Modul I : Curs de psihologia creativitatii

Cunoasterea creativitatii: notiuni introductive, teorii si modele

clasice si recente ale creativitatii.

Prof.univ.dr. Mihaela Roco

Universitatea din Bucuresti
Departamentul Psihologie

Cuprins

• Definirea creativitatii, trasaturi si calitati.

• Criterii de apreciere ale creativitatii
• Nivelurile creativitatii
• Structura creativitatii individuale

*Factorii intelectuali ai creativitatii : inteligenta, rezolvarea de

probleme , gandirea divergenta, imaginatia creatoare

*Factorii nonitelectuali ai creativitatii: motive si atitudini creative,

inteligenta emotionala

• Teoria neurobiopsihologica a lui N.Herrmann . Dominanta

cerebrala si creativitate

• Metode de stimulare a creativitatii individuale si de grup.

 I. CREATIVITATE

1. Nevoia de creativitate

Societatea contemporană, prin comparaţie cu cele anterioare, se caracterizează prin

schimbări radicale care se petrec în modul de conduită, la locul de muncă sau în familie, în
educaţie, în ştiinţă şi tehnologie, în religie şi aproape în orice aspect al vieţii noastre. Pe de
altă parte, domină teama de nenorociri de la cele care privesc persoana şi familia acesteia
până la cele care se referă la supravieţuirea speciei umane.
A trăi într-o asemenea lume presupune un înalt grad de adaptare şi de curaj care în mare
măsură este legat de creativitate. Omul zilelor noastre are nevoie de culturalizare în interiorul
propriei lui fiinţe, deoarece goliciunea interioară corespunde unei apatii exterioare,
incapacităţii de a înţelege realitatea şi de a avea comportamente adecvate. Natura umană prin
originea ei este creatoare. Omul se justifică pe sine în faţa Creatorului nu numai prin ispăşire,
ci şi prin creaţie (N. Berdiaev).
Creativitatea nu înseamnă doar receptarea şi consumul de nou, ci în primul rând crearea
noului. După C. Rogers (1961), adaptarea creativă naturală pare a fi singura posibilitate prin
care omul poate ţine pasul cu schimbarea caleidoscopică a lumii sale. În condiţiile ratei
actuale a progresului ştiinţei, tehnicii şi culturii un popor cu un nivel scăzut al creativităţii, cu
o cultură limitată nu va putea rezolva eficient problemele cu care se confruntă. Dacă oamenii
nu vor realiza idei noi şi originale în adaptarea lor la mediu atunci popoarele lor nu ar mai fi
competitive în plan internaţional. De aceea, Ch. Garfield consideră că un viitor nu prea
îndepărtat eroi vor fi autorii celor mai îndrăzneţe şi valoroase realizări în ştiinţă, tehnică,
cultură. Întrecerea dintre ţări se va deplasa din planul militar în cel al creaţiei umane.
Cercetările mele de peste 30 de ani în domeniul psihologiei creaţiei au relevat că
potenţialul creativ al românilor este foarte ridicat, dar există multe blocaje în calea
valorificării acestuia, datorate în principal sistemului de instruire şi educaţie şi climatului
psihosocial (1985).
Orice om poate fi creativ, dar pentru a se îndeplini în această direcţie sunt necesare o
serie de condiţii la care ne vom referi pe larg în această lucrare.
În 1950 J. P. Guilford arăta că, în sens larg, creativitatea se referă la abilităţi pe care le
întâlnim la majoritatea oamenilor, fiindcă aceasta se referă de fapt la modul sui-generis în
care se reunesc însuşirile de personaliate la nivelul fiecărui individ. Pattern-ul trăsăturilor de
personalitate este propriu, specific fiecăruia dintre noi. Psihologul este interesat de felul în
care personalitatea creatoare se manifestă în aptitudini, atitudini, calităţi temperamentale…

Deşi creativitatea este o nevoie socială, care asigură supravieţuirea unui popor, totuşi
chiar şi în societăţile avansate din punct de vedere ştiinţific şi tehnic se pot aduce numeroase
critici culturii şi educaţiei. C. Rogers prezintă următoarele critici:
 În educaţie se tinde spre formarea unor oameni conformişti, cu stereotipii numeroase
şi marcante, considerându-se că este de preferat să asiguri o educaţie cât mai completă decât
să dezvolţi o gândire originală şi creativă.
 Distracţiile din timpul liber ale oamenilor au un caracter pasiv, sunt noncreative.
 În domeniul ştiinţific sunt apreciaţi mai mult oamenii erudiţi, conformişti. Cei creativi
care formulează ipoteze noi, au idei originale şi îndrăzneţe sunt oarecum toleraţi.
 În industrie, creaţia este rezervată câtorva categorii de personal - managerului, şefului
din departamentul de cercetare - în timp ce majoritatea oamenilor sunt frustraţi de eforturi de
originalitate şi creativitate.
 În familie şi în viaţa personală creativitatea nu este bine văzută. Astfel, prin
îmbrăcămintea noastră, mâncarea pe care o consumăm, cărţile pe care le citim sau care ne
sunt recomandate, ideile pe care le susţinem, remarcăm prin toate acestea că există o
puternică tendinţă spre conformitate şi stereotipie.
 CARACTERIZAREA GENERALĂ A CREATIVITĂŢII

2.1. Definiţii
În prezent există sute de modalităţi prin care este definită creativitatea. Psihologii în
general susţin că a fi creativ înseamnă a crea ceva nou, original şi adecvat realităţii.

A crea înseamnă: a face să existe, a aduce la viaţă, a cauza, a genera, a produce, a fi primul
care interpretează rolul şi dă viaţă unui personaj, a compune repede, a zămisli etc.

Creativ este cel care se caracterizează prin originalitate şi expresivitate, este imaginativ,
generativ, deschizător de drumuri, inventiv, inovativ etc.
Al. Roşca este de părere că, datorită complexităţii fenomenului creaţiei, este puţin probabil
să se ajungă la o definiţie unanim recunoscută, deoarece fiecare autor pune accent pe
dimensiuni diferite. Astfel se arată că după unii autori „creativitatea este aptitudinea sau
capacitatea de a produce ceva nou şi de valoare”, iar după alţii ea constituie un proces prin
care se realizează un produs (Al. Roşca, 1981, p. 16).
După P. Popescu-Neveanu „creativitatea presupune o dispoziţie generală a personalităţii
spre nou, o anumită organizare (stilistică) a proceselor psihice în sistem de personalitate (P.
Popescu-Neveanu, 1978, p. 52).
Margaret A. Boden (1992) a inventariat definiţiile date creaţiei consemnate în diferitele
dicţionare concluzionând că în general creativitatea constă în „realizarea de combinaţii noi,
originale de idei vechi”. Combinaţiile noi trebuie să aibă o anumită valoare.
Creativitatea este un concept destul de vag şi oarecum imprecis, Michel Bernardette
Fustier (1988), arată că în mintea omului obişnuit creativitatea este legată de expresii şi creaţii
artistice, de invenţii tehnologice sau descoperiri ştiinţifice, de comunicare interumană, de
educaţie, de comportamentele personale şi de mişcările sociale. Ea semnifică: adaptare,
imaginaţie, construcţie, originalitate, evoluţie, libertate interioară, putere literară, distanţare
faţă de lucrurile deja existente.
H. Jaoui, definind creativitatea ca aptitudinea de a realiza ansambluri originale şi eficiente
plecând de la elemente preexistente, consideră că oricine poate fi creativ (H. Jaoui, 1990, p.
70).
Alţi autori văd în creativitate capacitatea de a imagina răspunsuri la probleme, de a elabora
soluţii inedite şi originale (E. Limbos, 1988).
A fi creativ înseamnă a vedea acelaşi lucru ca toată lumea, dar a te gândi la ceva diferit.
Anca Munteanu prezintă peste 35 de definiţii ale creativităţii, elaborate de autori din
diferite ţări (A. Munteanu, pp. 309-314).
Ca formaţiune psihică deosebit de complexă creativitatea se caracterizează printr-o
multitudine de sensuri: productivitate, utilitate, eficienţă, valoare, ingeniozitate, noutate,
originalitate. Le-am consemnat în ordinea importanţei lor pentru creativitate şi a măsurii în
care ele sunt proprii fenomenului creaţiei. Au existat tendinţe de a limita creaţia la
productivitate, utilitate, valoare, calităţi care sunt necesare, dar nu şi suficiente pentru
delimitarea creativităţii. Definitorii pentru creaţie sunt noutatea şi originalitatea.

2.2. Calităţi
Productivitatea se referă la numărul mare de idei, soluţii, lucrări de specialitate, produse
mai mult sau mai puţin materiale.
Utilitatea priveşte în special rezultatele acţiunii, care trebuie să fie folositoare, să
contribuie la bunul mers al activităţii.
Eficienţa are în vedere caracterul economic al performanţei, se referă la randamentul
acţiunii, la performanţele care se pot obţine prin folosirea rezultatelor activităţii creatoare.
Valoarea produselor activităţii creatoare trebuie să prezinte însemnătate din punct de
vedere teoretic sau practic, să fie recunoscută şi respectată în plan social.
 Ingeniozitatea presupune eleganţă şi deosebită eficacitate a metodelor de rezolvare.
Noutatea se referă la distanţa în timp a lucrurilor, ideilor. Există lucruri foarte noi (recent
elaborate) care pot să aibă un grad redus de originalitate.
Originalitatea se apreciază prin raritatea ideilor, soluţiilor sau produselor. De obicei
sunt considerate originale rezultatele creativităţii care apar o singură dată într-o
colectivitate, deci sunt unice.

2.3. Criterii
Psihologii au formulat o serie de criterii pentru a delimita activitatea creatoare de cea
reproductivă.
I.A. Taylor (1959) consideră că:
1) performanţa creatoare trebuie să prezinte o anumită însemnătate economică,
socială, culturală, ştiinţifică, tehnică etc., valoare care să fie recunoscută social.
2) Rezultatele trebuie să fie formulate coerent şi inteligibil.
S. Gollan (1963) stabileşte patru tipuri de criterii în aprecierea creativităţii:
1) Performanţa creatoare sau rezultatele nemijlocite ale activităţii creatoare se
caracterizează prin eficienţă, utilitate, noutate şi originalitate;
2) Procesul creativ, ale cărui trăsături specifice sunt: spontaneitatea, asociativitatea,
flexibilitatea, capacitatea combinatorică;
3) Însuşiri ale persoanei creative ce privesc în primul rând motivele şi atitudinile
creative (în număr de peste 60);
4) Potenţialul creativ, situaţie în care sunt evaluate fluiditatea, flexibilitatea,
originalitatea şi capacitatea de elaborare prin intermediul unor teste specifice, persoana fiind
doar candidată pentru creativitate.
F. Barron (1963) introduce un criteriu dual pentru evaluarea creativităţii. Astfel, el
consideră că performanţa sau produsul creator trebuie să aibă un grad ridicat de neobişnuit, să
fie rar întâlnit în colectivitatea în care a apărut şi în acelaşi timp acest produs creator să fie
adecvat la realitate. De multe ori răspunsurile neobişnuite provin din ignoranţă, confuzie, stări
alterate de conştiinţă, ele fiind în totală neconcordanţa cu realitatea. De exemplu: „Doi copii
se aflau la un muzeu unde erau expuse mumii. Unul dintre ei îl întreabă pe celălalt ce o fi
reprezentând înscrisul de pe unul din bandajele care erau înfăşurate în jurul gâtului uneia
dintre mumii – 179 î.Hr. Celălalt copil i-a răspuns că probabil era vorba de numărul maşinii
care l-a accidentat. 179 î.Hr. desemnează anul îmbălsămării mumiei.
Unul dintre psihologii care au încercat să delimiteze originalitatea de rutină este A.
Koestler (1964). Pentru el, importante sunt următoarele aspecte:
1. Nivelul de conştiinţă cu care este condusă activitatea de căutare a ideilor, soluţiilor. O
persoană înalt creativă se spijină în aceeaşi măsură atât pe conştiinţă, cât şi pe subconştient şi
inconştient în căutarea noului.
2. Tipul de experienţă pe care îl preferă şi care este de încredere pentru o persoană.
Persoanele înalt creative apelează de regulă la experienţe şi modalităţi noi, necunoscute, spre
deosebire de cele slab creatoare, care se încred numai în modalităţile cunoscute, cu succes.
3. Natura obstacolului care trebuie depăşit şi felul obiectivelor alese. O persoană înalt
creatoare alege situaţiile problematice, cât mai noi şi diferite de experienţa ei anterioară şi de
ceea ce se cunoaşte la momentul respectiv.

2.4. Nivelurile creativităţii

Creativitatea ca sistem de producere a informaţiilor noi se prezintă la mai multe

nivele (LA. Taylor, 1959):
a) expresiv-comportamental — se referă la trăsăturile psihice implicate în activitatea
creatoare (spontaneitate, plasticitate, receptivitate, flexibilitate, asociativitate), calităţi care nu
sunt încă bine structurate, relativ stabile. De asemenea, aceste trăsături sunt insuficiente
pentru a contribui la obţinerea unor rezultate, produse noi şi valoroase.
 b) procesual — calităţile creative ale diferitelor mecanisme şi operaţii psihice sunt
deja cristalizate fiind structurate într-un stil intelectual de abordare creativă a problemelor, stil
care asigură elaborarea unor produse noi în plan subiectiv, dar nu şi la nivel social.
c) productiv — aptitudinile creative se obiectivează în obţinerea unor produse noi
atât în plan subiectiv cât şi obiectiv, gradul de originalitate şi valoare a produselor fiind relativ
scăzut;
d) inovativ — la acest nivel anumiţi factori de creativitate, cum ar fi: ingeniozitatea,
operativitatea, plasticitatea, abilitatea de a sesiza relaţii neobişnuite sau însuşiri mai puţin
cunoscute ale obiectelor, fenomenelor, capaci-tateatea de interogare, facilitează elaborarea
unor produse noi prin modificări, adaptări ale celor deja existente (raţionalizări, inovaţii);
e) inventiv — trăsăturile psihice cele mai importante pentru acest nivel sunt
capacitatea de abstractizare şi generalizare, sintetizare, stabilirea de asociaţii cât mai în-
depărtate, elaborarea de analogii. Produsul obţinut prezintă un grad înalt de noutate şi
originalitate, având o valoare socială ridicată (invenţiile).
f) emergent — la acest nivel produsele obţinute constau in principii, teorii care
revoluţionează un domeniu de activitate, impunând restructurarea substanţială a sistemului
conceptual din domeniile respective, ele deschid noi perspective de studiu şi au o largă
aplicabilitate (de exemplu, teoria relativităţii).
În multe lucrări de specialitate ca şi în vorbirea curentă întâlnim termenii: creativ şi
creator. Ei desemnează două aspecte diferite. Termenul „creativ" se referă la disponibilităţi,
la resurse, la potenţialităţi. Pentru evaluarea creativităţii potenţiale se folosesc diferite
categorii de probe. Dintre cele caracteristice pentru domeniul ştiinţific amintim următoarele:
administrarea unui text descriptiv cu sarcina de a pune atâtea întrebări câte afirmaţii se fac în
text; elaborarea unei liste cu metodele, aparatele folosite în mod curent în rezolvarea
problemelor de specialitate şi indicarea modului în care ar putea fi ame liorate; producerea cât
mai multor soluţii la o problemă profesională; indicarea unui număr cât mai mare de con-
cepte, metode care au aceleaşi proprietăţi. În toate probele se impun limite de timp. Termenul
„creator" se atribuie persoanelor care şi-au obiectivat potenţialul creativ în realizarea unor
idei, soluţii, tehnologii noi şi originale. Criteriile de evaluare al creativităţii manifeste (a
performanţelor creatoare), pentru domeniul ştiinţific sunt: numărul de lucrări (cărţi, articole,
comunicări); numărul de citări, numărul rapoartelor de cercetare (de exemplu protocoalele
ştiinţifice), metoda juriului, format din experţi în problemă care nu cunosc autorii lucrărilor şi
atribuie note pentru originalitate; apartenenţa la asociaţii ştiinţifice şi profesionale, prestigiul
informai al cercetătorului (renumele de care se bucură în rândul specialiştilor) ş.a.

