PARAZITOLOGIE- o ramură a biologiei care studiază morfologia și ecologia paraziților ,

convețuirea lor cu alte orsganisme, precum și bolile provocate de ei,metodele de

combatere.

  Parazitologia medicala: ramura stiintei medicale care se ocupa de studiul parazitilor de

natura animala care traiesc pe seama organismului uman si il imbolnavesc.

     Parazitul: Parazitii sunt organisme vii animale sau vegetale, care traiesc o perioada
mai lunga sau mai scurta a existentei lor in dependenta cu un alt organism viu,
numit gazda.

     Organismul gazda: fiinta de natura vegetala, animala sau umana pe seama caruia

se dezvolta parazitul; omul poate fi:

- gazda definitiva: parazitul isi atinge maturitatea in acesta

- gazda intermediara: parazitul se gaseste doar trecator in organismul uman, nu isi

atinge maturitatea sexuala in acesta.

Se definesc două Forme de corelație/interacțiune (convețuire)dintre două

organisme genetic diferite, și anume :

- Antibioza (anabioză), incompatibilitaea de convețuire dintre două

organisme genetic diferite, care este bazată pe concurență și de bază
această cncurență este hrana (Ex. Bacteriile saprofite din intestinul omului
cu miceliile/ciupercile care produc antibiotic, acesta dinurmă nu este
prielnic bacteriilor intestinale saprofite).
- Sibioza din traducere grecească (convețuire), se cunosc mai ulte forme de
simbioză : - mutualism – atunci cînd convețuirea sau corelația este reciproc
benefică și atît de dependentă unul de altul, pe cît separarea lor este
imposibilă (Ex. Omul și microflora intestinală saprofită, componenții de bază
bacteriilor intestinale din grupa E.Coli) și comensuaism – forma de simbioză,
în care un organism folosește resturile metabolice sau excrețiile altui
organism, fără ai provoca oarecare prejudicii. Deseori aceștia chiar se
localizează în organismul –gazdă (Ex. Ameba intestinală și bucală, care se
hrănesc cu bacterii)
- Parazitizm – forma de corelație dintre două organisme genetic diferite, în
care organismul –parazit îl folosește pe organismul-gazdă în calitate de
mediu de trai, sursă de hrană și-i produce afectare patologică organisului-
gazdă.

  Parazitismul nu reprezinta o forma degenerata de viata, ci din contra, o etapa mai

mult sau mai putin perfecta de adaptare intr-un mediu favorabil. Pentru a-si asigura
perpetuarea propriei specii in natura, parazitul este supus unor transformari pentru
adaptarea la conditiile organismului gazda, derulandu-se astfel ciclul biologic al
parazitului.
 CLASIFICARE

1. Dupa natura gazdei parazitate

a)      paraziti umani;

b)     paraziti ai animalelor(care se transmit si la om - antropozooparaziti)

c)      paraziti strict ai animalelor

d)     paraziti ai plantelor

2. Dupa natura/specia parazitului

1. PROTOZOARELE (prosteișie)- sunt organisme unicelulare incadrate dupa anuminte

proprietati comune in urmatoarele grupe:

- Rhizopodele(sarcadovîe)., reprezentantii patogeni ai acestui grup sunt Entamoeba

hystolitica si amibele libere: Naegleria fowleri, Acantamoeba polyphaga.

 - Flagelatele (jguticonosțî)reprezentanti: Leishmania, Trypanosoma  (ca flagellate

sanguine), Trichomonas vaginalis (ca flagelate cavitare), Lamblia

  - Sporozoarele(sporoviki) sunt protozoare complexe care au ca principali

reprezentanti genul Plasmodium(agentul etiologic al malariei), Toxoplasma,
Criptosporidium, Sarcocystis.

  - Protozoarele ciliate (infuzorii/risnicnîe)au un singur reprezentant

semificativ: Balantidium coli.

2. HELMINTII sunt viermi paraziti care traiesc in organismul uman, la nivel intestinal.

Dupa morfologia lor, helmintii pot fi cilindrici (nemathelminti) sau
plati(plathelminti).

- Nemathelmintii de importanta medicala pentru tara noastra sunt: Ascaris

lumbricoides, Enterobius vermicularis, Trichuris trichiura, Anchylostoma duodenalis,
Anchylostoma caninum, Strongyloides stercoralis, Trichinella spiralis, Toxocara canis.

-  Plathelmintii frecvent intalniti in zona noastra geografica sunt și se îpart în două

clase : Trematodele(sosalsciki) : Opistorhoza, Fasciola hepatica și Cestozele
(lentocinîe), Diphylobotrium latum, Hymenolepis nana,Tenia saginata, Tenia solium,
Diphilidium caninum, Echinococcus granulosum, Echinococcus multinocularis.

3. ARAHNOENTOMOLOGIA (clenistonogih)- se împart în două clase

- Arachnida (paucoobraznîe):
 - Insecta (nasecomîe):

4. FUNGII constituie obiectul de studiu al micologiei, fac parte din regnul Myceta si au

ca reprezentanti:

Candida

Aspergillus

Criptococcus neoformans

Dermatofiti

3) dupa localizarea parazitilor:

   - Ectoparaziti(care traiesc pe suprafata tegumentului uman):

        Pediculus

           Acarieni

         Heteroptere

   - Endoparaziti localizati in: cavitati: intestin: Giardia, helminti

                                                             vagin: Trichomonas, Candida   

                                                    tesuturi: muschi: Trichinela spiralis

                                                                  ficat: Echinococcusgranulosum

                                                                  plamani: Pneumocystis carini

                                                      celule: Toxoplasma gondi

                                                                 Plasmodium(hematii)

     4) dupa efectul parazitilor asupra gazdei:

        - Paraziti incolini: folosesc organismul uman doar ca mediu de viata(Entamoeba coli,
Trichomonas intestinalis)

            - Paraziti comensali: traiesc in organismul uman fara a-i produce perturbari(Candida,

Entamoeba hystolitica, Giardia intestinalis, Trichomonas vaginalis)

         - Paraziti conditionat patogeni: paraziti comensali pot deveni patogeni in prezenta
unor factori favorizanti. Persoanele asimptomatice parazitate cu paraziti conditionat
patogeni sunt considerate purtatori de paraziti si joaca un rol important in diseminarea
parazitozei.
          - Paraziti oportunisti determina parazitoze simptomatice sau cu evolutie clinica
usoara la persoanele imunocompetente si boli grave, adesea letale, la persoanele
imunocompromise, in special la pacientii cu AIDS: Pneunocystis carinii, Toxoplasma gondii,
Criptosporidium , Criptococcus, Candida.

             - Paraziti patogeni: paraziti a caror prezenta in organismul uman declanseaza

perturbari mai mult sau mau putin grave.

5) dupa specificitatea parazitara se disting:

        - Paraziti stricti: paraziti adaptati doar la o singura gazda definitiva, care nu pot trai la
o alta gazda definitiva(Tenia, PLasmodium)

        - Paraziti cu specificitate relativa: care pot trece de la o gazda la alta mai mult sau mai
putin usor(insecte hematofage vectoare ale bolilor commune omului si animalelor)

     6) Dupa evolutia ciclului biologic exista:

        - Paraziti permanenti: intrega lor existenta se produce in una sau mai multe
gazed(Tenia, Trichinella)

        - Paraziti temporary: o parte din viata lor se desfasoara in stare parazitara, prezentand
insa si stadii de viata libera(Strongzloides stercoralis)

        - Paraziti facultative: in mod normal au o viata saprofita, dar uneori pot invada
organismul uman(Aspergillus)

     EPIDEMIOLOGIE – CICLUL BIOLOGIC

Pentru perpetuarea propriei specii, parazitul este supus unor transformari pentru
adaptarea la cai evolutive, uneori complexe. Aceste transformari poata numele de
ciclu parazitar(biologic). Acesta poate fi:

- simplu: trecerea directa a parazitului de la omul infectat la omul sanatos;

- complex: parazitul necesita interventia gazdelor intermediare sau a vectorilor,

pentru a deveni contagios.

ELEMENTELE CICLULUI PARAZITAR

In cursul ciclului evolutiv al parazitilor intervin: parazitul, gazda definitiva, gazda intermediara,
vectori.

Gazda definitiva: este organismul viu care poarta forma adulta a parazitului capabil de reproducere
sexuala. In cazul helmintilor, gazda definitiva gazduieste viermii adulti, care produc, in urma
 fecundarii, oua. Ouale pot fi: embrionate, infestante(contagioase) pentru alte persoane, sau
neembrionate, neinfestante pentru alte persoane.

Gazda definitiva este omul si mai rar unele animale(pisica pentru Toxoplasma gondii, cainele pentru
Diphylidium caninum, Toxocara canis, vulpea pentru Echinococcus multilocularis).

Gazda intermediara este organismul viu, care gazduieste formele asexuate le parazitilor. Gazda
intermediara este necesara in unele cazuri pentru a-I asigura parazitului maturarea, multiplicarea sau
ambele.

Gazdele intermeiare pot fi animale(bovine, porcine), poate fi tantarul pentru Plasmodium sau omul
pentru Toxoplasmo gondii, Echinococcus granulosus, Toxocara canis etc.

In cazul helmintilor, in special al plathelmintilor, la gazdele intermediare rezulta forme larvare, care
sufera un process de poliembrionie si adaptare, astfel incat sa devina infestate pentru gazda definitiva.

       Gazdele intemediare se impart in:

a)      Gazde intermediare pasive: gazduiesc forma infestanta sau stadiile anterioare formei adulte,
fara a se deplasa la rezervorul de paraziti pentru prelucrarea lor, nici spre gazda receptiva
pentru a tranzmite formele infestante.

b)      Gazde intermeiare active: gazduiesc parazitul in dezvoltare si se deplaseaza pentru

prelucrarea parazitului de la gazda rezervor si transmiterea sau inocularea la gazda
receptiva. Gazdele active sunt, in general, vectorii biologici.

       Vectorii sunt agenti transmisibili ai parazitului. Se disting:

a)      vectori biologici, indispensabili ciclului vital al parazitului, asigurandu-i maturarea si

multiplicarea. Sunt gazdele intermediare active.

b)      vectorii mecanici care au rol de transport, nefiind esentiali in ciclul biologic al

parazitului(muste care transporta chisturi de Giardia, chisturi de amibe).

       Rezervorul de paraziti este habitatul in care se mentine si supravietuieste parazitul. Rezervorul de

paraziti poate fi mediul extern sau o gazda definitiva.

       Dupa natural or, se pot diferentia trei tipuri de rezervoare de paraziti:

a)      Omul este rezervor de paraziti in parazitozele strict umane. In parazitozele commune

omului si animalului, omul poate fi un accident in ciclu, fara rol epidemiologic(chist
hidatic, toxoplasmoza, trichineloza).

b)      Animalele constituie un rezervor esential pe epidemiologic pentru majoritatea

atropozoonozelor. Exista rezervoare de paraziti, care functioneaza in diferite conditii
ecologice: aminale domestice sau animale salbatice. Rezervorul constituit de animalele
salbatice, tolerand bine parazitismul, sub forma unei afectiuni inaparente, reprezinta un
rezervor de baza pentru paraziti(rozatoarele salbatice pentru leishmanioza cutanata).

c)      Solul reprezinta rezervorul de paraziti pentru unii helminti(geohelminti) cum ar fi Ascaris

lumbricoides, Tricocefal.

d)     Apa poate fi un rezervor de paraziti pentru forma de rezistenta a protozoarelor(chist),

declansand epidemii hidrice(amibiaza, giardioza).

       CAI DE TRANSMITERE A PARAZITILOR

       Se disting:
       Cai de patrundere a parazitilor in organismul uman. Cunoasterea acestor cai este importanta pentru
proxilaxia individuala in parazitoze.

       Principalele cai de patrundere sunt:

       *digestive (helmintioze, giardioza, amibiaza)

       * cutanate, mucoase passive (trichomoniaza, micoze)

       * transcutanate active (strongiloidoza, anczlostomiaza, malarie – transmitere prin vector hematofag)

       * pulmonare (pneumocistoza, aspergiloza, criptococoza)

       Cai de eliminare. Cunoasterea lor prezinta un dublu interes, permitand alegerea modalitatilor de

optime de diagnostic parazitologic si a masurilor de profilaxie colectiva. Exista cai digestive de eliminare
prin materiile fecale, urinare, pulmonare, cutanate.

       De asemenea, exista paraziti fara posibilitati normale de iesire; sunt paraziti in impas parazitar: larva
migrans, chist hidatic, Trichinella spiralizata in muschi.

PROFILAXIA PARAZITOZELOR

       Cunoasterea de ansamblu a elementelor ciclului biologic parazitar este indispensabila pentru

cunoasterea si intelegerea modului de producere a unei boli parazitare, a modalitatilor de intrerupere a
ciclului si de evitare a contaminarii umane. Profilaxia cuprinde:

       - Profilaxia individuala: incearca sa evite contaminarea persoanelor sanatoase, actionand la un singur
nivel al ciclului biologic: impiedicarea patrunderii parazitului, distrugerea dupa patrundere sau
impiedicarea dezvoltarii acestuia.

          Este scopul igienei alimentare, al chimioprofilaxiei si al vaccinarii.

       - Profilaxia colectiva: se realizeaza prin interventia la toate nivelele vulnerabile ale ciclului biologic.
Urmareste:

              - izolarea rezervorului de paraziti si sterilizarea lui prin igiena colectiva;

              - lupta impotriva gazdelor intermediare si antivectoriala;

              - vaccinarea si tratamentul populatiei receptive

       In producerea bolilor parazitare intevin si alti factori care influienteaza transmiterea parazitozelor:

          - factori umani(obiceiuri almentare, mod de viata, nivel de cultura, nivel terapeutic)

          - factori economici(standard de viata)

          - factori climatici(temperatura, umiditate)

DIAGNOSTICUL DE LABORATOR

In cele mai multe infectii parazitare, diagnosticul etiologic se bazeaza pe evidentierea directa a
parazitului in produsele biologice ale bolnavului si pe raspunsul gazei fata de agresiunea
parazitara(martor indirect al prezentei al prezentei parazitului).

1.      Examenul direct

1.1.            Examenul coproparazitologic
 Constituie examenul de baza pentru evidentierea infectiilor cu:

- protozoare: amibiaza, giardioza, coccidioze intestinale

- helminti: ascaridioza, tricocefaloza, strongiloidoza, achilostomiaza, teniaze.

