APTITUDINILE

1. CARACTERIZAREA APTITUDINILOR

Aptitudinile – sunt asemenea particularităţi ale omului, de care depinde reuşita însuşirii
cunoştinţelor, priceperilor, deprinderilor, însă care nu se reduce la prezenţa acestor cunoştinţe,
deprinderi şi priceperi.
Aptitudinile şi cunoştinţele, aptitudinile şi priceperile, aptitudinile şi deprinderile nu sînt
identice unele altor. Referitor la deprinderi, priceperi şi cunoştinţe aptitudinile se manifestă ca
o oarecare posibilitate.
Aptitudinile – sunt posibilităţi, iar nivelul necesar de măiestrie într-un oarecare domeniu
– este actualitatea. Aptitudinile muzicale ce s-au descoperit la un copil, nici într-un caz nu este
garanţia, că acest copil va deveni muzician. Aptitudinile se arată numai în activitatea care nu
poate fi realizată în lipsa acestor aptitudini. Nu se poate vorbi despre aptitudinile omului pentru
desen, dacă nu s-a încercat a-l învăţa să deseneze, dacă nu a însuşit nici o deprindere, necesară
pentru desen.
Vorbind despre aptitudini, este necesar a caracteriza particularităţile lor calitative şi
cantitative. Pentru un pedagog în mod egal este important să cunoască şi faţă de ce manifestă
aptitudini elevul, iar ca urmare, care particularităţi individuale ale personalităţii lui se includ în
procesul de activitate ca condiţii obligatorii a reuşitei (caracteristica calitativă a aptitudinilor),
şi în ce măsură este capabil elevul să execute cerinţele, înaintate de această activitate, cît de
repede, mai uşor şi mai fundamental el însuşeşte deprinderile, priceperile şi cunoştinţele în
comparaţie cu alţi elevi (caracteristica cantitativă a aptitudinilor).
Aptitudinile reprezintă o totalitate a calităţilor psihice, cu o structură compusă.
Aptitudinile generale sau calităţile generale ale personalităţii – sunt manifestări psihologice
destul de concrete, care deja au început să fie cercetate de psihologi. La asemenea calităţi
generale ale personalităţii, care în condiţii de activitate concrete se pot manifesta ca aptitudini,
se referă calităţile individual-psihologice ale omului, ce caracterizează apartenenţa lui unuia din
cele trei tipuri de oameni.
Pentru tipul artistic este specifică claritatea imaginilor, apărute în rezultatul influenţei
directe, impresiilor vii, emoţiilor. Pentru tipul gânditor – predominarea abstracţiilor,
construcţiilor logice, teoretizării. Apartenenţa omului tipului artistic nici într-un caz nu indică
faptul, că el este total destinat activităţii artistice. Este evident altceva – reprezentantului acestui
tip îi este mai uşor decît altui să însuşească o activitate, ce necesită impresionabilitate, atitudine
emoţională, asupra evenimentelor, expresivitate şi viabilitate a fanteziei.
Aşadar, structura fiecărei aptitudini concrete ca pregătire a personalităţii pentru
activitatea dată, se distinge printr-o complexitate înaltă, include în sine un complex de calităţi,
printre care sînt principale şi secundare, comune şi speciale.
 2. FORME ALE APTITUDINILOR
Pentru fiecare activitate sunt necesare un anumit grup de aptitudini, în funcţie de criteriul
propus.

APTITUDINI

Senzoriale Speciale

Intelectual Psiho-
e motorii

Ştiinţifice
Practice

După criteriul de participare a proceselor psihice în aptitudini se delimitează :

