Observarea sistematică

a. Însemnătate și forme

În semnificația originară, a observa (lat. servare + ob= a avea înaintea ochilor, a avea ochii pe, a
cerceta) înseamnă a lua în atenție obiecte, fenomene, fapte etc. În vederea cunoașterii mai bine a acestora, a
cercetării lor sub multiple aspecte.
Una dintre principalele sarcini ale activității școlare este acea de a ajuta în mod concret elevul să
cunoască și să înțeleagă bogăția de apecte ale mediului celui mai apropiat în care el trăiește, să ducă o viață
plenară în acest cadru. Din acest motiv, pedagogia modernă pune un mare accent pe acele căi care permit
accesul imediat la cunoașterea lumii înconjurătoare, a faptului real și viu. Între acestea, observarea- în
diferitele ei forme- constituie una dintre metodologiile specifice, cele mai indicate de explorare a mediului.
O.Docroly  situa observarea la baza tuturor activităților școlare, iar în accepția didacticii actuale,
educația intelectuală, în esență educație științifică, nu poate începe altfel decât prin dezvoltarea spiritului de
observație, capacitate de care elevii se vor servi pe tot parcursul anilor de școală.
Din punct de vedere pedagogic deosebim următoarele forme: observarea spontană și neorganizată;
observarea enumerativă și discriptivă; observarea- ca cercetare organizată și sistematică, independentă și
observarea bazată pe dirijare impusă dinafară.

b. Observarea independentă- ca formă de cercetare organizată și metodică

Observarea poate interveni în găsirea unui răspuns la o chestiune care se pune, la o ipoteză de
verificat, la satisfacerea unei trebuințe de cunoaștere, a unei curiozități, a unui interes, a unei neliniști
epistemice etc.
Studiul temeic al celor mai simple obiecte, fenomene și procese, sesizarea legilor esențiale ale naturii
și vieții sociale, identificarea acestora în alte corelații etc. nu se poate realiza în cele mai bune condiții în
afara observării obiective realizate în mod organizat, metodic și cu consecvență. Aptitudinea de a observa în
mod conștient este indispensabilăinvestigației naturii șirealității sociale, descoperirii, întocmai ca inteligența
(G.Berger). Nu mai puțin, ea este utilă în însușirea și practicarea oricărei profesiuni (G. Milaret). La copil, ca
și la adult, observarea, precum gândirea, slujește ca unealtă a acțiunii de adaptare; ea are valoare nu în sine,
ci ca,,... instrument care-i servește la rezolvarea problemelor practice ale vieții lui cotidiene și la   satisfacerea
țelurilor ludice”(Aebli, 1973, p.34).
În universul cunoașterii copilului sau al tânărului, observarea nemijlocită, metodică, a lucrurilor în
starea lor naturală, fireascvă, de existență și manifestare (așa cum sunt) constituie nu numai o sursă de
informație directă, ci și un exercițiu veritabil de gândire analitică și sintetică de formarea a unor deprinderi
de investigație inductivă, de gândire cauzală, independentă, de cultivare și menținere a gustului  pentru
observare, de suscitare a interesului, inclusiv pentru activități experimentale. Ea dezvoltă la elevi
obiectivitate, spirit de rigoare și de precizie, elemente componente ale spiritului științific; cultivă capacitatea
de a judeca cu maximă profunzime realitatea înconjurătoare, de a observa lucrurile și fenomenele cu ochi de
cercetător, adică de a le privi din unghiuri diferite de vedere, de a-și pune întrebări și probleme și de a
încerca să răspundă la ele prin căutări de soluții, de a se apropia de fapte în mod propriu, de a le tălmăci   și
interpreta așa cum îl îndeamnă propria lui cugetare, independentă și creatoare.
Observarea prezintă marele avantaj că favorizează o percepție polimodală, obținută prin canale
multisenzoriale, iar datele obținute sunt supuse reflecției personale,subiectul nemaifiind obligat să urmeze
neapărat cursul gândirii adultului. Astfel, prin proprie experiență cognitivă, el află ,,citind’’ direct din
marea ,,Carte a naturii’’ (nu numai din manuale) că adevărurile științifice sunt rodul unui laborios proces de
cercetare, că știința însăți se dezvoltă. că cei care o slujesc nu fac decât să se apropie de ,,adevărul căutat’’,
că nu există forțe supranaturale care să se ,,reveleze omului’’.
Așadar, în prezent, ca și în trecut, natura continuă să rămână întotdeauna pentru elevi o mare carte
permanent deschisă, pe care ei urmează să învețe să o citească cu cea mai vie curiozitate și pasiune, așa cum
viața însăși trebuie să rămână o mare școală de la care nu încetează niciodată să învețe (Comenius). Așa cum
în domeniul științei observarea se afirmă, în continuare, ca una dintre cele mai fecunde metode de
investigație, tot așa și în învățământ, ea răspunde unei nevoi firești a copilului sau a tânîrului - aceea de
explorare a realității-, constituind pentru el ,,o știință din experiență’’  și nu una primită de-a gata.
 Adeverindu-se ca o tehnică de muncă intelectuală cu un atât de pronunțat caracter participativ și
euristic, este explicabil de ce suntem tot atât de datori să-i învățăm pe elevi să observe, să depună singuri o
activitate voluntară și independentă de observare, adică se știe:
 să intuiască în mod sistematic și activ diferitele fragmente ale realității luate în studiu, scopul
detectării unor noi informații, al extragerii de noi cunoștințe;
 să mânuiască în mod corespunzător datele sau materialul faptic cules;
 să indentifice și să descrie, să explice și să interpreteze datele sesizate și din perspectiva unei sarcini
de cunoaștere propuse;
 să exprime sau să dezvăluie prin diferite mijloace de expresie științifică (tabele,desene, diagrame,
grafice etc.) cunoștințe noi, să fie în stare să le integreze corect în sistemul de noțiuni asimilate
anterior, să le raporteze la o idee, la o teorie, la anumite principii etc.

