TEORIA GENERALA A OBLIGATIILOR

REFERAT VINOVĂŢIA

VLĂDUȚ ALEXANDRU-VIOREL
GRUPA 323
ANUL II
IF

2021

1
 Capitolul I

Vinovăţia – condiţia necesară pentru angajarea răspunderii civile delictuale

Textele Codului Civil instituie principiul răspunderii intemeiate pe vinovăţie. Astfel

art.998 C.civ. prevede că obligaţia de reparare a prejudiciului revine celui “din a cărui
greşeală s-a ocazionat”; art.999 C.civ. dispune că revine şi aceluia care a cauzat prejudiciul :
prin neglijenţa sau prin imprudenţa sa”. Aşadar, obligaţia de reparare există atât in cazul
vinovăţiei intenţionate, cât şi a celei neintenţionate. Cu alte cuvinte, pentru ca răspunderea
civilă a celui ce a cauzat prejudiciul să fie angajată, nu este indeajuns să fi existat o faptă
ilicită aflată in raport de cauzalitate cu prejudiciul produs, ci este necesar ca această faptă să
fie imputabilă autorului ei, adica autorul să fii avut o vina atunci când a săvârşit-o, să fi
acţionat deci cu vinovăţie.1
Principiul vinovăţiei consacrat de codul Civil român a fost de natură a împăca, într-o
societate cu o economie înca predominant agricolă, securitatea statică şi securitatea
dinamică a circuitului civil. Securitatea statică se asigură prin aceea că o persoană poate să
fie obligată la repararea unei pagube cauzată prin fapta sa numai dacă I se poate imputa o
vinovăţie sau greşeală. Securitatea dinamica este asigurată prin faptul că cel care a suferit o
pagubă este îndreptăţit a obţine repararea ei de îndată ce se poate prevala de o greşeală
sau culpă chiar foarte uşoară a autorului faptei ilicite şi prejudiciabile.
În concepţia doctrinei juridice şi practicii judiciare contemporane, vinovăţia sau
greşeala este o condiţie necesară numai în anumite cazuri de răspundere civilă delictuală.
Domeniul ei de aplicare este, prin excelenţă, răspunderea pentru fapta proprie, când condiţia
culpei trebuie să fie dovedită de cel care pretinde reparaţia pagubei ce I-a fost cauzată.
Menţionăm că există şi unele cazuri de răspundere civilă delictuală obiectivă, situaţii în care
condiţia culpei dovedite sau chiar prezumate nu este necesară.

1
A se vedea:C.Statescu, C. Birsan “ Drept Civil. Teoria generala a obligatiilor”, Editia a III a, Editura All Beck,
Bucuresti 2000, p.190.

2
 Captitolul II

Terminologie. Definiţia şi elementele vinovăţiei

Secţiunea 2.1. Terminologie

În dreptul civil, condiţia subiectivă a răspunderii este desemnată prin termenul

“vinovăţie”, şi în cazuri mai rare cu acela de greşeală. Termenul este utilizat în textele
Codului Civil, în practica judiciară şi în marea majoritate a lucrărilor din literatura de
specialitate. În teoria generală a dreptului, precum si în celelalte ramuri de drept, prin
vinovăţie, în sensul propriu-zis al acestui termen, se înţelege săvărşirea unei fapte ilicite fără
intenţie, adică prin imprudenţă sau neglijenţă. În dreptul penal, potrivit art. 17 din C. penal,
“infracţiunea este fapta care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de
legea penală.”, iar în dreptul muncii, potrivit art.100 (1) din Codul muncii, constituie abatere
disciplinară “ încălcarea cu vinovăţie de către cel încadrat în muncă…a obligaţiilor sale.” În
toate aceste ramuri de drept, latura subiectiva a răspunderii juridice este exprimată prin
termenul generic de “vinovăţie”, noţiune care desemnează, deopotrivă, intenţia şi vinovăţia
propriu-zisă.
Având în vedere că termenul de vinovăţie, potrivit sensului său propriu, nu poate
cuprinde în conţinutul acestei noţiuni toate formele condiţiei subiective a răspunderii civile, în
literatura de specialitate s-a propus înlocuirea lui cu termenul de “greşeală”. În acest sens, s-
a arătat:” Preferăm totuşi terminologia Codului civil, care vorbeşte de “ greşeală” ( art. 998),
pentru a desemna generic atât greşeala intenţionată, adică dolul, viclenia sau intenţia, cât şi
greşeala neintenţionată, adică vinovăţia. La care se referă art. 999 C.civ., preluat din C. civ.
francez vorbind de neglijentă şi imprudenţă.” Dreptul civil francez are în vedere răspunderea
pentru greşeală, termenul vizând atât intenţia cât si vinovăţia. Corespondentul românesc al
termenului “ faute” este “ greşeală”. În sprijinul propunerii de mai sus, se invocă, printre
altele, argumentul că numai în acest fel se va putea conserva terminologia specifică
dreptului civil care, la noi, a devenit uzuală.
Alţi autori, deşi recunosc existenţa unor deosebiri între răspunderea civilă şi celelalte
forme ale răspunderii juridice – penală, disciplinară ş.a.- deosebiri care se regăsesc, printre
altele, în conţinutul laturii subiective ce caracterizeaza fapta ilicită; unele ramuri de drept
fundamenteaza cu deosebire răspunderea pe anumite forme ale vinovăţiei – astfel, dreptul
penal, de regulă însă nu exclusiv, are în vedere la art. 19 C.penal fapta intenţională; celelalte

3
forme de răspundere, de exemplu cea civilă, cea disciplinară reţinând, bineînţeles,
răspunderea pentru fapta intenţională 2, îşi găseşte aplicarea, în marea majoritate a cazurilor,
în formele neintenţionale ale vinovăţiei – neglijenţa sau impridenţa.
Indiferent însă de notele caracteristice ce urmează a fi reţinute pentru definirea
răspunderii juridice în diferitele ramuri ale dreptului, se poate reţine totuşi unitatea
conceptului în care se exprimă atitudinea subiectivă a autorului faptei ilicite faţă de această
faptă şi urmările ei : este vorba, în toate cazurile, de o atitudine subiectivă negativă, de
neluare în considerare, de încălcare a normelor legale, atitudine ce se exprimă în forme
variate - de la intenţie până la simpla neglijenţă.
Această atitudine, ce dă unitate de conţinut conceptului de vinovăţie, impune şi o
atitudine de ordin terminologic. Este motivul pentru care se subscrie la acele opinii care au
fost exprimate în sensul adoptării termenilor echivalenţi de vină sau de vinovăţie, aşa cum
este el definit în art. 19 C. penal, ca termeni de aplicaţie generală pentru toate formele de
raspundere juridică, inclusiv deci pentru răspunderea civilă delictuală. 3
Procedând astfel, se evită folosirea termenului de vinovăţie în mod diferit :în unele
ramuri de drept pentru a desemna numai forma neintenţională a vinovăţiei; în dreptul civil
pentru a exprima, deopotrivă, formele vinovăţiei, inclusiv deci caracterul intenţional al faptei. 4
Pe planul care ne preocupă, răspunderea civilă este fundamental diferită de cea
penală: în timp ce răspunderea penală îşi propune să sancţioneze pe făptuitor, măsura ei
dând-o gradul de vinovăţie, răspunderea civilă îşi propune repararea prejudiciului. De
această dată, măsura ei este şi rămâne întinderea reală a prejudiciului. Puţine şi
nesimnificative sunt cazurile când gradul de “vinovăţie” influenţează răspunderea civilă,
principiul fiind “ In lege Aquilia et levissima culpa venit” ( răspunderea delictuală este
declanşată şi pentru cea mai neînsemnată vinovăţie).
Tendinţa modernă către o răspundere obiectivă face inutil efortul de investigaţie a
laturii subiective a faptei, după ,modelul penal. O apropiere între răspunderea civilă şi cea
penală, fie doar pentru raţiuni terminologice, ar zădărnici o întreagă evoluţie istorică diferită a
celor două forme de răspundere. Răspunderea civilă devine tot mai indiferentă de vinovăţie,
în timp ce răspunderea penală se îndreaptă tot mai mult către subiectul căreia se

2
Cel mai adesea, fapta ilicită săvârţită cu intenţie antrenează, deopotrivă, raspunderea penală şi cea civilă, fără a
exclude răspunderea disciplinară.
3
A se vedea: C. Stătescu, C. Bârsan “ Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor”, ediţia a III a, Editura All Beck,
Bucureşti, 2000, p. 190 – 191.
4
A se vedea: Liviu Pop “ Teoria generală a obligaţiilor”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p.224.