- aptitudini senzoriale (acuitate vizuală, auditivă, olfactivă) ;
- aptitudini psiho-motorii (dexteritate manuală);
- aptitudini intelectuale (inteligenţa).
După gradul de specializare există:
- aptitudini generale: prezintă un sistem de însuşiri intelectuale ale personalităţii
care pune în evidenţă uşurinţa în însuşirea cunoştinţelor şi o productivitate relativă în
activitatea ştiinţifică, mai sunt denumite ca inteligenţă.
- aptitudini speciale: includ sistemul de însuşiri ale personalităţii care mijlocesc
eficienţa activitîţii întrun domeniu special (mutică, sport, tehnică).
După gradul de implicare a gândirii:
- aptitudini teoretice (gândirea teoretică): mai sunt numite ştiinţifice şi constituie
categoria superioară a aptitudinilor intelectuale. Ele implică gândirea convergentă şi
gândirea divergentă.
- aptitudini practice (gândirea practică).
Aptitudinile teoretice şi practice rar se întâlnesc împreună, doar în cazul
persoanelor talentate.
3. STRUCTURA APTITUDINILOR
La îndeplinirea unei activităţi participă un set de aptitudini.Pentru fiecare activitate sunt
specifice anumite aptitudini cu o structură a lor:
❖ Dominante – apar în prim plan, sunt necesare gândirea şi imaginaţia creativă, care
asigură sesizarea laturilor esenţiale şi caracteristice ale fenomenelor vieţii, generalizarea sau
tipizarea, crearea unui obiect original.
❖ Auxiliare – au caracter de sprijin.
Structura aptitudinilor este în funcţie de nivelul de dezvoltare al lor. Deosebim două
niveluri:
❖ Reproductiv – pricepere în asimilarea cunoştinţelor, însuşirea activităţii şi realizarea ei
conform analogiei.
❖ Creator – elaborează ceva nou, original sau deschid o epocă nouă în domeniul său de
activitate.
 ▪ Talent – profunzimea creativităţii, creareaşi perfecţionarea în limitele ideilor,
direcţiilor, modalităţilor de cercetare de acum existente.
▪ Geniu – crează o nouă epocă întrun domeniu, ceva original, introduce ceva
absolut nou, deschide noi căi în domeniul în care activează.
4. TALENTUL
Treaptă supremă de dezvoltare a aptitudinilor se numeşte talent. Talentul este îmbinarea
aptitudinilor, ce permit omului posibilitatea de a efectua o oarecare activitate de muncă
complicată în mod reuşit de sinestătător şi original. Ca şi aptitudinile talentul reprezintă doar
posibilitatea însuşirii măiestriei înalte şi reuşitelor semnificative în creaţie. În ultima instanţă
realizările creative depind de condiţiile social-istorice de existenţă a omului.
Talentul este îmbinarea aptitudinilor, o totalitate a lor. O aptitudine aparte, izolată nu
poate fi un analog al talentului, chiar dacă ea a atins un nivel foarte înalt de dezvoltare şi este
clar pronunţată.
Structura talentului se determină în ultima instanţă, de caracterul cerinţelor ce sînt
înaintate personalităţii de către activitatea dată. De aceea aptitudinile componente ale talentului
vor fi total diferite, dacă comparăm, de exemplu, un compozitor talentat şi un constructor de
avioane talentat.
În rezultatul studierii unui şir de copii talentaţi , s-a reuşit depistarea unor aptitudini
importante, care în totalitatea formează o structură a dotaţiei intelectuale.
Prima particularitate a personalităţii, care poate fi depistată în acest mod este atenţia,
concentrarea, disponibilitatea permanentă pentru o muncă intensivă. A doua particularitate a
personalităţii unui copil dotat este în legătură indisolubilă cu prima şi constă în faptul, că
disponibilitatea pentru muncă se transformă la el în înclinaţie pentru muncă, în dragoste de
muncă, în necesitate de a munci. Al treilea grup de particularităţi ţine direct de activitatea
intelectuală: acestea fiind particularităţile gândirii, rapiditatea proceselor de gândire,
sistematizării intelectului, posibilităţi mari de a analiza şi generaliza, productivitatea înaltă a
activităţii mintale.
Aptitudinile indicate, care în totalitate formează o structură a vocaţiei intelectuale,
conform multor observări psihologice asupra copiilor dotaţi, se manifestă la majoritatea
covârşitoare a asemenea copii şi se deosebeşte doar prin nivelul de exprimare a fiecărei din
aceste aptitudini în parte.
5. PREDISPOZIŢII ŞI INTERESE
Ca şi toate particularităţile individual-psihice ale personalităţii, aptitudinile nu se obţin
de către om în mod definit, ca ceva dat lui de la natură, înnăscut, ei se formează pe parcursul
vieţii şi în activitate. Pe lume omul se naşte fără proprietăţi psihice, ci doar cu posibilitatea