c. Posibilități de aplicare a observării

Școala  poate oferi suficiente ocazii și timp necesar pentru a cultiva la elevi ,,arta observării’’. Ca
procedură, observația poate fi uneori simplă și de scurtă durată, alteori poate deveni mai complexă, de lungă
durată și bazată pe utilizarea unor instrumente (busolă, microscop, inregistrări video/audio). Astfel, încă din
anii de școală primară ei pot fi puși în situația de a intreprinde observări cu caracter explorator, de cercetare,
asupra diverselor aspecte ale naturii și mediului înconjurător, în general. Observațiile efectuate în timp
îndelungat îi pot conduce  să sesizeze corelații, schimbări în viața plantelor și animalelor, legi principale în
biologie etc. Ei pot ajunge, de exemplu, la înțelegerea noțiunii de ,,creștere’’ servindu-se de observarea
felului în care se dezvoltă anumite plante 
(fasole, porumb, grâu etc.) într-o cutie la fereastră, în care se evoluează unele culturi, metamorfoza unor
viețuitoare etc. Ei pot fi determinați de la început să-și pună întrebări precum:,, De ce au nevoie plantele ca
să crească?’’. Cuprizând în câmpul lor de observare diferite feluri de creștere a plantelor, în condiții diferite
(de lumină, de căldură, de apă, de îngrășăminte etc.) ei pot căta singuri răspunsurile cuvenite. Pot efectua
anumite măsurători aplicate la creșterea plantelor și pe baza acestora să deprindă  anumite reguli de măsurare
. Observare schimbărilor care intervin în mărimea plantelor, în lungime și în grosime, ca și a creșterii
diferențiate a unor părți ale respectivelor plante poate ajuta la sesizarea unor reguli de clasificare, reguli de
spațiu și timp, la însușirea unor reguli de deducție (,,deducția de creștere’’, de ,,schimbări de stări’’
etc.)Ggne, 1975, p.227).
Interesante pot deveni așa- numitelele ,,observări metorologice’’, utile pentru sesizarea
caracteristicilor diferitelor anotimpuri sau chiar observări mai complexe consemnate prin ceea ce se
cheamă,,Calendarul naturii’’, cu relevarea consecințelor pentru viața omului, a plantelor și a animalelor,
pentru evoluția peisajului etc. Pot lua, de asemenea, în atenție fapte curente care se petrec în mediul social
apropiat (obiceiuri,datini, formele și conținutul unor manifestări culturale locale, tradiții etc.) și care pot fi
consemnate în ceea ce  numim,,caiete de viață’’ sau jurnale, care pot lua în atenție munca oamenilor pe
câmp, în domeniul construcțiilor de case, drumuri, poduri etc.
De exemplu, la vârste mai mari se pot efectua asemenea observări metodice asupra unor fenomene
fizice și chimice care se petrec în natură asupra unor fenomene biologice, asupra unor comportamente ale
animalelor, asupra metamorfozei insectelor etc. În general, studiul teoretic poate fi pregătit de un contact
prealabil, progresiv, cu realitatea, pe calea observării. Învățământul tehnic, de exemplu, oferă nenumărate
prilejuri de acest gen. Înaintea studiului complet asupra modului de construcție și funcționare a unui obiect
tehnic (mașini- unelte: strung, freză, raboteză etc.) este de dorit ca elevii  să înceapă să se familiarieze, puțin
câte puțin, cu aceste mașini și cu ceea ce li se cere să efectueze cu ajutorul lor. O cunoaștere teoretică și
practică, precedată de observarea concretă și globală, va permite elevilor să-și formeze o idee mai exactă și
pe măsură asupra obiectului tehnic în cauză, observarea lor se poate îndrepta asupra elementelor
fundamentale, asupra arhitecturii arhitecturii sale, asupra modului de funcționare, a calităților și capacității
funcționale, asupra condițiilor de exploatare etc., toate acestea privite în ideea că ele reprezintă un ansamblu
tehnic de soluționare a unei probleme. Observarea poate merge și mai departe, până la constatarea
esențialului, adică până la sesizarea schemei de principiu a obictului tehnic dat, a schemei funcționale și a
schemei de construcție.
În felul acesta observarea pe viu preia locul descripției dogmatice.