       Rezultatul examenului coproparazitologic trebuie sa mentioneze prezenta parazitului precum si

abundenta lui. Pentru protozoare(amibe), rezultatul trebuie sa precizeze genul si specia parazitului gasit si
stadiul sau evolutiv: forma vegetativa sau chistica. Controlul dupa tratament este necesar dupa trei
saptamani de la terminarea tratamentului.

       Examenul macroscopic al materiilor fecale. Determinarea consistentei scunului(format, semiformat,

moale, lichid) poate constitui un indiciu asupra parazitului present. Trofozoitii protozoarelor intestinale se
intalnesc de obicei in scaunul moale sau lichid; formele chisice se intalnesc in scaunele formate. Ouale de
helminti se pot gasi in orice scaun. Proglotele mobile de tenie pot fi gasite pe sau langa proba, iar adultul
de Ascaris poate fi gasit pe suprafata scaunului. Prezenta sangelui in proba trebuie consemnata intotdeauna.
Sangele proaspat pe suprafata scaunui format indica prezenta unor hemoroizi care sangereaza; sangele gasit
impreuna cu mucusul format intr-un scaun lichid sau moale sugereaza o infectie amibiana.

       Examenul microscopic din materiile fecale. Se efectueaza urmatoarele preparate care vor fi examinate:

     - preparat direct in solutie fizilogica si solutie Lugol. Este examenul cel mai ultil pentru detectarea
trofozoitilor mobile ai protozoarelor intestinale si larvelor mobile de strongiloides stercoralis. Poate
evidentia si chisti de protozoare si oua de helminti.

     - preparat in strat gros(metoda Kato – Miura). Se pot decela toate ouale de helminti, mai ales cele cu
coaja groasa.

     - preparat dupa concentrarea elementelor parazitare. Metodele de concentrare permit decelarea oualor
atunci cand se gasesc in numar mic in proba si pot scapa neobservate intr-un examen direct. Sunt flotarea si
sedimentarea.

     - preparat permanent colorat. Coloratiile utilizate in identificarea trofozoitilor si chistilor de protozoare
sunt: tricrom, hematoxilina ferica, Giemsa, Ziehl – Neelsen.

       1.2. Examenul parazitologic al sangelui.

     Este indicat atunci cand se suspicioneaza: malaria, leishmanioza viscerala, tripanosomiaza, filariozele.
In cazul suspectarii unei malaria, se efectueaza frotiu in picatura groasa cu prilejul acceselor febrile, cand
parazitii sunt mai numerosi.

1.3. Examenul parazitologic al sputei. Este indicat in suspiciunea unor infectii cu Pneumocystis

carinii si Paragonimus westermani.

1.4. Examenul parazitologic al urinei. Este indicat in cazul suspectarii unei

schistosomiaze urinare sau trichomoniaze urogenitale. In urina persoanelor endemice de filorioza, se
pot gasi si microfilaria de Oncocerca volvulus.

2.      Culturi de protozoare.

In scop diagnostic, unele protozoare pot fi cultivate pe medii precum: Loeffler, TTY, TPS-l,
TYM(pentru Trichomonas vaginalis), NNN(Novy, Nicole, Mc Neal pentru Leichmania).

3.      Diagnosticul immunologic al infectiilor parazitare.

 Ca raspuns la o agresiune parazitara, organismul produce anticorpi specifici si mobilizeaza diferite

mecanisme celulare in scopul distrugerii parazitului sau limitarii proliferarii lui.
 a)      investigarea imunitatii umorale. Se apeleaza la immunodiagnostic in urmatoarele situatii:

- cand localizarea parazitului in organismul uman nu poate fi accesibila sau necesita manevre
invasive de recoltare(toxoplasmoza, hidatidoza, cisticercoza, larva migrans viscerala).

- cand infectiile sunt cu numar redus de paraziti la care metodele directed au rezultate

negative(schistostomiaza, filarioze, leichmanioza, malarie)

- cand infectia parazitara este recenta, iar parazitul este inci imatur, fie migreaza in tesuturi, fie nu
produce inca oua sau larve care ar putea permite vizualizarea sa in examenul direct.

Metodele serologice folosite in diagnosticul parazitologic sunt:

- raeactii de precipitare: dubla imunodifuzie in gel, contraimunelectroforeza, imunelectroforeza

- reactii de hemaglutinare pasiva

- reactii de fixare a complementului

- imunoflorescenta indirecta

- testul imunoenzimatic(ELISA)

- radioimunotestul(RIA sau RAST)

         b) investigarea imunitatii celulare. Poate fi pusa in evidenta prin urmatoarele reactii:

             - intradermoreactia. Evidentiaza reactia de hipersensibilitate intarziata care apare pe pielea unor
persoane sensibilizate dupa 24 de ore de la injectarea antigenului parazitar. Este mai putin utilizata in
ultima vreme pentru ca este relative nespecifica si ramane pozitiva multa vreme dupa disparitia parazitului
din organism. Este considerata numai un test de depistare epidemiologica in: hidatidoza, schistosomiaza,
leichmanioza.

             - testul de inhibitie a migrarii macrofagelor

             - testul de transformare blastica

             - testul de degranulare a bazofilelor

ACTIUNEA PARAZITILOR ASUPRA GAZDEI

     Parazitismul nu este intotdeauna sinomin cu efectul pathogen. Prezenta parazitilor in

organismul uman induce diverse actiuni, mai mult sau mai putin pronuntate.

     - Spolierea organisumului de substante nutritive

     Actiunea de spoliere este practic constanta la toti parazitii, care se dezvolta deainzand
de gazda lor. Dar, in majoritatea cazurilor, este nesemnificativa. Nu antreneaza manifestari
detectabile decat in cazul unui numar mare de paraziti sau daca parazitii folosesc
substante importante(prin spolierea vitaminei B12 rezulta anemia de tip pernicious.
     - Actiunea traumatica si bacterifera

     Leziunile cauzate de paraziti constituie porti de intrare pentru bacterii si suprainfectie

bacteriana: tricocefaloza, amibiaza, chist hidatic.

     - Actiunea toxo-alergica

     Manifestarile alergice din helmintioze sunt cauzate de actiunea produsilor lor

metabolici. Se pot produce fenomene toxo-alergice cutanate(urticarie),
pulmonare(sindrom Loffler), nervoase(cefalee, iritabilitate, insomnii, crize epileptiforme) si
chiar soc anafilactic(chist hidatic, trichineloza).

     - Actiune mecanica

     Actiunile mecanice sunt cele mai numeroase si antreneaza: efecte

microscopice(spargerea hematiilor parazitate de Plsmodium) sau fenomene macroscopice:
ocluzie(ocluzie intestinala prin ghem de ascarizi) si fenomene de compresie tisulara(chist
hidatic, echinococoza alveolara).

    - Actiune iritativ reflexa

     Actiunea iritativ reflexa este mai evidenta la nivel intestinal. Creste peristaltismul
intestinal sau apar fenomene de subocluzie in helmintioze.

     - Actiune iritativ tisulara

     Actiunea iritativ tisulara determina formarea de granuloame inflamatorii si de focare de

fibroscleroza(colopatia postamibiana, amoebom, cisticercoza, trichineloza perichiste in
chist hidatic etc).

REACTIA GAZDEI LA ACTIUNEA PARAZITULUI

     In fata actiunii parazitare organismul uman raspunde prin reactii celulare, tisulare,
immune. Unele dintre ele sunt doar consecinta sau dovada parazitismului, in timp ce altele
constituie adevarate mijloace de aparare ale organismului.

     REACTII CELULARE

     In diverse  protozooze si unele micoze, macrofagele fagociteaza parazitii si constituie

primul sistem de aparare al organismului.

     Eozinofilele si mastocitele joaca un rol probabil considerabil in imunitatea fata de

diverse helmintioze.

1.      Anemia parazitara se observa intr-un numar restrans de parazitoze:

- paludism(malarie): anemie normocroma cu anizocitoza, poikilocitoza,

policromatofilie;
 - leishmanioza viscerala: anemie normocroma;

- ancylostomiaza: anemie hipocroma, microcitara;

- botriocefaloya: anemie macrocitara cu megaloblastoza medulara;

Anemia apare in perioada de stare a parazitozei sau in faza sa cronica,

distingandu-se:

- anemii hemolitice prin liza hematiilor prin paraziti sau liza hematiilor prin
autoanticorpi(malarie);

- anemii prin sechestrare splenica(malaria viscerala);

- anemii posthemoragice(in tricocefaloza);

- anemii de tip megaloblastic(in botriocefaloza).

2. Hipereozinofilia parazitara

Hipereozinifilia poate fi locala sau generala.

               Hipereozinofilia are cause diverse. Originea parazitara a unei hipereozinofilii se

poate preciza tinandu-se cont de urmatoarelse particularitati:

                - Protozoarele si fungi nu produc eozinofilie circulanta semnificativa;

                  - Hipereozinofilia este prezenta in helmintioze:

                 * in faza de maturare a helmintilor intestinali(Tenia, Tricocefal);

                 * in faza obigatorie tisulara la om, a formelor larvare(chist          hidatic,

echinococoza alveolara);

                   *in faza tisulara de evolutie a unor helminti intestinali(Ascaris), biliari(Fasciola

hepatica), musculari(Trichinella). In asceste cazuri hipereozinofilia sagvina existenta in faza
de parazitism tisular dispare, prin dezvoltarea parazitului intraluminal sau intramuscular.

                    Hipereozinofilia verminoasa evolueaza stadial in timp, urmand curba Lavier cu

patru etape successive: latenta, elevatie, rapida, platou, diminuare progresiva sau revenire
la normal pentru parazitii cu faza primara tisulara.

                    Dupa tratamentul antihelmintic se observa o cresere tranzitorie a eozinofilelor

ca urmare a lizei parazitilor.

                    Hipereozinofilia verminoasa prezinta o deosebita importanta practica,

reprezentand un element de orientare diagnostica, in special pentru parazitozele in care
atinge valori semnificativ crescute. Hipereozinofilia verminoasa apare precoce, atinge
valori maxime ininte ca verminoza sa poata fi detectata prin alte mijloace.
       REACTII TISULARE

1.      Splenomegalia parazitara

Constituie principala cauza de splenomegalie in tarile tropicale. Ea apare in: malarie,

leishmanioza viscerala, aibiaza, hidatioza.

2.      Formatiuni iritativ tisulare

Esentiala in cadrul reactiilor tisulare este constituirea de formatiuni iritativ tisulare –

perichiste, care evolueaza progresiv spre scleroza si/sau calcifiere cu tendinta de
izolare progresiva a parazitului(chist hidatic, trichineloza).

REACTII IMUNE

Parazitii si produsele lor metabolice sunt antigenici si induc aparitia

de anticorpianiparazitari la persoanele parazitate. Anticorpii pot fi specifici fata de o
specie si chiar fata de un anumit stadium evolutiv al parazitului, dar unele nematode
prezinta antigene comune de grup care induc anticorpi heterologi care
interactioneaza cu parazitii inruditi.

Evidentierea anticorpilor este posibila in parazitozele profunde intratisulare care

asigura un contact strans intre gazda si parazit, detectarea anticorpilor constituind
una dintre principalele metode de diagnostic ale acestor parazitoze.

Semnificatia anticorpilor este discutabila. Mult timp s-a negat rolul protector al
anticorpilor, acestia fiind considerati de unii autori doar martori ai infectiei.

In realitate, imunitatea dobandita este importanta in parazitoze. In unele infectii

parazitare o prima contaminare poate antrena o imunitate definitiva,
protectoare(toxoplasmoza). In alte parazitoze profunde, imunitatea joaca un rol de
atenuare. Astfel, in malaria produsa de Plasmodium falciparum se intalnesc forme
grave, letale, doar la persoanele neimune.

Importanta imunitatii este relevata si de gravitatea unor parazitoze oportuniste la

imunodeprimati(toxoplasma cerebrala, pneumocistoza, criptococoza). Anquilluloza
intestinala, afectiune benigna la persoanele normale, poate determina forme severe
la imunodeprimati.

Anticorpii antiparazitari pot exercita si efecte imunopatologice, determinand hemiliza

autoimuna in malaria, formarea de complexe immune circulante, care declanseaza
glomerulonefrite in anumite forme de malarie.

In present, descoperirea antigenelor circulante constituie o modalitate diagnostica, in

special in parazitozele instalate la persoanele imunodeprimate.
 Pentru perpetuarea propriei specii, parazitul este supus unor transformari pentru
adaptarea la cai evolutive, uneori complexe. Aceste transformari poata numele de
ciclu parazitar(biologic). Acesta poate fi:

- simplu: trecerea directa a parazitului de la omul infectat la omul sanatos;

- complex: parazitul necesita interventia gazdelor intermediare sau a vectorilor,

pentru a deveni contagios.

