Suburbia medievală a Clujului.

Hoştezenii: destinul tragic al

grădinarilor clujeni

Hoştezenii aprovizionează pieţele clujene cu legume şi zarzavaturi de cinci secole, însă

istoria zbuciumată a Transilvaniei şi-a lăsat profund amprenta asupra acestei comunităţi.
Maghiari reformaţi, hoştezenii locuiau în afara zidurilor cetăţii, iar stilul lor de viaţă era strâns
legat de munca pământului. Industrializarea şi urbanizarea intensă din timpul comunismului au
şters hostat-urile de pe faţa pământului, suburbiile vechi ale Clujului în care erau grupate aceste
comunităţi. Hoştezenii ar fi venit în Transilvania în secolul XVI, fiind aduşi de către maghiari din
zone locuite de germani. Denumirea asumată de această comunitate, care locuia în afara
fortificaţiilor cetăţii oraşului Cluj, vine de la termenul german Hochstadt, care înseamnă suburbie
sau periferie. Denumirea de ”Hóstát” apare, potrivit specialiştilor de la Muzeul Etnografic al
Transilvaniei, în documente scrise de limba maghiară din secolele XVI şi XIX, iar comunitatea
locuia în cinci zone periferice situate la estul, nord-estul şi nord-vestul vechiului Cluj: Hídelvei,
Kétvízközi, Külső-Közép utcai, Külső-Magyar utcai şi Monostori Hóstát.
Hoştezenii erau agricultori, dedicaţi acestei ocupaţii pe care unii din urmaşii lor o au şi astăzi,
dar nu au fost consideraţi niciodată ţărani. Eu s-au considerat dintotdeauna orăşeni care se ocupă
cu grădinăritul, iar marfa pe care o cultivau şi pe care o vindeau în pieţele Clujului era cunoscută
drept de foarte bună calitate. Chiar şi astăzi, seminţele de legume şi zarzavaturi ale hoştezenilor
sunt cunoscute ca exemple de bună practică în agricultura organică.
Într-un turn al Bisericii Reformate din Oraşul de Jos, cunoscută şi ca Biserica cu Două
Turnuri a fost amenajat un muzeu dedicat comunităţii hoştezene, pentru a conserva elemente din
stilul de viaţă al celor cunoscuţi drept „grădinarii Clujului”. La primul etaj se găseşte o bucătărie,
amenajată în stilul tipic unei gospodării din cadrul acestei comunităţi. Aici se poate observa un
kredenc verde, un dulap în care se ţine vesela şi tacâmurile, pe care sunt aşezate căni înflorate,
aşa cum le plăceau gospodinelor din Hostat. Hoştezenii aveau două bucătării în casă – una mai
mică şi o alta în care se şi dormea, dar şi o bucătărie de vară, în curte. Tot în bucătărie, sub o
fereastră adusă de la o casă originală hoştezeană se găseşte un kaszten, un dulap cu sertare în care
se ţin ştergarele şi o parte din obiectele de veselă. Pe pereţi sunt expuse mai multe obiecte tipice
unei astfel de gospodării – coşurile de zarzavaturi, cu care se mergea la piaţă, dar şi obiecte
folosite în muncă sau la gătit, cum este lemnul pe care se fac celebrele kurtos kalacs. Pereţii sunt
decoraţi cu pânze pe care sunt cusute ilustraţii și versuri. Unul dintre ele, de exemplu, ilustrează o
fetiţă căreia o gâscă încearcă să-i fure pălăria, iar textul, într-o traducere aproximativă în limba
română, este: „Te rog, gâsculiţă dragă, să-mi laşi pălăria întreagă.”
La al doilea etaj al muzeului regăsim un dormitor al acelei case hoştezene. Aici este un pat
destul de mic, deasupra căruia sunt înşirate pe perete fotografii sau pânze cusute, asemănătoare
celor din bucătărie. În cameră mai există un dulap, o măsuţă şi un cuier, iar vizitatorii pot vedea
în fotografiile expuse mai multe aspecte ale vieţii acestei comunităţi, dar şi stilul lor vestimentar.
Hoştezencele au rămas cunoscute pentru felul lor îngrijit de a se îmbrăca. Acestea mergeau tot
timpul la piaţă cu rochii bine apretate şi baticuri, fiind imediat recunoscute de clienţii fideli.
