INFECŢIA. PROCESUL INFECŢIOS.

REZISTENŢA SPECIFICĂ ȘI NESPECIFICĂ A MACROORGANISMULUI

• INFECŢIA – totalitatea proceselor biologice care se produc în macroorganism în urma penetrării

și multiplicării microorganismelor patogene sau potenţial patogene .
Boala infecțioasă (boală contagioasă, boală comunicabilă, boală transmisibilă, boală
infecto-contagioasă, boală molipsitoare), este cauzată de un agent biologic (virus,  bacterie,  parazit 
mono sau multicelular, ciupercă, insectă, sau prion - un peptid, o fracțiune de proteină) față de care
organismul atacat, în cadrul unui complex de împrejurări, nu este capabil să se apere.
BOALA/MALADIA INFECŢIOASĂ – manifestarea supremă a procesului infecţios, se
caracterizează prin diferite simptome, determinate de efectele metaboliţilor microbieni (toxine,
enzime, etc) sau de reacţia imună a gazdei la prezenţa bacteriei.
• PROCESUL INFECŢIOS – interacţiunea dintre mi/o şi ma/o în diverse condiţii ale mediului
ambiant. Manifestarea lui poate fi inaparentă / asimptomatică (stare de portaj sănătos, eliminarea
rapidă a mi/o) sau simptomatică.
Relaţiile dintre mi/o şi ma/o gazdă:
1. Comensalism (flora bucală, intestinală, etc) – reprezintă o formă de convețuire, în care mi/o există
pe contul altui (gazdă) fără a-i cauza daune .
2. Parazitism (prezenţa mi/o este nocivă pentru ma/o)- se caracterizază prin tipul de relație, cînd un
organism (parazit) trăiește pe contul altui organism (gazdă), cauzîndu-i daună .Orice mi/o “parazit”
capabil să provoace o infecţie (în condiţii adecvate) este considerat p a t o g e n.
Există 2 tipuri de mi/o patogene:
1. Obligat patogene, • intracelular (ex. Chlamydia) care infectează persoane imunocompetente cu
doze mici
2. Potenţial patogene facultativ(oportuniste), • in interiorul celulei, în afara celulei/ medii de cultură
ex. Staphylococcus, Mycobacterium tuberculosis, Salmonella, care pot cauza infecţie numai cu doze
mari sau la persoane imunocompromise (deseori fac parte din flora normală a organismului)
Mi/o patogene pot fi găzduite uneori fără a provoca maladia, astfel de persoane sunt numite purtători
sănătoşi de germeni
Etapele procesului infectios:
1. CONTAMINAREA – transmitere sau contactare a unei  boli infectioase, infectare, molipsire.
2. INFECȚIA- Invazie de microorganisme, localizată sau generalizată, a unui organism viu care prin
multiplicare (cu sau fara secretarea de toxine) conduc la afectarea organismului in cauza.
3. BOALA / MALADIA - raspunsul organismului la infectie, manifestat clinic (aparent) sau inaparent
(paraclinic).
Dinamica evoluţiei/ perioadele bolii infecţioase
I. Perioada de incubaţie (de la penetrarea mi/o până la apariţia primelor simptome).
Perioada de incubatie – timpul de la patrunderea germenilor pana la aparitia primelor semne de boala.
-Incubatie scurta: 1-7 zile (scarlatina, viroze respiratorii)
-Incubatie medie: 1-2 saptamani (varicela, rujeola, parotidita)
-Incubatie lunga: peste 3 saptamani (hepatita virala B, rabia, tetanosul).
Durata – variabilă (ore – ani). Microbul se adaptează, se multiplică, produce toxine, enzime, etc.
II. Perioada de invazie (prodromală, de debut). Perioada de debut – timpul de la aparitia primelor semne de boala
pana la aparitia primelor semne caracteristice de boala. Apar primele semne clinice, nespecifice (febră, frison,
inapetenţă, astenie, etc). Durata – 2-3 zile.
III. Perioada de stare (a manifestărilor clinice specifice). Perioada de stare – incepe cu semnul caracteristic de
boala: icter, eruptie. Durata variabilă.
IV. Perioada terminală (convalescenţă şi vindecare, sau cronicizare, sau stare de portaj, sau deces) . Perioada de
covalescenta: urmata de vindecare cu sau fara sechele.
Starea de purtator de germeni  se intalneste la covalescenti dupa 3-6 luni de la o boala sau la subiectii
sanatosi care poarta germenul un anumit timp.