4
adresează.5 Totuşi, având în vedere că termenul de vinovăţie este tradiţional în dreptul
nostru civil şi utilizat aproape exclusiv în textele Codului Civil, se continua folosirea lui, în
scopul de a se preîntâmpina orice confuzie.

Secţiunea 2.2. Definiţia şi elementele vinovăţiei

În legătură cu noţiunea de vinovăţie sau greşeală, în dreptul european s-au conturat

două puncte de vedere sau concepţii. Astfel, în dreptul francez, marea majoritate a autorilor
confundă noţiunea de vinovăţie cu noţiunea de ilicit. În această concepţie, ilicitul şi
imputabilitatea constituie două elemente ale greşelii. De aceea, greşeala sau vinovăţia este
definită ca fiind încălcarea unei obligaţii preexistente prin care se aduce atingere unui drept.
Vinovăţia poate fi comisivă sau omisivă. Confuzia între cele două noţiuni, ilicitate şi greşeală
sau vinovăţie sunt două elemente distincte şi inconfudabile, condiţii de sine stătătoare ale
răspunderii civile.
În prezent în codul civil român, vinovăţia sau greşeala este o condiţie distinctă a
răspunderii civile.6
Vinovăţia reprezintă atitudinea psihică pe care autorul a avut-o la momentul săvârşirii
faptei ilicite sau, mai exact, la momentul imediat anterior săvârşirii acesteia, faţă de faptă şi
urmările acesteia. Fapta ilicită, ca manifestare exterioară, presupune ca antecedent un
proces psihic complex, de conştiinţă şi de voinţă, proces care se sfârşeşte prin a se
manifesta în exterior, a se obiectiva sub forma acţiunii ori inacţiunii ilicite. Prin urmare,
vinovăţia implică, în primul rând, un factor intelictiv şi apoi unul volitiv.
Factorul intelictiv. Fapta ilicită păgubitoare trage după sine răspunderea civilă, în
principiu, numai dacă este conştientă. Conştiinţa, ne învaţă clasicii marxism leninism, în
general reflectă existenţa, iata teza generală a întregului materialism. 7 Se ştie că filozofia
marxist-leninistă învedereaza caracterul social al cunoştinţei. Cum a spus Marx, “ nu
cunoştiinţa oamenilor le determină existenţa, ci, dimpotrivă, existenţa lor socială le determină
conştiinţa”.8 Drept urmare,” formarea reprezentărilor, gândirea, legăturile spirituale dintre
oameni mai apar aici ca izvor direct din comportarea materială a acestora… Conştiinţa, nu

5
A se vedea: Sache Neculaescu “ Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001,
p. 221.
6
A se vedea: Liviu Pop, op.cit., p.224-225.
7
A se vedea: I.Lenin, “Opere complete”, Ediţia a II a, volumul 18, Editura Politică, Bucureşti, 1963, p.339.
8
A se vedea: K.Marx, F. Engels, “Opere”, volumul 13, Bucureşti, Editura Politica, 1962, p.9.

5
poate fi niciodată altceva decât existanţa oglindită în conştiinţă, iar existanţa oamenilor este
procesul real al vieţii lor…Conştiinţa este deci din capul locului un produs social…” 9
Este ceea ce se verifică şi cu privire la greşeală, căci aceasta presupune un agent
care, cu ajutorul conştiinţei sale modelate de condiţiile vieţii materiale ale societăţii, să
prevadă sau , să poată să prevadă urmările faptei ce ar putea să o săvârşească.
În primul rând, atitudinea conştientă a omului faţă de conduita sa, fie ea alcătuită din
fapte de comisiune sau de omisiune, constă în cunoaşterea legilor obiective care acţionează
în natură şi în societate, şi în consecinţă, în conştiinţa legăturii fireşti dintre aceste fapte şi
urmările lor. Mai precis, este vorba de cunoaşterea legăturii de cauzalitate ce uneşte aceste
fapte de consecinţele lor şi, drept urmare, posibilitatea de a prevede rezultatul acţiunii sau
inacţiunii proiectate. În principiu, omul nu poate fi civilmente răspunzător atunci când a
săvărşit fapta ilicită dacă nu a prevăzut – sau cum se spune, nu a putut şi nu a trebuit să
prevadă urmările acestei fapte şi caracterul lor păgubitor. Totodata , mai este necesar ca cel
care îşi potriveşte o conduită să cunoască semnificaţia socială a faptelor pe care stă să le
săvârşească, la lumina rezultatelor pe care aceste fapte le vor produce. El trebuie să
aprecieze conduita sa eventuală cu ajutorul scării de valori existentă în societatea în care
trăieşte. Cu alte cuvinte, omul, pentru a fi răspunzător, mai trebuie să -şi dea seama că
faptele sale eventuale sunt sunt de natură să vatăme interesele societăţii sau interesele
legitime ale membrilor acestei societăţii, adică să aibă conştiinţa caracterului antisocial,
contrar moralei, al conduitei sale. Fără acestă judecată de valoare nu poate fi greşeală, nu
poate lua naştere obligaţia de a repara prejudiciul. Nu poate fi greşeală fără aprecierea
morală a faptei ilicite ce se săvârşeşte, căci numai în acest caz păgubitorul manifestă o
atitudine negativă faţă de interesele societăţii sau de cele ale membrilor acesteia. Aşadar,
fără conştiinţa caracterului antisocial, contrar moralei, al faptei şi al urmarilor acesteia nu
poate fi vorba de vinovăţie.
În literatura de specialitate, unii autori consideră că, conştiinţa caracterului ilicit al
faptei păgubitoare nu trebuie cuprinsă în conţinutul noţiunii de vinovăţie. 10
Pe de altă parte, problema includerii cunoaşterii caracterului ilicit al conduitei în
cuprinsul noţiunii de vinovăţie nu constituie o problemă de probă; ci una de drept material, şi
anume aceea de a şti, în ipoteza când ignorarea legii ar fi dovedită, dacă scuza absolutorie a
unei asemenea necunoaşteri este sau nu admisibilă.
9
Idem, p.26,27,31.
10
A se vedea M. Eliescu, “ Răspunderea civilă delictuală”. Editura Academiei Republicii Socialiste România,
Bucureşti, 1972, p.177.

6
 Considerăm că, de îndată ce individul a avut conştiinţa caracterului antisocial, contrar
moralei, al conduitei sale, atitudinea sa negativă faţă de interesele societăţii si faţă de acelea
ale semenilor săi reclamă măsuri legale de influenţare, sub forma răspunderii civile, iar faptul
ca autorul faptei ilicite a crezut greşit că legea nu cuprinde asemenea măsuri de influenţare,
sau a fost în erroare asupra naturii acestor măsuri nu înlocuieşte întru nimic caracterul
conştient negativ al conduitei sale şi nici necesitatea unei reacţii juridice împotriva unei
asemenea conduite. Deşi nu a avut conştiinţa caracterului ilicit al conduitei sale, el va fi
răspunzător din punct de vedere civil.
În fapt, de cele mai multe ori, caracterul antisocial al unei conduite coincide cu
cunoştinţa caracterului său ilicit. Dar acesta din urmă împrejurare este irelevantă din punct
de vedere al existenţei sau inexistenţei unei greşeli. Este ceea ce apare limpede în cazul în
care legea nouă consideră ilicită o faptă pe care legea anterioară o privea ca fiind inocentă,
iar legiuitorul declară retroactivă legea nouă. În acest caz, la lumina legii anterioare ce era în
vigoare la săvârşirea faptei, făptaşul nu putea avea conştiinţa că prin aplicarea unei legi
viitoare fapta sa va deveni contrară legii. Cu toate acestea, făptaşul va fi răspunzător de
îndată ce a avut conştiinţa caracterului antisocial al conduitei sale.
Dacă eroarea asupra caracterului ilicit al faptei cauzatoare de prejudicii nu are nici un
efect asupra răspunderii civile, nu tot astfel se întâmplă în cazul în care această faptă a fost
săvârşită cu bună-credinţă, în înţelesul că cel care o săvârşeşte a avut o reprezentare falsă,
fie cu privire la urmările acestei fapte, fie privitor la semnificaţia socială a urmărilor pe care
fapta cauzatoare de prejudicii le comportă obiectiv. În primul caz, individul a crezut greşit că
urmările închipuite ale conduitei sale sunt inocente, atunci când urmările reale sunt
cauzatoare de prejudicii pentru colectivitate sau pentru membrii acesteia. În cel de-al diolea
caz, agentul are o reprezentare justă a urmărilor acesteia, în înţelesul că el crede greşit că
aceste urmări nu vatămă justele interese ale societăţii sau ale semenilor săi, ci sunt
conforme cu aceste interese, atunci când, în realitate, fapta şi urmările ei sunt antisociale,
contrare moralei.
În ambele ipoteze, unii autori consideră că eroarea în care se află cel care a pricinuit
prejudiciul ar înlătura, indistinct, răspunderea civilă. Întru-cât ne priveşte, considerăm că
acest punct de vedere nu este întemeiat decât în parte. Într-adevăr, fapta autorului este
considerată savârşită cu greşeală neintenţională, cu culpă, în funcţie nu de un criteriu
subiectiv şi concret, adică de aptitudinea individului de a fi prudent şi diligent, ci de un criteriu
obiectiv şi abstract, conduită pe care, diferenţiat, după condiţiile externe în care s-a aflat