HELMINŢII

Potrivit ultimelor studii epidemiologice, 80% din populatia adulta are in organism viermi intestinali.
Aceasta descoperire a fost o surpriza chiar si pentru cercetatori. Nu exista diferente intre barbati si femei,
intre conditiile industrial-economice sau intre delimitarile geografice. Exista doua grupuri principale de
viermi intestinali ce cauzeaza diferite boli ale organismului uman. In functie de forma corpului lor, acestia
se impart in:
Nematode (viermi inelati) – care au segmentele corpului inelare, cum ar fi oxiurii (Enterobius
vermicularis) sau limbricii (Ascaris lumbricoides), viermi inelati gigantici. Acestia cauzeaza boli numite
nematodoze.
Cestode (viermi plati) – care au segmentele corpului plate, cum ar fi tenia (Taenia saginata), care poate
ajunge pana la cateva zeci de centimetri sau tenia mica, (Hymenolepis nana).Acestea provoaca boala
numita teniaza (panglica).
Nematodele (viermii inelati) – paraziti intestinali raspanditi
Acesti viermi intestinali, spre deosebire de cestode (viermii plati), au un corp cilindric,
nesegmentat. Ei se diferentiaza prin gen si paraziteaza organismul uman in stadiul larvar si adult. Femela
poate depune oua sau da nastere direct larvelor. Nematodele (viermii inelati)sunt o amenintare grava,
deoarece pot fi gasiti in zonele tropicale si subtropicale. Dar unele specii sunt raspandite la nivel global si
sunt comune chiar si la noi in tara. Ei pot fi intalniti cel mai adesea la copii, ca de exemplu oxiurii
(Enterobius vermicularis) sau limbricii (Ascaris lumbricoides).
Oxiurul (Enterobius vermicularis) este un vierme mic si alb, de aproximativ 1 cm lungime. El traieste
adesea in intestinul subtire sau in apendicele organismului uman, in special la copii. Femela migreaza in
colon si isi depune ouale in apropierea anusului. Acest lucru se intampla in principal noaptea si cand este
cald. Din oua ies larvele. Ouale sunt depozitate in cutele perianale. Infectarea provine prin transferul de oua
infectioase in gura cu mainile care au atins zona perianala. De la persoana la persoana transferul se face
prin atingerea mainilor de hainele de pat. Enterobiasis se poate lua si prin suprafetele contaminate cu oua
de oxiuri (e.g., perdele, covor). Un numar mic de oua pot deveni transmisibile pe calea aerului si pot fi
inhalate. Odata inghitite acestea se dezvolta la fel ca ouale ingerate. Dupa ingerarea oualor infectioase,
larvele ies din oua in intestinul subtire si adultii se stabilesc in colon. Intervalul de timp de la ingerarea
oualor infectioase la ovipozitia de femele adult este de aproape o luna de zile. Durata de viata a adultilor
este de aproximativ doua luni. Femelele migreaza pe timp de noapte afara din anus si se tarasc in pielea din
zona perianala. Larvele din oua se dezvolta (ouale devin infectioase) in 4-6 ore in conditii prielnice. Poate
aparea reinfectare sau migrarea noilor larve din pielea anala in rect, insa frecventa nu este cunoscuta.
Anchilostom (Ancylostoma duodenale) - Anchilostomul uman include doua nematode (limbric)
specii, Ancylostoma duodenale si Necator americanus. (Femelele adult: 10-13 mm (A. duodenale), 9-11
mm (N. americanus); masculii adult: 8-11 mm (A. duodenale), 7-9 mm (N. americanus). Un grup mai mic
de anchilostomi care infecteaza animalele pot invada si parazita corpul uman (A. ceylanicum) sau pot
penetra pielea umana (producand larve cutanate migratoare), dar care nu se mai dezvolta. (A. braziliense,
Uncinaria stenocephala).
Ouale ajung in excremente, si in conditii favorabile (umiditate, caldura, umbra), larvele ies din oua in 1-2
zile. Larvele rhabditiforme eliberate se dezvolta in fecale si/sau in sol, si dupa 5-10 zile (si doua naparliri)
devin filariforme (al treilea stadiu) larve care sunt infectioase. Aceste larve infectioase pot supravietui intre
3 si 4 saptamani in mediu favorabil. In contact cu gazda umana, larvele penetreaza pielea si sunt purtate
prin vene catre inima si apoi catre plamani. Patrund in alveolele pulmonare, ajung in arborele bronhic in
faringe, si sunt inghitite. Larvele ajung in intestinul subtire, unde traiesc si devin adulti. Viermii adult
traiesc in lumenul intestinului subtire, unde se agata de peretii intestinului cu sangerari din partea gazdei.
Cei mai multi dintre viermii adult sunt eliminati in 1 sau 2 ani, dar recordul longevitatii paote atinge chiar
mai multi ani. Unele larve A. duodenal, dupa ce au penetrat pielea, pot deveni inactive (in intestine sau
muschi). In afara de aceasta, infectia cu A. duodenale se poate produce pe cale orala sau transmamara.
Limbricul (Ascaris lumbricoides)- Ascaris lumbricoides este cea mai mare nematoda (limbric)
care paraziteaza intestinul uman. Imaturi sau adulti A.lumbricoides sunt uneori eliminati prin excremente.
Masculii adult masoara 15-30 cm lungime si 0.3-0.8 cm latime si au o coada ventrala curbata; femelele
adult masoara 25-30 cm lungime si 0.5 cm latime.
Viermii adult traiesc in lumenul intestinului subtire. O femela poate produce aproximativ 200.000 de oua
pe zi, care ajung in fecale. Ouale nefertile pot fi ingerate insa nu sunt infectioase. Ouale fertile embrioneaza
si devin infectioase dupa 18 zile sau mai multe saptamani ,depinde de conditiile mediului (optime:
umezeala, caldura, sol umbros). Dupa ce ouale infectioase sunt inghitite, larvele ies din oua, invadeaza
mucoasa intestinala, si sunt purtate prin portal, inspre plamani. Larvele continua sa se dezvolte in plamani
(10-14 zile), penetreaza peretii alveolari, urca prin arborele bronhic in gat si sunt inghitite. Inainte de a
ajunge in intestinul subtire se dezvolta in viermi adult. Intre 2 si 3 luni are loc trecerea de la ingerarea
oualor infectioase la ovipozitia de femele adult. Viermele adult poate supravietui intre 1 si 2 ani.

Clasa Cestoda
Clasa Cestoda cuprinde 3500 de specii de tenii raspandite in toata lumea, ele traind in
interiorul animalelor, in special in pestii cartilaginosi. Acesti paraziti au grosimea mica, de
1 mm sau chiar mai putin, insa lungimea lor poate ajunge si la 30 m fiecare. Teniile adulte
traiesc in intestinul vertebratelor si absorb hrana prin peretele corpului. Acesti viermi apar
inclusiv si la oameni. Denumirea unei clase de viermi intestinali lati, asemanatori unei
panglici. corpul lor este format din cap (scolex), gat si corp (strobila) care e la randul lui
format din mai multe segmente numite proglote. Proglotele care se maturizeaza si au in
interior un numar mare de oua se desprind incepand de la coada viermelui si astfel sunt
eliminate prin excrementele gazdei. In momentul cand sunt mancate de alt animal, ouale se
dezvolta in corpul acestuia si reincepe un nou ciclu.

Viermii tenia traiesc ca paraziti in gazde umane si in diferite mamifere. Tenia este alcatuita
din scolex si segmentele corpului. Scolexul apare la capatul subtire al corpului teniei si se
aseamana cu o umflatura mica, cat o gamalie de ac. Prezinta o ridicatura care este
inconjurata de o coroana dubla de carlige si patru ventuze. Scolexul este continuat cu un gat
ingust si numeroase segmente. Tenia isi pastreaza toata viata aceeasi lungime prin faptul ca
in urma scolexului se formeaza segmente noi, iar ultimele se desprind. Interesant este faptul
ca acest vierme parazit nu prezinta organe de miscare, organe de simt, aparat circulator,
digestiv sau respirator. Insa are un aparat excretor simplu si organe de inmultire foarte
dezvoltate in fiecare segment.
 Ea traieste in intestinul animalelor si al omului, la intuneric, hrana din
intestinul subtire al gazdei trece in corpul ei si o hraneste. Ultimele segmente ale corpului
teniei au capacitatea de a produce numeroase oua, care se dezvolta daca ajung in corpul
unui animal-gazda. Din corpul omului, aceste segmente sunt eliminate prin materiile sale
fecale. De cele mai multe ori porcii sunt cei care pot inghiti oua de tenie pentru ca ei rama
in gunoaie. Ajungand in intestinul animalului-gazda oul de tenie eclozeaza, astfel apare o
mica larva care are niste carlige care ii permit sa patrunda in peretii intestinului si sa ajunga
in sange. In final ajunge in muschi si mai ales sub limba porcului, unde dau nastere la niste
basicute albicioase – cunoscute sub denumirea de cisticerci. Acestea au in interior un lichid
si cate un scolex prevazut cu mici segmente.

Ce este cisticercoza, tenia-boului, tenia-porcului, teniarinchoza, teniaza?

Tenia-boului  şi  tenia-porcului  sunt specii de helminţi.
În medicină, tenia-porcului se mai numeşte Taenia solium, iar condiţia oamenilor, în
intestinul cărora vieţuieşte tenia adultă, se numeşte teniază
Termenul de cisticercoză se întrebuinţează pentru a desemna cazurile în care, în organismul
uman, pătrund larvele de tenia-porcului, care migrează în diverse organe interne (mai jos
vom explica amănunţit acest fenomen).
În medicină, tenia-boului se mai numeşte Taenia saginata, iar condiţia oamenilor, în
intestinul cărora vieţuieşte tenia adultă, se numeşte teniarinchoză.
Din punct de vedere medical, teniaza (tenia-porcului) şi teniarinchoza (tenia-boului) sunt
foarte asemănătoare: omul se poate infesta cu aceşti helminţi în acelaşi mod, paraziţii
respectivi provoacă aceleaşi simptome şi, totodată, pot fi eliminaţi în urma aceluiaşi tip de
tratament. Din acest motiv, în continuare vom vorbi despre ambele tipuri de tenii odată,
având în vedere atât tenia-porcului, cât şi tenia-boului, dar şi specificând, când e cazul,
despre ce fel de parazit este vorba. În ciuda faptului că cisticercoza este legată direct de
tenia-porcului, maladia respectivă nu seamănă deloc cu condiţia oamenilor infestaţi cu
tenia-porcului adultă. 
Ouăle de tenia-boului şi tenia-porcului seamănă mult pe dinafară. Din acest motiv,
medicii nu pot stabili, numai după aspectul exterior, care tenie anume (T. solium sau T.
saginata) a depus ouăle respective. Putem deosebi ouăle unui parazit de ouăle altui parazit
numai după ce în scaun se depistează segmentele posterioare ale corpului care se desprind
de aceşti viermi (în medicină, segmentele date se mai numesc proglote).De aceea, dacă, în
scaunul dvs. sau al copilului dvs., se depistează «ouă de tenii», medicul vă poate propune să
repetaţi de câteva ori analiza de scaun (în zile diferite), pentru a examina atent materiile
fecale în căutarea proglotelor parazitului. Zilnic, de partea posterioară a teniei se pot
desprinde până la 6 proglote. Acestea arată ca nişte fragmente alungite, alb-gălbui, de formă
dreptunghiulară. Proglotele se contractă ca un vierme viu, care încearcă să se deplaseze.
Dacă observaţi în masele fecale o asemenea proglotă, mutaţi-o atent într-un vas curat şi
arătaţi-o medicului parazitolog sau infecţionist.

Omul infestat cu tenia-porcului poate contamina alţi oameni şi se poate infesta el însuşi cu
larvele acestui parazit. De aceea, dacă medicul stabileşte că dvs. sau copilul dvs. sunteţi
infestaţi cu tenia-porcului (teniază), el va trebui să vă propună:
 Să faceţi unele investigaţii suplimentare (inclusiv examenul oftalmologic,
tomografia creierului), pentru a se asigura că nu aţi fost infestat cu larve de tenia-
porcului şi nu v-aţi îmbolnăvit de cisticercoză. În niciun caz nu începeţi tratamentul
teniazei din proprie iniţiativă, fără a consulta în prealabil medicul!
 Aceleaşi examene medicale trebuie efectuate de toţi membrii familiei dvs., care ar fi
putut să se infesteze cu ouă de tenie şi să se îmbolnăvească de cisticercoză.
 Să urmaţi un tratament
Larvele teniilor (tenia-porcului şi tenia-boului), care se pot conţine în carnea crudă, se
transformă în indivizi adulţi şi încep să depună ouă la 2-3 luni după infestare. Până în acest
moment, paraziţii respectivi nu dau practic semne de viaţă (vezi mai jos capitolul
despre simptome).De aceea, dacă bănuiţi că dvs. sau copilul dvs. v-aţi putut infesta cu tenii,
peste câteva luni după contaminarea presupusă, mergeţi la medicul infecţionist şi efectuaţi
de câteva ori analiza scaunului la ouă de tenie.
Care sunt sursele de contaminare cu tenii? Cum se poate infesta cu tenii un adult
sau un copil?

Adultul sau copilul se pot infesta cu tenia-boului sau cu tenia-porcului, dacă înghite
larvele acestor paraziţi, care se conţin în carnea animalelor domestice deja contaminate.Ne
putem infesta cu tenia-porcului dacă mâncăm carne de porc pe jumătate preparată («în
sânge»).În carnea animalelor, larvele teniilor vieţuiesc în nişte pungi albe de dimensiuni
mici.
Ce se întâmplă mai departe, după infestarea omului? Cât timp poate trăi
parazitul în organismul uman? Cum arată tenia adultă şi larvele acesteia?

În intestinul subţire al omului, larvele microscopice ale teniilor, care s-au aflat iniţial în
carnea de vită sau de porc, încep să crească şi, timp de 2 luni, se transformă în indivizi
adulţi. Lungimea unui vierme adult de tenia-porcului poate atinge 2-7 m. Lungimea unui
vierme adult de tenia-boului nu depăşeşte, de regulă, 5 m, dar uneori poate atinge şi 25
m.Teniile se pot dezvolta în indivizi adulţi şi depune ouă numai în intestinul uman (în
medicină, omul este definit drept gazda finală a teniei-porcului sau teniei-boului).Când
teniile ajung la maturitate (în medie, peste 2-3 luni după infestarea omului), de partea
posterioară a corpului lor încep să se desprindă nişte fragmente mici (1-2 cm în lungime) de
culoare alb-gălbuie (numite proglote), fiecare proglotă conţinând zeci şi sute de mii de
ouă.Proglotele teniilor se elimină prin fecalele omului infestat.Ouăle teniilor sunt foarte
rezistente la impactul mediului ambiant şi pot să-şi păstreze vitalitatea în sol timp de mai
multe luni de zile.Teniile adulte pot supravieţui în intestinul uman şi depune ouă timp de
câţiva ani.
Cum se infestează animalele domestice? Care este ciclul vital (biologic) al teniei-
porcului şi teniei-boului?

Animalele domestice (cornutele mari şi porcii) se pot infesta cu tenii de la om dacă înghit
ouăle (proglotele) acestor paraziţi, care nimeresc pe iarbă sau în sol odată cu fecalele
omului contaminat.În intestinul animalelor, din ouăle de tenii eclozează larvele ce pătrund
în sânge şi, prin fluxul sangvin, migrează în muşchi, formând acolo nişte pungi de culoare
albă (chisturi). În interiorul chisturilor, larvele paraziţilor pot supravieţui timp de mai mulţi
ani. Vacile şi porcii se definesc, din punct de vedere medical, drept gazdele intermediare
ale teniilor. Dacă omul înghite aceste larve, atunci în intestinul său ele se vor transforma în
viermi adulţi (după cum am arătat mai sus), care încep să depună ouă capabile să infesteze
din nou animalele domestice.

Omul se poate infesta cu tenii de la alte animale domestice, precum

câinii sau pisicile?

Câinii şi pisicile nu se pot infesta cu tenia-porcului sau tenia-boului, dar pot fi purtători ai
altor paraziţi, pe care să-i transmită la oameni.

Teniile sunt periculoase?