2.5. Etapele procesului creator

Majoritatea specialiştilor (J. Rossman, J. Haefele, P. Popescu-Neveanu, 1971,' Al.

Roşca, 1972, A. Crosby) consideră că există patru mari etape şi anume: prepararea, incubaţia,
iluminarea şi verificarea.
Gradul de importanţă a etapelor diferă în funcţie de domeniu. Toate etapele sunt strict
necesare de parcurs, existând totuşi o pondere a acestora. Astfel, pentru domeniile ştiinţific şi
tehnic spre deosebire de alte sfere de activitate în care predispoziţiile native au un rol mult
mai însemnat decât în ştiinţă şi tehnică, „prepararea" deţine un loc de mare însemnătate.
Modul în care este analizată şi formulată o problemă, natura materialului informaţional
acumulat, experienţa profesională, familiaritatea cu un anumit domeniu, eforturile depuse în
activitatea de căutare a soluţiilor sunt aspecte ale etapei de pregătire care influenţează în mod
considerabil calitatea rezultatelor muncii în sfera tehnico-ştiinţifică.

a. Prepararea sau pregătirea este o etapă deosebit de complexă şi uneori decisivă

pentru reuşita procesului creator

Au fost puse în evidenţă următoarele sub-etape:

— observaţia sau sesizarea problemei;
— analiza şi definirea problemei;
 — acumularea materialului informaţional;
— formularea de ipoteze preliminare, încercarea de restructurare a materialului,
schiţarea primelor soluţii.
a) Sub-etapa observaţiei constă în sesizarea problemei, adică a unei dificultăţi, nevoi.
„Deficienţele" sunt aspecte care duc la creaţie în ştiinţă şi tehnică, specialiştii clin aceste
domenii fiind receptivi la ele şi în acelaşi timp elaborând modalităţi pentru depăşirea lor.
Fiecare dintre aceste modalităţi conţine elemente de noutate şi originalitate, desigur în
proporţii foarte variate.
Dintre condiţiile care favorizează parcurgerea acestei etape sunt de amintit următoarele două:
sensibilitatea la implicaţii şi faţă de abaterile, deviaţiile de la normal.
b) În a doua subetapa se formulează în termeni mai clari deficienţa, nevoia sesizată
în cadrul primei etape. Este o fază preponderent analitică.Există o serie de condiţii necesare
din partea specialistului de care depinde reuşita activităţii în această subetapă:
— capacitatea de separare a esenţialului de neesenţial (invenţia înseamnă alegere şi
discernământ);
— selectarea informaţiilor relevante pentru problema studiată;
— gradul de cunoaştere a domeniului facilitează selectarea informaţiei relevante în raport cu
problema. Bogăţia şi varietatea cunoştinţelor permit individului folosirea unui număr mare de
scheme pentru prelucrarea şi integrarea informaţiei legate de problemă. Actualizarea
schemelor deja existente se face selectiv şi nu la întîmplare, în această situaţie fiind eliminat
riscul ca să fie readuse în memorie acele scheme care de regulă au condus la succes, dar care
se dovedesc ineficiente, împiedicând chiar elaborarea altor scheme noi.
c) Strângerea materialului de lucru. După ce o problemă a fost clar definită are loc
culegerea informaţiilor necesare pentru rezolvarea ei.
Cantitatea şi natura materialului informaţional au o importanţă deosebită. Strângerea unei
informaţii cât mai variate, relevante în raport cu problema constituie un factor favorizant al
creativităţii. De aceea pregătirea profesională, documentarea sistematică, schimburile de
experienţă între specialişti reprezintă aspecte care condiţionează obţinerea performanţelor
creatoare.
Persoanele înalt creatoare comparativ cu cele slab creatoare au tendinţa de a acumula
o cantitate de informaţii foarte vastă şi actuală, acordând un timp considerabil etapei de
analizare a problemei.
În această sub-etapă se fac şi primele încercări de prefigurare a soluţiilor posibile.
Este bine cunoscut că dorinţa de a fi exhaustiv în strângerea materialului
informaţional, superficialitatea în documentare, capacitatea redusă de selectare a materialului,
limitarea la o informaţie săracă constituie factori inhibitori ai creativităţii.
d) Sub-etapă operaţională. După formularea problemei începe activitatea de căutare
a soluţiei. Căutarea „mintală" este un moment cheie.
Au loc operaţii de căutare îmbinate cu iluminări sporadice care conţin în germene
viitoarea soluţie.
Subetapa operaţională este foarte anevoioasă atât ca durată, cit şi din punctul de
vedere al complexităţii. Foarte importantă este îmbinarea modurilor cunoscute de rezolvare, a
celor algoritmice cu altele noi. Creatorul se distinge prin capacitatea de a trece de la un stil de
gândire la altul, de la cel algoritmic la cel euristic.
Dintre condiţiile favorizante ale activităţii în această fază mai însemnate sunt
următoarele:
— rezistenţa la tendinţa de adoptare prematură a unei soluţii;
— toleranţa la ambiguitate;
Căutarea se poate realiza în două moduri:
— prin încercare şi eroare — varierea la întâmplare a mai multor alternative;
— prin elaborarea unui model de căutare a soluţiei. În această subetapă au loc
restructurări parţiale şi treptate ale informaţiilor despre problemă. Simbolizările au
un rol fundamental în restaurarea creativă a informaţiei despre problemă. De
exemplu, lui Kekule ideea că moleculele anumitor compuşi organici nu sunt structuri
 deschise i-a venit în minte prin analogia cu şirurile lungi de atomi care se rotesc în
mişcări şerpuitoare — sunt asemănătoare cu şarpele care şi-a muşcat coada.
Originalitatea are un rol important în etapa de căutare preliminară a soluţiei,
permiţând elaborarea unor asociaţii noi, iniţierea unor direcţii de căutare mai deose bite,
elaborarea unor noi modele de căutare a soluţiilor.
Factorii care blochează creativitatea în această fază sunt:
— tendinţa de folosire a modelelor familiare, tradiţionale pentru căutarea soluţiei
la problema dată;
— fixitatea metodei;
— autoimpunerea unor restricţii iluzorii.

b. Incubaţia
Incubaţia este etapa de aşteptare în urma perioadei îndelungate de preparare. Este o
etapă în care persoana este aparent pasivă şi relaxată. Caracteristic acestei etape este revenirea
în mod inconştient asupra problemei. Activitatea se desfăşoară preponderent pre- şi in-
conştient. Interacţiuni între materialul stocat şi informaţia actuală se produc în plan mintal
utilizându-se operaţii de combinare şi sinteză asemănătoare cu cele conştiente care se
desfăşoară însă cu o viteză mai mare decât acestea din urmă. După mulţi autori (M. Ralea, E.
Kris, L. Kubie ş.a.), creativitatea este rezultatul acţiunii proceselor preconştiente, care
prezintă un grad de libertate şi flexibilitate mult mai ridicat decât procesele conştiente.
Procesele preconştiente uzează liber de analogii, suprapunând elemente disparate pentru a
forma structuri perceptuale şi conceptuale noi, ajungându-se astfel la remodelarea propriei
experienţe în vederea atingerii unui nivel de sinteză cu totul deosebit; jocul liber al proceselor
preconştiente îndeplineşte două funcţii în creaţie: a) furnizează un flux continuu şi nesecat de
date vechi, care se reorganizează în combinaţii noi, mai ales prin intermediul analogiilor; b)
are un rol selectiv asupra celor mai mici detalii ale comportamentului şi experienţei
individului. Manifestarea liberă a proceselor preconştiente se produce în stările de somn, vis
şi reverie (atunci când gândurile vagabondează liber, nestânjenite de reguli şi convenţii).
„Adesea, când lucrezi la o problemă dificilă nu faci nimic bun de prima dată, mai ales
atunci când munceşti cu îndârjire; după un moment de repaus, mai mult sau mai puţin
îndelungat, te aşezi din nou în faţa mesei de lucru. În timpul primei jumătăţi de oră nu găseşti
nimic, dar deodată ideea decisivă îţi apare în minte. Am putea spune că munca conştientă a
fost mai fructuoasă pentru că a fost întreruptă şi că momentul de repaus a dat minţii forţă şi
prospeţime. Dar este mai probabil că acest repaus a fost umplut de o muncă inconştientă şi că
rezultatul acestei munci s-a făcut prezent dintr-o dată" (H. Poincare, 1908, p. 53).
În această etapă reuşita presupune suspendarea facultăţilor critice şi detaşarea
temporară de problemă. Valoarea soluţiei incipiente care se prefigurează în această fază
depinde de o serie de calităţi ale activităţii din etapa precedentă (prepararea), dintre care mai
însemnate sunt: corectitudinea, amplitudinea, selectivitatea şi seriozitatea informării şi
documentării.

c. Iluminarea
Iluminarea este momentul central al creaţiei. Este un moment de scurtă durată, unic şi
irepetabil. Inspiraţia se bazează pe etapele precedente de acumulare activă de informaţii şi
pregătire conştientă, prelucrare pre- şi inconştientă a datelor vechi şi a celor noi. A.
Ehrenzweig consideră că rolul mecanismelor inconştiente în creaţie se datorează caracterului
lor sintetizator: „psihicul de adâncime" (inconştientul) spre deosebire de „psihicul de
suprafaţă" (conştientul) poate îngloba simultan o complexitate de elemente şi relaţii;
creativitatea implică un proces de „articulare" experienţială şi intelectuală a elementelor
disparate (nearticulate) ale psihicului de adâncime (p. 47).
Iluminarea se produce în stări mai puţin conştiente — de somn, stare de trezire, în
general tocmai când nu te aştepţi să poţi găsi o soluţie la o problemă, pentru care te-ai
frământat zile şi poate nopţi în şir la masa de lucru, fără ca să obţii însă ideea. Spunem tocmai
când nu te aştepţi, deoarece, în general, problema nu se mai află în sfera preocupărilor active,
conştiente ale persoanei.
 De exemplu, lui H. Poincare ideile noi i-au apărut în minte fie seara, când din cauza
unei cafele nu a putut dormi, fie în momentul când se suia într-un autobuz pentru a merge la
plimbare, fie atunci când se afla pe faleza mării, fie când traversa strada. Important este de
subliniat faptul că, de fiecare dată, ideile noi au apărut în momente în care nu se gândea la
problemele respective, ci dimpotrivă căuta să le uite deoarece nu reuşea să le rezolve (H.
Poincare, 1908, p. 50—53).
Trăirile emoţionale sunt foarte puternice. Există însă deosebiri în funcţie de domeniu,
de temperamentul oamenilor.
Iluminarea este facilitată de următoarele condiţii:
— ambianţă plăcută, intimă persoanei;
— capacitate de transpoziţie;
— linişte, singurătate.
Mecanismele psihice cele mai frecvent utilizate în această fază a creaţiei sunt:
— asociaţiile îndepărtate;
— efectuarea de analogii între diferite domenii;
— elaborarea de metafore.
Iluminarea înseamnă intuiţie: proces cognitiv sintetic şi integra tiv, inexplicit,
neverbalizat şi necomunicabil. P. Popescu-Neveanu defineşte intuiţia ca fiind: „Descoperirea
bruscă a unei soluţii fără conştiinţa modului de descoperiri, cate are loc fie la primul contact
cu problema, fie după o perioadă de efort fără succes urmată de pauză (aşa numita inspiraţie)
(1978, p. 380).
Iluminarea este faza în care ideea, soluţia la o problemă apar brusc, fără ştirea sau
intenţia persoanei.
După părerea unor specialişti, în această etapă a creaţiei se produc iluminări
succesive, prima fiind aceea în care ni se clarifică problema de rezolvat.

d. Verificarea
Verificarea este o etapă foarte importantă pentru domeniul tehnico-ştiinţific
(proiectare). Pentru aceste domenii este un proces îndelungat, anevoios şi foarte laborios.
Verificarea se desfăşoară în trei mari faze:
— de proiect, are loc desăvârşirea ideii şi materializarea ei într-o soluţie tehnică
reală;
— de execuţie, materializarea fizică şi aplicarea soluţiei tehnice în laborator;
— de experimentare, în vederea confirmării sau infirmării validităţii soluţiei
respective.
Verificarea este o etapă de elaborare, revizuire şi cizelare a ideilor, soluţiilor
presupunând o gândire solidă.
Persoanele înalt creatoare se caracterizează prin rezistenţa la eforturile mari pe care le
presupune finalizarea şi materializarea ideilor.
In finalul acestui paragraf cu privire la etapele procesului de creaţie subliniem faptul
că o foarte serioasă pregătire de specialitate, un spirit de observaţie ascuţit, o capacitate de
intuiţie remarcabilă facilitează descoperirea fenomenelor noi.
W. R. Hess, laureat al premiului Nobel pentru medicină, remarca faptul că mulţi
oameni, în special tineri, consideră că „norocul" i-a ajutat pe unii savanţi să rea lizeze
descoperiri ştiinţifice. El se referă la profesorul Roentgen care a descoperit razele X. „Se
povesteşte că în seara zilei de 8 noiembrie 1895 ilustrul profesor experimenta în laboratorul
său o seamă de fenomene de descărcări electrice în tuburi cu gaze rarefiate. Lucra în cel mai
desăvârşit întuneric. La un moment dat, pe când se pregătea să întrerupă curentul electric care
străbătea tubul, a deosebit într-un colţ al mesei un punct luminos, Încarcă din nou tubul cu
gaze rarefiate cu curent electric. Punctul luminos îşi făcu apariţia în dreptul unor cristale de
platină-cianură de bariu. Refăcu experienţa de mai multe ori. Constată că ori de câte ori
funcţiona tubul, cristalele deveneau luminoase în întuneric" (Cf. Carol Roman, 1982, p. 117).
Prin numeroase experienţe, o documentare amplă a căutat să afle cât mai multe cunoştinţe cu
privire la natura şi sursa raselor descoperite, pe care le-a şi denumit razele X, întrucât nu se
ştia nimic despre ele. De fapt, în istoria ştiinţei sunt numeroase situaţii în care „întâmplarea" a
avut un rol în descoperirea ştiinţifică (penicilina, radioactivitatea, virusul turbării etc). W. R.
Hess remarca: „Ca să-ţi poţi da seama de valoarea unui fenomen pe care îl întâlneşti prima
dată, trebuie să fii înarmat atât cu atribute ştiinţifice, cât şi cu calităţi umane (Cf. R. Roman,
1982, p. 118). L. Pasteur afirma că: „Şansa ajută numai minţile pregătite", şi N. N. Semionov,
laureat al premiului „Nobel" pentru chimie, declara că: „Natura este darnică doar cu cei
pregătiţi".
În orice domeniu de activitate numai o muncă îndelungată, perseverentă, minuţioasă,
riguroasă poate conduce la descoperiri şi invenţii.

