se impartasesc cu constiinta curata si viata ireprosabila. Unii ca
acestia sa se impartaseasca intotdeauna, iar cei care nu sunt in acest fel niciodata sa nu se apropie de
Euharistie.
De asemeanea, pentru cei care aveau practica de a se impartasi la marile sarbatori crestine,
Sf. Ioan GA spune ca acestia trebuie mai intai sa-si curete cosntiinte si apoi sa se impartaseasca.
Asadar, este clar ca credinciosii si clericii care vor sa se impartaseasca (mai des sau mai rar) nu pot
dobandi starea de har pe care o comunica sfanta Impartasanie, decat daca o primesc cu vrednicie,
pentru ca altfel ei agonisesc osanda.
Prin urmare, randuielile Bisericesti stabilesc regula ca toti cei care doresc sa primeasca cu
vrednicie sfanta Impartasanie, trebuie sa se pregateasca in acest scop si anume:

15
 - clericii care savarsesc sfanta Jertfa trebuie sa ajuneze si astfel sa se invredniceasca de a se
impartasi (41 Cartagina, 29 Trulan).
- credinciosii trebuie sa isi marturiseasca pacatele si sa dobandeasca dezlegare de la duhovnic si sa
si ajuneze inainte de a se impartasi (16 Timotei al Alexandriei). Exceptie de la aceste randuieli se
admit numai in caz de neputinta sau de forta majora. Astfel, celor bolnavi sau in primejdie de
moarte este ingaduit a li se da Sf. Euharistie, chiar si dupa ce au mancat (9 Nichifor Marturisitorul),
precum si in cazul in care unii dintre acestia nu doar n-au obtinut dezlegare de pacate, ci s-au gasit
in perioada de epitimie (13 I Ec., 6 Ancira, 7 Cartagina, 25 Ioan Postitorul). Oprirea de la sf.
Impartasanie pentru un anumit timp este identificata prin termenul de excomunicatio
(excomunicare). Astfel de opriri de la sf. Impartasanie se dadeau fie pe un termen mai scurt, fie pe
un termen mai lung (28 Nichifor Marturisitorul).

Modul de administrare:
- clericii trebuie sa se impartaseasca in altar (19 Laodiceea);
- diaconii trebuie sa se impartaseasca preoti iar preotul dupa episcop (18 I Ec.);
- ipodiaconii si alti slujitori nehirotoniti ai Bisericii nu au dreptul de a-i impartasi pe credinciosi
(25 Laodiceea);
- ierodiaconul tanar este oprit de a le impartasi pe calugarite (23 Nichifor Marturisitorul);
- 58 Trulan: in prezenta episcopului sau a prezbiterului sau a diaconului, laicul sa nu isi dea lui
insusi dumnezeiestile Taine iar cel ce ar indrazni ceva de acest fel sa se afuriseasca pentru o
saptamana.
- 23 Trulan: s-a stabilit ca niciunul dintre episcopi, prezbiteri sau diaconi, impartasind cu
preacurata impartasanie, sa nu ceara de la cel care se impartaseste bani sau ceva asemanator pentru
impartasire caci nici harul nu se poate vinde si nici sfintenia duhului nu o impartasim pentru bani ci
ea trebuie data celor fara viclenie...

Efectele canonice ale administrarii Euharistiei: se produc in mod exceptional in 2 situatii:

1. atunci cand impartasirea constituie semnul impacarii si reprimirii complete in Biserica a unor
eretici, deoarece intr-un astfel de caz, Sf. Euharistie produce efectul canonic al redobandirii calitatii
de membru al Bisericii;
2. atunci cand un excomunicat (fost membru al Bisericii) este reprimit dupa indeplinirea unei
penitente si este restabilit prin sf. Impartasanie in situatia lui anterioara de membru al Bisericii.
29.04.2015

Administrarea Tainei Pocaintei / Spovedaniei / Marturisirii

Este cea mai importanta dintre sfintele Taine pentru lucrarea de zidire duhovniceasca a
credinciosilor pentru ca, prin ea, duhovnicul are posibilitatea de a indruma si controla continuu
constiinta ecleziala a credinciosilor, de a cunoaste pe aceasta cale starea lor morala si atasamentul
lor fata de invatatura de credinta.