În ciuda dimensiunilor mari şi a proprietăţii de a supravieţui în organismul uman

pentru un timp îndelungat, tenia-boului adultă nu prezintă niciun pericol pentru om. Mai
devreme sau mai târziu, parazitul respectiv moare şi este eliminat din intestin. Tenia-
porcului, în schimb, poate fi foarte periculoasă: ouăle pe care le depune acest vierme nu
sunt contagioase numai pentru animale, ci şi pentru oameni. În cazurile în care ouăle de
tenia-porcului sunt înghiţite nu de animale, ci de oameni, în intestinul acestora din urmă,
din ouă eclozează larve care încep să migreze în muşchii şi organele interne (sub piele, în
creier, în ochi), tot aşa cum ar face-o dacă s-ar pomeni în organismul porcilor. În asemenea
cazuri, boala se numeşte cisticercoză. Această maladie poate provoca urmări grave şi, în cazuri
rare, poate conduce la decesul persoanei bolnave.

Dacă dvs. sau copilul dvs. sunteţi infestaţi cu tenia-porcului sau dacă dvs. consideraţi că v-
aţi putut infesta cu acest parazit, parcurgeţi neapărat capitolul de mai jos, în care oferim
răspunsuri la întrebări despre cisticercoză.

Prin ce semne şi simptome se poate manifesta tenia-boului şi tenia-

porcului la oameni?

Majoritatea oamenilor infestaţi cu tenia-porcului sau cu tenia-boului nu acuză niciun fel de

simptome şi nu ştiu dacă sunt contaminaţi cu aceşti paraziţi. Unele persoane pot acuza,
periodic, dureri abdominale, greaţă, diaree. Alte persoane observă şi o scădere a poftei de
mâncare şi a greutăţii corporale. Unul dintre cele mai evidente simptome de contaminare cu
tenii ar putea fi apariţia în scaun a proglotelor acestui parazit. După cum spuneam mai sus,
acestea au dimensiuni mici, sunt alb-gălbui şi «încearcă să se târască».

Cum putem verifica dacă tratamentul a ajutat?

După tratamentul cu medicament antihelmintic, medicul vă poate recomanda, timp de 3 zile

la rând, efectuarea analizei de scaun. Acest lucru este necesar pentru a depista proglotele
parazitului.

Analiza scaunului la ouă de tenii trebuie repetată peste 1 lună şi, mai apoi, peste 3 luni după
tratament.

Dacă analiza scaunului la ouă de tenii va fi negativă, se va putea presupune că tratamentul a

fost de ajutor şi parazitul a fost distrus.

Profilaxia: cum putem preveni infestarea cu tenii? pentru a preveni

contaminarea cu tenii, este necesar să respectaţi următoarele reguli:

Reguli privind animalele domestice

 Ţineţi porcii în cocină;
 Masele fecale umane nu trebuie să nimerească în locurile unde ar putea contacta cu
animalele domestice;
 Discutaţi cu veterinarul privind tratarea periodică a animalelor domestice de helminţi.

Reguli privind pregătirea bucatelor din carne

 Cumpăraţi numai carnea care a fost supusă controlului sanitar-epidemiologic.
 Gătiţi bine carnea de porc şi de vită. Pentru a verifica temperatura din interiorul bucăţilor
de carne preparate, utilizaţi termometre de bucătărie speciale. Pentru a distruge larvele
teniilor, care pot fi în carne, încălziţi carnea până la temperatura de cel puţin 71ºC în
interior.
 În timpul gătitului, nu gustaţi carnea crudă.
 Pentru a tranşa carnea, utilizaţi întotdeauna o sc]ndură de bucătărie aparte. După
tranşare, spălaţi bine scîndura de bucătărie şi cuţitele cu apă şi detergenţi de vase.
 Congelarea sau sărarea cărnii nu distruge larvele de tenii, de aceea carnea congelată
trebuie gătită la fel de bine ca şi cea proaspătă.

Care este originea cisticercozei? Cum se poate contamina un adult sau

un copil?
Adultul sau copilul se pot îmbolnăvi de cisticercoză dacă înghite ouă de tenia-porcului.
Infestarea cu ouăle acestui parazit este posibilă în următoarele împrejurări:
1. Cel mai frecvent, oamenii se infestează prin fructe şi legume (atât din propria grădină,
cât şi importate din alte ţări), contaminate cu fragmentele de fecale ale altor oameni, deja
contaminaţi cu tenia-porcului.
2. În regiunile în care tenia-porcului infestează mulţi oameni (ţări din Asia, America Latină şi
Africa), contaminarea poate avea loc prin apa în care se află fragmentele fecalelor
eliminate de oamenii deja contaminaţi.
3. Omul se poate infesta cu ouă de tenia-porcului şi atunci când utilizează lucrurile unor
oameni, în intestinul cărora trăieşte deja parazitul adult, sau când consumă bucatele gătite
de aceştia.
4. De cisticercoză se pot îmbolnăvi şi oamenii deja contaminaţi cu tenia-porcului, în al căror
intestin trăieşte parazitul adult. Eliminându-se prin scaun, ouăle parazitului pot nimeri pe
mâinile acestor persoane, care mai apoi le pot înghiţi întâmplător. În afară de aceasta, la
oamenii deja contaminaţi cu tenia-porcului, proglotele parazitului pot migra în sens opus,
ajungând din intestin în stomac. În acest caz, în stomac, din proglote se desprind ouăle din
care eclozează larvele teniei şi care încep imediat să migreze (în special în creier, în
muşchi, sub piele şi în ochi).
Prin ce semne şi simptome se poate manifesta cisticercoza? Ce urmări
şi complicaţi poate provoca aceasta?

Cisticercoza la creier

Pătrunzând în ţesuturile creierului, larvele teniei-porcului formează nişte pungi (chisturi) în care
pot supravieţui timp de mai mulţi ani. Circa 80% din oamenii care se îmbolnăvesc de cisticercoză
la creier nu acuză niciun simptom de boală, iar focarele infecţiei se depistează întâmplător, în
urma unor investigaţii ce se efectuează din alte cauze.

În celelalte cazuri, chisturile vii sau paraziţii deja morţi provoacă inflamaţia şi iritaţia ţesuturilor
cerebrale. Procesul dat se exteriorizează în felul următor: copilul sau adultul acuză brusc
convulsii (adică contracţii puternice ale muşchilor) într-o regiune anumită a corpului sau în tot
corpul. În timpul acestor accese, omul poate pierde cunoştinţa. În medicină, accesele respective
se mai numesc epilepsie. Potrivit unor estimări, în prezent, în lume sunt circa 50 de milioane de
bolnavi de cisticercoză. La peste 5 milioane dintre aceştia, cisticercoza provoacă epilepsie.

Alte semne ale epilepsiei pot fi:

 Tulburarea vederii.
 Apariţia unor halucinaţii auditive şi olfactive.
 Schimbări comportamentale ciudate.

Chisturile cisticercozei pot tulbura circulaţia lichidului cefalorahidian, provocând creşterea

tensiunii intracraniene. Aceasta se exteriorizează prin accese de dureri de cap severe (mai ales
dimineaţa), accese de vomă, tulburări de mers sau tulburări ale vederii.

La unele persoane, focarele de cisticercoză provoacă obstrucţia vaselor sangvine care

alimentează creierul şi accidentul vascular cerebral. Aceasta se poate exterioriza prin paralizie
bruscă într-o anumită regiune a corpului sau a unei jumătăţi de corp, prin tulburarea bruscă a
vorbirii, a coordonării mişcărilor sau a vederii.

Formarea chisturilor de cisticercoză în măduva spinării poate conduce la paralizie sau tulburări
ale sensibilităţii într-o anumită regiune a corpului.

Cisticercoza la ochi

În cazurile în care larvele de tenia-porcului migrează în regiunea ochilor, simptomele bolii pot fi:
dureri în regiunea ochilor, apariţia bruscă a strabismului, înrăutăţirea subită a vederii.
În interiorul ochilor, cisticercoza poate provoca o reacţie inflamatorie severă care, în cele din
urmă, poate conduce la pierderea totală a vederii.

Pentru a trata cisticercoza la ochi, în funcţie de caz, medicul poate recomanda medicamente
(albendazol) sau o intervenţie chirurgicală.

Cisticercoza în muşchi sau sub piele

Cisticercoza în muşchi sau sub piele nu provoacă niciun fel de simptome vizibile. Cisticercoza
sub piele poate arăta ca nişte formaţiuni compacte nedureroase.

Potrivit specialiştilor, oamenii la care cisticercoza provoacă doar apariţia unor focare sub piele nu
necesită niciun fel de tratament special.

În caz de necesitate, medicul vă poate recomanda o intervenţie chirurgicală simplă pentru

îndepărtarea unor chisturi anume.
Cum putem preveni contaminarea cu cisticercoză?

Cele mai mari şanse de a face cisticercoză o au oamenii care călătoresc sau locuiesc în regiunile
unde această infecţie este foarte răspândită (ţări din Asia, America Latină şi Africa). După cum
spuneam mai sus, omul se poate contamina cu cisticercoză dacă înghite ouă de tenia-porcului,
ce se pot conţine în masele fecale eliminate de oamenii deja infestaţi de acest parazit.

Din acest motiv, pentru a preveni infestarea cu cisticercoză:

 Spălaţi bine fructele şi legumele şi consumaţi numai acele fructe şi legume pe care le-aţi decojit dvs..
 Spălaţi-vă bine pe mâini înainte de masă.

 Beţi numai apă curată.

Echinococoza

Echinococoza este o helmintiază din grupul cestodozelor provocată mai frecvent de

Echinococus granulosus, care se transmite mai des de la câini la om, caracterizându-se
clinic prin simptome de afectare a ficatului, pulmonilor şi a altor organe interne.

Echinococus granulosus este unul din cei mai mici helminţi plaţi. Parazitul constă din
scolex sub formă de pară, înarmat cu o trompă, 2 coroniţe de cârligele şi 4 ventuze. După
scolex urmează gâtişorul scurt şi strobilul, care conţine 3-4 segmente, având o lungime de
3-8 mm. În uterul maturizat din ultimul segment se conţin 400-800 ouşoare fecundate,
înăuntrul cărora se află câte o oncosferă.

Ciclul de dezvoltare a echinococului e legat de schimbul a 2 gazde. Paraziţii maturi

se află în intestinul subţire a unui şir de gazde definitive: câini, lupi, şacali, vulpi, dihori,
vulpi polare, leoparzi, pisici. Segmentele maturizate se desprind de la strobil şi împreună cu
materiile fecale se elimină din intestin în mediul extern. Ele au însuşirea de a se mişca până
la 25 cm.

În mediul extern din segmentul maturizat ies ouşoarele fecundate care se păstrează destul de
îndelungat. Spre exemplu, pe suprafaţa solului la t° +10 - 26°C - până la o lună, pe fân (la
umbră) - până la 10 luni, în condiţii de laborator la t° +5-20°C şi umiditate 60-80% - până
la 10 luni, la soare - 2 zile; în apă caldă (45°C)- 20 min., la +100°C -20sec.;la t°-18°C-2-
3sec.

Pe cale orală aceste ouşoare nimeresc în tractul digestiv a gazdelor intermediare, care pot
atinge până la cifra de 70 feluri de animale mamifere: mono- şi paracopitate, erbivore şi
carnivore, rozătoare, primare etc. Persoana umană poate deveni gazda facultativ
intermediară. În intestinul gazdei intermediare din oncosferă iese embrionul, care cu
cârligelele străpunge pereţii intestinului, a vaselor sangvine şi prin vena porta nimereşte în
ficat ori uneori în pulmoni.

Embrionul poate nimeri şi în torentul sangvin major, fiind dus şi în alte organe, însă totuşi
mai frecvent el se reţine în ficat şi pulmoni. Aici oncosfera trece stadiile de dezvoltare ale
larvei până la larvocistă, care are forma unei vezice monocamerale cu diametrul de până la
15 cm. Pereţii acestei vezice au 2 membrane: capsulară externă şi embrionară internă de la
care înăuntrul vezicei se ramifică nişte fibre cu scolexe iniţiale.

Vezica este umplută cu lichid, iar în partea interioară a ei se pot dezvolta vezicule fiice şi
chiar "nepoţele". Cântarul unei asemenea vezice poate atinge 10-16 litri de lichid, în rare
cazuri - până la 47-50 l;vezica ocupând toată cavitatea abdominală.

Gazda definitivă se infestează la consumul în hrană a organelor afectate de echinococ din

gazda intermediară. Nimerind în intestinul subţire a gazdei definitive, embrionul de
echinococ se prinde cu cârligelele şi ventuzele lui de mucorsa intestinului, şi începe a se
dezvolta, ulterior atingând maturitatea. Această dezvoltare a parazitului durează circa 68-
100 zile de la pătrunderea larvelor în intestinul gazdei definitive. În intestinul câinelui
echinococul parazitează da la 5-6 luni până la un an, iar eliminarea segmentelor maturizate
se prelungeşte 63- 113 zile. Segmentele nominalizate se elimină din organismul gazdei
definitive în mediul extern împreună cu materiile fecale sau de sinestătător.

Echinococoza este mai răspândită în ţările din America de Sud, apoi în Australia şi Noua
Zelandă, pe locul trei - Africa de Nord şi pe locul al patrulea -Europa de Sud, apoi urmează
partea de Sud a SUA, Japonia , India şi Rusia. Această parazitoză se înregistrează în
Kazahstan, Kârgâzstan, Tadgikistan, Uzbekistan, Belorusia, Ucraina şi Republica Moldova.

Sursa principală pentru molipsirea omului este câinele. Mecanismul de infestare -

perorai, însă în literatura de specialitate sunt descrise cazuri de molipsire cu această
parazitoză prin intermediul plăgii, conjunctivei oculare, prin canalele salivare, iar uneori
prin aero-praf (aero-sol).

Pentru persoana umană factorii de transmitere servesc mâinile murdare, infestate cu

oncosfere de echinococ, care se găsesc în ambundenţă pe părul câinilor. Mai frecvent
această modalitate de infestare cu oncosferele de echinococ are loc, când câinii se menţin în
casă. Aceste animale elimină segmente pline cu oncosfere de echinococ împreună cu
materiile fecale în mediul ambiant, unde se păstrează mai îndelungat la umbră pe suprafaţa
solului, pe iarbă, fân, paie etc.

In timpul odihnei animalelor de casă (ovine, bovine) pe aceste locuri oncosferele de

echinococ foarte uşor se pot pomeni pe lâna animalelor enumerate. În aşa cazuri omul se
poate molipsi şi în rezultatul contactului persoanelor umane cu lâna acestor animale în
timpul tunsului, mulsului, în rezultatul consumului laptelui infestat şi neprelucrat termic
suficient. Mai este posibilă molipsirea cu oncosfere de echinococ prin intermediul
contactului cu legumele, fructele sau apei infestate, însă aşa modalitate se întâlneşte mai rar.