Microorganismele patogene se caracterizează prin:

• Patogenitate – capacitatea unei bacterii de a declanşa infecţia. Este un caracter de specie
determinat genetic (cromozom, plasmide, bacteriofagi). În cadrul unei specii patogene pot exista
tulpini cu manifestare variată a patogenităţii – de la absenţa totală până la foarte înaltă.
• Virulenţă – gradul de patogenitate al unei tulpini (măsură cantitativă a patogenităţii). Se apreciază
prin infectarea animalelor de laborator.
Factorii de patogenitate ai bacteriilor
I. Factori structurali (somatici)
1. Adezine - fimbriile, glicocalixul, proteine de adeziune ale peretelui celular. Asigură aderarea bacteriilor la
receptorii de pe suprafaţa celulelor-ţintă sau la proteine matriciale extracelulare (colagen, fibronectină,
laminină, elastină, etc)
2. Proteine ale sistemelor de secreţie (tipuri I-IV)
3. Capsula – antifagocitar, anti-complement
4. Antigenul O - antifagocitar
5. Peptidoglicanul (adeziune, agresie tisulară)
6. Acizii teichoici/lipoteichoici (adeziune, toxicitate)
7. Proteina A la stafilococi (acţiune antifagocitară prin fixarea Fc a IgG)
8. Proteina M la streptococi (adeziune, a/fagocitar)
II. Enzime de patogenitate (responsabile de persistenţă, diseminare şi producerea leziunilor)
- Plasmocoagulaza (formarea trombilor septici-efect antifagocitar, propagare în organism)
- Fibrinolizina (eliberarea bacteriilor din trombi)
- Hialuronidaza (diseminare, leziuni tisulare)
- Colagenaza (identic) - Neuraminidaza (lichefierea mucusului)
- Proteaze (ex.: distrugerea Ig A secretorii)
- Dezaminaze - Decarboxilaze
- Fosfataze, etc
III. Toxine bacteriene (responsabile de leziuni)
- Exotoxine (proteice, secretate în mediul extracelular)
- Endotoxine (LPZ, legate de celula bacteriană)

Orice microorganism introdus in organismul gazda , pe langa posibilitatea lui de multiplicare

si de invadare a acestuia, mai are particularitatea, de a determina in organismul gazda formarea de
anticorpi.
Antigenele-  sunt substante bacteriene sau de alta natura, care, in anumite conditii pot stimula
producerea de anticorpi.
Antigen (greacă: anti=contra şi geano=a naşte, a genera) este termenul care defineşte orice
substanţă de origine endogenă sau exogenă, care, odată ajunsă în organism, nu este recunoscută ca
proprie şi determină apariţia unui răspuns imun, ce vizează neutralizarea şi eliminarea ei. Odată
pătrunse în organism antigenele pot determina:
- Sinteza de molecule de anticorpi, care le recunosc specific.
- Instalarea memoriei imunologice ("amintirea" organismului despre întâlnirile anterioare avute
cu acelaşi antigen).
- Apariţia eventuală a unor reacţii imune aberante: reacţii alergice, autoimune etc.
În prezent, termenul de antigen denumește o substanță de origine endogenă sau exogenă capabilă
să determine un răspuns imun și să reacționeze specific cu moleculele rezultate în urma declanșării
acestuia (anticorpi sau receptori celulari). Această definiție subliniază cele două proprietăți
fundamentale ale antigenului: imunogenitatea (capacitatea de a induce un răspuns imun) și
specificitatea (capacitatea de a reacționa specific cu produsele sistemului imun activat).
Surse de agenti patogeni
1.Omul bolnav, covalescent, purtator de germeni. Covalescentul, ca izvor de infectie, este  acel
bolnav care nu realizeaza vindecarea biologica si deci continua sa gazduiasca si sa disemineze agenti
patogeni.
2.Ca izvor de infectie, animalele si pasarile, sunt fie bolnave, fie purtatoare de diferiti agenti
patogeni. Bolile asfel produse se numesc zoonoze. Ca sursa de infectie sunt considerate : animalele
salbatice si domestice, pasarile, artropodele.