7
individul, ar fi avut-o un prototip social înzestrat cu prudenţa şi diligenţa cerute omului şi
intreprinderii în societate.
În concordanţă cu această concepţie, care este admisă în dreptul nostru, considerăm
că este exclusivă de răspundere numai eroarea pe care ar fi săvârşit-o şi prototipul social din
cauze externe lui, iar nu şi aceea pe care a săvârşit-o individul din cauze interne şi anume
din pricina deficienţelor sale psihice, mintale. Va fi răspundere dacă din pricina unei
inteligenţe subnormale, individul a fost în eroare asupra urmărilor pe care le comportă fapta
pe care o săvârşeşte sau dacă din pricina unei educaţii morale deficiente, el nu a desluşit
corect semnificaţia socială a faptei sale şi a urmărilor ei. 11
Factorul volitiv, presupune întotdeauna libertatea de deliberare şi de decizie din partea
autorului faptei. Factorul intelictiv a constituit premisa factorului volitiv. Cei doi factori se află
într-o strânsă unitate şi, în măsura în care s-au concretizat în săvârşirea unei fapte ilicite, ei
alcătuiesc, în unitatea lor, ceea ce am denumit vinovăţie sau vină. 12
Vinovăţia, după cum am arătat, presupune cunoaşterea, adică reprezentarea
urmărilor fireşti ale faptei proiectate, precum şi judecata de valoare – cu privire la această
faptă şi la urmările ei, în lumina intereselor legitime colective şi a celor ale membrilor
colectivităţii. Individul putea asfel sa facă o alegere conştientă între săvârşirea acestei fapte
prin definiţie antisocială, şi alte conduite posibile, conforme cu interesele societăţii. El va
cântării, deliberând, diferitele scopuri, interese, sentimente, îndemnuri care îi solicită
activitatea şi – după cum voieşte sau nu realizarea unor anumite rezultate potrivnice
intereselor societăţii, sau acceptă ori nu cu indiferenţă producerea lor, ori după cum
dimpotrivă, el este atras de potrivirea comportării sale cu imperativele moralei sociale-
individul va hotarî să săvârşească fapta ilicită fie de comisiune, fie de omisiune care vatămă
interesele societăţii sau pe cele ale membrilor acesteia, sau să adopte o altă conduită,
conformă cu interesele sociale şi cu cele ale membrilor societăţii.
În literatura de specialitate unii autori insistă asupra faptului că omul în societate
alege aproape întotdeauna condiţia compatibilă cu interesele societăţii şi cu cele ale
semenilor lui; iar în cazurile, relativ rare, când individul alege conduita care vatămă aceste
interese legitime, el lucreaza de cele mai multe ori sub înrâurirea capitalismului din conştiinţa
sa.

11
Idem, p. 179.
12
A se vedea: C. Stătescu, C. Bârsan, op.cit. p.191.

8
 Aşadar, procesul volitiv se analizează în două faze: deliberarea şi decizia. Oricum,
pentru ca vinovăţia să poată fi pusă pe seama cuiva, acela trebuie să fie o fiinţă de drept
care să aibă o voinţă. Acestă voinţă trebuie să fie aptă de a decide conştient şi raţional. În
sfărşit, voinţa trebuie să fie liberă de a alege deliberat propria sa comportare.
Posibiliatea alegerii între conduita antisocială şi conduitele care nu aduc atingere
legitimelor interese ale societăţii sau ale membrilor acesteia derivă din aptitudinea generală
de a cunoaşte necesitatea şi de a alege comportearea posibilă care nu ofensează direct sau
indirect interesul general. Omul poate, aşadar, şă aleagă ţelurile activităţii sale şi să
stabiliească liber mijloacele pe care le va folosi pentru atingerea lor.
Pentru a fi răspundere, dacă legea nu dispune altfel, conştiinţa şi voinţa, în sensu
arătat, trebuie să existe în orice fapta savârşită cu vinovăţie, oricare ar fi gradul sau forma în
care se înfăţisează acest element subiectiv al răspunderii civile delictuale. 13
Pe plan juridic, se pune o problemă comună în legătură cu ambii factori - factorul
intelectiv şi factorul volitiv-. În concret, spre a fi liberă cu adevărat, alegerea unei conduite nu
trebuie să fi fost constrânsă de factori imprevizibili, care sa-l fi silit pe subiect să acţioneze
într-un anumit fel.
Este ipoteza unor factori ce înlătură caracterul vinovat al faptei, factori ce pot avea
incidenţă şi asupra raportului de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, cum sunt: fapta victimei
înseşi; fapta unei terţe persoane, pentru care cel care acţionează nu este ţinut a răspunde;
cazul fortuit şi cazul de forţă majoră.14

Secţiunea 2.3. Corelaţia dintre vinovăţie, fapta ilicită şi raportul de cauzalitate

Pentru nevoile analizei juridice unii autori 15 au examinat separat fapta ilicită şi raportul
de cauzalitate, desprinse de latura lor subiectivă. În viaţa reală, toate aceste elemente se
află într-o indisolubilă legătură. Fapta ilicită, deşi obiectivată într-un anumit comportament,
nu este o simplă acţiune mecanică, ci este şi rămâne o faptă omenească – reparabilă,
desigur, pentru caracterul său ilicit. Caracterul omenesc al faptei este dat de latura sa
subiectivă – care în materia răspunderii se concretizează în vinovăţia celui ca a săvârţit
fapta.
13
A se vedea: M. Eliescu,op.cit., p.181.
14
A se vedea: C. Stătescu, C. Bârsan, op.cit.,p. 193.
15
Idem

9
 Privind desfăşurarea, în ansamblu, a procesului de gândire şi acţiune, s-a reţinut, că
vinovăţia însăşi implică o atitudine de conştiinţă faţă de faptă şi de urmările acesteia şi un act
de voinţă, sub impulsul căruia este realizată fapta, deci conştiinţa creează cauzalitatea fizică
a faptei.
Necesităţile specifice ale analizei juridice în domeniul special al răspunderii,
însemnătatea pe care o prezintă sub aspectul consecinţelor, a determinat izolarea, pe planul
cercetării, ca elemente distincte, laturile diferite ale faptei – latura sa psihică, cea obiectivată
şi relaţiile cauzale în care această faptă intră. Analiza separată nu înlătură însă, pe planul
realităţii, unitatea în care aceste laturi se găsesc.
De aceea, într-o analiză complexă a elementelor răspunderii nu se poate face
abstracţie totală de elementul subiectiv al vinovăţiei, chiar atunci când este examinată latura
obiectivă a răspunderii, respectiv caracterul ilicit al faptei şi raportul de cauzalitate au fost,
mai înainte de a deveni realitate, prefigurate în mintea celui ce a acţionat. Desigur, însă că
stabilirea exactă a faptei şi a raportului de caizalitate urmează a fi făcută pe baza modului
obiectiv în care acestea s-au realizat efectiv, ţinând seama de toate devierile, de toate
abaterile şi neconcordanţele dintre gândirea autorului şi materializarea în faptă a acestei
găndiri.
În fine, această unitate dintre latura subiectivă şi cea obiectivă a faptei ilicite
cauzatoare de prejudicii nu justifică folosirea improprie, în unele hotarâri judecătoreşti, a
termenului de culpă, în locul aceluia de “ faptă ilicită” ori a formulării improprii – “ raport de
cauzalitate între culpă şi prejudiciu”.16