3 Structura creativităţii individuale

Factorii intelectuali ai creativităţii

Modul de gândire ştiinţifică şi capacitatea de investigaţie ştiinţifică constituie axe

principale ale creativităţii ştiinţifice şi tehnice.
Întreaga ştiinţă, indiferent de domeniu, există prin conceptele ei. Gh. Thomson,
laureat al premiului Nobel pentru fizică, scrie în cartea sa Inspiraţie şi descoperire că „aceste
concepte sunt idei care capătă o denumire. Ele determină întrebările pe care le punem şi în
felul acesta, implicit, răspunsurile pe care le putem obţine. Ele sunt mai fundamentale decât
teoriile enunţate în funcţie de aceste concepte. „Momentele de creaţie în ştiinţă sunt marcate
de faptul că un concept sau un grup de concepte pot ceda locul altui sistem de concepte sau
altui concept. Un rol fundamental pentru elaborarea conceptelor îl are metoda ştiinţifică, care
presupune din partea cercetătorului „o atitudine de imparţialitate, hotărârea de a lua în
considerare toate posibilităţile rezonabile, dorinţa de a depune orice eforturi pentru a fi exact,
ori de câte ori acest lucru este necesar, renunţarea la idei preconcepute" (Gh. Thomson, p. 30
—33).
Capacitatea de explorare ştiinţifică constituie o aptitudine specifică a creaţiei. Ea
presupune orientarea spre ceea ce este esenţial, probabil, inactual (inexistent încă), dinamica
şi interacţiunea fenomenelor studiate.
Spiritul de observaţie ştiinţifică este o componentă esenţială a creativităţii. Acesta se
remarcă prin următoarele caracteristici: precizie, completitudine, caracter sistematic,
cuantificare şi control. Ca oricare dintre factorii creativităţii spiritul de observaţie este
educabil.
Psihologul sovietic E. I. Regirer a pus în evidenţă vinele deprinderi profesionale ale
omului de ştiinţă: studiu bibliografic selectiv, abilitatea de a găsi informaţia cea mai adecvată
în raport cu problema studiată, perfecţionarea continuă a tehnicilor şi metodelor de investigare
şi prelucrare a datelor experimentale, preocuparea pentru formularea accesibilă a rezultatelor
cercetării, căutarea şi formularea problemelor, revizuirea ipotezelor şi a tezelor cunoscute,
îndoiala ştiinţifică, spiritul critic obiectiv.
Factorii intelectuali implicaţi în activitatea creatoare sunt foarte numeroşi. Psihologul
american J. P. Guilford (1967) a încercat să-i grupeze într-un „model tridimensional al
intelectului". În figura nr. 1 se află schema cu acest model.
Date explicative pentru înţelegerea modelului tridimensional al intelectului
Cele trei dimensiuni ale intelectului sunt:
— operaţiile (în număr de 5);
— conţinuturile (în număr de 4);
— produsele (în număr de 6).

Operaţiile • cogniţia (cunoaşterea — descoperirea, recunoaşterea,

(cu informaţii)
 înţelegerea informaţiei)
• memoria (reţinerea, stocarea de informaţie)
• producţia divergentă (generarea unei informaţii variate,
alternative pornind de la o informaţie dală sau cunoscută)
• producţia convergentă (generarea unor concluzii logice, a unui
răspuns unic pornind de la o informaţie dată) evaluarea
(stabilirea faptului dacă o informaţie este bună sau nu)
Conţinutul • figural — concret sau amintit ca imagine perceptivă
informaţiei • simbolic — compus din semne
(tipurile acesteia) • semantic — înţelesuri, de obicei verbal
• comportamental — comportamentul nostru sau al altora
Produsele (formele pe care le dobândeşte — unităţi (părţi ale informaţiei
informaţia în urma prelucrării ei cu ajutorul circumscrise)
operaţiilor) — clase (colecţii de unităţi cu
proprietăţi comune)
— relaţii (relaţii între unităţi)
— sisteme (structuri organizate)
— transformări (schimbări de diferite
feluri: redefiniri, modificări,
tranzacţii)
— implicaţii (extrapolări, conectări,
circumstanţiale, prin contiguitate,
între itemi de informaţie)
Fiecare dintre parametrii modelului poate fi schimbat cu ceilalţi, existând 120 de combinaţii
posibile (3x4x6 = 120), fiecare dintre acestea reprezentând aptitudini diferite.

Vom încerca să prezentăm factorii intelectuali ai creativităţii raportindu-i la modelul

tridimensional al lui Guilford.

1. Inteligenţa constituie unul dintre factorii importanţi ai creativităţii. Platon o definea

ca fiind „capacitatea care permite spiritului uman să înţeleagă ordinea din * univers"; după
Descartes, inteligenţa este „un mijloc de a-ţi însuşi o ştiinţă perfect raportată la o lume de
lucruri"; Spearmen considera inteligenţa ca fiind „aptitudinea de a opera cu simboluri";Stern
apreciază că inteligenţa reprezintă „capacitatea de a utiliza gândirea într-un anumit scop şi în
rezolvarea de probleme" — după el „neinteligent nu este numai acela care gândeşte prea puţin
acolo unde o gândire bună ar putea duce la o soluţie mai bună, dar şi acela care gândeşte prea
mult în probleme care nu solicită acest efort". M. Ralea definea inteligenţa ca o „funcţie
relaţională, care presupune în primul rând discriminarea şi apoi adaptare". Autorul uneia
dintre cele mai cunoscute şi utilizate baterii de teste pentru inteligenţă — Wechsler — o
consideră ca fiind „capacitatea globală sau complexă a individului de a acţiona într-un scop
determinat, de a gândi raţional şi de a avea raporturi utile cu mediul său".
În rezumat, se poate aprecia că inteligenţa constituie un factor (aptitudine) general,
comun tuturor operaţiilor intelectuale. În acest caz cineva ar putea face remarca că şi operaţia
de memorare poate fi considerată ca operaţie a inteligenţei (cf. modelului lui Guilford).
Desigur că inteligenţa, în calitatea ei de aptitudine generală, se manifestă la nivelul tuturor
operaţiilor (vezi modelul lui Guilford), dar numai atunci când este prezentă şi în ce măsură
este prezentă. Revenind la exemplul cu memoria, o persoană poate reţine date, informaţii într-
un mod mecanic, fără a înţelege ceea ce memorează, dar poate să-şi organizeze într-un anumit
fel informaţia să o raporteze şi integreze logic în sistemul de cunoştinţe pe care le are. În
cazul unei memorii mecanice nu putem vorbi de prezenţa inteligenţei, deşi ea, din punct de
vedere teoretic este un factor comun tuturor operaţiilor intelectuale. De aceea, inteligenţa
raportată la modelul lui Guilford priveşte mai ales operaţiile: cogniţie., producţie convergentă
şi elaborare.
Inteligenţa desemnează capacitatea omului de a se adapta la situaţii noi, reprezentând
abilitatea de a rezolva probleme.
Rezultatele cercetărilor efectuate pe indivizi înalt creatori din domeniul ştiinţific şi
tehnic au relevat că aceştia au un cotient intelectual (nivel al inteligenţei) peste medie. S-a
constatat însă că peste o anumită valoare a cotientului intelectual (120) inteligenţa nu mai
constituie un factor de predicţie sigur al creaţiei. In acest context trebuie făcută precizarea că
legile care guvernează un domeniu ştiinţific sau tehnic nu coincid cu „logica creaţiei" în
aceste domenii. Logica domeniului tehnico — ştiinţific tinde spre simplificare, schematizarea
lumii fenomenelor, în timp ce creaţia presupune tocmai luarea în considerare a complexităţii
fenomenelor. Acceptarea complexităţii şi dinamicii lumii reale presupune ieşirea „temporară"
din spera logicii domeniului tehnico-ştiinţific. Logica formală, utilizată curent de intelect în
anumite momente ale demersului creativ, are un rol extrem de redus (A. Moles). Un alt
argument îl constituie faptul că, din punctul de vedere al logicii formale, raţionamentul
analogic, comparativ cu celelalte două feluri (deductiv şi inductiv), este considerat ca fiind o
formă slabă de raţionament. Şi totuşi, ideile care s-au aflat la baza marilor descoperiri
ştiinţifice s-au datorat analogiilor.

2. Rezolvarea de probleme. O problemă constituie orice situaţie pentru care

nu avem deja cunoscute (în minte) scheme, modalităţi de soluţionare a ei. Rezolvarea
de probleme se referă la adaptarea la situaţii noi. Orice proces de creaţie presupune şi
rezolvări de probleme, dar nu orice rezolvare de probleme înseamnă şi creaţie. In
general, în cazul rezolvării de probleme se ajunge la o soluţie relativ nouă, dar la una
singură. Creativitatea este o formaţiune mai complexă decât procesul de rezolvare de
probleme. În cazul rezolutivităţii (capacitatea de a rezolva probleme) de obicei, se
operează preponderent algoritmic, fiind urmate liniile generale de abordare a
problemelor şi se urmăreşte obţinerea unei singure soluţii. Creativitatea presupune ca
o etapă importantă a ei ignorarea temporară a algoritmilor şi este orientată spre
obţinerea unei multitudini şi varietăţi de soluţii.
Problem Solving Problem Finding
(rezolvare de probleme) (descoperire de probleme)

Definirea Selectarea si folosirea Detectarea lacunei la care

celor două programului adecvat conduce folosirea unui program nou,
fenomene unui set existent de probleme program obţinut din compararea unor
programe existente cu altele aşteptate
în viitor

Obiectivul Alegerea corectă între Alegerea corectă între programe

General urmărit în programe deja existente existente şi viitoare (aşteptate);
cele două şi selectarea unui singur Aprecierea că unul sau mai multe
tipuri de activităţi program dintre programele no i vor fi mai
potrivite decât oricare dintre
programele existente

S-a constatat că oamenii înalt creatori se deosebesc de cei slab creatori nu prin
capacitatea de a rezolva probleme (relativ asemănătoare la cele două categorii de persoane), ci
prin abilitatea de a căuta şi formula probleme.
Datorită acestui fapt se consideră că rezolvarea de probleme (Problem solving) este
caracteristică oamenilor inteligenţi, în timp ce căutarea de probleme, „inventarea" lor
(Problem finding), este proprie oamenilor înalt creativi.
In cazul creativităţii se ajunge la producţii divergente, iar la nivelul inteligenţei se
obţin producţii convergente (modelul intelectului al lui Guilford).
Tratând inteligenţa în termeni de „Rezolvare de probleme" şi creativitatea în termeni
de „Descoperire de probleme", noi consemnăm mai jos diferenţele dintre ele, luând drept
criterii modul de definire şi obiectivul general.
Persoanele înalt creative se deosebesc, în general, de cele slab creative în privinţa
strategiilor de soluţionare a problemelor. Astfel, persoanele creative acordă o atenţie
deosebită fazei de analiză a problemei consacrând mai mult timp înţelegerii cât mai bine a
problemei prin formularea de întrebări, căutarea unei informaţii suplimentare decât aceea
cuprinsă în enunţul problemei. Indivizii slab creativi consumă mai mult timp sintetizării
informaţiilor despre problemă şi elaborării planului de rezolvare, aceasta deoarece problema
nu este analizată foarte bine în vederea înţelegerii ei.