Caile de transmitere
Dupa eliminarea sa de catre sursa generatoare, agentul patogen parcurge un drum, mai lung
sau mai scurt, pana intalneste organismul receptiv pentru a-l contamina.
1. Calea aerogena – reprezinta modalitatea de raspandire a unui numar mare de boli (majoritatea
bolilor eruptive, majoritatea infectiilor virale si bacteriene ale aparatului respirator, unele infectii
bacteriene si virale ale SNC).
2. Calea digestiva –de la sursa de infectie, germenii se raspandesc in mediul inconjurator prin materii
fecale, urina sau alte produse patologice, putand contamina alimentele si apa. Mainile murdare
constituie o alta cale de transmisie.
3. Calea sexuala – reprezinta calea de transmitere a unor boli transmisibile venerice, acestea aparand
la partenerii sexuali a celor bolnavi.
4. Calea transcutanata – leziunile tegumentare, arsurilere prezinta porti de intrare a unor multitudini
de germeni, care dau infectii localizate, dar care pot degenera in infectii sistemice.
5. Alte cai de transmitere: - parenterala (prin instrumente medicale nesterile)
                                             - prin transfuzii de sange
                                             - prin alaptare

Receptivitatea -starea organismului  care nu-i confera acestuia posibilitati de a invinge o

agresiune microbiana, parazitara sau fungica, declansandu-se asfel boala. Receptivitatea tine de
particularitatile genetice individuale, varsta ,sex, stari patologice
Anticorpii - sunt o forma specifica a proteinelor sanguine, produse in tesuturile limfatice. Sunt
capabile sa contracareze efectele antigenelor bacteriene sau ale toxinelor acestora. Moleculele de
recunoaştere a antigenului sunt anticorpii (imunoglobulinele) şi anumite tipuri de receptori de pe
membranele limfocitelor, numiţi BCR (B-Cell Receptor) şi TCR (T-Cell Receptor).

Mecanisme de aparare fata de infectii

Imunitatea reprezinta capacitatea organismului de a se apara de agentii patogeni - virusuri, bacterii,
paraziti si toxine. Sistemul imunitar este un sistem complex de celule si molecule (anticorpi) al carui rol este
sa asigure protectia impotriva agresorilor. Sistemul imun detecteaza agentii patogeni, ii distruge si, foarte
important, memoreaza antigenul pentru a putea reactiona prompt si data viitoare cand il va intalni.
Imunitatea (din latina immunitas = scutire) este insusirea organismului vegetal, animal si uman de a
opune rezistenta in fata activitatii microbilor si a substantelor toxice, cu alte cuvinte, capacitatea lui
de a-si pastra sanatatea si vigurozitatea.
Imunitatea este de doua feluri:
Imunitatea naturala, care este ereditara si se manifesta prin reziatenta la anumite boli, maladii,
agenti patogeni. Se patreaza pe tot parcursul vietii. Animalele superioare poseda o imunitate naturala
fata de majoritatea microbilor din mediul ambiant; este prima linie de aparare impotriva infectiilor!
Imunitate dobandita, apare in urma vaccinarii preventive sau a introducerii in organism a serului
curativ. Se pastreaza pe o perioada de la 5 la 25 de ani.