16
Idem

10
 Capitolul III
Formele, gravitatea şi criteriile pentru stabilirea vinovăţiei

Secţiunea 3.1. Formele vinovăţiei

În Codul Civil nu găsim o difinire a diferitelor forme pe care le poate îmbrăca

vinovăţia. Art. 998 se referă la răspunderea pentru “ greşeală”, iar art.999 precizează că
răspunderea este angajată nu numai pentru “ faptă”, dar şi pentru “neglijenţă şi imprudenţă”.
O definire precisă a diferitelor forme ale vinovăţiei, cu aplicare şi în materia
răspunderii civile, găsim în art. 19 C.penal, care prevede că vinovăţia comportă două forme:
intenţia şi culpa. Intenţia poate fi directă sau indirectă. Culpa este de două feluri: imprudenţa
şi neglijenţa.
Având în vedere dispoziţiile Codului Civil şi prevederile art. 19 C.penal, culpa îmbracă
următoarele forme:
a) Dolul direct şi intenţia directă, când făptuitorul îşi dă seama de caracterul antisocial al
faptei sale, prevede consecinţele acesteia şi urmăreşte ca ele să se producă;
b) Dolul indirect sau intenţia indirectă, când făptuitorul îşi dă seama de caracterul antisocial
al faptei sale, prevede consecinţele acesteia şi, cu toate că nu le urmăreşte, acceptă
posibilitatea producerii lor;
c) Imprudenţa, când făptuitorul nu îşi dă seama de caracterul antisocial al faptei sale,
prevede consecinţele ei, pe care nu le acceptă, sperând, în mod uşuratic, că ele nu se vor
produce;
d) Neglijenţa, când făptuitorul nu îşi dă seama de caracterul antisocial al faptei şi nu
prevede consecinţele acesteia, deşi trebuia şi putea, în circumstanţele date, să le prevadă.

Dolul direct şi dolul indirect alcătuiesc ceea ce numim culpă intenţională la care se referă art.
998 C.civ. În acest caz, ambele elemente – factorul intelectiv şi factorul volitiv – sunt evident şi
uşor de sesizat.

11
Imprudenţa şi neglijenţa alcătuiesc culpa neintenţională, fiind menţionate expres în textul art.
999 C.civ. si în aceste cazuri, elementul intelectiv este manifest, deoarece, în ipoteza
imprudenţei, autorul faptei nu doreşte producerea consecinţelor acesteia, sperând uşuratic că
le va putea evita sau înlătura, iar în situaţia neglijenţei, făptuitorul nu le doreşte findcă nu are
nici măcar reprezentarea lor mintală, deşi putea şi trebuia să o aibă. Elementul volitiv este
sesizabil numai în cazul imprudenţei.
Distincţia între aceste forme ale culpei, în dreptul nostru civil, nu prezintă, de regulă, interes
practic, fiindcă răspunderea civilă are la bază principiu reparării integrale a pagubei. De aceea
o persoană care a cauzat altuia o pagubă este obligat să o repare în întregime, indiferent că a
acţionat cu intenţie sau fără intenţie. Cuantumul reparaţiei depinde de întinderea pagubei şi nu
de forma culpei.
Totuşi, uneori, distincţia între diferitele forme ale greşelii sau culpei prezintă importanţă. Astfel,
în cazul când prejudiciul a fosr cauzat prin fapta a doua sau mai multe persoane, deşi răspund
solidar faţă de victimă, în raporturile dintre ele; cota parte de contribuţie a fiecăreia se stabileşte
proporţional cu forma şi gravitatea culpei.
În final, se poate spune că acela care nu a avut reprezentarea caracterului antisocial al faptei
sale şi nu a prevăzut urmările ei păgubitoare şi care, după împrejurări nu trebuia şi nu putea să
le prevadă acţionează fară culpă. Previziunea se prezumă. Prezumţia de previziune poate fi
însă înlăturată, dovedindu-se cauza externă autorului faptei care l-a împiedicat să-şi poată
reprezenta urmările conduitei sale. 17

Secţiune 3.2. Gravitatea vinovăţiei

De bună seamă dolul implicând intenţia actuală sau eventuală de a provoca

rezultate antisociale, constituie o abatere mai gravă de la legea morală şi civilă decât
simpla culpă, care nu implică o asemenea intenţie, iar doulul indirect, care este numai
eventual, apare mai puţin condamnabil decât dolul direct.
Pe de altă parte, încă din dreptul roman, în materia contractuală se distinge
culpa după cum ea este gravă (culpa lata), uşoară ( culpa levis) sau foarte uşoară
(culpa levissima). Culpa gravă, este aceea de care nu s-ar fi făcut vinovat nici omul cel

17
A se vedea : L.Pop, op.cit.,p.227.

12
mai mărginit. Culpa uşoară este imprudenţa sau neglijenţa pe care nu ar fi săvârţit-o un
“ bun părinte de familie”, iar culpa foarte uşoară, aceea pe care nu ar săvârşi-o “un
excelent părinte de familie”.
În dreptul nostru se admite că, dacă legea nu dispune altfel, gravitatea greşelilor
nu exercită nici o influenţă asupra răspunderii civile, fie ea contractuală sau delictuală,
căci, în principiu oricare ar fi gravitatea sau lipsa de gravitate a greşelii, de îndată ce
este greşeală, iar celelalte condiţii ale răspunderii civile sunt întrunite, ia naştere
obligaţia de a repara iar reparaţiunea va fi de regulă integrală, oricare a r fi gradul de
garvitate al greşelii.
Cu toate acestea, pe de o parte, distincţia între greşeală intenţională – dol şi
culpă – care corespunde în materie de răspundere civilă extracontractuală deosebirii
între delict şi cvasidelict ( art. 998 si 999 C.civ.), prezintă totuşi interes din mai multe
puncte de vedere:
a) Tribunalele sunt înclinate să aprecieze mai larg întinderea prejudiciului, şi, prin
urmare, întinderea reparaţiunii, când greşeala este intenţională sau, în cazul greşelii
neintenţionale, când culpa este gravă.
În materie contractuală, această tendinţă îşi găseşte un sprijin în prevederile art.
1085 C.civ. Pentru identitate de motive morale, socotim că această dispoziţie
îndreptăţeşte şi modul de apreciere al practicii judecătoreşti cu privire la răspunderea
născută în afară de vreo legătură contractuală.
b) Întrucât clauzele de nerăspundere cu privire la răspunderea extracontractuală ar fi
admise asemenea clauze sunt nule cât priveşte dolul sau culpa gravă ori de neiertat.
c) Codul nostru aerian din 30 decembrie 1953, în grija de a ocroti cât mai deplin
interesele terţilor aflaţi la sol, nu liberează pe exploatantul aeronavei în timpul
zborului, de răspunderea care I revine în această calitate, decât dacă se poate
imputa victimei un dol sau cel puţin o culpă gravă. 18Simpla greşeală uşoară nu
produce acest efect exonerator.
d) Moştenitorul beneficiar nu răspunde în administrarea moştenirii, potrivit art. 715
C.civ., dacât de greşeli grave, ceea ce a fost interpretat în sensul că răspunderea sa
este limitată la greşelile intenţionale.19

18
A se vedea: Pătrăşcanu V. Petre, O. Sachelarie, “ Reglementarea navigaţiei aeriene privind transporturile interne şi
internaţionale, în R.R.D., 1967, nr.11,p.32
19
A se vedea: M.Eliescu, “ Transmiterea şi împărţeala moştenirii în dreptul Republicii Socialiste România”,
Bucureşti, Editura Academiei, 1966,p.162

13
e) Potrivit Decretului nr. 471 din 28 decembrie 1971 art.90, pagubele provocate cu
intenţie de către asigurat prin comiterea unor fapte grave prevăzute de condiţiile de
asigurare nu pot fi acoperite printr-o asigurare facultativă de răspundere civilă.
Imperioase consideraţii de ordine publică şi de morală se opun la aceasta. 20
f) În caz de cumul al răspunderii delictuale cu cea contractuală, după unii autori,
soluţia ar varia în funcţie de caracterul intenţional sau neintenţional al greşelii, adică
după cum a fost dol sau culpă.

