Foametea din anii 1946–1947 din Republica Sovietică Socialistă

Moldovenească a fost o perioadă de deprivare alimentară majoră la nivelul

populației de la est de Prut, consecință a unui complex de cauze: distrugerile
agriculturii provocate de război, seceta, impactul determinant al măsurilor
sovietice de supra-colectare de produse alimentare, distrugerea modului
tradițional de viață, ascunderea adevărului despre situația reală și lipsa de reacție
a statului față de nevoile oamenilor.[1]
Caracterul global al colectării produselor alimentare (pe lîngă grâu se colectau și
alte semințe de culturi vegetale, care puteau fi utilizate în alimentație) de la
populația rurală, sub forma unei impuneri economice foarte mari ce includea
prestări ce nu puteau fi acoperite de gospodăriile țărănești, a dus la epuizarea
oricărei surse de existență. Situația a fost și mai grea în partea de sud, unde atât
seceta a fost mai puternică cât și recoltele mai mici.

Rezervele de grâu au fost epuizate încă din 1945. Comisarii au măturat în toamna
anului 1946 toate produsele alimentare din podurile și hambarele cetățenilor.
Conducerea URSS considera că respectivele măsuri nu sunt îndeajuns de stricte,
astfel gospodăriile țărănești avînd așa-numite „datorii” de predare a produselor
către stat către anul 1947, cu adevărat colosale.
Lipsa completă de produse de hrană normală pentru o populație foarte
numeroasă, consumul de plante și subproduse agroindustriale dăunătoare
sănătății, de cadavre și hoituri a provocat o mare creștere a morbidității. Aceasta
se referea mai ales la sate, pentru că orașele, în care trăia și nomenclatura
sovietică, erau ajutate mult mai bine cu produse alimentare, care erau luate
desigur cu forța de la țărani.

La începutul anului 1947 sufereau de distrofie de la 10 pîna la 15 la sută din

populația sătească. În decembrie 1947 în multe raioane distroficii alcătuiau de la
un sfert pîna la 30 la sută din populație, iar în unele locuri această cifră se ridica
pîna la 80 la sută. Stalin a trimis în Basarabia o comisie în frunte cu Alexei
Kosîghin, viitorul „reformator” al URRS de după Hrușciov. Acela a raportat că în
RSSM, „cu adevărat, sunt foarte muți distrofici”. Stalin a citit atunci scrisoarea lui
Kosîghin la ospețele de noapte de la celebra vilă de sub Moscova și l-a poreclit
imediat, râzând copios împreună cu tot Biroul Politic al CC al PCUS și, l-a poreclit
pe Kosîghin „distrofcic”. Porecla i-a rămas „reformatorului” pînă la moarte.
În legătură cu numărul de decese datorat foametei, se vehiculează diverse cifre,
de la 200.000 la mai mult. A fost o evidentă creștere a nivelului mortalității în anul
1947 față chiar de anul 1946. Situația era mai gravă iarna și primăvara devreme,
cînd indicii mortalității aproape că se dublau. Un indice foarte înalt este indicat în
luna iulie. Aceasta asociate cu migrarea în masă a populației au dus la o catastrofă
demografică în rândurile populației din Bucovina de Nord și Basarabia atât în anul
1946, cât mai ales către anul 1947. Foametea a provocat o creștere
înspăimântătoare a criminalității. Furturile, mai întotdeauna de produse
alimentare, deveniseră fenomenul cel mai obișnuit. Pe la începutul lunii iunie
1946, cîteva cazuri de canibalism, dovada foametei îndelungate, au avut loc.

În contextul accentuarii foametei la sfârșitul anului 1946 – începutul lui 1947, a

sporit numărul celor care decid să treacă Prutul. Urmare a acestui fenomen,
grănicerii primesc ordin să fie necruțători față de cei care vor încerca să treacă
frontiera. În privința celor prinși, apare ordinul ca aceștia să fie executați pe loc,
iar față de cei care reușesc să treacă Prutul – să fie urmăriți pe teritoriul României
și, în caz că nu vor putea pune mâna pe ei, să fie împușcați.[2]