d. Tehnologia observării independente

 Pentru a imprima observării un caracter activ, de cercetare, de transformare a acesteia într-un ,proces
de gândire în observare’’, este necesar ca ea să fie organizată, cât mai mult posibil, după rigorile observării
științifice, adică:
 să se ia ca punct de plecare o problemă apărută în cursul activităților concrete de învățare sau a
practicii desfășurate, după care urmează să se discute problema în comun  până ce ea devine clară; în
acest cadru se precizează obiectivele și sarcinile concrete de urmărit, avându-se grijă ca elevii să
conștientizeze pe deplin ceea ce caută să obțină, inclusiv mijloacele pe care le au la îndemână;
 este bine ca activitatea observativă a acestora să capete o formă problematizantă, formulându-se ca
repere anumite întrebări-problemă. În funcție de natura fenomenelor luate în atenție se pot stabili și
anumite criterii sau anumiți indicatori de observare( de ex. cu câți milimetri cresc zilnic plantele
cercetate, ce cantități  de precipitații cad zilnic, gradul temperaturii zilnice etc.);
 este absolut necesar să se prevină o cunoaștere de suprafață, doar a aspectelor exterioare, a datelor
care cad în mod întâmplător în câmpul observării; să se asigure un caracter sistematic și consecvent
observărilor care se efectuează, inclusiv o etapizare a acestora, după un plan elaborat de elevii înșiși
și după un program propriu de activitate, încât aceștia să poată pătrunde în intimitate lucrurilor și
fenomenelor. Observările se pot eșalona pe perioade mai lungi de timp sau de mai scurtă durată;
 urmează, apoi, angajarea efectivă a elevilor în cercetarea observativă, care, sub aspect organizatoric,
poate lua fie forma individuală de lucru, fie cea de echipă; rezultatele observării se consemnează
sistematic în caiete de observații, în fișe speciale sau în protocoale;
 pe parcursul observării, elevii urmează să recurgă la diverse operații de identificare, de discriminare,
de comparație, e ordonare și clasificare etc. ;
 în partea finală, datele obținute se supun analizei și prelucrării, interpretării și explicației,
construcției de raționamente etc., adică se ajunge în faza deducerii de la care s-a pornit, se
conturează concluziile finale la care s-a ajuns;
 toate acestea urmează să-și găsească  și o prezentare corespunzătoare, în formă  orală sau scrisă,
însoțită de grafice, schițe, desene, tabele etc. supuse atenției și dezbaterii colective a întregii clase, cu
care prilej se vor aduce unele corectări sau completări;
 uneori, noile achiziții, care sunt simple supoziții, pentru a deveni definite se supun verificării fie pe
calea reflecției, fie pe cea experimentală;
 pe cât posibil, noile achiziții urmează să fie valorificate în cuprinsul unor lecții sau activități
instructive, teme aplicative etc. în raport cu obiectivele și conținutul acestora;
 eventual, elevii pot fi invitați să ducă mai departe demersul de căutare în care s-au angajat,
încercând  să asocieze la cunoștințele obținute pe calea observării un efort de imaginație proprie,
adică să treacă la modificarea obiectivului observării, să încerce și o observare prin experimentare.
A introduce în practica elevilor metoda observării independente este și o chestiune de exersare a
capacității de observare, de antrenament și în sens mai larg, o problemă de educație a unor calități care
însoțesc  actul observării sistematice. De exemplu, învățarea prin observarea obiectivă și independentă
presupune întotdeauna, din partea subiectului multă răbdare și tenacitate, consecvență și calm, profunzime a
contemplării și perspicacitate și multă imaginație (pentru a găsi explicațiile sau instrcțiunile determinate,
prevăzute eventual în fișe de observație etc.), calități și facultăți antrenate și cultivate în același timp prin
utilizarea acestei metode.
În forme adecvate, metoda observarii independente este aplicanilă de-a lungul întregii perioade de
școlarizare. Inițial, pentru familiarizare, se poate folosi și observarea dirijată din afară, printr-un sistem de
indicații sau instrucțiuni determinate, prevăzute eventual în fișe de observații, grile de observații, într-un
program propus de profesor etc., dar care urmează să lase treptat loc de autodirijării.