Pe de altă parte, în cadrul culpelor, gradul lor de gravitate nu este întotdeauna lipsit
de însemnătate. Astfel:
a) Culpa gravă, greşeala de neuitat, spre deosebire de cea uşoară este asimilată,
de regulă, cu greşeala intenţională, în inţelesul că, în măsura în care dolul este
supus unui regim juridic deosebit de cel al culpei, şi greşeala de neiertat este
supusă acestiu din urmă regim. Dreptul prezumă, până la dovada contrară, că
greşelile pe care nu le-ar săvârşi omul cel mai mărginit sunt în realitate indiciul
unei încercări de a se ascunde intenţia maliţioasă. Omul care, prin fapta sa
păgubitoare, se înfăţişează ca excesiv de mărginit devine suspect. El este
prezumat, dacă nu se aduce dovada contrară, că sub pretinsa lui limitare a mintii
disimuleaza răutatea.
b) Se admite că, spre deosebire de răspunderea contractuală, în materie delictuală
răspunderea este angajată nu numai de culpa uşoară, dar şi de culpa foarte
uşoară ( levissima). Este ceea ce rezultă din art. 998C.civ., care se referă
generic la greşeală, fără a exclude pe cea foarte uşoară, ca şi din lucrările
preparatorii ale Codului francez din 1804.
În sfârşit, gradaţia vinovăţiei înfăţişează interes cănd este culpă comună, adică în
cazurile când şi victima a fost în culpă, precum şi dacă mai multe persoane sunt
chemate să răspundă împreună pentru acelaşi prejudiciu.
În cazul culpei comune21, reparaţiune datorată victimei va fi redusă 22 în proporţie
cu gradul culpei imputabile şi uneia şi celeilalte părţi. 23 Pe de altă parte, persoanele care
răspund împreună de acelaşi prejudiciu sunt ţinute solidar faţă de victimă, iar în
20
A se vedea: V.V.Loghin, “ Regimul juridic al asigurărilor de stat”, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1962, p. 320
21
A se vedea: T.S.Plen, dec. îndr.nr.17, din 25 iulie 1964, în C.D., 1964,p.52.
22
A se vedea: T.S., col.pen., dec.nr.1169, din 5 iulie 1966, în C.D. 1966, nr.189, p.423.
23
A se vedea: T.S., Plen, dec. îndr.nr.10 din 18 mai 1961, în C.D., 1961,p.65

14
raporturile dintre ele partea contributivă la reparaţiune a fiecăruia se stabileşte tot în
funcţie de gravitatea vinovăţiei.24

Secţiunea 3.3. Criterii pentru stabilirea vinovăţiei

Problema unor criterii de stabilire a vinovăţiei se pune numai în cazul culpei, deci
în cazul imprudenţei şi al neglijenţei.
Într-adevăr, intenţia vinovată – ca intenţie directă sau indirectă – se defineşte prin
ea însăşi, prin elementele sale intrinseci, fără a fi necesară referirea la un criteriu
exterior, pentru stabilirea intenţiei; autorul faptei prevede urmările conduitei sale
păgubitoare şi doreşte sau acceptă producerea acestora.
Alta este însă situaţia culpei – ca imprudenţă sau neglijenţă. Atât imprudenţa, cât
ţi neglijenţa presupun anumite deficienţe existente în alcătuirea factorului intelectiv: la
imprudenţă, autorul a socotit “ fără temei”( art. 19 C.pen.), că rezultatul nu se va
produce; la neglijenţă, autorul “ nu prevede rezultatul…deşi trebuia şi putea să-l
prevadă”( art.19 C.pen.).
În literatuta de specialitate s-a pus întrebarea care va fi criteriul spre a putea
considera că autorul a socotit “ fără temei” ori că autorul “ trebuia şi putea “ să prevadă
rezultatul?
În încercarea de a da un răspuns la această întrebare s-au conturat trei puncte
de vedere:
- unii autori au considerat că imprudenţa şi neglijenţa trebuie apreciate după un
criteriu subiectiv, concret, adică în funcţie de însuşirile şi capacitatea fiecăruia,
ţinând seama de vârstă, sex, nivel de instruire, caracter, temperament, pentru a se
putea determina dacă putea şi trebuia să prevadă urmările faptei sale. În acest sens
se va compara comportamentul autorului pagubei cu conduita sa obişnuită;
- alţii autori şi practica noastră judiciară au optat pentru un criteriu obiectiv, abstract.
Astfel, este în culpă acea persoană care nu a dat dovadă de prudenţă şi diligenţă cu
care ar fi lucrat, în acele împrejurări, un tip uman abstract, un om cu o capacitate

24
A se vedea:M.Eliescu, op.cit., p. 184-185.

15
 medie, normală, apreciată în funcţie de nivelul general al răspunderii sociale. 25În
această opinie, nu se au în vedere însuţirile concrete şi capacitatea autorului
pagubei: este imprudent cel care, prevăzând urmările faptei sale, nu a procedat cu
prudenţa de care ar fi putut da dovadă un tip uman abstract, stabilit de societate ca
etalon, şi a ales conduita antisocială; este neglijent acela care, deşi un om cu o
capacitate şi diligenţă medie ar fi putut să prevadă urmările negative ale unei
conduite şi s-ar fi abţinut s-o adopte, nu a depus eforturi să cunoască aceste urmări,
ceea ce putea să facă, şi prin urmare a săvârşit fapta păgubitoare;
- în ultimul timp, s-a exprimat o părere intermediară, potrivit căreia aprecierea
vinovăţiei se face pornind de la criteriul obiectiv, adică prin referire la
comportamentul unui om normal, abstract, care acţionează cu grijă faţă de
interesele societăţii şi ale semenilor săi şi care s-ar fi aflat în aceleaşi împrejurării
exterioare ca autorul faptei. Acest criteriu trebuie însă completat cu unele elemente
sau circumstanţe concrete cum sunt: infirmităţile fizice grave, condiţiile specifice de
timp şi loc în care se acţionează, felul activităţii în cursul căreia a intervenit fapta
păgubitoare.26 În schimb, nu trebuie să se ţină seama de circumstanţele interne
subiective psihice şi fizice ale făptuitorului, aşa cum rezultă din comportarea lui
obişnuită, cum ar fi: temperamentul, caracterul etc., deoarece în caz contrar ne-am
întoarce la criteriul concret şi subiectiv.27

25
A se vedea: P.M.Cosmovici,” Drept civil. Drepturi reale. Obligaţiile civile”, Ediţia a III a, Editura All Beck,
Bucureşti, 1998,p.100 – 101.
26
A se vedea: C. Stătescu, C. Bârsan,op.cit.,p. 181-182.
27
A se vedea: M.Eliescu,op.cit., p. 189.

16
 Capitolul IV

Capacitatea delictuală

Pentru ca o persoană să poată fi obligată la repararea prejudiciului cauzat altuia prin

fapta sa trebuie să aibă conştiinţa faptelor sale, adică puterea de a discerne între ceea ce
este permis şi nepermis, licit şi ilicit. Prin urmare, angajarea răspunderii delictuale este
condiţionată de existenţa discernământului. Cu alte cuvinte, autorul faptei trebuie să aibă
capacitatea delictuală. Lipsa discernământului atrage după sine lipsa vinovăţiei.
Capacitatea delictuală nu se confundă cu capacitatea de execiţiu, deoarece prima se
referă la răspunderea pentru săvârşirea de fapte juridice ilicite cauzatoare de prejudicii, iar a
doua se referă la încheierea de acte juridice. Aşa fiind, şi criteriile după care legea
stabileşte cele două feluri de capacitate juridică sunt diferite. 28 În legătură cu capacitatea
delictuală se menţionează trei situaţii: situaţia minorilor; situaţia persoanelor lipsite de
discernământ care nu erau puse sub interdicţie; situaţia persoanelor puse sub interdicţie
judecătorească.
a) În ceea ce priveşte minorii este de observat că regulile referitoare la dobândirea
capacităţii de exerciţiu depline sau a celei restrânse se referă numai la aptitudinea
persoanelor de a încheia acte juridice; aceste reguli nu se referă, aşadar, la
răspunderea pentru săvârşirea unor fapte juridice ilicite cauzatoare de prejudicii. Unica
cerinţă pentru existenţa capacităţii delictuale este existenţa efectivă a discernământului,
şi nu împlinirea unei anumite vârste.
În cele din urmă, existenţa capacităţii delictuale se reduce la o problemă de dovadă a
discernământului. Pentru a înlesni această dovadă în materia răspunderii civile
delictuale, prin lege se stabileşte o prezumţie legală relativă de existenţă a
discernământului, începând cu vârsta de 14 ani. Pentru ca răspunderea să fie angajată
anterior acestei vârste, este necesar să se facă dovada că minorul a acţionat cu