16
 In functie de acestea duhovnicul poate sa apeleze la mijloace pastorale necesare pentru
indreptarea spirituala a unora si pentru elevarea spirituala a altora, asigurand astfel o medie sau un
echilibru spiritual si moral in viata comunitatii pe care o pastoreste.
Savarsitorii acestei taine sunt episcopii si preotii. Prin nicio alta taina, episcopul sau preotul
nu este situat atat de precis in pozitia de parinte spiritual al familiei (comunitatii) crestine si prin
niciuna dintre sfintele taine nu i se impun episcopului sau preotului responsabilitati mai directe si
mai multiple decat prin taina pocaintei.
Ca savaristor al tainei marturisirii, episcopul/preotul trebuie sa fie in permanenta si primul
„judecator” al credinciosilor sai si, in acelasi timp, cel mai inalt „judecator” duhovnicesc de la care
nu se poate face nici apel si nici recurs, pentru ca ceea ce el leaga/dezleaga nu poate schimba niciun
alt judecator duhovnicesc printr-o slujire mai inalta si nici macar un sinod (nici chiar sinodul
ecumenic).
Duhovnicul isi arata vrednicia sa prin modul in care intelege slujirea la care a fost chemat si,
mai ales, prin felul in care intelege importanta tainei pocaintei si a modului sau de administrare (102
Trulan – „Măiestria duhovnicului”).
Se poate spune, deci, ca nivelul de elevare duhovniceasca a unei comunitati depinde in mod
principal de modul in care pastorul acelei comunitati administreaza taina pocaintei. Acest mod de
administrare, in cazul in care intr-o comunitate se constata o decadere spirituala, ea constituie
semnul precis al nevredniciei duhovnicesti sau al nepriceperii duhovnicului acelei comunitati.
Modul de administrare al tainei pocaintei este barometrul spiritual al unei comunitati.
Din vechime au existat prevederi liturgico-canonice referitoare la taina Pocaintei care, treptat,
s-au constituit ca un adevarat „cod al duhovniciei”. Referitor la savarsitorii tainei Pocaintei,
dintotdeauna s-a precizat ca acestia trebuie sa fie clerici hirotoniti in slujirea de episcop sau preot si
sa nu fie cazuti in rataciri eretice sau schismatice.
In scaunul duhovniciei, duhovnicul indica un „medicament spiritual” numit epitimie pentru
indreptarea sau elevarea spirituala a celor care se marturisesc. Asadar, epitimia are un caracter
privat si este diferita de sanctiunea bisericeasca, data public de catre autoritatea canonica
disciplinara.
Puterea de a administra sfanta taina a Pocaintei a fost data sfintilor apostoli de catre Insusi
Mantuitorul Iisus Hristos care a si definit-o foarte precis cu prilejul chemarii sfintilor Apostoli la
slujirea acestei sfinte Taine: oricate veti lega pe pamant, vor fi legate si in cer si oricate veti
dezlega pe pamant, vor fi dezlegate si in cer (Matei 18, 18); luati duh sfant, carora veti ierta
pacatele iertate vor fi, si carora le veti tine, tinute vor fi (Ioan 20, 22-23).
Referitor la savarsitorii acestei Taine s-a precizat ca pot fi toti episcopii si preotii hirotoniti
valid. Potrivit sfintelor canoane, preotii erau hirotoniti dupa implinirea varstei de 30 de ani (11
Neocezareea). Atunci cand in Biserica au fost hirotoniti preoti sub varsta de 30 de ani, din
prudenta, autoritatea bisericeasca le-a conferit binecuvantarea de a fi duhovnici dupa o anumita
perioada de timp si dupa o analiza din partea autoritatii bisericesti prin hirotesia intru duhovnic.
Primitorii tainei Pocaintei sunt toti credinciosii botezati valid si care nu au cazut in rataciri
eretice.
In primele 3 secole taina Pocaintei era administrata atat in privat, cat si in public, marturisirea
publica fiind o practica generala. Din secolul al 4-lea, s-au luat masuri pentru ingradirea pocaintei
publice, pentru a se evita conflictele personale si scandalurile din comunitate (43 Cartagina). Din

17
sec. 5, in Biserica s-a impus marturisirea privata (34 Vasile cel Mare, 132 Cartagina, 28 Nichifor
Marturisitorul).
Epitimiile date de duhovnic nu au un caracter vindicativ, ci unul de vindecare/indreptare
duhovniceasca. Niciodata duhovnicul, in scaunul duhovniciei, nu trebuie sa-l faca pe penitent sa
deznadajduiasca, deoarece epitmiile prevazute in sfintele canoane nu constituie un simplu sablon ci
indrumare pentru vindecarea sau indreptarea personalizata a fiecarui penitent caci, spune sf. Vasile
cel Mare, ca vindecarea sa se hotarasca nu dupa timpul penitentei ci dupa chipul pocaintei (2 si 84
Vasile cel Mare).
Epitimia sa nu se dea dupa cantitatea pacatului ci sa se tina cont si de intentia celor care au
pacatuit. Tot in acelasi sens se fac precizari in canoanele 1 si 8 ale Sf. Grigorie de Nyssa si 102
Trulan.
In cadrul pocaintei se disting 4 etape: (11 Grigorie Taumuturgul, 75 Vasile cel Mare)
1. plangerea;
2. ascultarea;
3. prosternarea;
4. starea impreuna (comuniunea).
Efecte dezlegarii pacatelor, care pot consta in cazul penitentilor (dintre cei care au fost opriti
de la impartasire) sa se poata impartasi.
Efecte ale legarii celor care nu sunt vrednici a primi sfanta Impartasanie: simpla oprire a unei
persoane pentru o anumita perioada de timp, pana la indreptare; excluderea/excomunicarea unei
persoane in caz de neindreptare si perseverenta in pacate.
Libertatea duhovnicului de a pronunta dezlegarea de pacate nu este, practic, limitata de nimic;
exceptie fiind cuvintele lui Iisus Hristos Care precizeaza ca hula impotriva Duhului Sfant nu poate
fi iertata nici in veacul acesta, nici in cel viitor.
Duhovnicul nu are voie sa divulge pacatele care i-au fost marturisite (3 si 4 Vasile cel Mare,
132 Cartagina, 28 Nichifor Marturisitorul). Cel care poate acorda dezlegarea pe patul de moarte
este episcopul sau preotul cu binecuvantarea episcopului (astazi poate preotul fara acordul
episcopului).
In BRC epitmiile s-au transformat in indulgente, care se plateau ($), fiind o denaturare a tainei
Pocaintei.