3. Imaginaţia. „Imaginaţia este un proces psihic secundar, solidar şi analog cu

gândirea, de operare cu imagini mentale, de combinare sau construcţie imagistică purtând
asupra realului, posibilului, viitorului şi tinzând spre producerea noului în forma unor
reconstituiri intuitive, a unor „tablouri" mentale, planuri iconice sau proiecte" (P. Popescu-
Neveanu, 1978, p. 324).
Alex. F. Osborn distinge forme creative şi necreative ale imaginaţiei. Formele necreative sunt
acelea care au un caracter necontrolat (cele mai comune fiind visele, reveria-visarea cu ochii
deschişi). Există şi forme necontrolate ale imaginaţiei care au un caracter anormal:
halucinaţiile, mania grandorii, complexele de persecuţie, mitomania. Formele creative ale
imaginaţiei sunt: imaginaţia anticipativă fără de care nu s-ar putea elabora ipotezele
(prevederea mişcărilor viitoare la jocul de şah este posibilă datorită acestei forme a
imaginaţiei; expectativa creatoare, formă care intervine atunci când aşteptăm realizarea unui
lucru, idei şi avem credinţa fermă că ele se pot realiza prefigurând ce ar trebui de făcut pentru
realizarea lucrurilor pe care le dorim (p. 25—31). După Osborn, imaginaţia „propriu-zis
creatoare are două funcţii: prima constă în a cerceta, în a merge la «vânătoare», a doua se
referă la schimbarea a ceea ce am găsit" (p. 31).
La Osborn imaginaţia creatoare apare sub denumirea de „imaginaţie constructivă". Renumitul
psiholog american apreciază că imaginaţia constructivă reprezintă o potenţialitate
caracteristică fiecărui individ. Fiecare persoană o posedă în stare latentă ea putând fi
actualizată, antrenată pe baza unor tehnici specifice.
Creativitatea este identificată cu imaginaţia datorită concomitenţelor afective şi
emoţionale şi datorită desfăşurării spontane, relativ inconştiente a mecanismelor de creaţie
(vezi etapa iluminării şi definirea intuiţiei creatoare sau a inspiraţiei). Încă din 1905, Th. Ribot
arăta că imaginaţia creatoare este impulsionată şi susţinută de factorul afectiv, de tensiunile
emoţionale intense; indiferenţa, neutralitatea afectivă, motivaţia scăzută, insatisfacţia sunt
nonimaginative şi deci nu pot fi creative. Tot. el scria că dacă în creaţia tehnică sau ştiinţifică
emoţiile şi trăirile afective deţin o funcţie de „resort", motor al creaţiei, în domeniul artistic
ele pot deveni chiar materialul de construcţie al imaginaţiei creatoare, prin diferite procese de
transformare şi transfigurare ele sunt transpuse în momente creatoare autentice. După Th.
Ribot, mecanismele primare ale creaţiei nu posedă caracterul sistematic conştient, controlabil
al operaţiilor logic-cognitive, ci au un caracter spontan, necontrolabil, aleatoriu şi chiar
inconştient.
Inconştientul nu este înţeles ca o forţă obscură şi incognoscibilă, imprimată de impulsuri
sexuale şi agresive, ca în teoriile psihanalitice şi unele teorii neopsihanalitice, ci doar ca o
libertate sau disponibilitate de orientare. Mecanismele primare ale creaţiei înlătură temporar
barierele şi restricţiile pe care le imprimă gândirea conştientă prin obişnuinţă şi deprinderi,
prin experienţele îndelungate într-un domeniu (fixitatea funcţională, fixitatea metodei, setul).
E. Holt (1962, cf. H. W. Willis) desemnează creativitatea ca fiind o gândire imaginativă de tip
autist, cu acces la datele inconştientului, dar această fantezie este „asociată cu capacitatea de a
converti procesele imaginative în produse creative autentic utile, valoroase social". Unii
autori consideră creativitatea un fel de expansiune a conştiinţei prin imaginaţie, o experienţă
imaginativă „transliminală" (H. Rugg) care se bazează pe depăşirea temporară a graniţelor
conştientului, permiţând accesul impulsurilor inconştiente în imaginaţie.
Pentru aceia care consideră că imaginaţia are rolul dominant în creaţie, mecanismele
operaţionale ale creativităţii ţin mai mult de fantezie decât de procesele intelective de
rezolvare a problemelor (W. E. Vinacke).
Imaginaţia permite ieşirea dintr-un sistem cunoscut şi descoperirea de noi relaţii.
Datorită imaginaţiei, se poate ieşi de pe „autostrăzile gândirii" (sistemele de referinţă
culturale, ştiinţifice, tehnice, sociale) care, prin natura lor, direcţionează mintea omului pe căi
deja trasate de concepţii şi practici existente. Părăsirea temporară a sistemului obişnuit de a
gândi, de a formula şi rezolva probleme, facilitează descoperirea altor „drumuri" de a gândi.
Însemnătatea imaginaţiei pentru creaţia ştiinţifică şi tehnică a fost diminuată până la ignorarea
ei totală în favoarea primordialităţii gândirii abstracte, formelor riguros logice. „În postularea
unor concepte fundamentale noi, raţionamentul strict logic, care îi caracterizează de obicei pe
matematicieni, este mai degrabă o frână, deoarece, el stăvileşte forţa imaginaţiei" (P. L.
Kapiţa, p. 167). S-au formulat chiar prejudecăţi privind rolul nefavorabil al fanteziei în ştiinţă
şi tehnică. Aceste prejudecăţi au fost în primul rând înlăturate de afirmaţiile marilor
personalităţi ale ştiinţei şi tehnicii. Astfel, H. Poincare, A. Einstein, H. Selve, Gh. Thomson
ş.a. au considerat imaginaţia ca factorul esenţial al creaţiei. Imaginaţia foloseşte atât pentru a
descoperi lucruri noi, cât şi pentru a e recunoaşte pe cele existente („Nu este deloc un lucru
uşor să depistezi banalitatea cu adevărat importantă" — Gh. Thomson). A. M. Prohorov,
laureat al premiului Nobel pentru fizică, gândindu-se ce au comun marii savanţi ai lumii scria:
„Existenţa acestora nu se mărgineşte la datele realităţii imediate, ci se desfăşoară într-o mare
măsură prin trăirea implicită, prin intermediul fanteziei, a viitorului. Cu cât ai capacitatea de a
te înălţa prin puterea fanteziei peste datele pe care le struneşti într-o experienţă sau un studiu,
cu atât ai şanse mai mari de a înscrie viitorul în datele prezentului" (cf. C. Roman, p. 182).
Spre deosebire de inteligenţă, care operează cu noţiuni (concepte) şi este strict
dependentă de legile obiectului cunoaşterii, imaginaţia utilizează imagini, deosebit de
complexe şi dinamice, dispunând în acelaşi timp de grade de libertate mult mai înalte decât
inteligenţa (temporar imaginaţia poate să ignore faptele, legile realităţii). Mecanismele
operaţionale ale imaginaţiei creatoare sunt: asocierea, combinarea. Asocierile şi combinările
inedite (între obiecte, fenomene care par cu totul diferite între ele) duc la apariţia ideilor
originale. Creativitatea presupune asocierea unor elemente cât mai îndepărtate între ele (fapt
dependent de numărul şi varietatea cunoştinţelor disponibile ale unei persoane). De aceea,
este recomandabil ca o persoană să nu se limiteze doar la cunoaşterea propriului domeniu de
activitate, întrucât familiarizarea cu date aparţinând exclusiv sferei profesionale scade
probabilitatea elaborării unor idei, soluţii originale datorită stereotipizării (uneori rigidizării)
procedeelor de recepţionare, abordare, prelucrare şi interpretare a datelor problemei. În cadrul
activităţii creatoare, pe lângă procesele orientate spre atingerea scopului problemei, se
desfăşoară şi o serie de alte procese cu caracter asociativ care pot să nu aibă legătură directă
cu scopul urmărit. Elaborarea de analogii şi metafore constituie o altă sursă foarte importantă
a creativităţii (ne vom referi pe larg la acestea în paragraful privind metodele de imaginare).
Mecanismele operaţionale intime ale creativităţii (imaginaţiei) au un caracter profund
emoţional, parţial preconştient şi implică contribuţia considerabilă a imaginaţiei. Psihologul
american W. J. J. Gordon a pus în evidenţă următoarele mecanisme, „stări psihologic" ale
procesului creator:
— detaşarea, inventatorul „se simte" depărtat de lume, la distanţă cât mai mare de
datele problemei pentru a le putea aborda cât mai obiectiv, fără nici un fel de
prejudecăţi;
— implicarea, mecanism prin care creatorul se transpune în situaţia lucrurilor, a
elementelor problemei („mă gândesc cum m-aş simţi şi cum voi reacţiona dacă sunt
un atom");
—amânarea, sentimentul necesităţii de autodisciplinare şi rezistenţă în faţa oricărei
încercări premature de a găsi soluţia la problemă;
— speculaţia, abilitatea de a lăsa gândurile să zboare liber, încercând elaborarea cât
mai multor asociaţii cât mai diferite şi ieşite din comun;
— autonomia obiectului, creatorul resimte acest sentiment atunci când se apropie de
rezolvarea conceptuală a problemei („lucrul m-a depăşit şi de acum se rezolvă de la
sine").

W. J. J. Gordon a relevat următoarele condiţii psihologice favorabile creativităţii:

— interesul viu faţă de lucrurile comune din zona vastă a experienţei de fiecare zi,
care apare evidentă pentru un om informat (de exemplu: mărul lui Newton);
— abilitatea de a tolera şi folosi neevidentul, acele informaţii şi observaţii care din
punctul de vedere al logicii şi bunului simţ par să nu aibă nici o legătură cu problema
abordată (capacitatea de a te juca, de a vorbi ca un copil, de a stârni neîncrederea
adulţilor).
Pentru asimilarea mecanismelor intime creaţiei este necesară respectarea
următoarelor două procedee: „Transformarea familiarului în străin (necunoscut)" şi
„Transformarea străinului în familiar". Primul procedeu constă în inversarea, transpunerea
modurilor cotidiene de a percepe şi interpreta realitatea în moduri noi, cu totul diferite de cele
cunoscute. Un asemenea tip de orientare în realitate (dirijat permanent spre nou) provoacă
anxietate şi nesiguranţă spre deosebire de modurile uzuale de a percepe lumea care dau
omului un sentiment de încredere şi securitate. În creativitate este absolut necesar curajul,
asumarea riscului. Felul comun, obişnuit de a privi lumea este confortabil, comod dar el
învăluie omul într-o stare de amorţeală (de care, în majoritatea cazurilor nu ne dăm seama).
Cel de-al doilea procedeu constă în „transformarea străinului în familiar". într-o situaţie nouă
primul lucru pe care ar trebui să-l facă o persoană este să înţeleagă problema (datele noi) prin
raportarea la cunoştinţele accesibile şi cunoscute lui, convingându-se astfel că datele noi nu-i
sunt atât de străine, îndepărtate de experienţa lui cotidiană. Acest procedeu contribuie la
reducerea temei, uneori a dezorientării şi încordării afective pe care le resimţim atunci când
ne aflăm în faţa unor probleme mai mult sau mai puţin diferite de acelea cu care ne-am
obişnuit.
În cadrul modelului intelectului al lui Guilford imaginaţia corespunde cel mai mult producţiei
divergente.

4. Sensibilitatea la implicaţii constă în observarea şi analizarea unei nevoi, cerinţe şi

examinarea informaţiei respective. Deoarece nevoia constituie sâmburele unei probleme,
această abilitate este denumită sensibilitate la implicaţii şi probleme. În modelul intelectului al
lui Guilford apare ca evaluări semantice de implicaţii. Această abilitate nu constituie doar un
simplu factor intelectual al creativităţii, ci reprezintă o dispoziţie complexă a personalităţii
întâlnită sub denumirea de „abilitatea de a recunoaşte probleme acolo unde ceilalţi nu le văd"
(R. J. Shapiro). Persoanele creatoare descoperă în realitate anumite lacune, „pete albe", apoi
apare tensiunea de căutare a unei soluţii pentru îmbunătăţirea situaţiei. Orice descoperire
ştiinţifică începe prin sesizarea unei situaţii problematice. Deosebirea între capacitatea de
detectare a problemelor şi sensibilitatea la implicaţii constă în aceea că persoana creatoare
este atrasă de probleme care pentru alţii rămân neobservate, fără ca ei să fie preocupaţi de
anticiparea unor probleme, care există în prezent, doar în germene.
Pentru depistarea acestei aptitudini şi dispoziţii intelective se utilizează următoarele
feluri de teste:
— formularea de ipoteze plecând de la prezentarea grafică a unor probleme,
persoanele urmând să dea cât mai multe informaţii posibile în vederea testării
ipotezelor respective;
— testul greşelilor, subiecţii trebuie să sesizeze cât mai multe greşeli în cadrul unei
serii de soluţii date pentru o anumită problemă;
— testul deficienţelor, persoanele trebuie să descopere care sunt imperfecţiunile în
funcţionarea anumitor dispozitive tehnice prezentate.

5. Procesele asociative. Creativitatea presupune activitatea combinatorica - punerea

în relaţie a unor elemente existente separat până la un moment dat. Activitatea creatoare
implică operaţii de combinare şi recombinare la toate nivelele psihice: perceptiv, intelectiv şi
de personalitate.
Factorul asociativ înseamnă descoperirea structurii în experienţă şi punerea ei asupra
experienţei.
Nu orice fel de asociere este creativă. Asociaţiile se pot realiza prin simplă corelaţie, prin
contiguitate (elemente dispuse spaţial unele lângă altele), prin contrast. Creativitatea se referă
numai la abilitatea de a relaţiona (asocia) concepte îndepărtate între ele.
Oamenii slab creativi acceptă numai combinaţiile şi asociaţiile fireşti, evidente şi
logice, respingându-le pe acelea aparent ilogice, care contrazic bunul simţ.
Pentru evaluarea şi în acelaşi timp stimularea capacităţii de a relaţiona elemente
îndepărtate se folosesc următoarele tipuri de teste:
— recombinarea unor idei familiare;
— elaborarea de asociaţii îndepărtate;
— găsirea unor aspecte comune şi de legătură între cuvinte, obiecte, concepte
aparent nelegate între ele. De exemplu, enumerarea proprietăţilor comune şi a
relaţiilor care se pot stabili între cuvintele: carte, bară, ghindă.

6. Fluiditatea se referă la bogăţia, uşurinţa, rapiditatea stabilirii de asociaţii, la

debitul verbal, ideaţional (de idei), expresional (de formele de expresii).
În funcţie de felul materialului cu care se operează există mai multe tipuri de
fluiditate:
a) Fluiditatea ideaţională: cantitatea de idei, cuvinte, titluri, fraze, răspunsuri
elaborate de individ. În modelul tridimensional al intelectului corespunde categoriei de
producţii divergente de unităţi semantice. Se folosesc ca teste, pentru aprecierea ei,
următoarele:

— găsirea cât mai multor titluri şi cât mai ingenioase la o povestire, film, carte etc;
— aprecierea consecinţelor posibile producerii unor evenimente;
— găsirea de utilizări neobişnuite şi cât mai variate pentru lucruri cât mai familiare
persoanei;
— enumerarea cât mai multor obiecte, culori care au aceeaşi proprietate (de
exemplu, sunt obiecte albe, rotunde).

b) Fluiditatea asociativă: cantitatea de asociaţii, relaţii, produse, în special stabilirea

de analogii, similarităţi, sinonime. In modelul tridimensional al intelectului corespunde
producţiei divergente de relaţii semantice.

Teste utilizate pentru evaluarea ei:

— găsirea cât mai multor sinonime, antonime, la un cuvânt dat;
— completarea unei propoziţii cu cât mai multe metafore.

c) Fluiditatea expresională: cantitatea de noi expresii, idei care să se potrivească

într-un sistem, o organizare structurală, propoziţii, idei, întrebări, răspunsuri. În modelul
intelectului al lui Guilford corespunde producţiei divergente de sisteme semantice sau
figurale.
Teste pentru măsurarea ei:
— alcătuirea cât mai multor propoziţii respectând anumite reguli date: ordinea şi dispoziţia
cuvintelor, numărul de litere etc.

d) Fluiditatea verbală: cantitatea de cuvinte produse în unitatea de timp, cuvinte ce

trebuie să corespundă cerinţelor unei clase anterior stabilite. In modelul tridimensional al
intelectului corespunde producţiei de unităţi semantice, simbolice.
Se folosesc următoarele feluri de teste:
— denumirea cât mai multor cuvinte care încep cu o anumită literă, sau conţin un
anumit număr de litere;
— emiterea cât mai multor cuvinte care au aceleaşi sufixe sau prefixe.

e) Fluiditatea figurală; cantitatea de desene alcătuite pe o anumită temă. In modelul

intelectului elaborat de Guilford corespunde producţiei divergente de unităţi figurate.
Teste folosite pentru cunoaşterea şi exersarea ei:
— testul cercurilor — conturarea din fiecare cerc a: unui desen;
— testul liniilor — combinarea în cit mai multe feluri a trei linii curbe;
— testul figurilor geometrice — combinarea în cât mai multe feluri a unui număr de
triunghiuri.
Fluiditatea este importantă pentru creativitate deoarece asigură o mare cantitate de
răspunsuri existând şansa de a găsi un număr mai mare de răspunsuri bune, de calitate
superioară.
Nu trebuie ignorat faptul că fluiditatea este legată de memorie, de capacitatea de reactualizare
a unor informaţii. Calitatea răspunsurilor este independentă de felul cum a fost stocată
informaţia (mecanic sau logic, cu înţeles).