28
A se vedea: L.Pop,op.cit.,p. 230.

17
 discernamânt.29Înseamnă că, potrivit legii, anterior împlinirii vârstei de 14 ani se instituie
o prezumţie de lipsă a discernământului – prezumţie, desigur, relativă.
b) În ceea ce priveşte persoanele nepuse sub interdicţie, care suferă de boli
psihice ce le afecteaza discernământul, în măsura în care au împlinit vârsta de 14 ani
sunt prezumate că au avut capacitate delictuală. Pentru a se înlătura această prezumţie
este necesar să se facă dovada efectivă că, la momentul săvârţirii faptei, persoana nu a
avut discernământ.
Aceeaşi va fi şi situaţia unei persoane normale care pretinde că dintr-o cauză
accidentală, cu caracter temporar, a fost lipsită de discernamânt; până la proba
contrarie, discernământul său este prezumat.
Evident, nu este vorba aici de persoanele care si-au provocat, prin fapta lor,
pierderea discernământului, de exemplu prin consumarea de băuturi alcoolice; aceste
persoane vor răspunde pentru faptele lor chiar dacă le-au săvârşit în stare de
inconştienţă, de exemplu, fiind în stare de ebrietate. Este vorba de lipsa
discernământului, care nu a fost provocată printr-o vină anterioară a autorului.
c) În situaţia specială a alienatului sau debilului mintal pus sub interdicţie, marea majoritate
a autorilor sustin că, în lipsa unei reglementări exprese, se aplică prin analogie
prevederea art. 25 alin.3 din Decretul nr.32-1954, fiind asimilat minorului sub 14 ani.
Procedând în acest fel, înseamnă că şi în ce-I priveşte pe bolnavii psihici puşi sub
interdicţie judecătorească operează o prezumţie legală relativă a lipsei de discernământ.
Aşadar, răspunderea lor poate fi angajată numai dacă se va face dovada contrară că au
săvârşit fapta cu discernământ, aflându-se într-un moment de luciditate. 30Dimpotrivă,
atunci când fapta păgubitoare a fost săvârşită de un bolnav psihic nepus încă sub
interdicţie judecătorească, dacă a împlinit vârsta de 14 ani, se prezumă că a avut
discernământ. Înlăturarea răspunderii sale este posibilă numai dacă se va face dovada
contrară.

Referitor la bolnavii psihici, în literatura de specialitate a fost exprimată şi o altă opinie. 31

Astfel, fără a deosebi între bolnavul psihic pus sau nepus sub interdicţie, se susţine că dacă
săvârşeşte o faptă ilicită, după împlinirea vârstei de 14 ani, până la proba contrară, etse

29
Potrivit art. 25 alin.3 din Decretul nr.32-1954, “ minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani nu răspund pentru
fapta lor ilicită, decât dacă face dovada că nu au lucrat cu discernământ”.
30
A se vedea: Tr. Ionaşcu,” Persoana fizică în dreptul R.P.R.”, Editura Academiei, Bucureşti, 1963,p.175.
31
A se vedea: M.Eliescu, op.cit.,p.227 şi urm.

18
considerat că a acţionat cu discernământ; sarcina înlăturării acestei premzuţii revine
interzisului. Pentru argumentare s-a arătat că dispoziţiile art.25 alin.3 din Decretul nr.32/1954
privitoare la minorul care nu a împlinit 14 ani şi art. 11 din Decretul nr. 31/1954 care
prevede că un asemenea minor, precum şi interzişii judecătoreşti nu au capacitate de
exerciţiu – nu pot fi interpretate extensiv, prin analogie, deoarece sunt de strictă
interpretare.32
Incapacitatea delictuală a minorului sub 14 ani nu poate fi extinsă, aşadar, cu privire la
interzisul judecătoresc care a împlinit această vârstă. De asemenea, incapacitatea de
exerciţiu instituită în materie de acte juridice nu poate fi extinsă cu privire la obligaţiile
rezultând dintr-o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii. Aceasta pentru că potrivit unui principiu
fundamental al dreptului civil, capacitatea este regula şi incapacitatea este excepţia:
excepţiile sunt întotdeauna de strictă interpretare şi aplicare. 33
În literatura de specialitate a fost adoptată cea de-a doua opinie. Astfel, bolnavul psihic,
spre deosebire de minorul de 14 ani, răspunde pentru prejudiciile cauzate prin fapta sa
ilicită, chiar dacă a fost pus sub interdicţie, atât timp cât nu se face dovada că la data
săvârşirii faptei ilicite era lipsit de discernământ. Lipsa discernământului poate fi dovedită
prin orice mijloc de probă, inclusiv prin prezumţii simple. O astfel de prezumţie poate rezulta
din dovada faptului vecin şi conex constând în aceea că la momentul respectiv făptuitorul se
afla pus sub interdicţie judecătorească.
Problema lipsei discernământului poate fi pusă şi în cazul în care autorul faptei ilicite a
împlinit vârsta de 14 ani şi este sănătos din punct de vedere psihic. Astfel, autorul faptei
poate dovedi că a acţionat în stare de inconştienţă cum ar fi: beţia accidentală şi hipnoza. În
asemenea cazuri, autorul prejudiciului va putea fi scutit de răspundere numai dacă lipsa
discernământului în momentul săvârşirii faptei nu se datorează vinei sale. Aşa de pildă,
atunci când lipsa discernământului este consecinţa unei beţii voluntare, făptuitorul este în
culpă şi va fi obligat să repare paguba cauzată victimei. Răspunderea îşi găseşte temeiul în
greşeala sa anterioară pe care a săvârşit-o având discernământ.
Lipsa de discernământ trebuie să fie concomitentă cu fapta ilicită şi păgubitoare.
Incapacitatea delictuală presupune o lipsă totală de discernământ. Lipsa parţială a
discernământului nu influenţeaza existenţa şi întinderea răspunderii civile. Deci, cel care nu
este lipsit total de discernământ , este prezumat de legea civilă că are, pe deplin,

32
Idem,p.228.
33
Idem,p. 228.

19
discernământul corespunzător tipului de om care serveşte de etalon al gradului de prudenţă
şi diligenţă de care trebuie să dea dovadă orice membru al societăţii. Aşadar, în cazul lipsei
capacităţii delictuale a autorului faptei prejudiciabile, victima nu va putea obţine obligarea lui
la reparaţie.
Victima se află intr-o situaţie deosebit de nefavorabilă doar atunci când făptuitorul este
lipsit de discernământ şi nu există o persoană chemată de lege să răspundă de prejudiciul
cauzat. Legislaţia civilă din unele ţări admite că, în astfel de situaţii, cel lipsit de
discernământ în momentul săvârşirii faptei prejudiciabile va putea fi obligat la o reparaţie
totală sau parţială dacă din împrejurările cauzie şi mai ales din compararea stării materiale a
celor două părţi rezultă că soluţia se impune pe motive de echitate.
În practica judiciară din ţara noastră au fost întâlnite litigii în care s-a pus problema
angajării răspunderii delictuale şi în cazul când prejudiciul a fost cauzat de un minor care la
data săvârşirii faptei nu avea părinţi sau de o persoană majoră lipsită de discernământ. 34
Întemeindu-se pe considerente de echitate, practica noastră judecătorească,
devansând, într-o anumită măsură, o viitoare reglementare, s-a pronunţat în sensul obligării
la despăgubiri a unui minor, lipsit de discernământ, care a incendiat o suprafaţă de pădure,
cauzând astfel importante pagube. Este de reţinut că la data comiterii faptei minorul nu avea
părinţi şi nici nu I se desemnase un reprezentant legal. După cum a arătat Tribunalul
Suprem, “ în cadrul răspunderii delictuale, nu orice faptă a omului angajează răspunderea
pentru prejudiciul cauzat, ci numai aceea care s-a săvârşit din culpă. Or, pentru a imputa o
culpă celui ce a comis fapta ilicită este necesar ca autorul ei să fi fost capabil de a-si da
seama de fapta săvârşită şi de urmările ei, totuşi ar fi contrar echităţii şi normelor de
convieţuire (…) ca victima să suporte singură paguba, iar autorul ei să nu fie obligat măcar în
parte să o repare, dacă are posibilităţi materiale, tinăndu-se seama deci de situaţia
patrimonială a părţilor din proces”.35
Soluţia a fost mult timp singulară în practica judiciară publicată. Relativ recent însă,
aceleaşi considerente au fost invocate în soluţionarea altei cauze. 36De acestă dată, litigiul a
avut ca obiect acordarea de despăgubiri unei persoane fizice a cărei integritate corporală a
fost vătămată prin fapta ilicită a unei persoane lipsită de discernământ. Deşi s-a recunoscut
din nou că vinovăţia este o condiţie esenţială şi necesară pentru angajarea răspunderii
pentru pagubele cauzate prin fapte ilicite, s-a apreciat totuşi că în astfel de cazuri “
34
A se vedea: L.Pop,op.cit.,p. 231 şi urm.
35
A se vedea : Trib. Suprem, sect.civ., dec.,nr. 175 din 22 ianuarie 1972, în C.D., 1972, p. 151.
36
A se vedea: Trib. Suprem, sect.civ.,dec.nr. 103371987, în R.R.D.nr. 371988,p.68.