Mai frecvent se afectează adulţii de ambele sexe în vârstă de 20-50 ani. În calitate de
grupuri de risc pot fi ciobanii, văcarii, crescătorii de câini, vânătorii, zootehnicienii,
veterinarii, lucrătorii de la abatoare, membrii familiilor lor, care menţin în casă câini.

Răspândindu-se pe calea hematogenă oncosferele de echinococ pot afecta diferite organe

umane, însă mai frecvent ele atacă ficatul (50%) şi pulmonii (20%). Procesul patologic este
determinat de acţiunea sensibilizată şi mecanică a larvei crescânde de echinococ. Apar
diverse reacţii alergice exprimate prin urticarii, eozinofilie, uneori chiar şoc anafilactic.

Particularităţile localizării vezicei echinococice şi dimensiunile ei în mare măsură

determină gravitatea maladiei şi caracterul ei clinic. Tabloul clinic al echinococozei este
destul de variat. Boala decurge un timp îndelungat. La o mare parte din pacienţi semnele
echinococozei apar peste câteva luni sau chiar ani, ce este legat de creşterea încetinită a
vezicei parazitului. Mai frecvent se întâlneşte echinococoza ficatului. În decurgerea ei se
deosebesc 3 stadii. Primul stadiu (stadiul de debut) se caracterizează printr-o evoluare
asimptomatică (de la infestare până la apariţia primelor simptome clinice). În stadiul al
doilea apar semnele maladiei, însă fără complicaţii. Pacienţii prezintă acuze la slăbiciune
generală, moleşală, inapetenţă, greţuri, vome, vertijuri, cefalee, dereglarea scaunului. La
unii apar reacţii alergice ca erupţii cutanate, prurit cutanat, insuportabilitatea
medicamentelor. Destul de precoce apar durerile surde şi sâcâitoare în hipocondrul drept şi
regiunea epigastrală. În această perioadă ficatul este mărit în volum, mai frecvent de o
consistenţă dură.

Stadiul al treilea se caracterizează prin modificări patologice pronunţate şi complicaţii. Una

din complicaţiile vezicei echinococice e supuraţia acestei vezice şi apariţia abcesului
hepatic cu penetrarea în cavitatea abdominală, pleurală, în stomac, intestine sau cavitatea
retroabdominală. Clinic starea bolnavului se înrăutăţeşte brusc, temperatura imediat atinge
39-40°C, apar frisoane zguduitoare, dureri pronunţate în abdomen sau în cutia toracică,
semne de abdomen acut, slăbiciuni istovitoare, vertijuri, cefalee. În sângele periferic se
determină o leucocitoză pronunţată cu deviere spre stânga şi eozinofilie.

Una din complicaţiile grave ale echinococozei poate fi perforaţia vezicei în rezultatul
acţiunii diferitor factori mecanici. Clinic această perforaţie se exprimă printr-un complex de
reacţii alergice, care pot ajunge până la şoc anafilactic. Totodată mai are loc diseminarea
echinococului în alte organe. De menţionat, că vezicile de mari dimensiuni duc la apariţia
diferitor modificări patologice grave, care rezultă din acţiunea mecanică asupra organelor şi
ţesuturilor înconjurătoare. Mai frecvent are loc presiunea asupra venei portale şi a căilor
biliare extrahepatice cu dezvoltarea icterului mecanic.

Echinococoza pulmonară se socoate de asemenea un semn frecvent al acestei

paraziteze. Ea se caracterizează printr-o simtomatologie polimorfă, simulând diverse
patologii pulmonare de altă etiologie. Perioada de stare a maladiei se subdivizează în 2
stadii. Primul stadiu este caracteristic pentru faza de creştere a vezicei echinococului,
presiunea ei asupra ţesutului pulmonar, vaselor sangvine, bronşilor şi afectarea pleurei.
Bolnavii acuză dureri în cutia toracică, hemoptizii, dispnee, tuse la început uscată, apoi cu
spută muco-purulentă. La ei poate fi observată deformaţia cutiei toracice, rămânerea la o
parte a ei în urmă în timpul respiraţiei, apoi lipsa totală a funcţiei. Dacă vezica parazitului
este destul de mare, poate duce la devierea organelor din mediasten, la presiunea vaselor
sangvine mari şi la apariţia simptomelor de stază. E posibilă supuraţia vezicei cu
dezvoltarea abcesului pulmonar.

În stadiul al doilea are loc perforaţia (spargerea) acestui chist (vezică) parazitară. Ea
se caracterizează prin diverse simptome. Dacă vezica perforează în bronhi (ce se întâmplă
mai frecvent), atunci apare tuse pronunţată, acrocianoza, dispneea, reacţii alergice grave şi
pneumonie prin aspiraţie. În caz de o perforare rapidă în cavitatea pleurală sau pericard,
poate apărea şocul anafilactic şi surveni imediat moartea. În alte cazuri de perforare mai
lentă în pleură se dezvoltă o pleurezie acută exudativă. Modificările în sângele periferic în
echinococoza pulmonară sunt asemănătoare cu acelea din echinococoza hepatică.

Echinococoza altor organe (a splinei, rinichilor, sistemului nervos central şi

locomotor) se întâlneşte rar. În aceste cazuri prevalează simptomatologia, care simulează un
proces oncologic. Dacă chistul parazitar supurează, atunci apar simptomele corespunzătoare
în dependenţă de localizarea lui.

Diagnosticul echinococozei se efectuează în diverse staţionare, însă mai frecvent în

secţiile chirurgicale, deoarece terapia cea mai eficientă a ei rămâne numai intervenţia
chirurgicală. În confirmarea diagnosticului se utilizează diverse metode clinice,
instrumentale şi imunologice. Dacă chistul echinococic perforează în organele cu cavităţi,
atunci pot fi utilizate şi metodele parazitologice. În aşa cazuri scolexele sau cârligelele
parazitului pot fi depistate în spută, urină sau sucul duodenal.
 În profilaxia echinococozei are importanţă complexul de măsuri veterinaro-
medicale, care au ca scop depistarea precoce a sursei de invazie şi stăpânirea ei. În
localităţile endemice e necesar de micşorat numărul de câini, de organizat controlul
laboratoric şi de efectuat dehelmintizarea lor. În aceste localităţi câinii vagabonzi trebuie
prinşi şi legaţi ori împuşcaţi. Este necesar de întreprins măsuri pentru a preîntâmpina
infestarea câinilor cu echinococoza. La combinatele de carne, abatoare de stat sau private
organele de la animalele bolnave de echinococoza trebuie de nimicit, dar nu aruncate la
câini. Ultimii nu trebuie să aibă acces pe teritoriul acestor întreprinderi. Se interzice de
hrănit câinii de casă, serviciu şi pază cu carne necontrolată de veterinar. Activitatea de
iluminare sanitară în mijlocul populaţiei trebuie să micşoreze posibilitatea de infestare a ei.

În această privinţă o mare importanţă are respectarea strictă a regulilor de igienă

personală, inclusiv şi după contactul cu câinii. În scop de depistare precoce a persoanelor
infestate este necesar controlul medical periodic a grupelor de risc, utilizând nu numai
metode clinice, dar şi instrumentale, şi imunologice. Persoanele suspecte în infestarea cu
echinococ trebuie controlate mai minuţios şi dispensarizate pe un timp mai îndelungat
pentru a preciza diagnosticul definitiv.

Difilobotrioza
Difilobotrioza este o biohelmintiază perorală care se transmite la om, de la animale,
mai cu seamă în rezultatul consumului în hrană a peştelui sau a icrelor lui, fiind insuficient
prelucrate termic ori sărate, caracterizându-se clinic prin simptome dispeptice şi
neurologice ori decurgând asimptomatic.

Difilobotrioza este provocată de un parazit cu denumirea de Diphylobotrium latum,

care are dimensiuni majore de la 2 până la 10 m, uneori atingând lungimea de 15-20 m. În
popor acest parazit se mai numeşte "Limbric sub formă de lentă sau cordea".

Ciclul de dezvoltare a acestui parazit este legat de 3 gazde. Nimerind în mediul

extern ouşoarele parazitului se pot păstra până la 30 zile, însă ele se pot dezvolta mai
departe numai dacă cad în apă. Peste 2-3 săptămâni în astfel de condiţii din ouşoare iese o
larvă cu denumirea de coracidie, care poate supravieţui în apă până la 12 zile. În acest timp
ea trebuie să nimerească în organismul unui ciclop de apă, unde în intestin aruncă cuticula
şi timp de 2-3 săptămâni se transformă în stadiul doi de dezvoltare a larvei cu denumirea de
procercoid. În organismul unui ciclop se pot adăposti până la 20 procercoizi. La rândul său
aceşti ciclopi, care conţin procercoizi, sunt vânaţi de peştii răpitori (gazda a doua
intermediară).

În intestinali peştilor ciclopii sunt mistuiţi, iar procercoizii perforează pereţii

intestinului şi emigrează în muşchi, organele interne, icre. Aici ei se dezvoltă mai departe
timp de 4-5 săptămâni, atingând ultimul stadiu de dezvoltare a larvei cu denumirea de
plerocercoid. În acest timp plerocercoizii ating lungimea de 1-3 cm., având în partea
anterioară 2 botrii fisurale. Ei sunt invazivi pentru gazda definitivă. Nimerind în intestinul
gazdei definitive plerocercoizii se împlântă în mucoasa părţii de sus a intestinului subţire şi
timp de 14-30 zile ating stadiul de maturitate. Tot ciclul de dezvoltare a parazitului se
menţine 15-25 săptămâni. În intestinul uman, de regulă, supravieţuiesc un parazit, mai rar
câţiva, însă sunt descrise cazuri foarte rare cu 100 şi mai mulţi paraziţi. Durata vieţii unui
parazit atinge 20 şi mai mulţi ani.

În calitate de gazdă definitivă şi sursă de invazie serveşte omul şi mai rar animalele,
care se alimentează cu peşte: porcii, câinii, vulpile, urşii, focile etc, în intestinul cărora
parazitează helmintul matur. Molipsirea omului are loc după consumul în hrană a peştelui
sau a icrelor lui insuficient prelucrate termic ori insuficient sărate.

Receptivitatea către acest parazit rămâne universală. Însă mai frecvent se

îmbolnăvesc adulţii, dintre care pescarii, lucrătorii industriei piscicole, gospodinele de casă,
vânzătorii la magazinele de peşte, marinarii corăbiilor de pescuit. Acţiunea parazitului în
organismul uman este de origine toxico-alergică şi mecanică. Fixându-se cu botriile de
mucoasa intestinului, parazitul contribuie la atrofia şi necroza mucoasei.

Totodată are loc autosensiblizarea organismului la produsele schimbului de substanţe

ale parazitului. Parazitul mai duce la utilizarea substanţelor nutritive menite pentru
organismul uman, favorizând avitaminoza, mai cu seamă de vitamina B12 şi acid folic, ce
propulsează dezvoltarea anemiei, reţinerea dezvoltării organismului în creştere şi alte
patologii. De menţionat, că la adăpostirea a mai multor paraziţi în intestinul uman, poate
avea loc o ocluzie intestinală.

Din punct de vedere clinic maladia mai frecvent poate decurge asimptomatic sau cu
simptome clinice slab exprimate. La pacienţi apar aşa simptome ca: scăderea poftei de
mâncare (uneori ea este mărită), greţuri, dureri nepronunţate în abdomen, scaun semilichid.
La un tablou clinic mai pronunţat sunt caracteristice slăbiciunile generale, moleşala,
cefaleia, vertijurile, durerile abdominale mai frecvente şi mai pronunţate, greţuri, vome.

În caz de apariţia anemiei B12 deficitară se mai adaugă o paloare exprimată a

tegumentelor, ameţeli frecvente, un edem al feţei (faţa devine bugetă), tahicardia, iar limba
capătă o culoare roşie cu atrofia papilelor. Uneori procesul inflamator-atrofic se poate
răspândi pe gingii, mucoasele cavităţii bucale, a faringelui şi laringelui, fiind însoţit de
dureri mai cu seamă la primirea hrănii.

Afectarea sistemului nervos se caracterizează prin senzaţii de anestezii, parestezii,

dereglări de sensibilitate şi de menţinerea echilibrului. Din partea sângelui periferic se
determină o anemie pronunţată, mai ales în cazuri diagnosticate tardiv.

În cazurile când parazitul atinge o lungime colosală sau sunt mai multe exemplare
poate avea loc ocluzia intestinală. Dacă apare această complicaţie, pacientul trebuie imediat
să se adreseze după ajutorul medical la chirurg, deoarece lăsarea la voia întâmplării va duce
numaidecât la un sfârşit tragic. În unele cazuri o parte (fragmente) din parazit se poate
desprinde şi să se elimine cu masele fecale în mediul extern. În aşa situaţii pacientul nu
trebuie să se sperie, dar să ia acest parazit într-o cutie, vas ori învelit cu o petică de ocazie şi
să-l arate medicului, care va expedia parazitul la analiza de laborator - în scop de a preciza
diagnosticul.

Diagnosticul şi tratamentul pacienţilor cu difilobotrioză se efectuează în secţiile de

boli infecţioase, staţionarele helmintologice de zi sau în condiţii de policlinică. Diagnosticul
obligatoriu trebuie de confirmat prin analiza materiilor fecale şi depistarea ouşoarelor de
diphylobotrium latum sau prin microscopia fragmentelor parazitare eliminate şi aduse de
pacient la analiză.

Dacă anemia este moderată ea se tratează după dehelmintizare, iar dacă este
pronunţată - tratarea trebuie efectuată până la dehelmintizare. După tratamentul specific
pacientul convalescent trebuie să fie dispensarizat timp de 6 luni cu controlul lunar al
materiilor fecale la ouşoare de helminţi.

O importanţă primordială în profilaxia difilobotriozei are depistarea infestaţilor,

tratarea lor şi respectarea regulilor tehnologice de preparare a bucatelor din peşte. Sursele
acvatice trebuie protejate de impurificarea lor cu materii fecale. În focarele endemice de
difilobotrioză lucrătorii întreprinderilor de prinderea şi prelucrarea peştelui trebuie să fie
controlaţi laboratoric de 2 ori în an. De asemenea în aceste focare trebuie de efectuat
dehelmintizarea pisicilor şi a câinilor, care au potenţialul de a răspândi ouşoarele de
difilobotrium.

E necesar de organizat un control riguros sanitar şi veterinar în privinţa respectării

regulilor de prelucrare a produselor piscicole, de asemenea de păstrare şi realizare a lor.
Mai are importanţă în preîntâmpinarea difilobotriozei, mai ales în focarele endemice,
efectuarea activităţii de iluminare sanitară în grupele de populaţie cu risc sporit de infestare.