7. Flexibilitatea se referă la modificarea, restructurarea eficientă a mersului, gândirii

în raport cu situaţiile noi, la posibilitatea de a opera cu uşurinţă transferuri, de a renunţa la
vechile puncte de vedere şi adoptarea altora noi, la schimbarea matricelor experienţiale şi a
sistemelor de referinţă. Flexibilitatea se opune fixităţii funcţionale. Orice obiect al experienţei
noastre a dobândit de-a lungul timpurilor însuşiri care îl definesc, prin ele recunoaştem
obiectul respectiv. În cazul situaţiilor noi este necesar să facem abstracţie de aceste însuşiri
definitorii şi să luăm în consideraţie alte calităţi ale obiectelor, care sunt oarecum mascate de
cele definitorii. Incapacitatea de a ignora, temporar, calităţile definitorii (cele mai frecvent
întâlnite în experienţa de zi cu zi) se raportează la fixitatea funcţională.

Există mai multe feluri de flexibilitate:

— flexibilitate a claselor — se referă la capacitatea de a trece de la o clasă, categorie
de obiecte, fenomene, metode, la alta;
— flexibilitate a transformărilor — transformări efectuate în cadrul producţiilor
convergente şi divergente;
— flexibilitate de eliberare, abilitate de redefinire, revizuire a punctelor de vedere.
Se situează în sfera producţiei convergente de transformări semantice, figurale şi
simbolice.

Flexibilitatea poate fi:

Spontană, situaţie în care iniţiativa elaborării unei diversităţi de clase de răspunsuri
aparţine persoanei. În modelul intelectului corespunde producţiei divergente de clase
semantice, figurate, simbolice. Teste pentru aprecierea ei: Efectuarea cât mai multor grupări a
unor elemente (figuri, litere, simboluri, desene); stabilirea cât mai multor şi variate utilizări
neobişnuite a claselor după criterii variate, astfel încît unul şi acelaşi obiect să poată apărea în
mai multe clase.
Adaptativă, elaborarea unei diversităţi de clase este sugerată de instructajul probei. În
modelul intelectului corespunde producţiei divergente de transformări figurale.
Flexibilitatea are în vedere categoriile de produse, clase şi transformări, aspecte care sunt
neglijate în testele de inteligenţă.
Oamenilor înalt creatori le sunt caracteristice următoarele două trăsături (specifice
flexibilităţii):
— abstractizarea — modelul de căutare a soluţiei este foarte clar, relativ independent
de contextul dat al problemei, urmărindu-se permanent lărgirea ariei de căutare a
soluţiilor;
— generalizarea — stabilirea unor clase foarte largi.
Experţii în anumite teme, domenii, manifestă un grad relativ înalt de rigiditate în privinţa
claselor (categoriilor).

8. Originalitatea: producerea unor răspunsuri statistic rare în cadrul comunităţii în

care au fost emise. În modelul matriceal al intelectului corespunde producţiei divergente de
transformări semantice.

Originalitatea nu este un factor pur intelectiv, ci constituie o dispoziţie a întregii

personalităţi. Ea este o dimensiune multifactorială. O persoană nu poate fi originală la toate
testele. În general, se folosesc toate tipurile de teste de creativitate pentru aprecierea
originalităţii, fiind luate în consideraţie răspunsurile unice (cu frecvenţa 1). La testele
consemnate pentru ceilalţi factori ai creativităţii nai putem adăuga probele: elaborarea cât mai
multor caricaturi, calambururi, ghicitori.

Inteligenţa este abilitatea de a rezolva problemele adaptativ, corespunzător în mod

adecvat cerinţelor realităţii. Originalitatea desemnează capacitatea de a rezolva probleme nu
numai adaptativ, dar mai ales neobişnuit şi în cât mai multe feluri.

Ingeniozitatea este originalitatea de metodă de rezolvare. Un om este desemnat ca

fiind ingenios atunci când rezolvă problemele cu o eleganţă neuzuală (neobişnuită), într-un
mod abil şi surprinzător.

9. Elaborarea: stabilirea paşilor detaliaţi în rezolvarea unei probleme, luarea în

considerare a cât mai multor implicaţii şi consecinţe pe care le poate avea soluţia la o
problemă. În modelul intelectului corespunde producţiei divergente a implicaţiilor semantice
simbolice şi figurale. Acest factor intervine mai ales în etapa de verificare a procesului creator
presupunând anumite însuşiri temperamentale şi volitive (răbdare, perseverenţă, rezistenţă la
monotonie, capacitatea de concentrare în direcţia problemei).

Motivele si atitudinile creative

Cunoaşterea acestor noţiuni şi studierea lor prezintă o însemnătate deosebită pentru

autocunoaştere, oferind posibilitatea unei autoanalize individuale de foarte mare importanţă în
activitatea de creaţie.
In legătură cu importanţa autocunoaşterii s-au făcut remarci şi în literatură. Lucian
Blaga, spre exemplu, scria că cei mai mulţi oameni sunt atât de străini faţă de ei înşişi, încît ar
trebui să vorbească despre ei la persoana a treia. Octavian Goga, de asemenea, vedea oamenii
privindu-se ca în faţa unor case cu obloanele trase, unde nu este nimeni acasă.

1. Motivaţia. Se pune întrebarea ce este motivaţia. În general, motivaţia este

ansamblul factorilor care declanşează acţiunile noastre şi pun comportamentul în mişcare.
Motivaţia este motorul oricărei acţiuni şi activităţi. Aşa cum o maşină nu poate funcţiona fără
motor, fără motivaţie nici noi nu am putea să ne mişcăm.
Pentru a vedea motivele care ne determină să acţionăm trebuie să răspundem la întrebarea
„De ce?".
Motivaţia este conştientă sau mai puţin conştientă.
De multe ori fiind vorba de mai multe motivaţii, nu ne putem da seama care este
cauza care ne-a pus în mişcare.
Motivaţia este compusă din două segmente:
— energizator;
— direcţional.
In general motivaţia indică o stare de necesitate, de nevoie, de dezechilibru care se
naşte în organism. Această stare omul o trăieşte ca o stare de nemulţumire (energizator). In
acelaşi timp, omul se orientează pentru a descoperi mijloacele prin care să poată să-şi
satisfacă motivaţiile şi să înlăture această stare de dezechilibrare. De aici şi faptul că motivaţia
noastră are un caracter homeostatic, deci tinde să restabilească echilibrul.
Pe de altă parte, ea are şi un caracter utilitarist. Motivaţia creatoare are un caracter
dezinteresat, „gratuit".

Caracteristicile motivaţiei creative:

a) Motivaţia are un caracter „ofensiv" sau de creştere (de dezvoltare). Datorită acestei
trăsături persoana îşi menţine starea de încordare care este necesară continuării acţiunii de
căutare a soluţiilor. În cazul motivaţiei necreative, individul caută să înlăture cât mai rapid
pasibil starea de încordare prin găsirea fără eforturi şi căutări a unei soluţii oarecare.
b) Motivaţia are caracter neperiodic, adică pe măsură ce o persoană dobândeşte o
serie de cunoştinţe într-o problemă îi creşte dorinţa de a afla cât mai multe lucruri noi.
c) Motivaţia creativă este directă sau intrinsecă, omul acţionează din plăcere şi din
dorinţa de a face acţiunea respectivă, nu urmăreşte un alt scop, exterior acţiunii. De exemplu,
citeşte o carte din interesul pentru cunoştinţele pe care le conţine cartea respectivă şi nu
pentru că trebuie să dea un examen, sau este controlat.
d) Persoana creatoare este preponderent orientată spre conţinutul acţiunii şi nu spre
aspectele de climat. Există două mari categorii de motivaţii în acest sens:
— legate de conţinutul muncii (dezvoltarea aptitudinilor în cadrul muncii, atracţia faţă de
profesie, utilitatea muncii, posibilitatea de elaborare şi aplicare a ideilor noi ş.a.);
— legate de contextul muncii (relaţiile dintre colegi, sistemul de apreciere a muncii, stilul de
conducere, posibilitatea de promovare şi avansare ş.a.).
e) Persoana este preponderent orientată spre obţinerea unor performanţe superioare
în muncă.
În orice acţiune pe care o întreprindem (mai ales în cadrul sarcinilor profesionale)
intră în joc două tipuri de motivaţii;
— dorinţa de a avea succes; — teama de eşec.
Teama de eşec face ca persoana să fie permanent în stare de tensiune, şi aceasta se
exprimă printr-un grad mare de anxietate. Dintre două persoane, una cu un grad mai mare de
anxietate şi cealaltă cu un grad redus de anxietate, cea din urmă va obţine rezultate mai bune
în activitatea sa. Acest adevăr este cuprins de fapt în micul aforism care spune că „apărându-
se de iadul din el, omul elimină raiul din el".
Se vorbeşte de multe ori de motivaţia optimă. Trebuie să ne motivăm în funcţie de
tipul sarcinilor pe care le avem de rezolvat, de gradul lor de dificultate.
Se poate întâmplă ca foarte multe sarcini să ne pară dificile şi atunci intrăm în panică.
Această stare de supramotivaţie conduce la blocaj. În asemenea situaţii, sunt oameni care nu
mai pot lua nici o decizie, nu mai ştiu ce trebuie să facă. De aceea, este foarte important cum
ne organizăm munca, cum ne autocontrolăm. Dacă avem ceva greu de făcut, este bine să
spunem că acel lucru nu este atât de greu de realizat, şi să nu intrăm într-o stare de agitaţie, să
ne gândim la cine ar putea să ne ajute în rezolvarea problemei respective, şi să ne mobilizăm
propriile resurse intelectuale pentru depăşirea obstacolului.
f) Motivaţia creatoare are un caracter extensional.
Un om înalt creativ are proiecte foarte variate, în timp ce unul slab creativ este
dominat de un singur domeniu de activitate. Persoanele înalt creatoare se manifestă în cât mai
multe domenii de acţiune (cel puţin 2—3, diferite de sfera de activitate profesională curentă).
Dintre specialiştii care s-au ocupat de studiul motivaţiei creatoare amintim următorii: H. H.
Anderson (1959), F. Fromm, A. Maslow, S. A. Gollan, S. A. Mednick, M. Cernea, M. Micu şi
V. Dumitrescu, F. Barron (1968), P. Popescu-Neveanu (1971, 1978), V. Pavelcu, C.
Cojocaru, Al. Roşca (1972, 1981); A. şi S. Chelcea, P. Datculescu, C. Mamali, M. Roco
(1975) ş.a.
Pentru ilustrarea însemnătăţii pe care o are motivaţia creatoare în activitatea tehnico-
ştiinţifică vom prezenta câteva mărturisiri ale unor savanţi celebri.
Renumitul chimist britanic D.H.R. Barton arată că „In ultimul an al războiului (1945)
deţineam o poziţie bună în lumea chimiştilor britanici, fiind bine remunerat pentru munca
mea într-un punct de conducere din industria chimică. Dacă m-aş fi complăcut în acea
situaţie, sunt convins că astăzi aş fi fost un om cu foarte mulţi bani, dar extrem de nefericit,
deoarece aş fi abandonat o carieră de cercetare încununată de anumite succese. Şi ce poate
bucura mai mult un om decât să ştie că este unul dintre aceia care au izbutit să mişte, chiar şi
cu un micron, bariera cunoaşterii în înfruntarea veşnică cu natura. În acel an, în 1945, am
găsit din nou că munca mea mă plafona. O constatare mă tulbura: nu aveam suficiente
cunoştinţe pentru a obţine unele rezultate în care speram. M-am întors la universitate ca
asistent, cu un salariu mai mic decât jumătatea celui pe care-l avusesem mai înainte. Vreme
de 4 ani am învăţat însă chimie fizică şi anorganică, de care aveam mare nevoie în cercetările
mele de chimie organică. Interesul meu deosebit faţă de chimia fizică nu a constituit un efort
zadarnic, pentru că mi-a folosit drept cadru, care, combinat cu cunoştinţele mele de chimie
industrială, mi-a dat posibilitatea să realizez binecunoscuta lucrare asupra analizei
conformaţionale, pentru care am primit câţiva ani mai târziu premiul Nobel" (cf. C. Roman, p.
34).
Din acest prim exemplu putem observa că trăsăturile motivaţiei creatoare sunt
interdependente (continua nevoie de îmbogăţire a cunoaşterii este asociată cu motivaţia
intrinsecă relativ dezinteresată faţă de partea financiară şi bucuria, „fericirea" de a munci în
cercetarea ştiinţifică, unde lucrul nu era mai uşor decât în altă parte, ci dimpotrivă presupunea
eforturi suplimentare, dar nu „zadarnice" —, interesul faţă de cunoştinţe cât mai variate.
Preocupările de a avea o retribuţie mare, de a ocupa o poziţie ierarhică cât mai înaltă, de a fi
recompensat material cât mai bine sunt trăsături specifice motivaţiei extrinseci. Este util să
semnalăm aici că inventatorii cu care am discutat nu şi-au pus problema recompensării
materiale, ca atare, ei o interpretau, pe de o parte, ca o modalitate de apreciere, iar, pe de altă
parte, veniturile încasate erau destinate întreprinderii de noi experienţe pentru viitoare
invenţii. În schimb, persoanele slab creatoare, care nici nu s-au gândit vreodată să elaboreze
ceva nou, au pus pe primul loc recompensarea materială ca factor mobilizator pentru creaţie.
De asemenea, au şi o imagine eronată în privinţa factorilor care îi determină pe unii oameni să
caute mereu noul, considerând că aceştia obţin de pe urma unei asemenea preocupări beneficii
însemnate.
Mărturisirea lui Edison poate constitui un răspuns. Edison declara: „Am avut un
profit cu totul neînsemnat de pe urma invenţiilor mele. De-a lungul întregii mele vieţi am
obţinut 1 080 brevete de invenţii. Dacă aş face socoteala cât am cheltuit în încercările şi
procesul de brevetare a invenţiilor, îmi dau seama că invenţiile m-au costat mai mult decât
beneficiile materiale pe care mi le-au adus. Dacă am câştigat bani, aceasta s-a datorit
fabricării şi vânzării produselor mele şi nu invenţiilor. Banii pe care i-am câştigat au fost
investiţi în realizarea invenţiilor" (L'invention dans l'industrie, p. 112).
Laureatul premiului Nobel pentru „Descoperiri fundamentale în tratamentul hormonal al
cancerului", Charles B. Huggins considera că „Savanţii de prim rang pe care îi cunosc fac
alergie la bani. Puţini dintre aceştia ar dori să aibă maşini sport. Un pardesiu şi o vacanţă
plăcută şi ceva pus de o parte pentru bătrâneţe, aceasta este ceea ce vor ei. . . Cei mai mari
savanţi ai lumii sunt oamenii cei mai modeşti când este vorba de problemele lor financiare
şi primesc recompensa pentru satisfacţia lor personală" (cf. C. Roman, p. 137).
Un alt exemplu convingător pentru motivaţia intrinsecă îl găsim în mărturisirea
savantului german Karl Ziegler, laureat al premiului Nobel pentru „Descoperiri în domeniul
chimiei macromoleculare". „Am beneficiat de rarul noroc de a descoperi, în urma unor
observaţii personale din tinereţe, un tărâm de activitate nou şi cu mari posibilităţi de
dezvoltare. La urma urmei nu a trebuit să fac altceva decât să-mi satisfac curiozitatea mea
ştiinţifică, aceasta spre bucuria şi mulţumirea mea. Astfel trebuie înţelese cuvintele pronunţate
de mine când va că imboldul meu l-a constituit în exclusivitate faptul că în toată viaţa am
încercat să fac acele lucruri care mi-au procurat plăcere încă din copilărie şi tinereţe (cf. C.
Roman, p. 229).