20
considerente de echitate impun obligarea la despăgubiri pentru repararea pagubei, cel puţin
parţial, în raport cu posibilităţile sale materiale, fiind împotriva principiului echităţii ca victima
faptei ilicite…să suporte integral paguba ce I s-a produs”. În acest scop, s-a apreciat că va
trebui verificată “ situaţia patrimonială a pârâtului, veniturile de care acesta dispune, nevoile
de întreţinere, stabilind, în funcţie de aceste elemente, obligaţia de reparare, după caz, în
totalitate sau parţială, a prejudiciului suferit de reclamantă.” 37
Aşadar, poate fi reţinut faptul că practica judiciară a admis, încă în regimul trecut,
exclusiv pe motiv de echitate, posibiliatea obligării, în mod direct şi nemijlocit, a persoanei
lipsită de discernământ la repararea pagubei cauzate altuia prin fapta sa ilicită, în cazul şi în
limita în care starea patrimonială îi permite şi justifică o atare masură. Considerăm că o
asemenea orientare a practicii judiciare va trebui, fără îndoială, să fie consacrată şi legislativ,
în viitorul Cod Civil.
Se poate deci conchide că problema capacităţii delictuale se rezolvă avându-se în
vedere un singur criteriu: discernamântul autorului faptei. Situaţia că minorul este sub 14 ani
are importanţă numai din punct de vedere a repartizării sarcinei probei existenţei sau
inexistanţei discernamântului.38

37
Idem
38
A se vedea: L.Pop,op.cit.,p.233-234.

21
 Capitolul V
Împrejurări care înlătură vinovăţia

De îndată ce vinovăţia reprezintă atitudinea psihică – de conştiinţă şi de voinţă –

a persoanei faţă de fapta sa, atitudine care, spre a fi considerată vinovată este necesar
să se fi format şi desfăşurat în mod liber, urmează că toate acele fapte şi împrejurări
care au împiedicat sau anihilat această libertate exclud ori diminuează vinovăţia
autorului.
Asemenea fapte sau împrejurări – privite în aspectele lor concrete – pot fi
multiple şi deosebit de variate, în esenţă însă, toate au comun faptul că au influenţat în
mod hotărâtor procesul de formare a laturii subiective, fie, de exemplu, restrângând ori
anihilând posibilitatea de înţelegere a semnificaţiei faptei şi a urmărilor sale, fie
deturnând de la urmările previzibile această faptă, fie anihilând capacitatea de
deliberare şi decizie a subiectului, obligându-l ca, împotriva voinţei sale, să acţioneze
într-un anumit fel, deşi, intelectiv, urmările acestui mod de acţiune erau previzibile. Se
impun câteva precizări prealabile.
Mai întâi, precizarea că nu se are în vedere aici problema lipsei de discernământ
a autorului faptei, lipsă care echivalează cu nevinovăţia.
În răndul împrejurărilor care înlătură vinovăţia se reţine, în acest cadru, numai
acele împrejurări, mai mult sau mai puţin exterioare subiectului, care se intersectează
cu activitatea acestuia, influenţând ori chiar determinând această activitate.
Dacă singura cauză a prejudiciului au fost aceste împrejurări, fapta aflându-se
într-o simplă coexistenţă pasivă, necauzală, cu prejudiciul produs. Aşa fiind, dacă într-o
asemenea situaţie se va pune totuşi problema dovedirii acestor împrejurării, proba va
urmării să ateste, în realitate, nu pur şi simplu lipsa vinovăţiei, ci inexistenţa generală a
oricărui element al răspunderii – deoarece lipseşte raportul de cauzalitate dintre faptă şi
prejudiciu.
Atunci când se discută împrejurările care înlătură vinovăţia, se porneşte de la
premisa că fapta omului a jucat un rol cauzal – fie singură, fie în unire cu alt fapt ori
eveniment exterior.

22
 a) Dacă fapta autorului a fost singura cauză a prejudiciului, prin dovedirea
împrejurării exoneratoare va trebui să se demonstreze lipsa totală a vinovăţiei; o
simplă diminuare a vinovăţiei ar fi ineficientă sub aspectul răspunderii civile de
îndată ce răspunderea este angajată şi pentru culpa cea mai uşoară.
b) Dacă la producerea prejudiciului au concurat, pe lângă şi împreună cu fapta
ilicită a autorului, faptele altor persoane sau anumite evenimente exterioare,
existenţa acestor din urmă fapte şi evenimente poate conduce, fie la excluderea
totală, fie numai la diminuarea vinovăţiei autorului.
În ipoteza în care participarea cauzală şi vinovăţia autorului sunt numai parţiale,
întrucât cu fapta sa ilicită s-a intersectat şi activitatea altor persoane, contribuind
împreună la producerea prejudiciului, răspunderea faţă de victima prejudiciului va fi
solitară – toţi cei care au contribuit la producerea prejudiciului vor răspunde solidar;
participarea parţială şi gradul de vinovăţie ale fiecărui participant vor prezenta interes
numai în raporturile dintre ei, nu şi în raporturile cu victima prejudiciului.
Mai complexă este situaţia în care la cauzarea prejudiciului au contribuit
împreună, atât fapta ilicită şi vinovată a persoanei, cât şi un eveniment exterior – cum
ar fi un eveniment natural imprevizibil. Un exemplu în acest sens l-ar putea constitui
un accident auto, la producerea căruia au contribuit cauzal, atât fapta vinovată a
conducătorului auto, care a condus imprudent, cât şi intervenţia unui caz de forţă
majoră – insuficient pentru a înlătura vinovăţia conducătorului auto. Întrucât în acest
caz vinovăţia a existat, simpla împrejurare că faptei ilicite I s-a adăugat, în concurs,
un element exterior, deopotrivă cauzal, nu este de natură să înlăture răspunderea.
Cel mult, în acest caz se va putea pune o problemă de diminuare a despăgubirii,
şi aceasta dacă şi în măsura în care se va dovedi întinderea participării cauzale a
faptei ilicite a autorului, faţă de participarea concurentă a elementului exterior; dacă o
asemenea departajare cauzală nu se va putea face, se pare că riscul evenimentului
exterior va trebui să fie suportat, în final, de către autorul faptei ilicite care va trebui
să acopere întregul prejudiciu.39
c) în sfârşit, pentru a putea lua în considerare, ca împrejurare exoneratoare de
vinovăţie, o anumită faptă sau un anumit eveniment sau situaţie, este necesar