05.05.2015
Administrarea sfintei taine a cununiei
Cununia este actul sacramental prin care Biserica binecuvinteaza unirea dintre barbat si
femeie; nunta are inteles etimologic de petrecere / bucurie, creat pentru a marca actul sacramental.
Cununia este punctul de baza al crearii familiei, ca si celula fundamentala a societatii. In
societatea contemporana, desacralizarea si promovarea consumismului individual au provocat o
multitudine de consecinte negative asupra vietii de familie a crestinului ortodox, in special prin
numeroasele provocari la adresa unitatii si integralitatii familiei.
Astfel, putem vorbi despre 3 provocari majore referitoare la administrarea sfintei taine a
cununiei:
1. Prima este aceea ca tinerii opteaza doar pentru casatoria civila (act contractual civic) sau
raman in concubinaj fara a mai primi binecuvantarea preotului si harul Duhului Sfant prin oficierea
sf. Taine a cununiei.

18
 2. Incheierea asa-ziselor „casatorii mixte”, adica a unor casatorii intre o persoana ortodoxa si
o persoana neortodoxa, care doresc sa obtina si binecuvantarea prin administrarea sf. Taine a
Cununiei.
3. Divortul – incalca indemnul Mantuitorului (ceea ce a impreunat Dumnezeu, omul sa nu
desparta - Mt. 19,6).

In Biserica, casatoria este considerata ca fiind cea mai veche institutie a dreptului divin (51
Apostolic, 1, 14, 21 Gangra), deoarece ea a luat fiinta odata cu crearea primilor oameni, Adam si
Eva. Din referatul biblic, reiese cu claritate faptul ca Dumnezeu a instituit casatoria monogama, ca o
legatura indisolubila intre un barbat si o femeie, deoarece acestia trebuie sa formeze un singur si
unic trup.
Datorita pacatului stramosesc aceasta viziune a casatoriei cazuse in aproape total prin
promovarea poligamiei si a poliandriei, Mantuitorul Hristos a redat casatoriei cinstea cuvenita,
ridicand-o la rangul de sfanta taina prin participarea sa la nunta din Cana Galileii, unde a savarsit si
prima sa minune.
Sf. Ap. Pavel, inaltand casatoria la maretia tainei legaturii dintre Hristos si Biserica (Efeseni
5, 22-23), ii acorda acesteia o importanta deosebita indicand si cadrul general de realizare al
acesteia si prezentand-o ca nucleul social ordonat al societatii.
Referitor la indisolubilitatea casatoriei textul neotestamentar indica doar 2 situatii in care
aceasta dispare:
1. moartea unuia dintre soti (Romani 7, 2-3);
2. desfrâul (pornea Mt. 5, 32; 19, 9).
Ulterior, Biserica a adoptat numeroase prevederi canonice pentru a raspunde diferitelor
situatii referitoare la casatorie. Astfel, in primele secole, tinandu-se cont de faptul ca institutia
casatoriei nu se reduce doar la actul de binecuvantare al mirilor, ci implica si consensul anterior al
acestora, Biserica si-a insusit definitia data casatoriei de juris consultul roman Herellius Modestinus
(sec. 3), care a fost preluata ulterior si in legislatia imparatului Justinian: Nuptie sunt conjunctio
maris et feminae consortium omnis vitae, divini ac humani juris comunicatio.(Casatoriile sunt
uniunea dintre un barbat si o femeie prin insotire pentru toata viata, ghidata de dreptul divin si
uman).
Astazi, in majoritatea manualelor si tratatelor de drept bisericesc, casatoria este definita ca
fiind actul prin care Biserica, prin slujitorii ei (episcopi sau preoti) binecuvinteaza uniunea dintre un
barbat si o femeie care, prin consens au decis sa fie „un singur trup” pana la sfarsitul vietii lor.
D.p.d.v. istoric, trebuie precizat faptul ca pana in secolul al IX-lea nu a existat un ritual al
casatoriei care sa fie celebrat separat de sfanta Liturghie. Mai precis, pana la acea data sotii, dupa ce
incheiau casatoria civila, primeau binecuvantarea Bisericii prin acceptarea la sf. Impartasanie. Prin
urmare, un cuplu necrestin care era primit in Biserica, fie prin botez, fie prin mirungere nu era
recasatorit ci casatoria lor era binecuvantata prin acceptarea lor la sf. Impartasanie.
Ulterior, in imperiul Bizantin aceasta practica a fost modificata in anul 895 prin novela 89,
data de imparatul Leon VI. In respectivul text legislativ se prevedea ca doar casatoriile
binecuvantate de Biserica sa fie considerate valide si legitime. Absenta binecuvantarii Bisericii
priva casatoria de orice valoare juridica iar sotii nu puteau beneficia de niciun drept specific celor
casatoriti, ci uniunea lor era considerata doar un simplu concubinaj.