Ierarhizarea motivaţiilor

În plan individual există o ierarhizare a motivaţiilor.

În general se consideră că există mai multe nivele la care se situează aceste motivaţii
care au o mare importanţă pentru creaţia umană.
În cele ce urmează se prezintă o ierarhizare realizată de A. PI. Maslow. Conform ierarhizării
făcute de Maslow există opt nivele la care se situează motivaţiile sau trebuinţele.
Se începe ierarhizarea cu gradul cel mai înalt al motivaţiilor:

6. Motivele stadiului de concordanţă

— nevoia de concordanţă între sentimentele, gîndurile şi acţiunile noastre.
Discordanţa care există între cele trei aspecte constituie principala cauză care împiedică
creativitatea.
5. Motive estetice
— nevoia de ordine, de simetrie, oroare faţă de lene, dragostea faţă de natură şi de
frumuseţe.
4. Motive cognitive, sau de cunoaştere
— nevoia de a şti, de a înţelege, de a vedea, de a descoperi, de a explora.
3. Motivele de realizare a sinelui
În psihologia Freudiană sinele se raportează la ceea ce este mai intim omului, este
mai strâns legat de el.
— nevoia de valorificare a propriului potenţial crea tiv, nevoia de realizare a unor
lucruri cât mai bune, cât, mai frumoase, cât mai utile, în general, nevoia de a face numai
lucruri care ne produc plăcere.
2. Motive de realizare a eului
Eul este raportat la întreaga personalitate, omul fiind văzut atât ca membru al societăţii, cât şi
ca persoană particulară;
— necesitatea de conservare, de a se respecta pe sine şi pe alţii, dorinţa unei reputaţii
foarte bune, dorinţa de prestigiu, de consideraţie;
 — nevoia de a fi important prin lucrurile pe care le realizezi, de a fi important pentru
colectiv;
— nevoia de a fi independent, de a fi sigur că în orice moment şi în orice situaţie el
(omul) este cel care îşi dă consimţământul în a realiza ceva şi nu este obligat de
altcineva.

1. Motive de ordin social.

— nevoia de apartenenţă afectivă la un grup, nevoia de a face parte integrantă dintr-un grup,
de a fi sprijinit (de exemplu, nevoia de a avea o familie, de comunicare cu alţi oameni).
2. Motive de securitate
— nevoia de securitate emoţională în muncă şi în relaţiile cu alţii.