CLASA TREMATODA Trematodele (Trematoda)

Clasa Trematoda  este o clasă de viermi plați, endoparaziți ai altor animale (inclusiv
și ai omului). Corpul trematodelor este foliform, aplatizat dorso-ventral, de la 1 mm până la
1,5 m lungime. Majoritatea sunt hermafrodiți, nesegmentat însă sunt și forme care
manifestă reproducere partenogenetică la unele stadii larvare. Dezvoltarea are loc cu
schimb de gazdă și alternarea generațiilor. Ouăle fecundate nimeresc (împreună cu
excrementele gazdei definitive) în mediul extern, sol sau apă. Din ou se dezvoltă miracidiul
- embrionul care continuă creșterea în corpul gazdei intermediare (moluscă, crustaceu).
Apoi se succed câte stadii larvare: sporocist, redie și circariu. Ultimul nimerește cu hrana
sau apa în corpul gazdei definitive.

Trematodele prezinta:

- ca organ de fixare ventuze cu o musculatura puternica, dintre care o ventuza situata

perioral;

 - organele genitale dezvoltate; cei mai multi viermi din aceasta clasa sunt
hermafroditi;

- oul prezinta un capacel numit opercul.

Sunt paraziti permanenti, dezvoltarea facandu-se prin gazde intermediare.Infectiile produse

de viermii apartinand clasei Trematoda sunt relativ rar intalnite la om, observandu-se mai
frecvent la animale.

Se cunosc peste 2400 de specii aparţinând acestei clase. Toate sunt parazite. In general
au dimensiuni mici de până la 10 cm lungime, dar se cunosc şi specii care au dimensiuni de
până la 1 m (Nematobothrium filarina). Au corpul turtit dorso-ventral, acoperit de o cuticulă bine
dezvoltată care apără parazitul de acţiune sucurilor digestive secretate de gazdă. Prezintă
organe de fixare reprezentate prin ventuze şi croşete.

Reprezentant caracteristic: Fasciola hepatica – morfologie şi organizare internă – vezi lucrări

practice.

Dezvoltarea ontogenetică (ciclul vital): Pentru a-şi continua dezvoltare, ouălele au nevoie
de o cantitate ridicată de oxigen. Din acest motiv ouăle sunt eliminate la exterior cu fecalele
gazdei. Dacă aceste ouă ajung în apă din ele va ecloza o larvă numită miracidiu. Miracidiumul
are aspect piriform, prezentând anterior o prelungire conică numită rostru, în vârful căreia se
deschid la exterior glande cefalice. Acest tip de larvă este acoperit cu cili şi mai conţine 2
protonefridii, 1 ganglion nervos şi 2 ochi. Larva miracidiu nu se hrăneşte. Dacă în 24 de ore nu-şi
găseşte gazda, moare.

Gazda acestei larve este reprezentată de melcul Limnea truncatula. Acest melc atrage parazitul
printr-un chimiotactism puternic. Ajuns la melc, parazitul intră în corpul acestuia fie prin
pneumostom, fie realizând o gaură în corpul acestuia cu ajutorul secreţiei glandelor cefalice. În
melc, miracidiul se localizează fie în glanda genitală fie în hepato-pancreas. Stabilit în gazdă,
miracidiul pierde epiteliul ciliat, ochii, ganglionul nervos, transformându-se într-o larvă cu aspect
de sac numită sporocist. Sporocistul este plin cu numeroase celule germinative, care vor evolua,
transformându-se într-un alt tip de larve cunoscute sub numele de redii.

Rediile au aspect alungit, iar în jumătatea posterioară prezintă nişte prelungiri numite apofize
laterale. Rediile posedă un tub digestiv scurt, drept, fără ramificaţii laterale. În corpul rediilor se
pot găsi numeroase celule germinative. Rediile ies din sporocist şi se hrănesc intens în corpul
melcului. În corpul rediilor, din celulele germinative se vor forma un alt tip de larve cunoscute sub
numele de cercari. Aceştia părăsesc corpul rediilor printr-un orificiu numit tocostom.

Cercarii au corpul aplatizat dorso-ventral, iar posterior prezintă o coadă bine dezvoltată,
musculoasă. Prezintă un intestin alcătuit din 2 ramuri, însă acestea nu sunt ramificate. Pe părţile
latero-ventrale prezintă nişte glande caracteristice foarte bine dezvoltate, numite glande
cistogene sau glande laterale. Cercarii părăsesc corpul melcului, ajung în apă unde înoată activ
cu ajutorul cozii, apoi se deplasează spre vegetaţia de pe mal pe care se fixează şi se
transformă în metacercari. Metacercarii nu sunt altceva decât cercarii fără coadă şi acoperiţi de
secreţia glandelor cistogene (metacercar = cercar închistat).

Gazda definitivă reprezentată de un mamifer ierbivor, va consuma cu iarba şi aceşti metacercari.

În intestinul gazdei definitive, chistul se dizolvă rezultând tânără fasciolă. Aceasta străbate
peretele tubului digestiv, ajunge în cavitatea abdominală, străbate capsula hepatică (capsula
Glisson), parenchimul hepatic şi se va localiza în canalele biliare. După aproximativ 2 – 3 luni
ajunge la stadiul de adult şi începe să depună ouă.

Fascioloza este o boala parazitara grava, relativ rara la om, frecventa la animale

cornute; este provocata de Distomum hepaticum care, localizat in caile biliare,
determina tulburari hepatice grave.

Morfologia parazitului. Parazitul adult are forma unei frunze cu o lungime de 1,5-3 cm si
o latime de 1-1,5 cm . Prezinta doua ventuze: una dispusa anterior, ventuza bucoanala 1, a
doua dispusa ventral, in treimea anterioara 6. Ca sapoata incapea in canalele biliare,
parazitul se intoarce in cornet, in asa fel ca fata dorsala pe care se gaseste ventuza cu care se
fixeaza in canale sa fie in afara. Cu ajutorul celor doua ventuze se fixeaza in canale
hepatice.

Tubul digestiv este incomplet, prevazut cu o singura deschidere - orificiul bucoanal. El

prezinta numeroase ramificatii laterale infundate 5.

Aparatul reproducator. Fasciola hepatica este un vierme hermafrodit, avand aparatul

reproducator mascul compus din doi testiculi tubulari foarte ramificati si cel femel compus
dintr-o glanda germigena (ovar) ramificata si doua glande vitelogene.

 Ouale  de Fasciola hepatica sunt mari, 140/80 u, de forma ovoidala. Coaja lor este subtire
si prezinta la unul din capete un mic capacel. Ouale nu sunt embrionate in momentul
eliminarii, in interiorul lor gasindu-se o masa vitelina 3, care inconjoara celula-ou si pe
seama careia se va dezvolta embrionul.

        Ciclul biologic. Ouale eliminate de viermi in canalele biliare ajung in intestin si, de
aici, o data cu fecalele, in mediul extern. Pentru embrionarea lor este obligatoriu ca ele sa
ajunga in mediu acvatic. Temperatura optima de dezvoltare este de 20-2S°C. In ou se
dezvolta o larva alungita, prevazuta cu numerosi cili, numita miracidium. Miracidium,
inotand liber si intalnind gazda intermediara, care este un melc de apa din genul Lymnea,
patrunde prin orificiul respirator (pneumostom) al moluste! si ajunge in camera pulmonara,
unde miracidul evolueaza si se transforma intr-o formatiune de forma unui sac, plin cu
celule embrionare, nwnitsporocist. in sporocist se vor dezvolta ulterior rediile, care
reprezinta al doilea stadiu larvar. Rediile sunt alungite, au un tub digestiv rudimentar si
anterior un orificiu pe unde se vor elibera viitoarele forme larvare. Rediile contin in interior
si numeroase celule germinative din care vor rezulta redii-fiice sau cercari, daca conditiile
de temperatura o permit. Cercarul, de dimensiuni pana la 1 mm, are o forma asemanatoare
unui mormoloc de broasca; corpul este format dintr-o portiune discoidala pe care se observa
o ventuza bucala, un tub digestiv rudimentar si o ventuza ventrala. Portiunea posterioara
alungita are rol in locomotie. Cercarii parasesc gazda-molusca, inoata liber si se fixeaza pe
vegetatiile din apa, inchistandu-se. Evolutia parazitului de la ou la cercar dureaza in total 2-
3 luni.
        Epidemiologie. Fascioloza este o zoonoza. Omul se poate infecta band apa din surse
necontrolate, care contin cercari liberi, sau prin consumarea de legume din gradinile de pe
marginea baltilor poluate cu forme inchistate.

        In intestin, cercarii sunt eliberati de membrana lor chistica si isi fac drum catre
canalele biliare ale ficatului. Aici se vor dezvolta si, odata ajunsi la maturitate, vor elimina
oua, care trec in intestin si de aici, prin fecale, ajung in mediul extern.

        Boala se intalneste la om in regiunile in care este raspandita la ovine si bovine. Este o

boala grava, manifestata prin tulburari ale functiei hepatice, mergand deseori la ciroza
hepatica.

        Diagnosticul de laborator. Diagnosticul de certitudine il da punerea in evidenta a

oualor de paraziti in fecale si in bila, prin metoda de concentrare Telemann.

          Profilaxia. Profilaxia fasciolozei umane este legata de profilaxia fasciolozei animale.

Se vor cauta sa se depisteze si trateze animale bolnave si se va evita poluarea apelor cu
dejectiile acestora. Se vor lua masuri de protectie individuala ale populatiei, prin evitarea
consumarii apei din balti, a zarzavaturilor crude udate cu apa din baltile infestate.

        Tratamentul fasciolozei se face in spital, cu medicamente de tip 2-dihidroemetina,

continuat cu Entobex, hexaclorparaxilol, utilizat in fosta URSS, si mai recent tratamentul cu
paraziquantel (Biltricid). Bolnavul trebuie urmarit timp de 2 ani dupa aplicarea
tratamentului, pentru a se depista din timp recaderile bolii.

Opistorchoza este o biohelmintiază provocată de parazitul Opistorchis felineus cu

focalitate naturală, transmisă omului de la animalul bolnav, prin intermediul consumului
cărnii de peşte insuficient prelucrată termic şi caracterizându-se clinic prin simptome de
intoxicaţie, simptome alergice şi de afectare a tractului digestiv, îndeosebi a căilor biliare.

Parazitul - Opistorchis felineus, iar în zonele tropicale - Opistorchis Viveriini, este o

trematodă cu dimensiuni mici, care elimină ouşoare mici cu căpăcele.
Ce este opistorchoza şi clonorchoza?

Termenii opistorchoza şi clonorchoza sunt întrebuinţaţi în medicină pentru a descrie condiţia

oamenilor infestaţi cu o anumită specie de paraziţi (helminţi, viermi intestinali).

Ceva mai jos, în acest articol, veţi găsi răspunsuri la cele mai importante întrebări legate de
aceste maladii.

Trei tipuri de paraziţi pot declanşa infecţiile date:

 Clonorchis sinensis este parazitul care declanşează clonorchoza. E răspândit în

regiunile orientale ale Rusiei, în China, Coreea de Sud, Taiwan şi în unele regiuni din
Vietnam.
 Opisthorchis viverrini este parazitul care declanşează opistorchoza. E răspândit în
Thailanda şi Laos.
 Opisthorchis felineus este un alt parazit care declanşează opistorchoza. E răspândit în
Rusia şi în alte ţări din spaţiul exsovietic, precum şi în unele ţări din Europa de Est şi de
Vest.

Potrivit unor estimări, în Siberia, în regiunile orientale ale Rusiei şi în China, există peste 35 de
milioane de oameni bolnavi de opistorchoză. În unele regiuni, mai ales în localităţile situate pe
malurile râurilor, unde pescuitul şi bucatele din peşte crud sunt adevărate tradiţii, cu opistorchoză
se contaminează circa 75% din oameni.

Opistorchoză este o biohelmintază perorală cu focalitate naturală. Gazda definitivă şi sursa

parazitară sunt: omul, pisicile, vulpile roşii şi polare, câinii, porcii, dihorii etc, care elimină
cu materialele fecale ouşoarele acestui parazit în mediul extern.

Ca gazdă intermediară mai frecvent servesc moluştele, iar gazda suplimentară - peştii,

unde parazitul trece câteva perioade de dezvoltare (miracidii, circarii, metacercarii).
Metacercariile se dezvoltă în organismul peştilor şi devin invazive peste 6 săptămâni de la
pătrundere. Uneori aceşti peşti, fiind consumaţi în hrană, metacercariile din ei pătrund în
intestinul gazdei definitive.
Persoana umană se molipseşte de această parazitoză la consumul în hrană a peştelui
crud (îngheţat), puţin sărat, sau slab uscat, care conţine larvele helmintului (metacercarii).
Nimerind în organismul uman larvele în intestinul subţire se eliberează de capsule. Peste
câteva ore ele pătrund în canalul biliar (coledoc) apoi în spaţiile biliare intrahepatice şi în
canalele pancreatice, unde timp de 3-4 săptămâni se transformă în paraziţi maturi, care la
rândul său elimină ouşoare.
Paraziţii, produsele şi ouăle lor au o acţiune toxică, alergică şi mecanică asupra
organismului uman, care duc la afectarea sistemului biliar, la dereglarea secreţiei şi
motoricii căilor biliare, a stomacului şi duodenului, ce favorizează activizarea florei
secundare. Ultima duce la apariţia diferitor procese inflamatorii în aceste organe
(colecistită, colangită, colelitiază, duodenită etc).
Maladia debutează după perioada de incubaţie de 2-4 săptămâni cu slăbiciune
generală, cefalee, mialgii, artralgii, ascensiune termică până la 38-39°, apariţia erupţiilor
alergice, scaun semilichid cu o frecvenţă moderată şi dureri în regiunea hipochondrului
drept. Uneori pot apărea simptome catarale. Această fază precoce de invazie, de regulă, nu
se evidenţiază la trăitorii din focarele endemice. Ea decurge asimptomatic.
În faza tardivă de invazie la toţi pacienţii se observă dureri sub formă de accese în
regiunea ficatului şi a vezicii biliare, fenomene dispeptice, cefalee, dereglarea somnului, o
subictericitate a mucoasei şi pielii. La o parte de bolnavi se determină ficatul mărit în volum
şi dureros la palpare, dureri exprimate în regiunea vezicii biliare şi a pancreasului.
Prin metode biochimice se determină o dereglare uşoară a funcţiei ficatului şi a
pancreasului, iar în sângele periferic se depistează numărul majorat de eozinofile (60-80%).
În legătură cu dischinezia căilor biliare şi a colestazei opistorchoza poate deveni cronică,
fiind legată de asocierea infecţie bacteriene secundare. Ea se caracterizează prin colangită
cu dureri în rebordul costal drept, ascensiuni termice, mărirea ficatului în volum, icter
pronunţat. Uneori febra se prelungeşte până la 2 luni şi mai mult, având un caracter ondulat
sau recidivant.
La persoanele netratate la timp maladia se poate complica prin abcese ale ficatului,
colangite, perforarea chistului parazitar cu apariţia peritonitei şi a abdomenului acut.
Pacienţii cu complicaţiile enumărate trebuie imediat să se adreseze la medicul chirurg
pentru efectuarea intervenţiilor de urgenţă. Dacă ele nu sunt efectuate la timp, poate surveni
moartea. Opistorchoza are o influenţă negativă asupra decurgerii dizenteriei, hepatitelor
virale, febrei tifoide şi a altor patologii mixte.
Diagnosticul şi tratamentul opistorchozei se poate de efectuat în condiţii de
policlinică, secţiile de boli infecţioase ori alte secţii. Diagnosticul acestei parazitoze trebuie
confirmat obligatoriu prin depistarea în materiile fecale sau în conţinutul duodenal a
ouşoarelor de opistorchis felineus. Se mai pot utiliza în scop de confirmarea diagnosticului
metode serologice, care încă se află în studii.
Profilaxia opistorchozei include măsuri curativ-profilactice (depistarea şi tratarea
infecţiilor), măsuri de protecţie a surselor acvatice în privinţa impurificării cu materii
fecale, nimicirea moluştelor şi organizarea unui control riguros de respectare a tehnologiei
de preparare a bucatelor din peşte. 
Categoric se interzice întrebuinţarea în hrană a peştelui şi a icrelor de la ei în stare
crudă sau semicrudă. Mai sunt luate măsuri sanitaro-veterinare, care interzic hrănirea
diferitor animale de casă cu rămăşiţe de peşte. De asemenea se organizează un control
laboratoric riguros a produselor piscicole preparate pentru realizare, peştele fiind dobândit
din bazinele acvatice nefavorabile în privinţa opistorchozei.