19
 Astfel, prin acest act eminamente juridic, Bisericii i se conferea in imperiul bizantin o noua
responsabilitate sociala si juridica, si anume aceea de a oferi casatoriei un status legal in societate.
Trebuie remarcat faptul ca, incepand din acest moment, Biserica a abandonat viziunea sa strict
pastorala, deoarece trebuia sa reglementeze situatia tuturor tipurilor de casatorie.
Pentru a se adapta noii sale responsabilitati, Biserica a creat un ritual liturgic matrimonial
conceput in afara sfintei Liturghii. Acest lucru a fost acceptat relativ usor in Biserica in special
datorita faptului ca odata cu primirea noii responsabilitati s-a pierdut si legatura intriseca dintre
Euharistie si Cununia religioasa, caci cununia religioasa devenise la sf. sec. IX, in primul rand, o
exigenta legala.
In plus, trebuie subliniat faptul ca sfintele canoane fac intotdeauna referire la casatoria
incheiata in Biserica prin impartasirea sotilor si niciodata la acest nou tip de casatorie, creat prin
novela 89 a imp. Leon VI si reconfirmat ulterior de imp. Alexis I Comnenul, care preciza ca doar o
casatorie celebrata in Biserica are valoare juridica de contract civil.
Cu toate acestea, Biserica a afirmat si sustinut ca savarsirea casatoriei se face doar prin
administrarea sf. taine a cununiei.
In Biserica s-au adoptat numeroase prevederi canonice referitoare la savarsitorii, primitorii
tainei precum si la forma de administrare.
Savarsitorii sf. taine a cununiei sunt episcopul sau preotul iar primitorii sunt un barbat si o
femeie, botezati valid (10 Laodiceea, 14 IV Ec., 72 Trulan, 23 Sf. Ioan Postitorul), care indeplinesc
conditiile stabilite de stat si Biserica. Neindeplinirea uneia dintre aceste conditii genereaza
imposibilitatea administrarii sfintei taine a cununiei iar respectivul motiv devine piedica sau
impediment la casatorie.
In functie de posibilitatea obtinerii unei dispense, de la autoritatea bisericeasca,
impedimentele la casatorie se impart in 2 categorii: impedimente absolute si impedimente relative.
Impedimentele absolute, valabile pentru Biserica, sunt urmatoarele:
- lipsa consimtamantului liber exprimat a viitorilor soti;
- casatoria existenta a unuia dintre viitorii soti;
- hirotonia;
- voturile monahale (16 IV Ec., 6 Vasile cel Mare);
- existenta casatoriei a treia;
- deosebirea de identitate confesionala sau religioasa;
- lipsa varstei legale pentru contractarea casatoriei.
Impedimentele relative, impuse de Biserica, rezulta in special din raporturile de rudenie fizica
dintre persoane sau de consângeneitate. In plus, Biserica impune ca impedimente relative si acele
relatii de rudenie spirituala intre persoane, de cuscrie sau de afinitate sau de cuscrie presupusa,
produsa de logodna savarsita separat de taina cununiei (53 Trulan).
Referitor la divort, trebuie precizat faptul ca, desi textul scripturistic permite lasarea sotului in
caz de adulter (Mt. 19, 9), doctrina canonica ortodoxa nu prevede nicio forma administrativa de
acordare a divortului bisericesc. Cu toate acestea, in unele Biserici Ortodoxe locale exista practica
de a se acorda divortul bisericesc chiar prin intermediul unui act administrativ bisericesc. Uneori,
aceasta practica a fost asociata in mod total eronat cu practica BRC de anulare a casatoriei pentru
anumite motive.
Alte motive de divort, acceptate de doctrina canonica ortodoxa, sunt urmatoarele:

20
 1. abandonul credintei de catre unul dintre soti; acest motiv de divort, intemeiat pe cunoscutul
pasaj din I Cor. 7, 11-15, prevede abandonul credintei de catre unul dintre soti ca motiv de divort,
daca partea nevinovata solicita acest lucru. Acest motiv de divort este cunoscut ca „privilegiul
paulin” si este prevazut in canonul 72 Trulan.
2. primirea demnitatii de episcop, potrivit can. 12 si 48 Trulan, sotul chemat la slujirea
episcopala poate divorta atunci cand sotia consimte liber asumat sa se retraga intr-o manastire, unde
cheltuielile ii sunt suportate de cel ales episcop.
3. intrarea in monahism, in baza can. 48 Trulan, desfacerea casatoriei este acceptata in cazul
in care unul dintre soti, avand acordul celuilalt, alege sa intre in monahism.
4. asistarea ca naș la botez, prin tinerea in brate a propriului copil. In can. 53 Trulan este
interzisa casatoria nașului cu mama vaduva a copilului (fina). Pentru a putea divorta, unii parinti
ocupau intentionat locul de naș de botez al copiilor lor.
Legat de divortul bisericesc,trebuie precizat ca, de-a lungul timpului, nu a existat o practica
uniforma in Biserica. In BO divortul este considerat un pacat grav iar casatoria a doua sau a treia nu
se acorda crestinilor ortodocși decat prin iconomie, fiindcă, potrivit cuvintelor Sf. Ap. Pavel: mai
bine este să se căsătorească decât să ardă (I Cor. 7, 9).
13.05.2015
Administrarea Tainei Hirotoniei
Administrarea acelei sfinte Taine prin care persoana aflata in starea laicala sau monahala trec
in starea clericala.
Hirotonia in Biserica poate fi administrata doar de catre episcopul eparhiot (chiriarhul).
Totusi, in eparhia pe care o pastoreste, episcopul eparhiot poate acorda dreptul de hirotonie si altor
episcopi pe care ii deleaga in acest sens (can. 34 si 45 Ap.). Potrivit can. 35 Ap., in cazul in care nu
se respecta aceste prevederi (episcopul sa hirotoneasca doar in eparhia sa), atat episcopul care a
administrat taina hirotoniei cat si clericul hirotonit trebuie sa fie caterisiti.
Conform Can. 1 Ap., episcopul se hirotoneste de catre (minim) 2 sau 3 episcopi. Desi, din
punct de vedere haric si potrivit invataturii de credinta a Bisericii, fiecare episcop poate hirotoni
valid un alt episcop, totusi, din ratiuni de disciplina sinodala si de buna randuiala bisericeasca
(pentru a se evita orice forma de abuz), precum si pentru pastrarea succesiunii apostolice, din
secolul 3 s-a introdus prevederea ca hirotonirea intru episcop sa fie savarsita de 2 sau 3 episcopi
(can 1 Ap.).
Incepand cu sec. 4, s-a stabilit ca episcopul poate fi hirotonit doar de 3 episcopi (can. 4 Sin I
Ec., can I C-pol 394), precizandu-se ca la fiecare hirotonie de episcopi trebuie sa fie prezent si
mitropolitul (ca presedinte al sinodului mitropolitan). Ulterior, dezvoltandu-se formele de
organizare administrativa ale Bisericii, s-au prevazut reguli potrivit carora mitropolitii erau
hirotoniti de catre minimum 3 episcopi, printre care si exarhul iar, mai tarziu, patriarhul.
Administrarea sf. Taine de catre episcopi schismatici sau eretici sau sanctionati de autoritatea
bisericeasca nu sunt canonice si, prin urmare, atat episcopul respectiv este sanctionat (daca este
posibil) cat si cel care a fost hirotonit prin caterisire si excomunicare.
Primitorii sf. Taine a hirotoniei: poate fi administrata oricarui barbat, botezat valid (miruns) si
care indeplineste o serie de conditii ce au fost stabilite treptat in Biserica. Totusi, conditia
fundamentala pentru a primi taina hirotoniei este vocatia sau chemarea fireasca catre slujirea
clericala. Un rol fundamental il are parintele duhovnic, de la care se solicita binecuvantarea pentru o
astfel de chemare.

21
 Celelalte conditii necesare pentru a primi taina hirotoniei sunt clasificate in urmatoarele
categorii:
1. conditii religioase;
2. conditii morale;
3. conditii intelectuale (de pregatire/formare);
4. conditii fizice;
5. conditii sociale.