Pierderi umane
Numărul oamenilor care au murit de foame și boli între decembrie 1946 și august
1947 în RSSM este variabil, unele surse dau un minim de 115.000 de oameni care
au decedat, altele menționează cifra de 216.000, 250.000[3] și 300.000[4]; la
aceștia adăugându-se alți 350.000 de oameni, care au fost afectați de malnutriție,
dar care au supraviețuit.[5].
În timpul foametei, au fost înregistrate 39 cazuri de canibalism.[3]

Istorii
,,Care nu mai avea defel ce mânca pornea pe jos în căutarea unei închipuiri de
hrană. De nevoie, lumea mânca ghindă, urzică moartă, urzică vie, nalbă, într-un
cuvânt, tot ce era verde și creștea. Mâncam și broaște, și șerpi – da, da, jupuiai
pielea, o dădeai într-o parte și mâncai carnea, că n-aveai încotro. Femeile au fost
mai rezistente, mai tari, mai curajoase în fața greutăților și a morții. De fapt, ele
au dus pe umeri povara cea mai grea. Mama mea, țin minte, se ducea la Răut și
strângea scoici. Le curățea chiar acolo, pe mal, da dacă nu-i ajungeau puteri, le
aducea acasă, le opărea cu uncrop și după asta le mâncam.”
„Pe timpul foametei eu aveam 8-9 ani. Eram atât de slab, cu pântece mare, ca de
păianjen… Mâncam lobodă și… cam atât. Norocul nostru că aveam o văcuță și
beam și lapte din când în când. Tata a fost de câteva ori în Ucraina, pe la niște
fabrici de zahăr, și aducea borhot pe care îl amestecam cu verdeață și-l fierbeam.
Și cu toate că eram rupți de foame, îmbucam anevoie terciul cela, deoarece
grozav de neplăcut mai era la gust. […] Tata era lemnar și noi, cât el tăia cu
ferestrăul, strângeam rumegușul și mama sclipuia din el ceva de-ale gurii. Despre
gust nu vă mai spun, cred că vă închipuiți cum era… Pe urmă statul a început a da
câte oleacă de făină de soia, făceam o mămăligă din ea, nici azi n-o pot uita.