Schistosomiazele (bilharziozele) sunt boli parazitare determinate de paraziti din clasa

trematodelor. Frecvente in diferite regiuni din Africa, Asia de sud-est, America de Sud,
boala se intalneste si in Europa, in cateva tari din bazinul mediteranean (Grecia, Spania,
Portugalia etc). Schistosomiazele se contracteaza prin trecerea prin piele (mai rar pe cale
digestiva) a formelor infectioase ale parazitilor (cercarii).
Clinic aceste parazitoze se insotesc de o simptomatologie variata, complexa si destul
de severa. Sub raport clinic se cunosc: o schistosomiaza urinara (vezicala), o
schistosomiaza intestinala, o schistosomiaza rectala si o schistosomiaza arterio-venoasa.
De cine sunt determinate?
Agentul etiologic al schistosomiazei urinare (sau vezicale) este Schistosoma
haematobium, al schistosomiazei intestinale, Schistosoma mansoni, al schistosomiazei
rectale, Schistosoma intercalatum, iar schistosomiaza arterio-venoasa este determinata
de Schistosoma japonicum, paraziti din acelasi gen (Schistosoma sau Bilharzia) si din
aceeasi clasa, a trematodelor.
Din punct de vedere morfobiologic, trebuie mentionat ca parazitii din aceasta
categorie (spre deosebire de ceilalti paraziti intalniti pana aici) au sexe separate care,
aproape toata viata, traiesc in cupluri. Astfel femela, care este mai subtire si mai lunga,
traieste intr-un canal ginecofor, pe care il organizeaza masculul prin rasucirea marginilor lui
longitudinale. In ceea ce priveste marimea, cele patru specii de Schistosoma mentionate,
care intra in patologia omului, au dimensiuni care variaza, atat sub raportul lungimii (de la 6
mm si pana la 15—20 mm), cat si sub cel al latimii (0,25 mm — 1 mm). Deosebiri relativ
importante intre cele patru specii sunt si sub raportul organizarii lor interne si in special al
marimii uterului si al numarului de oua pe care le contin. Astfel, in timp ce uterul
de Schistosoma mansoni nu contine decat 1—2 oua, in acela al speciei Schistosoma
japonicum numarul oualor poate ajunge la 50, iar la Schistosoma haematobium si
la Schistosoma intercalatum, numarul acestora variaza de la 20—30 pana la peste 100.
Oarecum, cu unele caractere particulare se prezinta si ouale. Ouale, de exemplu, de S.
haematobium masoara 150/60 microni si prezinta un pintene la unul din poli, cele de S.
mansoni sunt putin mai mari si prezinta un pintene mai lung, dispus lateral, iar la S.
japonicum sunt mici (75/50 microni), avand un pintene lateral mic, abia vizibil. Ouale de S.
intercalatum sunt cele mai mari (peste 200 microni lungime si aproximativ 80 microni
largime).
Manifestarile clinice
Boala incepe odata cu patrunderea prin piele a formelor de infestare, la care ajunge
parazitul in cursul evolutiei sale din mediul extern. Daca accidentele cutanate care apar la
punctul de patrundere sunt adeseori neinsemnate, in schimb organismul in intregime se va
resimti destul de mult de pe urma circuitului pe care parazitul il descrie in gazda invadata.
Actionand in special pe cale toxico-alergica, parazitii vor determina inca din aceasta faza o
stare generala alterata, inapetenta, frisoane, febra si diferite manifestari cutanate (urticarie,
edem). In sange apare o eozinofilie care se poate ridica si la peste 50—60%. Iar la nivelul
plamanului se inregistreaza congestii trecatoare de tip sindrom Loeffler.
Parazitii au tendinta de a migra din vena porta spre vase mai mici. Astfel S.
haematobium se va indrepta catre plexul venos al vezicii urinare, S. mansoni indeosebi spre
colon, S. intercalatum spre rect, iar S. japonicum spre colon si ileonul distal. Ajungand la
aceste niveluri, femelele (dupa ce au parasit canalul ginecofor) vor depune oua, ce vor putea
fi gasite in urina, in infestarile cu S. haematobium si in materiile fecale, in cazul celorlalte
specii. In schistosomiaza urinara (S. haematobium), cunoscuta si sub numele de „hematuria
de Egipt“, parazitii determina la nivelul mucoasei vezicale ulceratii si procese de sclerozare
si proliferare. Drept urmare, semnele principale ale bolii sunt urinare, constand din
hematurie si din mictiuni frecvente insotite de dureri si arsuri. In unele cazuri boala se poate
complica cu o hidronefroza sau cu un proces infectios supraadaugat.
In schistosomiaza intestinala (S. mansoni si S. intercalatum), mucoasa intestinului
gros si cea a rectului devin sediul unor ulceratii si al unor procese de sclerozare sau de
proliferare, asemanatoare cu acelea intalnite in schistosomiaza urinara. Procesele de
proliferare duc in acest caz, la formarea polipilor, core uneori sunt confundati cu
hemoroizii. Clinic boala evolueaza cu dureri abdominale, astenie, inapetenta si, destul de
frecvent, cu o diaree formata din scaune mucosanguinolente. O complicatie grava care se
intalneste in schistosomiaza intestinala este hepatosplenomegalia.
In schistosomiaza determinata de S. japonicum, boala are un caracter si mai grav,
dizenteria fiind mai severa, iar hepatosplenomegolia aparand mult mai frecvent. In aceasta
forma parazitii se pot fixa in creier sau in maduva, evoluand cu manifestari clinice din cele
mai grave.
Diagnosticul
In regiunile in care boala, de o forma sau alta, este cunoscuta, un diagnostic probabil
poate fi relativ usor de stabilit. In schistosomiaza urinara, pe langa eozinofilia sanguina
ridicata si pe langa rezultatele unor examene cistoscopice, diagnosticul pozitiv al bolii
rezulta din identificarea oualor parazitului in sedimentul urinar. In schistosomiaza
intestinala, rectala sau arterio-venoasa, diagnosticul pozitiv al bolii rezulta din examenul
coproparazitologic si din biopsia rectala. Unii recomanda in acelasi scop raclajul mucoasei
rectale, produsul obtinut in acest mod putand fi examinat intre lama si lamela.
Inaintea unui diagnostic pozitiv, un aport important in diagnosticul schistosomiazelor
il au metodele imunobiologice. Dintre acestea fac parte intradermoreactia, reactia de fixare
a complementului, reactia circumovulara a cercarilor si mai cu seama reactia de
imunofluorescenta, apreciata ca o metoda sensibila si rapida.
Tratamentul
In tratamentul schistosomiazelor, locul a numeroase medicamente (Fuadin, Ambilhar,
Miracil D., Neguvon etc), insotite de efecte secundare neplacute si de o eficienta
indoielnica, este in prezent tot mai mult luat de praziquantel. Acest nou preparat se
administreaza de obicei in doza unica de 50 mg/kilocorp, intr-o singura zi (sau in 3 doze de
cate 20 mg/kilocorp). Are o eficienta ridicata, care se apropie, in toate formele de
schistosomiaza, de o proportie de vindecari de 100%, avand efecte secundare usoare (dureri
vagi abdominale greturi, inapetenta, ameteli, somnolenta etc).
 Praziquantelul, care a inceput sa fie folosit si in alte parazitoze, reprezinta in primul
rand in terapeutica schistosomiazelor un succes deosebit, aparand in mana medicilor ca un
preparat eficient si usor de administrat. Aceasta cu atat mai mult cu cat schistosomiazele
sunt boli raspandite, ocupand al doilea loc in lume dupa malarie.
Cum se raspandesc schistosomiazele?
Pentru schistosomiaza urinara, raspandita in special in Africa, sursa principala sau chiar
unica de infectie o reprezinta omul. In schistosomiaza intestinala la rezervorul de infectie
por sa contribuie intr-o anumita masura si unele animale. Un rol important il are insa
rezervorul animal de infestatie in schistosomiaza data de S. japonicum, specie care a fost
gasita la diferite animale domestice (pisica, caine, porc, cal etc.) si salbatice.
Ouale de Schistosoma, eliminate prin urina sau prin materiile fecale ale celor
infestati, evolueaza in mediul acvatic (apa). In apa trec prin diferite specii de moluste, care
le servesc drept gazde intermediare, pentru a-si desavarsi ciclul lor de evolutie. Acest rol
revine unor moluste acvatice din genurile Planorbis, Bullinus, Oncomelania s.a. Eliberati
din organismul unor asemenea gazde secundare, parazitii imbraca forma de cercari
infectiosi, forma sub care vor putea trece la om.
Modalitati de imbolnavire
Omul se infesteaza prin intermediul cercarilor infectiosi (furcocercari), care din apa patrund
in organism pe cale cutanata. Mai rar infestarea se poate face si pe cale digestiva, odata cu
apa de baut. Exista in regiunile in care boala este constant prezenta (zone endemice),
diferite imprejurari care favorizeaza raspandirea mai mare a schistosomiazelor. Astfel,
boala poate fi mai frecventa la cei care vin mai des in contact cu apele poluate (pescari,
lucratori din culturile irigate, lucratorii din irigatii etc). Femeile care folosesc apa
contaminata pentru necesitati menajere, de asemenea, pot fi frecvent infestate. Printre copii,
schistosomiazele se pot usor raspandi, acestia folosind pentru imbaiere apele in care se
gasesc cercarii infectiosi ai parazitului.
Masuri de prevenire si de combatere
Printre masurile indreptate impotriva sursei de infectie a bolii este importanta
depistarea celor infestati si tratarea corecta a tuturor acestora.
In schistosomiaza arterio-venoasa (S. japonicum), diminuarea rolului pe care il ocupa
rezervorul animal de infestare se poate obtine prin starpirea animalelor nefolositoare si prin
masuri sanitare-veterinare, care trebuie sa vizeze preintampinarea poluarii apelor de catre
dejectiile acelor eventual parazitate.
De asemenea si in cazul rolului ce-l detine omul, se recomanda ca cei infestati sa
utilizeze pentru urinare si defecare numai closete corect construite si amplasate la distanta
de sursele de apa. Lupta sistematica care trebuie sa se duca impotriva molustelor acvatice ce
servesc de gazde intermediare, va fi sustinuta prin mijloace fizice, chimice si biologice.
Astfel se poate incerca desecarea, pe perioade de 15 zile a colectiilor de apa, in care traiesc
molustele. Desecarea pentru o asemenea perioada de timp duce la expunerea directa a
acestora la actiunea luminii solare si astfel la distrugerea lor. Prin mijloace chimice,
combaterea molustelor se practica prin tratarea apelor cu diferite substante chimice, iar pe
cale biologica in lupta impotriva acestora se pot folosi dusmanii naturali (pesti, batracieni
etc). 
Protectia omului sanatos impotriva imbolnavirilor necesita evitarea contactului cu
apa poluata, fierberea sau filtrarea apei de baut si o educatie sanitara cat mai completa, care
sa puna populatia in cunostinta de modul prin care se raspandeste si se previne boala.
Paragonimus
Distomatozele pulmonare sunt frecnte in Extremul Orient, Africa, America de Sud,
fiind datorate mai multor specii din genul Paragonimus, familia Troglotrematidae . Cele
mai frecnte trematode pulmonare sunt: Paragonimus westermani (sinonim Paragonimus
ringeri), in Asia, Paragonimus kellicotti in America si Paragonimus africanus in Africa.
Principalul trematod pulmonar este Paragonimus ringeri.
Morfologie
Parazitul este mic de 1-1,5 (0,7-1,6) cm lungime şi 4-8 mm. lăţime, cu aspect de
bob de cafea. Oul este mare de 80-100 urn/50-65 um, brun roşcat, operculat cu
coaja groasă, neembrionat
Ciclu biologic
Diversele specii există la un număr mare de mamifere: tigru, pisică, câine,
porc, iar omul este o gazdă accidentală [9]. Paraziţii trăiesc, în general sub formă de
perechi închistate în bronhii la mamifere şi om. Ouăle sunt eliminate odată cu
mucusul (flegmă, spută) sau cu materiile fecale, în urma deglutiţiei. în apă, din ou
eclozează embrionul ciliat - miracidium, care pătrunde într-un gasteropod (moluscă)
din genul Melania. Cercării se închistează pe branhii, în ficat sau în musculatura
racilor sau a crabilor de apă dulce (Aslacus japonicus, Potamon, etc) sau a unor peşti
(ex. Cambarus).
Contaminarea umană
Se produce prin consumul racilor, crabilor sau a peştilor cruzi.
Cercării migrează spre plămâni iar ulterior se localizează în bronşiole mici,
unde se transformă în viermi adulţi, care produc iritaţii locale, dilataţii, scleroze,
hemoragii
Paragonimiaza (paragonimoza)
Principalele manifestari ale paragonimozei pulmonare sunt: tusea cu sputa
hemoptoica, roscata, hemoptizii. Parazitoza simuleaza tuberculoza, chiar si prin
aspectul radiologie.
Parazitii se pot localiza ectopic: subcutanat, cerebral, ocular.
Diagnostic
Metodele de diagnostic specific tuberculozei sunt negative, dar VSH -ui este crescut
iar hemograma relevă o hipereozinofilie moderată; Diagnosticul parazitologic este
posibil prin examenul microscopic al sputei, care permite evidenţierea ouălor
caracteristice. Expectoraţia poate avea o culoare roşcată, ca o falsă spută
hemoptoică, datorită numărului crescut de ouă (ouăle sunt roşii brune). Ouăle se pot
găsi şi la examenul coproparazitologic [2,35].
Diagnosticul serologic se poate practica doar în laboratoarele unde există
antigene omoloage. Dintre reacţiile serologice, RFC oferă rezultate corespunzătoare.
Intradermoreacţia poate oferi uneori rezultate bune .
Tratamen
Se recomandă tratament medicamentos cu Biltricide (Praziquantel), Bitin
(Bithionol), Bilevon (Niclofolan), Fasinex (Triclabendazol)
Profilaxie
Profilaxia individuală este posibilă prin evitatea consumului de crabi, raci, peşti
cruzi iar profilaxia colectivă necesită depistarea purtătorilor şi tratarea lor,
dezinfecţia sputei şi a materiilor fecale ale bolnavilor.