1. conditii religioase: barbat, botezat valid si care traieste in conformitate cu invatatura de

credinta a Mantuitorului Hristos, pe care-L si marturiseste (can. 36 Cartagina – precizeaza ca toti
membrii familei unui candidat la hirotonie trebuie sa fie crestini ortodocși).
Alta conditie: cel care urmeaza a fi hirotonit intr-una din slujirile superioare ale preotiei de
instituire divina (preot/episcop) trebuie sa fi fost deja hirotonit in slujirea de diacon, respectiv de
preot (can. 10 Sardica; 6 Trulan; 17 C-pol 861). In primele 3 secole se putea face hirotonia direct in
slujirea in care era ales (direct episcop), ulterior Parintii au constatat abuzuri si au stabilit aceasta
conditie de etapizare a hirotoniei.
2. conditii morale: se refera la tinuta etica/morala crestina a persoanei aleasa pentru hirotonie,
precum si a familiei acestuia, in special in ceea ce priveste sotia celor ce erau casatoriti (can. 17 Ap.
si 18 Ap., 3 Trulan).
3. conditii intelectuale: au variat in timp, cunoscand o intreaga evolutie de-a lungul timpului.
Conditia esentiala a formarii oricarui teolog este cunoasterea aprofundata a Bibliei si a invataturii de
credinta, precum si a regulilor de organizare si functionare. Can. 58 Ap. – prevede ca
episcop/prezbiterul care nu invata poporul dreapta credinta sa se afuriseasca. Can. 2 VII Ec. – face
precizari in ceea ce priveste statutul de cleric, acesta trebuie sa fie „cărturar si râvnitor”.
4. conditii fizice: Parintii au hotarat ca celor care doresc sa fie slujitori ai altarului sa
beneficieze de integritate fizica si psihica, in aceste motive s-a precizat ca cel care doreste sa devina
cleric nu trebuie sa aiba defecte vizibile (orb, șchiop, surd) „nu pentru ca ar fi spurcat, ci pentru ca
să nu impedice cele biseriesti” (78 Ap). In constitutiile apostolice este prevazuta varsta de 50 de ani
minima pentru hirotonia intru episcop, ulterior aceasta varsta a fost redusa la 35 de ani (imparatul
Justinian prin novela 22) iar mai tarziu la 30 de ani (novela 37). Cat priveste varsta hirotoniei
celorlalti: diaconul varsta minima de 25 ani, iar preotul la 30 de ani minimum (4 Neocezareea, 14
Trulan). Ulterior, in special in epoca Moderna, aceasta varsta a fost diminuata, mai ales pentru ca
era dificil unei persoane sa astepte pana la varsta minima pentru a fi incadrata la un loc de munca.
5. Conditii sociale: Can. 8 Sf. Nichifor Marturisitorul – faptul ca este fiul legitim sau
nelegitim al unei familii nu impune impedimente la hirotonie; can. 33 Trulan – pentru hirotonie,
conditia sociala nu constituie un impediment. Cetatenia este alta conditie (statul nu accepta sa
plateasca pe cineva care nu e membru al repsectivei societati). Cazierul este un impediment la
hirotonie.

Modul de administrare: hirotonia se face doar cu o destinatie precisa a altarului unde va sluji
respectivul cleric. Fara destinatie, hirotonia este nula (6 IV Ec.). Este interzis transferul clericilor de
la altarul pentru care a fost hirotonit la un alt altar (14, 15 Ap., 15 I Ec.).

22
 Simonia este fapta prin care in schimbul unor valori materiale, ori prin prietenie, nepotism,
influente sau presiuni politice si de orice natura se obtine o hirotonie. In acest caz, atat savarsitorul,
cat si primitorul sunt sanctionati cu caterisire si excomunicare (29, 30 Ap. etc.)
Efectele administrarii tainei hirotoniei: prin hirotonie se creaza starea clericala si, prin urmare,
se confera atat starea harica a slujirii cat si puterea bisericeasca specifica. Alt efect canonic: dupa
hirotonie, este interzisa casatoria clericilor.

27.05.2015

Administrarea ierurgiilor

Ierurgiile sunt lucrari sfinte sau acte prin care se sfinteste viata credinciosilor, deosebindu-se
de Sf. Tain, atat prin caracterul lor de acte auxiliare si neesentiale, cat si prin efectele lor. Ierurgiile
nu impartasesc un har absolut necesar pentru mantuire, ci unul fara de care mantuirea nu este
primejduita prin nimic. Aceasta nu inseamna, insa, ca harul impartasit prin ierurgii ar fi diferit, prin
natura sa, de cel impartasit prin sf. Taine, caci harul este numai unul dupa natura sa.
Numarul ierurgiilor este unul flexibil. Numarul ierurgiilor nu este unul prestabilit sau
stabilit, fiind posibila diminuarea sau sporirea acestora, potrivit necesitatilor pastorale ale Bisericii.
Ierurgiile nu au fost instituite prin vointa Mantuitorului Iisus Hristos, ci prin lucrarea sf.
Apostoli si a altor slujitori ai Bisericii, motiv pentru care ierurgiile sunt de instituire bisericeasca
(pozitiva).
Intre ierurgii si sf. taine exista o relatie, uneori, chiar intrinseca (Sf. Antimis - Sf. Euharistie;
Duhovnicia - Preotia).
Cea mai importanta ierurgie este: sfintirea Antimisului; hirotesia intru duhovnic;
binecuvantari pentru viata comuna a credinciosilor - ierurgia logodnei (legata de taina Cununiei).
Astazi taina logodnei se face impreuna cu cea a Cununiei, din ratiuni legale (ca preotul sa nu
fie chemat ca martor la tribunal, daca logodna se rupe si una dintre parti cere despagubiri). Este o
necesitate pastorala, desi nu este conforma cu traditia canonica.