Clujenii mai vârstnici îşi pot aminti probabil şi astăzi stilul lor inconfundabil.
Hoştezenii se mândresc, deşi nu există confirmare istorică, cu originile lor: printre strămoşi
s-ar număra şi haiduci repatriaţi de către principele Bocskai István. Se pare însă că un sâmbure de
adevăr ar putea exista în aceste legende, pentru că în Ungaria există mai multe localităţi în care
comunităţile se mândresc cu aceeaşi ascendenţă şi, în mod surprinzător, au aceleaşi nume de
familie cu hoştezenii. „Comunitatea hoştezenilor avea un mod de viaţă aparte, care îmbina
elemente caracteristice culturii ţărăneşti şi celei citadine, viaţa comunitară fiind organizată pe
zone/cartiere un rol deosebit revenindu-le diferitelor instituţii comunitare. În cazul hoştezenilor,
tehnicile tradiţionale de cultivare a pământului şi de creştere a animalelor coexistau cu tehnici
evoluate, intensive: ei cultivau soiuri de legume autohtone, dar cunoşteau şi sistemele de irigaţie
folosite prima oară de către grădinarii bulgari.
Comunităţile din cartierele hoştezenilor erau compacte, iar căsătoriile între membri din zone
diferite nu erau privite cu ochi buni, uneori fiind respinse chiar cu violenţă. Motivul pentru acest
comportament ar fi faptul că familiile doreau să păstreze pământul în cadrul comunităţii din care
făceau parte, şi nu ca acesta să fie divizat. Modul de viaţă al hoştezenilor, strâns legat de
agricultură, a început să se schimbe începând cu secolul XX, când, din cauza industrializării, unii
au ales să îşi schimbe ocupaţia. În plus, extinderea oraşului înspre terenurile agricole deţinute de
aceştia i-au împins tot mai mult spre marginea oraşului.
După mijlocul secolului XX, creşterea animalelor şi chiar grădinăritul devin dificil de
practicat într-un oraş modern cum era Cluj-Napoca, iar accesul cu căruţe în pieţele oraşului a fost
restricţionat, astfel că mulţi hoştezeni au trebuit să-şi regândească modul de a-şi câştiga traiul.
Începând cu anii 1970, urbanizarea agresivă pusă la cale de comunişti face ca în grădinile
hoştezenilor, în loc de zarzavat, să răsară noile blocuri ale cartierului Mărăşti. Ceea ce a urmat a
fost tragic pentru comunitate. Într-un reportaj despre viaţa hoştezenilor, jurnalistul Sorin Grecu
povesteşte că un fost ofiţer de miliţie i-a vorbit despre numărul îngrijorător de mare de hoştezeni
care s-au sinucis între anii 1970 şi 1980, perioada când s-au construit, pe terenurilor lor, noile
blocuri ale municipiului. „Aproape zilnic ni se raportau, pe buletinul de evenimente, unul sau
două cazuri de sinucidere ale membrilor acestei comunităţi, în cartierele Mărăşti, Iris şi
Bulgaria”. Acţiunile de demolare au început, în multe cazuri, fără avertizare sau cu un termen
foarte apropiat de data la care au fost anunţate. Hoştezenilor li s-a dat opţiunea de a alege între
sume de bani şi apartamente la bloc, în care întreaga lor lume a fost transformată, pentru că stilul
de viaţă pe care îl considerau firesc de secole devenea acum imposibil. Pentru ei, agricultura nu
era un loc de muncă obişnuit, la care mergi dimineaţa şi te întorci acasă după-amiaza, era o
activitate care se întindea de-a lungul întregii zile, în fiecare zi din an. Acum foarte puţini mai au
pământuri, chiar şi din cei care au primit înapoi terenurile luate de comunişti, puţini au fost cei
care nu le-au vândut, fie pentru că erau prea în vârstă pentru a le cultiva, fie pentru că pieţele
clujene nu mai sunt ceea ce erau, iar comerţul cu legume şi zarzavaturi este de multe ori
„monopolizat” de o mafie a pieţelor. Mai sunt câţiva hoştezeni mai tineri care vând în pieţele
clujene, mândri de originile lor, dar aceştia pot fi probabil număraţi pe degete.