obţinerii lor. În aşa sens şi urmează a concepe principiul folosit în psihologie, că aptitudinile
nu sînt înnăscute.
Negarea aptitudinilor ca fiind înnăscute nu are caracter absolut. Nerecunoscând
aptitudinile ca înnăscute, psihologia nu neagă aptitudinile diferenţiale înnăscute, incluse în
structura creierului şi care pot deveni condiţia executării reuşite a unei acţiuni oarecare. Aceste
particularităţi morfologice şi funcţionale ale construcţiei creierului, organelor de simţ şi
motrice, care se manifestă în calitate de premise naturale de dezvoltare a aptitudinilor, se
numesc predispoziţii.
Să cercetăm raportul între aptitudini şi predispoziţii în baza unui exemplu concret. Astfel
la predispoziţiile înnăscute se atribuie şi mirosul foarte fin sensibilitatea foarte înaltă a
analizatorului olfactiv. Constituie acest fapt o oarecare aptitudine? Nu, pentru că orice
aptitudine este o aptitudine faţă de cave, faţă de o oarecare activitate umană. În caz contrar,
însăşi cuvântul „Aptitudine” îşi pierde sensul. Din această cauză o asemenea particularitate a
organizării neuropsihice a omului rămâne o predispoziţie impresoinală.
 De construcţia creierului nu este preconizat, ce specialităţi şi profesiuni, ce ţin de simţul
olfactiv perfect, se vor institui istoric în societatea umană.
Un factor de o importanţă esenţială al dezvoltării aptitudinilor omului sînt interesele
speciale stabile. Interese speciale sînt interesele faţă de conţinutul unui anumit domeniu al
activităţii umane, care se dezvoltă într-o înclinare de a se preocupa profesional de acest fel de
activitate. Se menţionează, că apariţia interesului faţă de o oarecare activitate de muncă sau de
studiu este strâns legată de ea şi serveşte drept punct iniţial pentru dezvoltarea ei. „Dorinţele
noastre, - conform lui Goethe, - sînt presimţirile aptitudinilor noastre latente, prevestitorii celor,
ce von fi în stare să le săvârşim”.
6. INTELIGENŢA
Inteligenţa este aptitudine generală. Termenul de inteligenţă are sens dublu:
a) este înţeles ca proces de asimilare şi prelucrare a informaţiilor variabile, în
scopul unei adptări optime;
b) este înţeles ca aptitudine rezidând în structuri operaţionale dotate cu anumite
calităţi (complexitate, flexibilitate, fluiditate, productivitate).
Inteligenţa se manifestă în diferite actiovităţi şi se exprimă în diferite forme:
▪ de a avea succese în activitatea şcolară şi socială;
▪ de a se adapta eficient la ambianţă;
▪ de a învăţa din experienţă;
▪ de a depăşi majoritatea obstacolelor cu succes;
▪ de a elabora soluţii eficiente în rezolvarea problemelor;
▪ de a înţelege rapid problemele complexe.
Psihologul elveţian J.Piaget considera inteligenţa din perspectiva echilibrului dinamic
în car se întâlnesc procesele de asimilare (acumularea noilor idei) şi acomodare (restructurarea
proceselor mentale în funcţie de noile achiziţii). Cercetând dezvoltarea gândirii copilului, el a
elaborat teoria genetică prin care a încercat să explice provenienţa inteligenţei de la naştere pînă
la maturizare:
▪ stadiul sensorio-motor: de la naştere pînă la 2 ani;
▪ stadiul preoperaţional: 2-7 ani;
▪ stadiul operaţiilor concrete: 7-11 ani;
▪ stadiul operaţiilor formale: 11 ani - maturitate.
J.P.Guilford a dezvoltat teoria factorială a inteligenţei ajungând la concluzia că
inteligenţa constă din 120 de aptitudini potenţiale ale inteligenţei.
Teoria biologică a inteligenţei expune ideea că inteligenţa are un caracter ereditar.
Teoria sociologică este de părerea că inteligenţa este dobândită şi corespunde nivelului
de organizare al societăţii.
Cercetătorii francezi au propus conceptul de IQ – coeficientul de inteligenţă, care poate
fi măsurat cu ajutorul testelor de inteligenţă.

Întrebări şi exerciţii de verificare:

1. Denumiţi indicii de bază a prezenţei aptitudililor.
2. Caracterizaţi felurile aptitudinilor.
3. Explicaţi noţiunule predispoziţii, interes, talent, geniu. Exemplifiaţi.
4. Descrieţi nivelurile aptitudinilor.
5. Estimaţi rolul inteligenţei în formarea aptitudinilor.
6. Alcătuiţi lista aptitudinilor dominante şi de sprijin pentru asistenţii sociali şi sociologi.
7. Aflaţi IQ propriu şi trageţi concluzii.

Bibliografia
1. DORON, R.; PAROT, F. Dicţionar de psihologie. Bucureşti: Humanitas, 2006. 886 p.
2. SAVCA, L. Psihologie: Manual pentru licee. Chişinău:Lumina, 2005. 192 p.
3. SILLAMY, N. Dicţionar de psihologie. Bucureşti: LAROUSSE Univers Enciclopedic,
1998. 348 р.