1 Sfintirea Antimiselor: este rezervata episcopilor, care au si dreptul de a le oferi parohiei;

antimisele nu sunt obiecte sfinte cunoscute in Biserica veche, in care exista randuiala ca la baza
locasurilor de cult, sau macar a sf. altare, sa existe sfinte moaste ale martirilor / mucenicilor.
Dupa perioada iconoclasta, can. 7 VII ec. a dispus restabilirea randuirii de a aseza in altarul
fiecarei sf. Biserici sf. moaste. Prin can. 1 al Nichifor Marturisitorul se aminteste de folosirea
antimisului la Sf. Euharistie.
Dupa sinodul 842 C-pol, s-a restabilit in totalitate cultul ortodox de cinstire a icoanelor si a
sf. moaste si s-a generalizat, oficial, folosirea antimiselor la savarsirea Euharistiei. Odata cu aceasta
generalizare s-a impus si randuiala ca antimisele sa fie sfintite numai de catre episcopul eparhiot
(chiriarh), ca semn vazut al comuniunii dintre o comunitate pastorita de un preot si chiriarhul sau.
Aceasta randuiala s-a impus prin puterea obiceiului. Ulterior, Bisericile ortodoxe autocefale,
consemnand in scris aceasta traditie in statutele si regulamentele lor de organizare si functionare.

23
 2 - sfintirea marelui mir (alta hirotesie legata de o taina: taina Mirungerii); in vechime,
sfintirea marelui mir se putea savarsi de episcop si de catre preoti;
Din sec. 5, prin can. 6 Cartagina (419) s-a dispus rezervarea acestei ierurgii doar pentru
episcopii unei Biserici autocefale.
La sfintirea marelui mir, ca semn al comuniunii fratesti, pot fi de fata / pot sluji impreuna cu
episcopul unei biserici autocefale, si alti episcopi ortodocsi, invitati de intaistatatorul respectivei
biserici autocefale.
Din sec. 11, Patriarhia Ecumenica, in procesul ei de centralizare a puterii bisericesti in
persoana patriarhului ecumenic, a incercat sa impuna practica de sfintire a marelui mir, doar de
catre patriarhia ecumenica.
Din sec. 12, canonistul bizantin Theodor Balsamon preciza ca dreptul de sfintire a marelui
mir ar apartine exclusiv patriarhiei ecumenice, in virtutea faptului ca aceasta ar fi prima in diptice.
Din sec. 15, cand patriarhul ecumenic devine etnarh (milet pashi = seful natiunii crestine),
aceasta practica s-a impus in cazul bisericilor ortodoxe autocefale din tarile aflate in imperiul
otoman, sau vasale acestuia.
In tomosul de autocefalie al bisricii ortodoxe grecesti 1850, ca de altfel si in tomosul
bisericii ortodoxe sarbe 1879, este prevazut faptul ca cele 2 biserici au obligatia de a primi sfantul si
marele mir de la patriarhia ecumenica.
In tomosul de autocefalie din 1885, BOR i se recunoaste dreptul de a sfinti marele mir. In
continuare patriarhia ecumenica sustine teoria ca doar ea poate sfinti marele mir si de fiecare data
invita celelalte biserici autocefale sa primeasca mirul de la ea.

3 - hirotesiile: acestea nu sunt acte indispensabile Bisericii (nu au caracterul necesitatii

absolute in Biserica), cu toate acestea, in canoane termenul de hirotesie este intalnit ca fiind folosit
cu intelesul de hirotonie. Pana in sec. 5-6, acesti termeni au fost sinonimi si se foloseau alternativ
(punerea mainilor pentru binecuvantarea unei persoane).
Hirotesiile sunt rezervate episcopilor, exceptie fiind situatile cand, pentru unii stareti s-a
acordat dreptul de a hirotesi citeti, ipodiaconi etc.
Diferenta intre hirotonie si hirotesie, hirotesiile se fac in afara altarului. Efectele hirotesiilor
sunt acelea de primire a unei binecuvantari pentru o noua responsabilitate in Biserica, efectele
hirotesiilor fiind reversibile.