Noţiunea este strâns legată de teama unor eventuale pericole legate de nesiguranţă,
frica de deposedare (de aici, nevoia de proprietate), stabilitatea locului de muncă, securitatea
muncii, nevoia de protecţie. 1. Motive de ordin fizic şi material Motivaţie comună oricărei
fiinţe (şi animalelor) — nevoia de hrană, de odihnă, de repaus, toate cerinţele primare, nevoia
de a-şi apăra sănătatea, orice impulsuri etc.
În legătură cu această ierarhizare autorul face câteva observaţii, arătând că motivele
de la nivelele superioare nu pot să fie satisfăcute decât dacă sunt satisfăcute cele de la nivelele
inferioare (nu pot fi însă niciodată satisfăcute pe deplin). Totuşi, foarte mulţi oameni creativi,
mari personalităţi din diferite domenii (în literatură, spre exemplu), din întreaga lume, au fost
complet privaţi de posibilitatea satisfacerii motivelor de la nivele inferioare şi au fost călăuziţi
de motive situate la nivele superioare.
O altă remarcă este aceea că, cu cat ne situăm la nivele mai înalte, CU atât persoana
este mai puţin egocentrică şi mult mai generoasă, angajată cât mai plenar în plan social şi al
activităţii profesionale. Se apreciază că numai satisfacerea motivelor de la nivelele superioare
asigură realizarea omului ca valoare, ca personalitate. Pe de altă parte, motivele de la nivelele
superioare, începând de la nivelul 4, se consideră că sunt motive de dezvoltare, de creştere
(creative), pe când motivele de la nivelele inferioare 1, 2 sunt homeostatice. Motivele de la
nivelele superioare au un caracter intrinsec (se datorează plăcerii, atracţiei pentru acţiunea
respectivă şi nu obligaţiei).
Un studiu experimental efectuat de noi pe un lot de 120 de inventatori (M. Roco,
1979, p. 60) a pus în evidenţă unele motive caracteristice pentru specialişti în creaţia tehnico-
ştiinţifică:
— pasiune faţă de muncă; — satisfacţie profesională;
— curiozitate în cunoaştere;
— interesul faţă de contextul socio-uman al muncii;
— diversitatea intereselor;
— trăiri emoţionale foarte puternice,
2. Atitudinile creative. Problematica atitudinilor, în general, şi a celor creative, în
special, este foarte vastă. S-au iniţiat sute de experimente şi studii pentru a fi relevate
trăsăturile specifice. Până în prezent nu s-a ajuns la o accepţie unanimă. Profesorul P.
Popescu-Neveanu de la Universitatea din Bucureşti defineşte atitudinea ca: „modalitate
relativ constantă de raportare a individului sau grupului faţă de anumite laturi ale vieţii sociale
şi faţă de propria persoană; atitudinea este un invariant vectorial al conduitei exercitând o
funcţie direcţională şi evaluativă şi nu una instrumental-lucrativă" (1978, p. 71—72).
Ţinând seama de faptul că lucrarea de faţă are în primul rând un caracter pragmatic,
urmărind să ofere date cu finalitate practică, vom recurge la prezentarea unei liste cu
atitudinile creative precedată de o succintă caracterizare a lor.
Atitudinile creative în calitate de „vectori dinamogeni şi reglatori ai personalităţii
îndeplinesc un rol decisiv în realizarea, autorealizarea şi autodepăşirea persoanei" (P.
Popescu-Neveanu, 1978, p. 75) fiind apreciate ca unul dintre factorii principali ai creativităţii.
Atitudinea creativă reprezintă o trăsătură de personalitate. În această calitate ea are un
caracter relativ stabil, este sintetică şi integrativă.
 Psihologii americani au iniţiat primele studii experimentale privind atitudinile
creative (H. H. Anderson, C. L. Rogers, A. M. Maslow).
După E. Fromm atitudinea creativă reprezintă, în linii foarte generale, abilitatea de a
vedea, de fi conştient şi de a răspunde la un stimul dat.
De exemplu, un om vede un trandafir. La vederea acestuia, el exclamă: „A, acesta
este un trandafir!" Accentul cade pe actul de clasificare şi nu pe cunoaşterea conceptuală a
obiectului respectiv.
Când vedem o persoană, de obicei întrebările care se pun în legătură cu aceasta sunt
în genul: ce profesie ai?, câţi ani ai?, starea civilă, locul de muncă etc, deci este văzută ca un
reprezentant al unei categorii profesionale etc. Nu suntem de fapt conştienţi de valoarea ei
propriuzisă şi nu o cunoaştem ca om, ca personalitate. Aceasta determină cunoaşterea
superficială a obiectelor şi persoanelor, perceperea lor într-un mod nerealist.
De multe ori privim o persoană prin propriile noastre trăiri, ne proiectăm în persoana
pe care o vedem, dar de fapt nu o vedem pe ea însăşi. De aceea, este necesară o maturitate atât
afectivă cât şi cognitivă atunci când privim un om sau un obiect. In general, ne aflăm foarte
departe de oameni, obiectele pe care le avem în faţa noastră, şi în mod paradoxal dorim să le
cunoaştem cât mai bine.
„Tratăm pe oameni ca pe scrisorile primite; le citim cu grabă, dar nu le recitim" (La
Fontaine).
1) Capacitatea de a fi uluit şi de a te mira în faţa lucrurilor foarte banale. Această
capacitate necesită cultivarea spiritului de observaţie (copiii au această capacitate).
Alexander Fleming, specialist în bacteriologie, s-a ocupat de concepţii noi în vaccinoterapie.
În timpul primului război mondial a observat că: „antisepticele chimice utilizate la timpul
respectiv erau ineficiente. El credea că energia mecanismelor corpului uman poate să-i
asigure o protecţie naturală. În 1922 depistează o substanţă (lisozim) care se găseşte în
numeroase secreţii şi ţesuturi ale corpului având o putere extraordinară de a distruge anumite
bacterii lăsând intact ţesutul celular. În anul 1928, ca profesor de bacteriologie la universitatea
din Londra, datorită observaţiei sale perspicace, a unui eveniment datorat întâmplării, căruia i-
a acordat însă atenţie, nu l-a considerat ca pe un fapt obişnuit, descoperă penicilina. În
laboratorul în care îşi făcea experienţele, la unul dintre recipientele unde îşi ţinea culturile de
bacterii, capacul nu a fost bine aşezat lăsând să pătrundă aerul. Din această cauză, în
recipientul respectiv a găsit mucegai depus pe cultura de bacterii. Pentru majoritatea
oamenilor era firesc faptul că s-a format mucegaiul şi apreciau că recipientul respectiv trebuie
aruncat întrucât preparatul respectiv nu mai putea fi folosit pentru continuarea experienţelor.
Fleming a acordat o atenţie deosebită tocmai recipientului în cauză, descoperind că bacteriile
aflate în jurul mucegaiului „Penicilina notatum" au fost distruse (L'invention dans
l'industrie, p. 317—318).
2) Capacitatea de a te concentra. Este adevărat că de cele mai multe ori suntem foarte
preocupaţi, dar de foarte puţine ori suntem cu adevărat concentraţi. A te concentra înseamnă
ca lucrul pe care îl faci să fie singurul şi să nu mai existe altă preocupare.
Există oameni care au această capacitate de a se concentra numai asupra lucrului pe care îl
desfăşoară indiferent de influenţele de mediu (muzică, zgomot etc). Trebuie să existe o
permanentă preocupare şi conştiinţă asupra lucrului prezent, de moment, fără a altă
preocupare pentru ce va urma, planuri pentru o următoare etapă de lucru etc.
3) Experienţa proprie. De cele mai multe ori omul se exprimă, gândeşte, acţionează
după cum au gândit, s-au exprimat, au acţionat alţii. De multe ori, când afirmăm că: „eu mă
gândesc la ...", de fapt ne referim la idei, opinii citite sau auzite şi nu la cele filtrate prin
propria minte şi simţire. Exprimarea individualităţii, afirmarea autenticităţii gândurilor
personale facilitează actualizarea potenţialului creativ latent. De obicei nu reţinem ideile care
ne trec prin minte sau ne reprimăm emoţiile şi sentimentele datorită timidităţii, temei (fricii)
de a nu fi ridicoli, de a nu fi apreciaţi cât mai valoroşi (deci din vanitate).
4) Toleranţa la ambiguitate şi contradicţii. Omul creator nu percepe realitatea
polarizată în jurul lui „da" sau „nu", a lui „fals" sau „adevărat", dimpotrivă el acceptă
alternativele chiar dacă acestea, uneori, sunt relativ contradictorii. Un factor al lipsei de idei
creatoare este nevoia sau mai bine — zis obişnuinţa noastră de a avea de la început în minte
ideile cât mai ordonate, cât mai clare şi cât mai simple. Această preferinţă a noastră este
necesară în momentele de preparare şi verificare ale creaţiei, dar este cu totul dăunătoare
pentru fazele de incubaţie, iluminare, etape în care se conturează şi apar ideile noi.
5) Receptivitatea faţă de nou presupune adaptarea facilă la situaţii, probleme noi,
chiar dacă acestea sunt mult ieşite din comun. „Unul dintre cei mai importanţi factori care
decid faptele omului este sistemul său de valori, dintre care cele mai multe îi sunt instalate la
o vârstă fragedă. La cei 76 de ani ai mei merg şi acum nerăbdător în fiecare dimineaţă la
laboratorul meu, pentru că de copil am învăţat în familie că singurul lucru pentru care merită
să te zbaţi este crearea de noi cunoştinţe şi frumuseţi" — Albert Szent-Gyorgyi, laureat al
premiului Nobel •— (Pledoarie pentru viaţă, p. 164).
6) Curaj în abordarea situaţiilor noi şi asumarea riscului — acceptarea în mod
conştient, deliberat a eşecurilor posibile pe care le implică elaborarea oricărui lucru nou. După
cum se ştie, drumul spre marile creaţii este de cele mai multe ori pavat cu eşecuri. P. A.
Cerenkov, laureat al premiului Nobel, consideră că: „una din calităţile indispensabile pentru
un cercetător este, fără îndoială, capacitatea inepuizabilă de a suporta eşecurile". A. Szent-
Gyorgyi dându-şi seama de importanţa asumării riscului pentru creaţie scrie: „Nu există decât
o singură cale certă de a evita greşelile: să nu faci nimic, sau măcar să nu cauţi să faci ceva
nou. Aceasta poate fi însă, în sine, cea mai mare greşeală din toate. Cei aleşi să deschidă noi
drumuri în ştiinţă fără să greşească sunt foarte puţini, iar autorul acestor rânduri cu siguranţă
nu face parte dintre ei. Necunoscutul ne oferă un teren prea puţin sigur şi, aventurându-ne în
el, nu putem aştepta decât cel mult ca eşecurile noastre să fie cât de cât onorabile". (Pledoarie
pentru viaţă, p. 10). P. L. Kapiţa afirmă că: E. Rutherford a stabilit primul că fenomenele
fizice legate de radioactivitate se explică uşor dacă se presupune că radioactivitatea este un
proces de dezagregare a materiei. Pentru a constata acest lucru nu era nevoie ca Rutherford să
posede o erudiţie ştiinţifică profundă, ci îi trebuiau numai o imaginaţie bogată, perspicacitate
şi curaj" (Experiment, teorie, practică, p. 227).
7) Spirit fantezist-utopic — acceptarea şi analizarea lucrurilor care par nerezonabile,
uneori absurde, şi de cele mai multe ori contrazicând bunul simţ (ne referim la cel epistemic,
din domeniul cunoaşterii). A. Szent-Gyorgyi declară că în viaţa lui a făcut 3 mari descoperiri
dintre care una se referă la faptul că „m-am obişnuit ca tot ce este nou să fie imediat respins şi
să se spună că e greşit. Pe vremea aceea la Londra trăia o mare somitate în materie de
vitamina C. Imediat a publicat un articol în care scria că el ştie foarte puţine despre vitamina
C, dar un lucru ştie precis şi anume că ceea ce am făcut eu este eronat... Am făcut şi mai
târziu însemnate descoperiri; şi acestea, fiind inedite, au fost întâi respinse de ştiinţa
„standard". Şi astăzi, dacă o idee nu-mi este acceptată mă gândesc că probabil e ceva foarte
reuşit, e o descoperire; dacă este însă acceptată, mă întristez, se vede treaba că îmbătrânesc,
nu mai sunt în stare să aduc nimic nou" (Pledoarie pentru viaţă, p. 229). Grigore Moisil în
lucrarea sa Îndoieli şi certitudini scria: „O idee nouă nu supără dacă nu strică vechile
obiceiuri, dar o idee nouă importantă le schimbă" (p. 119—120). Marele matematician român
considera că: „ ... o societate oricât de bine organizată nu poate să progreseze dacă creatorilor
artişti sau o; meni de ştiinţă — le lipseşte fantezia. Căci ceea ce creează valoarea operei
artistice sau ştiinţifice e fantezia" (p. 109—110).
8) Nonoconformismul intelectual şi profesional. De cele mai multe ori în rezolvarea
problemelor de specialitate omul este tentat să apeleze la vechile metode, soluţii care şi-au
dovedit eficienţa şi au dus la reuşită. Această atitudine presupune tocmai evitarea căilor şi
metodelor tradiţionale care şi-au acreditat valabilitatea. Chester F. Carlson, descoperitorul
principiului xerografiei (principiu care este total diferit de cel al fotografierii, unde se
foloseau diferite lichide, se bazează numai pe fenomene de foto conductibilitate şi
electrostatică), scria în 1954: „Deliberat m-am îndepărtat de tot ceea ce putea să semene cu
fotografierea prin săruri de argint, sau de orice alt procedeu chimic cunoscut, pentru că ştiam
că acest domeniu a fost deja exploatat în adîncime de E. Kodak şi de alte mari companii de
acest gen.
Analizând problema m-am convins de ideea că procedeul trebuie să fie legat de acţiunea luminii
pentru a avea o utilizare generală. După ce am eliminat acţiunile chimice care fuseseră deja puse
la contribuţie am ajuns în situaţia să examinez fenomenele electrostatice. Modelele mi se
prezentau ca un ansamblu, le-am încercat pe fiecare în parte şi am suferit eşecuri, de unde mi —
am dat seama că trebuie să merg mult mai departe în studiul fenomenului pentru a-l înţelege mai
bine şi în măsura posibilului să descopăr în literatură fenomene care ar fi putut să scape atenţiei
inventatorilor care m-au precedat (L'inven-tation dans l'industrie, p. 378).
9) Nonconvenţionalismul epistemic (de cunoaştere) — presupune renunţarea temporară la
reguli, principii, concepte, simboluri bine acreditate într-un anumit domeniu de specialitate în
vederea ameliorării lor şi găsirii altora noi.
Nonconvenţionalismul, ca de altfel şi nonconformismul, presupune renunţarea la prejudecăţi, la
idei preconcepute dar acreditate de toată lumea. După Helvetius „Credinţa în prejudecăţi trece în
lume drept bun simţ". Replica lui Voltaire la acest aforism este „prejudecăţile sunt raţiunea
proştilor".
P.L. Kapiţa relatează în cartea sa „Experiment, teorie, practică" că în istoria dezvoltării fizicii, ca
în orice alt domeniu ştiinţific, cele mai interesante momente sunt acelea în care se simte nevoia
reconsiderării concepţiilor fundamentale ale ştiinţei respective. Unul dintre exemplele date de
renumitul savant sovietic se referă la concepţia lui B. Franklin despre electricitate. „La baza
acestei concepţii Franklin a pus reprezentarea electricităţii sub o formă naturală, un gen de fluid
care impregnează metalele şi are capacitatea de a traversa corpuri solide. Această concepţie
contrazicea fundamental concepţia din acea vreme despre caracterul continuu al materiei... Teoria
lui Franklin a fost confirmată după 150 de ani când J.J. Thomson a descoperit electronul" (p.
166).
10) Orientarea către un viitor cât mai îndepărtat — deosebită capacitate de previziune
—, anticiparea unor probleme care vor apărea într-o perioadă mult mai îndepărtată. Chimistul
american Glem T. Seaborg, laureat al premiului Nobel pentru chimie, sfătuieşte pe tineri: „Dacă
vreţi să fiţi celebri, străduiţi-vă să apropiaţi tot mai mult zilele viitorului de cele ale prezentului!"
(of. C. Roman, p. 193). Cultivarea acestei atitudini este deosebit de necesară pentru cei care
lucrează în domeniul învăţământului, care ar trebui să dezvăluie elevilor, studenţilor direcţiile de
dezvoltare ale domeniilor în care predau.
11) Sensibilitatea la implicaţii şi consecinţe — anticiparea unor dificultăţi pentru situaţii
care în prezent sunt bine soluţionate, dar care într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat pot
duce la apariţia unor probleme de mare însemnătate. Astfel una din problemele esenţiale ale
secolului XX, dar şi mai acută pentru secolul XXI este energia. În S.U.A. şi alte ţări avansate s-au
elaborat proiecte îndrăzneţe privind utilizarea energiei nucleare în scopuri paşnice.
12) Problematizarea — formularea de noi probleme plecând de la date, situaţii
cunoscute. Referindu-se la modul cum descoperă un subiect de cercetare, Louis de Broglie scria:
„De fiecare dată când ne apucăm de studiul unei probleme al unei teme de cercetare, ne găsim în
mod necesar în prezenţa unei anumite stări a problemei. Anumite fapte sunt bine cunoscute,
anumite interpretări bine stabilite, anumite idei general admise, anumite dificultăţi sunt fie sincer
recunoscute, fie mascate cu abilitate. Ori, se întâmplă ca studiind un anumit domeniu ştiinţific
teoreticianul inventator să încerce o anumită nemulţumire care progresiv creşte: are sentimentul,
puţin câte puţin, din ce în ce mai evident că în interpretările parcurse lipseşte un element esenţial,
că o idee fundamentală a fost prost cunoscută fără de care adevărata înţelegere a faptelor este
imposibilă. Dificultăţile întâlnite în teoriile anterioare, sau insuficienţele concepţiilor impun
atenţiei o mulţime de fapte mici disparate şi fără legături aparente, între care inventatorul
bănuieşte o legătură ascunsă pe care o nouă teorie, bazată pe idei cu totul noi, va trebui să aibă
puterea să le pună în evidenţă (L'inventation scientifique .. ., p. 25—26).
13) Îndoială şi incertitudine epistematică — considerarea ideilor, teoriilor, lucrurilor
celor mai bine puse la punct doar ca ipoteze şi revizuirea lor. „Dacă omul va începe cu
certitudinile, va sfârşi prin a se îndoi; dar dacă se va mulţumi a începe cu îndoielile, va sfârşi prin
a avea certitudini" (F. Bacon). Richard P. Feynman, laureat al premiului Nobel pentru fizică,
apreciază că „îndoiala ştiinţifică" are un rol important pentru creaţie. „Când un savant
nu ştie răspunsul la o problemă, în acel moment este ignorant. Când are o îndoială asupra
rezultatului, el este nesigur: chiar atunci când este aproape sigur de un rezultat, are totuşi o umbră
de îndoială. Astfel, am ajuns la concluzia că este de importanţă absolut covârşitoare pentru
progres de a ne recunoaşte parţiala ignoranţă şi a lăsa loc îndoielii. Cunoştinţele ştiinţifice sunt un
mănunchi de constatări de diferite grade de siguranţă şi certitudine — unele foarte nesigure, altele
aproape sigure, iar uneori sigure. De aceea este perfect firesc să cercetăm necontenit, să
cunoaştem tot mai mult şi să nu spunem niciodată că am ajuns să ştim totul" (cf. C. Roman, p.
87).
14) Sensibilitate faţă de experienţă, cunoscut — manifestarea curiozităţii faţă de ceea ce
este bine ştiut printr-o continuă atitudine de interogare („de ce aşa şi nu altfel").
15) Căutarea creativă — prelungirea etapei de găsire a soluţiei la problemă,
inventarierea soluţiilor deja existente în vederea elaborării cât mai multor variante de rezolvare,
cât mai diferite de cele existente.
16) Abilitatea de organizare optimă şi eficientă a timpului — este necesar ca fiecare
persoană să-şi planifice activitatea profesională şi extraprofesională, să ierarhizeze problemele şi
să le soluţioneze în funcţie de importanţa lor. Faptul că „fiecare clipă de viaţă are o valoare de
neînlocuit" ar trebui să fie în atenţia noastră a tuturor.
17) Acceptarea propriilor gânduri şi sentimente. Nu poţi fi creativ dacă nu ai o
experienţă dobândită prin autoexprimare. În viaţa unui tânăr, mai ales, modelul deţine un loc
important în formarea lui. Totuşi, este important, ca de la vârsta fragedă să ai un scop foarte bine
definit, să ştii încotro vrei să te îndrepţi, şi aceasta ţinând seama de ceea ce îţi place şi poţi face.
18) Acceptarea şi exprimarea propriilor trăiri afective — încercarea de a fi tu însuţi şi
de a simţi conform imboldurilor propriei afectivităţi (de multe ori ne este teamă, sau ne credem
quasinormali numai pentru faptul că am încercat în faţa unei situaţii alte sentimente decât „toată
lumea"). A fi în rând cu toată lumea nu este acelaşi lucru cu a fi la fel ca toată lumea.
19) Dispoziţia spre complexitate şi multiplicitate în percepţie şi gândire — luarea în
considerare a tuturor elementelor situaţiei problematice.
20) Abilitatea de a folosi cât mai midie metafore şi analogii.
21) Atitudine ludică — de joc — combinarea, recombinarea, asocierea şi manipularea în
cele mai diferite şi inedite feluri a ideilor, metodelor, tehnicilor şi datelor experimentale. Această
atitudine presupune ca, temporar, să nu iei în serios problema, ci din plăcere şi fără un scop
anume să „te joci" cu datele problemei, ceea ce asigură suspendarea orientării critice şi
conservatoare a conştiinţei permiţând elaborarea de idei şi soluţii noi.
22) Diversitatea intereselor de cunoaştere — existenţa unor preocupări şi interese pentru
probleme din alte domenii decât cel strict profesional. A.L. Lavoisier avea un spirit foarte curios,
fiind interesat de studiul tuturor ştiinţelor fără ca să manifeste iniţial o preferinţă deosebită pentru
una dintre ele. A studiat rând pe rând astronomia, ştiinţele fizice, botanica, mineralogia. Chiar în
momentul în care s-a orientat într-o direcţie precisă datorită curiozităţii ştiinţifice se angaja în
forme diferite de activitate (P.L. Kapiţa, p. 23).
23) Capacitatea de transpoziţie şi de identificare, atât în plan intelectual, cât şi afectiv cu
problemele şi lucrurile abordate în domeniul profesional. „Cele mai multe neînţelegeri, certuri
provin din faptul că oamenii nu-şi exprimă bine propriile gânduri şi le interpretează greşit pe ale
altora" — B. Spinoza).
24) Responsabilitate profesională — asumarea întregii răspunderi pentru problemele
rezolvate sau nerezolvate.
25) Devotament şi dăruire profesională, duse până la sacrificiu.
26) Vocaţia, „chemarea" profesională, presupune pe lângă pasiune şi o competenţă
profesională deosebită. „Ceea ce pare decisiv este că toţi oamenii iluştri au fost pasionaţi în a-şi
urma chemarea lor. La un anume moment din viaţa lor s-ar părea că au fost atinşi de o baghetă
fermecată şi au rămas sub influenţa acesteia toată viaţa" (Raymond A. Granit, laureat al premiului
Nobel, cf. C. Roman, p. 98).
27) Respectarea eticii profesionale şi interumane — corectitudine şi respect faţă de
adevăr.
28) Finalizarea şi obiectivarea ideilor, proiectelor de activitate, deosebită perseverenţă
în valorificarea activităţii profesionale.
29) Solicitudine profesională — angajarea promptă şi responsabilă în rezolvarea oricărei
probleme profesionale.
30) Elaborarea unor proiecte de activitate în afara celor incluse în planul instituţiei.
31) Atracţii faţă de lucrările de specialitate cu şanse reduse de a fi soluţionate de prima
dată.
32) Satisfacţii profesionale intrinseci — bucuria de a realiza ceva nou şi util.
33) Forţa intelectuală şi morală pentru argumentarea propriilor idei.
34) Recunoaşterea superiorităţii şi valorii profesionale a colegilor, a specialiştilor din
acelaşi domeniu de activitate.
35) Autonomie şi independenţă în realizarea lucrărilor de specialitate, realizarea
proiectelor, a strategiilor de lucru prin efort individual. Această atitudine, ca de altfel şi celelalte,
trebuie cultivate încă de pe băncile şcolii. Dacă psihopedagogia a făcut un progres în privinţa
formării capacităţii de gândire prin elaborarea procedeelor de învăţare prin descoperire, situaţie în
care se pune accentul pe procesul şi nu pe rezultatele cunoaşterii, a rămas tributară în privinţa
formării deprinderilor de muncă independentă în sensul învăţării elevilor şi studenţilor să-şi
asume riscurile pentru greşeli, să ştie cum să depăşească momentele de impas în rezolvarea
problemelor. „Pe cei tineri îi ferim de erori, deci şi de asumarea riscului, şi îi îndemnăm nu spre
găsirea de probleme, ci spre prezentarea de rezultate şi lucrări" (A. Szent-Gyorgyi, p. 126).
36) Evitarea problemelor rutiniere, a muncii repetitive — alegerea unor teme, obiective
de cercetare noi, fiind conştienţi de dificultăţile pe care le vor întâmpina.
37) Relativă independenţă de opiniile altora corelată cu abilitatea de autoevaluare a
rezultatelor muncii prin raportarea la cele mai bune soluţii obţinute până la momentul respectiv.
38) Independenţă în gândire şi acţiune. Oamenii creativi nu se simt bine când sunt prea
mult îndrumaţi (de fapt nici nu au nevoie). Unul dintre sfaturile pe care îl dă tinerilor savantul
american Norman E. Borlang, laureat al premiului Nobel, este următorul: „Să înveţi să lucrezi
independent, de unul singur. Cu alte cuvinte să nu te bazezi pe sprijinul altora şi să realizezi
întotdeauna ce-ţi propui şi ceea ce-ţi stă în puteri" (cf. C. Roman, p. 48).
39) Aprecierea şi autoaprecierea după originalitatea rezultatelor.
40) Spirit de investigaţie ştiinţifică — capacitatea de elaborare şi verificare a ipotezelor.
41) Evitarea simetriei — atitudine explicabilă prin aceea că lucrurile deja elaborate (idei,
concepte, principii produse etc.) prin structura lor închisă, unitară, „ordonată" nu sugerează
transformări, ameliorări.
42) Simţ estetic — aprecierea şi cultivarea armoniei. Această atitudine nu se află în
contradicţie cu cea precedentă deoarece simetria nu este calitatea intrinsecă a frumosului. Multe
lucruri şi lucrări sunt asimetrice, dar plăcute. De fapt, în natură nu există simetrie perfectă.
43) Stabilitatea şi maturitatea afectivă — autocontrol şi echilibru afectiv în abordarea
problemelor foarte dificile, în depăşirea momentelor critice.
44) Dominanţă şi autoafirmare.
45) Libertate de exprimare.
46) Spontaneitate.
47) Preferinţa pentru lucrări ce solicită capacitatea de generalizare şi abstractizare.
48) Nivel de aspiraţie ridicat — în plan profesional. 49. Iniţiativă.
50) Încredere în forţele proprii.
 51) Simţul umorului. Se spune că atunci când primul ministru britanic Gladstone l-a
întrebat pe Faraday la ce foloseşte motorul electric descoperit de el, singurul răspuns pe care l-a
putut încropi a fost că „într-o bună zi ar putea fi impozabil" (Pledoarie pentru viaţă, p. 193).
52) Atitudine rezervată şi selectivă în relaţiile interpersonale. Oamenii creatori din
motive de timp şi datorită faptului că sunt absorbiţi de ideile lor nu sunt foarte sociabili.
53) Afiliere profesională — dezbaterea problemelor profesionale împreună cu colegii de
la acelaşi loc de muncă şi cu specialiştii din afara instituţiei în timpul liber (în afara orelor de
program).
54) Abilitatea de a fi mirat şi surprins de cele mai banale lucruri, de a le vedea într-un
mod nou. A. Szent-Gyorgyi, care a primit premiul „Nobel" pentru descoperirea vitaminei C,
relatează cum după îndelungi căutări şi experienţe a ajuns la constatarea că acidul ascorbic este
identic cu vitamina C. Existau însă mari dificultăţi pentru obţinerea vitaminei C în stare pură într-
o cantitate necesară care să permită efectuarea experienţelor pentru determinarea compoziţiei
chimice, producerii ei pe cale chimică şi experimentării în vederea administrării noii substanţe.
într-o seară, aflându-se la Seghedin (centrul producţiei de ardei) la cină, soţia i-a pus pe masă să
mănânce ardei. „Mă uitam la ardei şi mă gândeam: cu planta asta n-am făcut încercări niciodată".
A luat ardeii şi i-a dus în laborator. „Chiar în noaptea aceea am aflat că ardeiul este un adevărat
tezaur de vitamina C. După o săptămână, dispuneam de un kilogram şi jumătate de vitamina C, în
timp ce până atunci preparasem doar cantităţi de ordinul miimilor de gram. Am distribuit-o în
întreaga lume şi experienţele au confirmat descoperirea" („Pledoarie pentru viaţă", p. 227—228).
„Adevărata cercetare este să vezi ceea ce au văzut înainte mulţi, dar să-ţi vină ideea care nu i-a
trecut încă nimănui prin minte" (p. 238).
55) Considerarea ideilor ca forţă nemijlocită a progresului. În ziarul „The New Yorker"
se consemna: „Ideile constituie materia primă din care s-au constituit Statele Unite ale Americii"
(cf. Alex. F. Osborn, 1971, p. 3).
56) Abilitatea de a opera în acelaşi timp cu cât mai multe idei.
57) Simţul şi cultul valorii — abilitatea de a recunoaşte valorile autentice şi preţuirea lor.
58) Autodepăşirea, relativa nemulţumire faţă de lucrurile deja realizate, terminate şi
reluarea lor din alte unghiuri. „Niciodată nu poţi spune că ai ajuns la un capăt. Te captează
neîncetat noi probleme, stabileşti uneori cu întârziere că un alt drum ar fi mai eficace pentru o
cercetare făcută de tine cândva, şi atunci te întorci. La care aş mai adăuga neliniştea pe care o
resimte orice pedagog căruia îi revine îndatorirea socială de a forma viitori oameni de ştiinţă, mai
instruiţi, mai capabili, mai deprinşi cu lucrul de uzină ori laborator decât a fost el! De unde
provine această nelinişte? Din simplul fapt că evoluţia ştiinţelor se află cu cel puţin un pas
înaintea sintezei prezentate de profesor la catedră şi acest decalaj este aproape imposibil uman
să-l reduci. În acest punct intervine obligatoriu munca personală, pasionată a oamenilor tineri,
doritori de rezultate în ştiinţă ca şi de notorietate publică . . . Sunt un veşnic nemulţumit de mine.
Însă tocmai de aceea mă consider a fi un om tânăr" — D.H.R. Barton, laureat al premiului Nobel
pentru chimie, cf. C. Roman, p. 34—35).
59) Tendinţa spre autoperfecţionare continuă. Din totdeauna mari savanţi ai lumii au
avut o sete de cunoaştere cu totul deosebită, izvorâtă tocmai din nevoia de a şti de a face
mai bine. În zilele noastre fără această sete spirituală nu reuşeşti să fii nici măcar un specialist
capabil. Grigore Moisil pornind de la ideea că perfecţionarea necesită afectarea unor fonduri
materiale se întreabă „dacă a socotit oare cineva cât costă neînvăţatul'' .. . Fiindcă eu nu contest
că învăţatul (perfecţionarea) costă; aş vrea totuşi ca cineva să facă socoteala cât costă
neînvăţatul" (îndoieli şi certitudini, p. 167). Tot marele matematician român subliniază faptul că
perioada când cineva învaţă şi cea când lucrează nu trebuie apreciate ca fiind perioade net
deosebite (p. 166). Prejudecata că tot ceea ce trebuie să ştim pentru a munci bine se
învaţă în scoala este o eroare, subliniază A. Szent-Gyorgyi. Renumitul savant maghiar arată
că „În realitate, cei mai mulţi dintre noi suntem obligaţi să învăţăm toată viaţa, iar eu
aveam deja părul cărunt când m-am apucat să studiez mecanica cuantică. Şcoala trebuie în
primul rând să ne înveţe bucuria lucrurilor bine făcute şi emoţia creaţiei, să ne înveţe să iubim
ceea ce facem şi să ne ajute să descoperim ceea ce ne-ar place să facem. Prietenul meu Gerard îl
cita pe Fouchet care ne povăţuia că de pe altarul ştiinţei să luăm focul, nu cenuşa. Având
înclinaţii mai pământeşti, vă sfătuiesc să alegeţi carnea, nu oasele. În general profesorii acordă o
mare consideraţie oaselor, mai ales celor deja ronţăite. Bineînţeles, oasele îşi au importanţa lor, şi
din când în când ne place să le ronţăim şi noi puţin, dar numai după ce am mâncat carnea"
(Pledoarie pentru viaţă, p. 130—131). Pregătirea tinerilor pentru cercetare trebuie să includă ca
un factor decisiv cultivarea înclinaţiei spre descoperiri. Pentru aceasta în primul rând
trebuie creată curiozitatea spirituală. „Setea spirituală este foarte importantă şi ţine toată viaţa.
Căci dacă, după absolvirea universităţii, termini cu învăţatul, uiţi oricum totul" (p. 245).