Schistosomiaza este o boală parazitară cauzată de infestaţia cu trematode sanguine din

genul Schistosoma, dobandită ȋn momentul contactului cu apa infestată cu larvele parazitare
eliberate de melci de apă dulce. Este numită şi bilharziază (dupa Theodor Bilharz care a identificat
parazitul pentru prima oară ȋn 1852). Schistosoma este singura trematodă a cărei cale de pătrundere
este transcutană (prin piele).
 
Schistosomiaza este a treia boală tropicală ca incidenţă, după malarie şi helmintiaza intestinală, fiind
o cauză importantă de mortalitate şi morbiditate in Africa, America de Sud, Caraibe, Orientul Mijlociu
si Asia.
 
Există două forme majore de schistosomiază: intestinală şi uro-genitală.

Simptomele acute sunt:
 dermatită
 febră şi frisoane
 stare generală alterată
 greaţă, vărsături, dureri abdominale, diaree

Simptomele cronice sunt diferite ȋn funcţie de specie, dar include:

 scaune sangvinolente
 hematurie
 disurie

Diagnosticul se pune identificând ouăle paraziţilor ȋn scaun, urină sau ȋn probele de biopsie. Testele
serologice sunt sensibile şi specifice, dar nu oferă informaţii ȋn legatură cu ȋncărcătura
vermiferă. Tratamentul schistosomiazei se face cu praziquantel.

Epidemiologie
Cel puţin 243 milioane de oameni din ȋntreaga lume, dintre care 85% pe continentul african, au
necesitat tratament pentru schistosomiaza in 2011, transmisia acestei boli fiind documentată ȋn 78 de
ţari. Prevalenţa maximă este ȋn zonele tropicale şi sub-tropicale [2]

Din cele peste 200 de milioane de oameni infectaţi, peste jumătate sunt simptomatici şi 20 de
milioane prezintă manifestări severe. [3]

Există 5 specii de schistostome:

 S. mansoni – Africa, America de Sud (inclusiv Brazilia, Suriname, Venezuela), Caraibe
 S. haematobium – Africa, Orientul Mijlociu, India, Turcia
 S. japonicum – China, Indonesia, Filipine, Thailanda
 S. mekongi – Cambogia, Laos
 S. intercalatum – Africa de vest si centrala

Ciclu de viaţa
Cele 5 specii de schistosome prezintă cicluri de viaţă complexe, dar asemănătoare şi toate implică
melci de apă dulce. 

Aceste trematode prezintă dimorfism sexual, sunt hematofagi, iar fiecare dintre cele 3 specii are un
teritoriu vascular specific ȋn care se distribuie odată ce gazda umană a fost infectată. 

Aspect
Masculul are 1 cm lungime, aspect foliaceu, fiind acoperit de o cuticulă cu aspect rugos. Pe linia
mediană prezintă un sanţ longitudinal numit sanţ ginecofor, care serveşte ca receptacul pentru
femelă ȋn timpul copulaţiei (de unde provine si numele acestei specii: [gr.] schistos=despicătură,
soma=corp). Prezintă două ventuze, bucală şi ventrală (caracteristic trematodelor). 

Femela este mai lungă (1,5 cm), dar mai subţire ca masculul, avȃnd o formă cilindrică şi fiind
acoperită de o cuticulă netedă, lisă. O găsim de obicei ȋn şanţul ginecofor. Prezintă şi ea două
ventuze, bucală si ventrală. 

Paraziţii ajung la maturitate şi ȋşi formează perechile ȋn sistemul de vase port-hepatic. Dupa ce
perechile au fost formate, ele migrează ȋmpreună de-a lungul endoteliului vascular, pe traiectul
vaselor sangvine astfel: S. mansoni, S. japonicum, S. intercalatum spre plexurile mezenterice
superioare și inferioare, S. haematobium spre plexurile pelviene. Când diametrul lumenului
vasului nu mai permite avansarea, femela, fiind mai subţire, părăseste şanţul ginecofor şi ȋnaintează
pe ramuri fine ale vaselor până aproape de capilare. Când nici ea nu mai poate avansa, depune
ouăle. Acestea au aspect diferit pentru fiecare specie de schistosoma, dar toate prezintă
un pinten cu care se ataşează de endoteliul vascular. 

S. haematobbium produce ȋntr-o zi 20-200 de oua, de 150 µ, rotunde, cu un pinten polar. S.

mansoni produce 100-300 de oua, de forma ovoida, 150 µ, cu pinten mare, lateral. S.
japonicum produce 500-3500 de oua, mai mici (100 µ), rotunde, cu pinten mic, lateral. 

Prezenţa oului reprezintă elementul central al patologiei. Pentru că S. japonicum depunde cele
mai multe ouă, el dă şi simptomatologia cea mai augmentată. Aceste ouă, puternic antigenice, induc
un răspuns inflamator cu participare crescută a eozinofilelor, formȃndu-se granuloame de corp
străin centrate de astfel de ouă. Acest lucru duce ȋn final la obstrucţia teritoriului vascular din
peretele intestinului/vezicii urinare, rezultând ischemie și necroză, astfel ȋncȃt oul va fi „exprimat”
ȋn lumenul tubului digestiv sau ȋn vezica urinară. Ȋn tot acest timp (aproximativ 10 zile), oul incepe
sa se matureze şi devine olarvă ciliată (numită miracidium). 

Larva ajunge ȋn apă prin fecale sau urina, unde poate supravieţui 1-3 saptămâni, timp ȋn care trebuie
să patrundă ȋntr-o gazdă intermediară - un gasteropod (melc), diferit pentru fiecare specie. Un melc
infectat eliberează astfel furcocercari(cercari cu coada ȋn formă de furculiţa care măsoară ȋn jur de 1
mm) la aproximativ 5 săptămâni după infecţie. 

Furcocercarul este stadiul infectant pentru om. Odată eliberat ȋn apă, el supravieţuieşte 2-3 zile,
timp ȋn care trebuie să găsească o gazdă umană (sau o gazdă animală susceptibilă). Infecţia se face
pe cale transcutană, prin penetrare activă a pielii, folosind cele două ventuze (bucală si ventrală).
Cercarul ȋşi va pierde coada si ȋnvelişul exterior, dezvoltând un strat bilipidic rezistent la răspunsul
imun al organismului gazdă. Microorganismul se numeste acum schistostomulă și se va acoperi de
proteinele gazdei, inclusiv de complexe de histocompatibilitate majoră (MHC), tot ca parte a
procesului de „camulflare”. [4] Schistosomele mature pot trăi astfel pȃnă la 15 ani in organismul
gazdă fără a declanșa un raspun imun. 

Schistostomulele, diferenţiate sexual ȋncă din stadiul acesta, migrează prin capilarele pulmonare ȋn
circulaţia sistemică, de unde ajung ȋn sistemul port, devin apoi mature şi ciclul se reia.

Manifestări clinice
Schistosomiaza acută (sindrom Katayama)
Constă ȋntr-un răspuns la câteva săptămâni după infecţie, care corespunde primului ciclu ȋn care sunt
depuse ouăle. Simptomele includ: febră, frisoane, greaţă, stare generală alterată, mialgii. De
asemenea pot apărea, la câteva ore de la expunerea la cercari, erupţii maculopapulare ȋnsotite de
prurit intens la locul pătrunderii in piele (dermatită schistosomială).

Schistosomiaza cronică
Este mult mai frecventă ca cea acută, apare ca reacţie a gazdei la ouăle reţinute ȋn ţesuturi, la
granuloamele formate și la modificările de tipul fibrozei care apar consecutiv formării acestor
granuloame. 

S. mansoni şi S. japonicum produc ulceraţii ȋn peretele intestinal, determină diaree

sangvinolentă, crampe şi chiar polipoză intestinală (leziuni precanceroase). Leziunile pot progresa
spre fibroză locală, stricturi, fistule. 

Funcţia hepatică poate fi compromisă, se poate produce ciroză, hipertensiune portală,

hematemeză din varicele esofagiene consecutive hipertensiunii, splenomegalie. 

Ȋn cazul infecţiei cu S. haematobium, ulceraţiile din peretele vezicii urinare detemină hematurie,
disurie, poliurie, stricturile care se pot forma pe parcurs pot duce la hidronefroză și uropatii
obstructive, pot aparea mase polipomatoase (risc de carcinom celular scuamos). 

Pierderile de sange din tractul gastro-intestinal sau urinar determină anemie. 

Nu toate ouăle depuse rămân fixate de endoteliul vascular, astfel ȋncât o parte din ele revin ȋn
circulaţia sistemică şi embolizează, determinând o serie de semne şi simptome: hipertensiune
pulmonară, cord pulmonar, mielită transversă(descrisă pentru S. haematobium si S.
mansoni), parestezii, convulsii focale sau generalizare (S. japonicum). 

În schistosomiaza genitală putem ȋntâlni ulceraţii genitale, durere pelviană, menstră neregulată.

Diagnostic diferenţial
Febra, pruritul si eozinofilia pot fi datorate altor infecţii parazitare. 

Hematuria poate indica alte afecţiuni renale (glomerulonefrita acuta post streptococică, purpura

Henoch-Schoenlein, nefropatie cu IgA, infecții de tract urinar, urolitiază, etc.). 

Simptomatologia intestinală şi hepatică poate indica: hepatită virală, boală ulceroasă, pancreatită,
gastroenterită, apendicită, etc. 

Convulsiile şi alte simptome neurologice pot sugera epilepsie sau tumori intracraniene.

Diagnostic paraclinic
Evidenţierea oului ȋn scaun sau ȋn urină, de elecție, este utilă şi pentru că oferă informaţii cu privire
la ȋncărcătura vermiferă: acest lucru se face recoltând fecale/urină pe 24h, omogenizarea unei
mostre si numărarea de ouă ȋn acea mostră. Mai puţin de 100 de ouă pe gram (scaun) sau pe 10 mL
(urină) indică o infecţie usoară. Ȋntre 100-400 de ouă indică o infecţie moderată, iar peste 400 de ouă,
o infecţie severă. 

Radiografie abdominală cu bariu/urografie cu substanţă de contrast - pot evidenţia proeminenţe

ȋn lumen sau defecte de umplere. 

Radiografia cord-pulmon cât şi ecocardiografia pot demonstra hipertensiunea pulmonară si cordul

pulmonar ȋntr-un stadiu foarte avansat al infecţiei cronice. Ultrasonografia este utilă pentru a
vizualiza fibroza peri-portală, splenomegalia, circulaţia colaterală sau obstrucţia urinară, hidronefroza,
neregularităţi ale peretelui vezicii urinare. 

Biopsia este necesară atunci când examenul coproparazitologic este negativ sau sugerează o
infecţie uşoară, când diagnosticul este neclar sau se suspectează o co-infecţie. 

Alte proceduri folosite: sigmoidoscopie/proctoscopie (cu posibilitatea de biopsiere), cistoscopie,

bronhoscopie cu lavaj bronho-alveolar ȋn afectările pulmonare, puncţie lombară pentru pacienţii cu
afectare SNC, endoscopie digestivă superioară (pentru vizualizarea varicelor esofagiene). 

Testele serologice – ELISA, Western Blot, s.a. (detectarea Ac anti schistosoma sau Ac anti ouă)
sunt specifice si sensibile, importante din punct de vedere epidemiologic, dar nu pot fi folosite pentru
a diferenţia boala activă de cea vindecată şi nici pentru a cuantifica ȋncărcătura vermiferă. 

Alte teste uzuale:

 hemoleucograma (anemie, eozinofilie, trombocitopenie datorită sechestrării splenice)
 sumar de urina (hematurie, proteinurie, leucociturie) și culturi urinare (pentru posibile infecţii
asociate)
 evaluarea funcţiei hepatice (fosfataza alcalină și gamma-glutamil-transferaza pot fi uşor
crescute).

Tratament
Tratamentul de elecţie pentru schistosomiaza este cu praziquantel oral (dozele recomandate fiind de
20 mg/kg de două ori pe zi pentru S. haematobium, S. mansoni şi S. intercalatum şi 20 mg/kg de trei
ori pe zi pentru S. japonicum). 
Acest tratament nu acţionează eficient ȋnsă pe schistosomulele ȋn curs de maturaţie, deci nu
tratează infecţia incipientă. De aceea este necesară o a doua administrare de praziquantel la
cateva săptămâni după cea dintâi. 
Rate de vindecare de 65-90% au fost descrise cu praziquntel, iar la pacienţii care nu au fost vindecaţi
eliberarea de ouă a fost redusă cu 90%. [5]
Praziquantelul afectează permeabilitatea membranară a parazitului, cauzând vacuolizarea și
dezintegrarea acesteia, făcându-l susceptibil la sistemul imun al gazdei. [5] [6]
Administrarea de corticosteroizi cu praziquantel este recomandată ȋn tratamentul schistosomiazei cu
afectarea SNC, fiind utilă ȋn scăderea inflamaţiei.