Functia de imunitate este asigurata de sitemul imunitar al organismului, care este format din
totalitatea mecanismelor de aparare ale organismelor vii fata de agentii patogeni.
 La om aceste mecanisme sunt:

 anticorpii-sunt parte a familiei de molecule mumite imunoglobuline. Ei joaca roluri diferite in

organism, astfel:

- IgG au rolul de a “imbraca”microbii, usurandu-le leucotitelor munca de distrugerea a acestora.

- IgM sunt eficiente in uciderea bacteriilor;

-  IgA se gasesc in fluidele organismului, lacrimi, saliva, etc.

-IgE cu rol in protejarea organismului de infectii cu paraziti si sunt cei care declanseaza alergiile;

- IgD raman atasati de celulele B si au rolul de a initia un raspuns rapid al acestora.

 sistemul complementar– este format din 25 de proteine care lucreaza impreuna pentru a
suplimenta forta de distrugere a sistemului imunitar. Ele contribuie la raspunsul inflamator din
prima faza a infectiei, caracterizat de roseate, caldura, tumefiere, durere si pierdere a
functionalitatii;
 maduva osoasa– are ca functiune esentiala furnizarea de leucocite sau celule albe;
 celulele albe– sau leucocitele sunt cele mai importante celule implicate in imunitatea
organismului. Ele se impart in fagocite si limfocite. Ambele categorii se combina si reusesc sa
neutralizeze agentii patogeni care vin in contact cu organismul.

Limfocitele se impart si ele la randul lor in doua tipuri:

* limfocite B – „creierul” sau inteligenta sistemului imunitar – ele sunt mereu in cautarea si
recunoasterea microbilor sau germenilor;care secreta anticorpi sub forma de imunoglobuline.
* limfocite T – primesc semnal de la cele B si au rolul de a distruge efectiv antigenii identificati,
actiune citotoxica .

 interferonul – o proteina sintetizata in mod normal in unele celule din organism, care rol in
special in apararea impotriva infectiilor bacteriene, virale si parazitare, si cea anticanceroasa ;
 nodulii limfatici au rolul de a filtra si verifica sangele si substantele care-l compun
 splina- are atat rol de control cat si de a curate sangele de cellule moarte;
 hormonii;
 timusul– este organul în care limfocitele T (celulele T), care se nasc in maduva, se maturizeaza.
Tot aici celulele T invata sa identifice celulele propriului organism si se specializeaza in lupta
impotriva microbilor. Cel puţin 90% dintre ele pier in procesul maturizarii. Ele nu produc
anticorpi, dar sunt responsabile pentru inflamatiile generate la depistarea microbilor. Timusul se
dezvolta in timpul adolescentei, dupa care intra in declin.

Mecanismul prin care face asta este urmatorul: limfocitele recunosc anumite substante chimice de
pe suprafata agentilor patogeni numite antigeni. Limfocitele B elibereaza anticorpi care vizeaza
anumiti antigeni, paralizeaza agentii patogeni si ii marcheaza pentru distrugere. Limfocitele T
identifica si distrug agentii patogeni.

Celulele cu memorie „tin minte”antigenii. Sistemului imunitar ii sunt necesare cateva zile
pentru a raspunde la un antigen nou – raspunsul primar. Respectiva persoana se poate
imbolnavi.Data urmatoare, celulele cu memorie „isi aduc aminte” de respectivul antigen si provoaca
 un raspun rapid al limfocitelor B si T – raspunsul secundar – care distrug invadatorii. Persoana
respectiva a devenit imuna prin boala.

Cand se formeaza imunitatea la copii?