39
A se vedea: M. Eliescu,op.cit.,p.207

23
 ca, anterior, să nu fi existat sau să nu fi influenţat desfăsurarea acelei fapte, a
acelui eveniment sau a acelei situaţii.40
Se pune întrebarea care sunt acele împrejurări care înlătură vinovăţia. În literatura
juridică şi în practica judecătorească există contraverse în special în legătură cu
definirea acestor împrejurări.
Considerăm că pentru a răspunde la acestă întrebare trebuie pornit de la criteriul
de apreciere a vinovăţiei; dincolo de limitele posibilităţilor, determinate potrivit acestui
criteriu, de înţelegere, prevedere, deliberare şi decizie, ne aflăm în domeniul lipsei
vinovăţiei, în domeniul fortuitului.
După cum s-a spus, acolo unde încetează culpa începe cazul fortuit. 41
Există autori care identifică cu noţiunea de caz fortuit toate categoriile de
împrejurări care au făcut imposibilă prevederea şi deci şi prevenirea urmărilor faptei.
Într- adevăr, spaţiul pe care îl reprezintă noţiunea cazului fortuit, în sensul larg
menţionat mai sus, este foarte mare; există în cuprinsul acestui spaţiu o serie de
împrejurări a căror examinare, de sine stătătoare, prezintă interes din punct de vedere
al determinării răspunderii, din punctul de vedere al consecinţelor juridice.
De aceea se consideră, că în cuprinsul noţiunii largi a fortuitului – a cazului fortuit
lato sensu – trebuie să distingem o serie de împrejurări, cate, toate, presupun lipsa
vinovăţiei, dar care, fiecare în parte, se disting prin anumite caracteristici juridice, care
le sunt proprii.
Astfel, în literatura juridică şi în practica judecătorească sunt reţinute, drept
împrejurări principale care înlătură vinovăţia: fapta victimei înseşi; fapta unui terţ, pentru
care autorul nu este ţinut să răspundă; cazul fortuit, stricto sensu; cazul de forţă majoră.
Este de observat că în anumite situaţii împrejurările menţionate se pot suprapune
cu legitima apărare sau cu starea de necesitate, cazuri în care va trebui să se ţină
seama şi de regulile specifice acestor situaţii.
Toate aceste împrejurări pot să înlăture total vinovăţia autorului faptei
cauzatoare de prejudicii sau, după caz, să o înlăture numai parţial.
În materia răspunderii pentru fapta proprie distincţia între cazul fortuit – stricto
sensu – şi cazul de forţă majoră nu prezintă importanţă deosebită, ambele avănd

40
A se vedea: C.Stătescu, C.Bârsan, op.cit.,p.200-201.
41
A se vedea: M.Eliescu,op.cit.,p.206.

24
aceleasi efecte exoneratoare. Distincţia dintre aceste două împrejurări are însă
importante consecinţe în materia răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri. 42

Capitolul VI
Precizări privind vinovăţia civilă şi vinovăţia penală. Unitatea şi diversitatea
conceptului de vinovăţie. Consecinţe.

Referindu-ne la conceptul juridic general al vinovăţiei am subliniat atât unitatea

cât şi diversitatea acestui concept: este unitar, întrucât în toate cazurile de răspundere
el defineşte elementul subiectiv, atitudinea subiectivă a autorului faptei, faţă de acţiunea
ori inacţiunea sa ilicită; este diversificat, întrucât forma sau gravitatea acestei atitudini
este luată în considerare în mod diferenţiat, în diferitele forme de răspundere care
corespund diferitelor ramuri de drept.
Unitatea şi diversitatea ne apar în mod evident atunci când examinăm, de
exemplu, vinovăţia ca element al răspunderii civile, în comparaţie cu răspunderea
penală. În ambele categorii de răspundere vinovăţia poate îmbrăca forma intenţiei, a
imprudenţei sau a neglijenţei.
Dar, pe când în cadrul vinovăţiei penale locul principal îl ocupă vinovăţia în forma
intenţiei ( art.19 C.penal), în cadrul răspunderii civile, de cele mai multe ori, vinovăţia
îmbracă forma culpei ( imprudenţa, neglijenţa). Desigur că intenţia nu este exclusă în
cadrul răspunderii civile; atunci când fapta ilicită cauzatoare de prejudicii a fost săvârşită
cu intenţie, de cele mai multe ori răspunderea civilă se cumulează cu cea penală.
În al doilea rând, sub aspectul gravităţii vinovăţiei, chiar în acele cazuri în care
răspunderea penală este angajată pentru culpă, rigoarea legii penale reţine aceste
forme ale vinovăţiei numai atunci când ele prezintă un anumit grad, mai înalt, de
gravitate. Spre deosebire de această situaţie, răspunderea civilă delictuală este
angajată chiar pentru culpa cea mai uşoară.
În plus, în materia răspunderii civile întâlnim unele cazuri de răspundere pentru
fapta altei persoane, răspundere întemeiată pe o prezumţie legală de vinovăţie, situaţie
care nu se întâlneşte în materia răspunderii penale.

42
A se vedea: C.Stătescu, C.Bârsan,op.cit.,p.202.

25
 Din aceste asemănări şi deosebiri rezultă o importantă concluzie, şi anume
aceea că nu există o identitate perfectă de sferă a cazurilor de vinovăţie penală cu cea
a cazurilor de vinovăţie civilă; că sfera vinovăţiei civile este mai largă decât sfera
cazurilor de vinovăţie penală ( în cazurile în care prin fapta ilicită s-a cauzat un
prejudiciu); că sfera vinovăţiei civile înglobează toate cazurile de vinovăţie penală –
când fapta ilicită a cauzat prejudicii – dar, dincolo de aceste cazuri, poate reţine
vinovăţia autorului, chiar dacă această vinovăţie este “ pur civilă”, fără a se suprapune
cu cea penală.
Această diferenţiere de sfere prezintă importante consecinţe, nu numai de ordin
teoretic, dar si practic.
a) O primă consecinţă este cuprinsă în prevederea art.346 alin.2 C.proc.pen., care
dispune că instanţa investită legal cu judecarea unei infracţiuni poate obliga la
despăgubiri civile, chiar când a pronunţat achitarea, dacă această achitare s-a
pronunţat întrucât fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, sau
pentru că lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii.
Sau, lipsa gradului de pericol al unei infracţiuni poate însemna, între altele, şi un
grad mai mic de vinovăţie ( art.18 C.pen.); de asemenea, lipsa unuia dintre elementele
constitutive ale infracţiunii poate să însemne lipsa vinovăţiei penale, care însă să nu
excludă existenţa vinovăţiei civile, acesta din urmă mergând până la limita celei mai
uşoare culpe.
Rezultă deci, că premisa prevederii menţionate(art. 346 C.proc.civ.) este tocmai
aceea că sfera vinovăţiei civile este mai largă decât sfera vinovăţiei penale.
b) O a doua consecinţă se referă la înţelesul exact al prevederii art.22 C.proc.pen.
conform căreia “ hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în
faţă instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei, a persoanei
care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia”. Dacă între sfera vinovăţiei penale şi cea a
vinovăţiei civile nu există identitate, înseamnă că şi autoritatea de lucru judecat a
hotărârii penale se întinde numai până la limita sferei vinovăţiei penale. Dacă, dincolo
de această sferă, se poate reţine o vinovăţie civilă, nu se va putea invoca autoritate de
lucru judecat a hotărârii penale, deoarece obiectul procesului penal l-a constituit
stabilirea vinovăţiei penale, şi nu a vinovăţiei în general. 43

43
Idem,p.204.

26
 BIBLIOGRAFIE

1. Liviu Pop , Ionut-Florin Popa, Stelian Ioan Vidu, Tratat elementar de drept
civil. Obligatiile confom noului Cod civil, Editura Universul Juridic,
Bucuresti, 2012 ;
2. Liviu Pop, Tratat de drept civil. Obligatiile, vol. I, Regimul juridic general,
Editura CH Beck, Bucuresti , 2006 ;
3. Liviu Pop, Tratat de drept civil. Obligatiile, vol.II Contractul, Editura
Universul Juridic , Bucuresti , 2009 ;
4. Ioan Adam, Drept civil. Obligatiile. Contractul in reglementarea NCC ,
Editira CH Beck, Bucuresti, 2011 ;
5. Ion Dogaru , Pompil Draghici, Drept civil. Teoria generala a obligatiilor in
reglementarea NCC, Editia 2, Editura CH Beck, Bucuresti , 2014;
6. Paul Vasilescu , Drept civil. Obligatii in reglemenatrea noului Cod civil,
Editura Hamangiu, Bucuresti, 2012.

27