4 - sfintirea bisericilor: aceasta ierurgie este rezervata episcopilor (6 Cartagina), dar

episcopul poate delega si un preot pentru aceasta. In primele secole, sfintirea bisericilor se facea si
de preot, cu obligatia de a aseza sf. moaste la fundamentul Bisericii (sau macar al altarului) - 7 VII
ec.
Efectele canonice: prin sfintire, spatiul respectiv este scos din intrebuintarea lui profana si
este destinat exclusiv cultului religios.
Exista prevederi canonice exprese care interzic ca bisericilor sa li se dea orice destinatie
nereligioasa sau profana; sa fie secularizate (74, 76, 88 Trulan; 28 Laodiceea; 42 Cartagina).

5 - logodna religioasa: reprezinta promisiunea solemna a 2 persoane de a se casatori, care

primeste binecuvantarea Bisericii.

24
 Efecte canoncie: Prin logodna, se creaza o inrudire morala (nu religioasa ca prin
administrarea sf. Taine). In patriarhia romana, logodna religioasa se savarseste doar impreuna cu
taina sf. cununii.

6 - infierea (nu mai exista acum): reprezinta binecuvantarea lucrarii de luare in ingrijire de
catre o persoana majora sau de catre 2 persoane majore, care beneficiaza de exercitiul deplin al
drepturilor, a unei persoane minore, sau majore, si stabilirea intre aceste persoane a raportului dintre
parinte si copil, prin indeplinirea unor forme legale.
Efecte canonice: prin infiere se creaza o inrudire morala, constituita ca impediment la
casatorie.

7 - infratirea religioasa (nu mai exista acum): binecuvantarea pentru stabilirea legaturii de
frate pentru 2 persoane neinrudite (frate de cruce).
In Pravila cea Mare (glava 210) se interzice in mod expres infratirea religioasa. Efecte
canonice: creaza o inrudire morala, care se instituie ca impediment la cununie. In TR exista si
inrudirea ca veri.

8 - inmormantarea: administrata de episcop sau preot si se administreaza exclusiv crestinilor

botezati valid, daca acestia au trecut la Domnul impacati cu Biserica (neexcomunicati). Prin urmare,
este interzisa inmormantarea religioasa a necrestinilor, ereticilor, schismaticilor, a celor aflati sub
anatema sau excomunicare, a celor care au refuzat primirea sf. Taine sau s-au declarat expres
impotriva inmormantarii crestine, a sinucigasilor (14 Timotei Alexandrinul) precum si a celor ucisi
in duel.
Pt savarsirea ierurgiei inmormantarii, Biserica a impus dintotdeauna respectarea prevederilor
legale din tara in care isi desfasoara activitatea.
2 probleme: administrarea slujbei inmormantarii pentru cei care urmeaza sa fie incinerati;
inmormantarea crestinilor neortodocsi. Problema locala: locasul in care se administreaza aceasta
(daca se poate sau nu inmormanta in cimitirile private). Problema inmormantarii nu este de natura
teologica, ci priveste in special partea administrativa a acesteia. Un cimitir privat nu are
predictibilitate in ceea ce priveste existenta sa, avand posibilitatea sa intre in insolventa, faliment,
reorganizare etc. neasigurand astfel continuitatea necesara cinstirii celor decedati. Prin urmare,
Biserica are obligatia de a avertiza credinciosii sai cu privire la aceste pericole si de a explica
importanta administrarii tainei inmormantarii.

9 - tunderea in monahism: episcopul sau delegatul sau (ieromonah minim) primeste voturile
monahale, pe care le depunde cel admis la calugarie, savarsind astfel tunderea in monahism. 6, 43 si
126 Cartagina.
La inceput tunderea putea sa fie savarsita chiar si de catre monahi (ieromonahii fiind foarte
putini). In primul mileniu, teologii opinau ca starea monahala nu se poate pierde si, prin urmare, s-
au stabilit sanctiuni f aspre pentru cei care paraseau manastirea. Can 7 IV ec. - anatemizare a celor
care ies din manastire; 40,41,42,47 Trulan la fel; 19 VII ec.)
Treptat, aceste sanctiuni s-au ajuns pana la excluderea din monahism, contrazicand teoria
din primul mileniu. Prin excluderea din monahism, in special in Bizant, calugarii plecati din
manastire nu puteau sa beneficieze de drepturile civile si politice.

25
 Cei care ieseau din monahism nu puteau fi admisi la taina Cununiei.
Efectele canonice: cel intrat in monahism este considerat mort lumii acesteia si, prin urmare,
nu mai poate beneficia de drepturile civile si politice. In sec. 5, prin can 3 si 4 IV ec., monahilor li s-
a interzis sa se ocupe cu orice treburi lumesti (civile, politice, militare). Ulterior, monahilor, in baza
efectelor canonice, li s-a interzis sa fie martori la judecata civila, tutori, nasi, sa savarseasca taina sf.
Cununii.

Preotul care savarseste ierurgia inmormantarii are obligatia de a marca administrarea unei
inmormantari in registrele speciale ale Bisericii. Neinregistrarea unei inmormantari este sanctionata
ca fiind abatere administrativa.

26