Deportarile
I. Deportarea unor popoare de pe teritoriile lor strămoşeşti, în anii stalinismului, a
fost politică de stat. În Basarabia, începutul realizării acestui plan diabolic a fost
pus de deportarea în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, când circa 5 mii de familii,
aproximativ 20 mii de persoane au fost smulse din vatra strămoşească şi
strămutate forţat în Siberia. În opinia autorităţilor sovietice, toţi cei care au
„colaborat” cu administraţia română, aşa-numiţii chiaburi şi comercianţi, erau
consideraţi drept elemente contrarevoluţionare şi antisovietice şi urmau să fie
deportate.
II. După război, deportările din R.S.S. Moldovenească au fost reluate cu o vigoare
sporită. Deportarea din 6 iulie 1949 s-a înfăptuit conform hotărârii Consiliului de
Miniştri al R.S.S. Moldoveneşti nr. 509 (strict secrete) din 28 iunie 1949, „Cu
privire la deportarea din R.S.S. Moldovenească a familiilor de chiaburi, a foştilor
moşieri şi a marilor comercianţi”, care a avut la bază o hotărâre a Consiliului de
Miniştri al U.R.S.S. Conform acesteia, urmau a fi deportate familiile „chiaburilor, a
foştilor moşieri, a marilor proprietari, a complicilor cotropitorilor germani, a
persoanelor care au colaborat cu organele poliţiei româno-germane, a membrilor
organizaţiilor şi partidelor profesioniste, albgardiste, a membrilor sectelor
ilegale”.
Iniţiatorul şi conducătorul operaţiunii de deportare a fost Partidul Comunist
(bolşevic) al Moldovei, organizaţiilor de partid locale rezervându-le rolul de
executanţi docili. Pentru desfăşurarea cu succes a operaţiunii, CC al PC (b) M a
delegat în raioanele şi oraşele republicii două grupe de împuterniciţi ai CC al
partidului şi Consiliului de Miniştri al republicii.
Pregătirea operaţiunii de deportare s-a efectuat în mare secret. În unele raioane
înşişi secretarii organizaţiilor raionale de partid au aflat despre operaţiunea ce se
punea la cale abia în seara de 5 spre 6 iulie 1949.
Cu susţinerea directă a structurilor de forţă – Ministerul de Interne, organele de
securitate etc. – sub conducerea nemijlocită a organelor de partid şi sovietice, dar
şi cu concursul „cozilor de topor”, în noaptea de 6 spre 7 iulie 1949 au fost
deportate peste 11 mii de familii cuprinzând un număr total de peste 35 de mii de
persoane. Operaţiunea „Iug” („Sud”), prin formele de efectuare, numărul de
deportaţi, dar mai ales prin consecinţele ei, a constituit apogeul terorii în masă în
teritoriul dintre Prut şi Nistru.
Pentru a conştientiza importanţa ce se atribuia deportărilor, pentru a înţelege
zelul cu care acţionau călăii, vom menţiona că în operaţiunea de deportare din 5-7
aprilie 1949 au fost antrenate 42 906 persoane, dintre care 13 703 ofiţeri şi
soldaţi ai Ministerului Securităţii de Stat şi 24 705 persoane din activul de stat şi
sovietic. Pentru transportarea deportaţilor din localităţile de baştină la gară au
fost întrebuinţate 4 069 de camioane, inclusiv 1 506 din R.S.S.M. şi 2 563 din
districtele militare Odesa şi Carpaţi. „Contingentul special” a fost îmbarcat în 1
573 de vagoane, alcătuind 30 de garnituri de tren.
Cei deportaţi în iulie 1949 au fost strămutaţi în regiunile Tiumen, Amur, Irkutsk,
Kurgan, Cita, Celeabinsk, Kemerovo, Karaganda, ţinuturile Altai şi Habarovsk,
R.A.S.S. Bureato-Mongolă, R.S.S. Kazahă etc. Soarta deportaţilor în Siberia a fost
diferită. Unii s-au aciuat în barăci părăsite, alţii au fost nevoiţi să şi le construiască.
Munca în colhozurile şi sovhozurile locale, la întreprinderile forestiere, piscicole,
miniere etc. era istovitoare. Din cauza condiţiilor inumane de trai şi muncă, mulţi
din cei deportaţi şi-au dat obştescul sfârşit pe întinsurile îngheţate ale Siberiei.
III. La numai 2 ani după operaţia „Sud”, republica a fost zguduită de un nou val de
deportări. De data aceasta autorităţile comuniste şi-au concentrat atenţia asupra
altor categorii de basarabeni, considerate un pericol pentru regim. „Elemente
ostile” au fost depistate în rândurile feţelor bisericeşti şi sectanţilor, care s-au
dovedit a fi refractari noii orânduiri. Clericii şi sectanţii erau învinuiţi că „convoacă
adunări cu caracter antisovietic, răspândesc zvonuri antisovietice, contracarează
măsurile puterii sovietice la sate, educă tineretul în spirit antisovietic”.
În noaptea de 31 martie spre 1 aprilie 1951, organele de securitate au desfăşurat
operaţiunea cu denumirea codificată „Sever” („Nord”), de data aceasta jertfa fiind
adepţii sectei religioase „Martorii lui Iehova”. Rezultatul operaţiunii a fost
arestarea şi deportarea în Siberia (în regiunile Tomsk şi Irkutsk, pe veci) a 723 de
familii cu un număr total de 2 671 de persoane, dintre care 808 bărbaţi, 967 femei
şi 842 copii. Cele 57 de sate din raioanele Lipcani, Edineţ, Brătuşeni, Râşcani,
Sângerei şi Târnova (toate din nordul Basarabiei), din care au fost ridicaţi oamenii,
fuseseră abordate de un efectiv de 2 198 de ofiţeri şi soldaţi ai Ministerului
Securităţii de Stat, de miliţieni şi activişti ai partidului comunist. Toate drumurile
de ieşire din sate, căile de acces la frontiera cu România fuseseră din timp
blocate.
Aşadar, deportările din R.S.S. Moldovenească (din 12-13 iunie 1941, din 5-6 iulie
1949 şi din 31 martie-1aprilie 1951) au purtat un caracter vădit represiv şi au fost
îndreptate împotriva celor care respingeau orânduirea sovietică socialistă,
instaurată în teritoriul dintre Prut şi Nistru după anexarea lui la imperiul sovietic,
în vara anului 1940.