Sistem imunitar al copiiilor este imatur si continua sa se dezvolte pana in jurul varstei de 11-12 ani:
 Nou-nascutii sunt protejati de anticorpii maternali, care le confera o imunitate pasiva temporara in
primele luni de viata
 Intre 3 si 6 luni exista o perioada critica a sugarului cand nivelurile totale de anticorpi sunt cele
mai scazute deoarece scad anticorpii maternali, iar productia proprie de anticorpi este inca redusa
 Anticorpii maternali de tip IgG dispar in primele 6-8 luni, iar productia proprie de anticorpi de tip
IgG creste atingand valorile adultului in jurul varstei de 7-8 ani
 Nou-nascutii incep sa sintetizeze anticorpi de tip IgM imediat dupa nastere si ating nivelurile
adultului in jurul varstei de 4-5 ani
 In schimb, nivelurile de IgA cresc lent, atingand valorile adultului in adolescenta.
Expunerea la infectiile comune are un rol important in formarea unui sistem imun puternic. Copiii
incep sa raceasca dupa varsta de 6 luni, iar un numar de 7-8 episoade de raceala pe an sunt
considerate normale pentru sugari si prescolari. Media scade la 5-6 episoade de raceala pe an la varsta
scolara, iar adolescentii, ca si adultii, au in jur de 4 episoade de raceala pe an.
Cauza principala a racelilor frecvente ale copiilor se datoreaza expunerii la noi si noi virusuri; exista
cel putin 200 de astfel de virusuri, de aceea nu numai ca racelile NU pot fi prevenite, insa ele intaresc
sistemul imun al copilului
Cum se testeaza imunitatea?
Testele pentru imunitate sunt hemoleucograma si imunograma. Acestea sunt doua analize de sange
care evalueaza componentele sistemului imun. Hemoleucograma permite identificarea numarului si
procentului celulelor – leucocite, macrofage si fagocite. Imunograma evalueaza anticorpii pe care
aceste celule le produc – imunoglobulinele (Ig).
Exista 4 clase de imunoglobuline:
 Ig A - constituie cel mai important element de aparare impotriva bacteriilor si virusurilor
 Ig E - responsabila pentru alergii
 Ig M - prima imunoglobulina secretata atunci cand organismul este amenintat de un antigen
 Ig G se secreta dupa Ig M si are functia de a neutraliza toxinele bacteriene; este singura care
traverseaza bariera placentara, protejand nou-nascutul in primele luni de viata.
Imunoprofilaxia si imunoterapia
Imunoprofilaxia este o metodă specifică utilizată pentru prevenirea, colectivă sau individuală, a
maladiilor infecţioase, prin imunizarea artificială a organismului.
 
Prevenirea infecţiilor depinde şi de eliminarea sursei specifice deinfecţie şi de întărirea rezistenţei
individuale (alimentaţie sănătoasă, igienă personală şi utilizarea apei potabile), dar cea mai eficace
strategie de combatere a viruşilor s-a dovedit a fi crearea de imunităţi artificiale.
 
Imunoterapia reprezintă totalitatea metodelor ştiinţifice de tratament împotriva infecţiilor prin
intermediul vaccinurilorşi serurilor imune, care conţin anticorpi specifici bolii respective. 
 
Imunoprofilaxia are două forme, una activă – prin administrarea în organism a unor Ag microbiene,
cunoscutelevaccinuri, şi cea pasivă – introducerea în organism a unor preparate ce conţin Ac
specifici, administrarea făcându-se intravenos sau intramuscular.  
Vaccinarea - Metodă eficace de imunizare a organismului
Vaccinarea primară, de bază, conferă organismului imunitate, iar vaccinările de
rapel (revaccinarea) se utilizează pentru stimularea unui raspuns imun secundar, grăbind şi
intensificând procesul.
În urma unor studii, s-au stabilit şi calităţile vaccinului ideal, cum ar fi: o imunogenitate înaltă, cu o
administrare simplă şi eficace, fără efecte secundare, durată mare a vaccinului în organism,
disponibilitate pe piata farmaceutică şi un preţ accesibil.
 
În cazul pacienţilor care suferă de procese cronice (stafilodermii, candidoze, dizenterie cronică), este indicatautovaccinul. Acesta
este practic un vaccin preparat din tulpină microbiană izolată de la un bolnav şi inoculată aceluiaşi bolnav pentru
stimularea imunităţii scontate.