MODELUL NEUROBIOPSIHOLOGIC AL CREATIVITATII (CREIERUL TOTAL)

1. 4.1 Specificul teoriei şi preocupări actuale

În capitolul precedent am prezentat cele mai recente teorii şi abordări ale creativităţii. Acestea
au în comun faptul că ţin seama de natura aşa de complexă a creativităţii, dar în acelaşi timp au
tendinţe de a operaţionaliza dimensiunile creaţiei. Scopul ultim al acestor interpretări ale
creativităţii constă în asigurarea condiţiilor unei evaluări cât mai corecte a creativităţii şi a
valorificării cât mai depline a resurselor creative.
Teoria neurobiopsihologică a creativităţii reuneşte într-un model unitar şi integrativ cât mai
multe dintre componentele creativităţii, care în viziunea autorilor sunt plasate în diferite zone de
funcţionare ale creierului (cortex şi subcortex). După reprezentanţii acestei teorii, în procesul de
creaţie sunt implicate atât analiza, cât şi sinteza, atât imaginea, cât şi cuvântul, atât conştientul,
cât şi subconştientul, atât cogniţia, cât şi afectivitatea, atât planul concret cât şi cel abstract.
Aceste dimensiuni ale creaţiei corespund unor variate moduri de cunoaştere, trăire şi
comportament, ele fiind specifice anumitor zone cerebrale.
Din nevoia unui studiu cât mai corect şi mai complet al creierului şi al minţii, în ultimele
decenii ale secolului XX abordările interdisciplinare din psihologie şi biologie au dus la apariţia
unui nou domeniu ştiinţific denumit „neuroştiinţa” sau în concepţie mai largă „psihobiologia”
(Kandel şi Squire, 2000, p. 113).
Una dintre cele mai recente direcţii ale psihobiologiei priveşte construirea unor hărţi
tridimensionale pentru înţelegerea creierului uman.
Laboratorul de reprezentări neurologice al Universităţii din Los Angeles, Centrul naţional
pentru infrastructuri computerizate de nivel avansat din UCLA-Los Angeles, Centrul multi-
instituţional pentru studii şi reprezentări ale creierului de la Universitatea din Washington, D.C.,
de la Universitatea Harvard, Laboratoarele de studii prin reprezentare prin rezonanţă magnetică
(M.R.I.) din Texas (Austin şi El Paso), laboratorul de radiografii M.R.I. şi P.E.T. din San Diego
sunt câteva dintre locurile unde se creează programe ce produc hărţi tridimensionale ale structurii
şi conexiunilor din creierul uman. Aceste hărţi permit comparaţia între un creier anume cu un
altul şi punerea în evidenţă a particularităţilor creierului de înaltă performanţă. Computerele sunt
astfel progamate încât să permită analiza diferitelor forme ale zonelor cerebrale, inclusiv variaţia
între indivizi, ceea ce dă posibilitatea comparării acestora.
În prezent, seturile de date ale unui creier individual ating dimensiunea de 10 gigabiţi. În
viitor, cu ajutorul unor microscoape de puteri mai mari, datele de la un singur creier vor putea
atinge nivelul de pentabyţi, de 50 de ori mai mult decât acum. De asemenea, va creşte
considerabil viteza conexiunilor între site-uri.
 A. Toga, directorulul laboratorului de Reprezentări Neurologice de la UCLA din California
a precizat că: „Avem nevoie de o abordare a bazei de date în care înregistrările să nu aibă o
dimensiune maximă limită. Pentru a transfera astfel de informaţii, trebuie să acordăm
prioritate datelor de trimitere şi să oferim doar informaţia necesară accesării. Astfel se obţine
eficienţă. Această abilitate se aplică în orice domeniu care utilizează un volum mare de date.
În momentul de faţă schimbul de date se realizează cu ajutorul dosarelor. Grupul de la UCLA
a proiectat o structură de date prin intermediul bazelor de date, ce urmează a fi implementată”
(A. Toga, 1998, p. 4).
1.4.2. Modelul tridimensional al creierului

Cele trei etape ale evoluţiei creierului la mamifere (figura 1): creierul reptilian, sistemul
limbic, cortexul.

Fig. 1

Creierul reptilian, cunoscut şi sub denumirea de creier primitiv sau primar este un creier
arhaic. Acest creier este dezvoltat în totalitatea lui la reptile. La om el corespunde sistemelor
nervoase ale trunchiului cerebral. Deşi este mic ca mărime are o foarte mare complexitate. El este
cel care asigură supravieţuirea animalelor. Comportamentele de care răspunde acest creier se
referă la satisfacerea nevoilor fundamentale. Nucleul acestui creier, cel amigdalian, comandă
agresivitatea.
La om creierul arhaic priveşte:
− Grija pentru teritoriu şi apărarea lui.
− Este locul rutinei, al itinerarelor fixate dinainte.
− Gesturile automatizate – curăţirea ochiului, scărpinatul, tusea.

Deci, aici se află un univers nonverbal de gesturi şi comportamente automatizate. Este bine să
le cunoaştem, să le detectăm, să le înţelegem. Am putea vorbi de un „limbaj reptilian” – care este
şi el foarte important în relaţiile umane.
Creierul limbic. Sistemul limbic s-a constituit la primele mamifere, fiind cunoscut sub
denumirea de creier anterior sau visceral. La om este unul dintre elementele esenţiale de punere în
raport a cortexului cu formaţiunile cerebrale mai vechi. Funcţionarea lui domină afectivitatea şi
memoria. Prin sistem limbic se înţeleg toate formaţiunile nervoase care nu sunt incluse în cortex.
Se află la baza creierului şi în marginea cortexului şi a trunchiului cerebral – de unde şi
denumirea de creier limbic.
Mac Lean l-a denumit creier visceral. El nu se exprimă verbal. Funcţia lui esenţială este să
asigure supravieţuirea printr-o bună adaptare la mediul social. Empatia, statutul social, integrarea
în grup, convingerile şi credinţele, impulsul de atac sau de apărare, sentimentul de securitate sau
insecuritate sunt principalele aspecte ale unei adaptări eficiente. Acest sistem nervos răspunde de
afectivitate, fiind considerat centrul fiziologic al emoţiilor.
Emoţiile declanşate prin stimuli ce acţionează asupra sistemului limbic nu se află sub controlul
cortexului. Cu alte cuvinte, frica, emoţiile foarte puternice nu dispar pe cale raţională. Creierul
limbic are o anumită autonomie în raport cu cortexul. O emoţie deosebit de intensă provoacă o
reacţie a sistemului limbic şi blochează orice reactivitate a zonelor corticale. Creierul limbic are
rol selectiv şi detectiv. El este un filtru care asigură o selecţie a stimulilor după plăcere, interes,
motivaţie, reuşită etc.
Informaţiile apreciate ca interesante de sistemul limbic ajung mult mai repede la creier –
limbicul stimuleză zonele cortexului la care se referă informaţia pozitivă. În cazul unei informaţii
negative sub raport afectiv, de nereuşită, acestea nu mai ajung la creier, fiind oprite la creierul
limbic (hipocamp).
Creierul limbic are un rol foarte important în constituirea memoriei de lungă durată. Persoana
înregistrează caracterul plăcut / neplăcut al experienţelor de viaţă, anticipându-le pe cele pozitive
şi evitându-le pe cele negative. Creierul nostru nu uită nimic din trecutul său (Auroux). Acţiunea
trăită este înregistrată de sistemul limbic care, trecută prin cortex, devine reflecţie. Modul de
manifestare al acestui creier este mai întâi acţiunea apoi reflecţia.
Creierul limbic are rol cognitiv care constă în producerea de imagini (J. Brown, 1977). O
persoană care prezintă un sistem limbic foarte dezvoltat are mai multă uşurinţă decât alta în a
elabora imagini, fiind de preferat să comunici cu ea la nivelul imaginilor.
Sistemul limbic (creierul limbic) este sediul emoţiilor, impulsurilor, al memoriei de lungă
durată, al acţiunii imediate (negândite) şi al elaborării de imagini.
Biologii consideră că sistemul limbic se ghidează după şapte legi:
1. Sistemul limbic este impermeabil oricărei logici de tip raţional.
2. Orice informaţie trece mai întâi prin limbic care filtrează informaţia şi excită cortexul
după filtrul său. Comunicarea de la limbic la cortex este unidirecţională.
3. Acest filtru este legat de tonalitaţile emoţionale ale informaţiei: interesantă,
monotonă, securitate / insecuritate, armonie / conflict.
4. Acţiunea trăită este aceea pe care o înregistrează sistemul limbic (acţiune care va
deveni reflexie).
5. Sistemul limbic stochează toate amintirile; el este parte integrantă a memoriei pe
termen lung, el permite dobândirea experienţei.
6. Filtrul funcţionează după amintirile agreabile sau dezagreabile.
7. Sistemul limbic asigură debitul cunoaşterii prin imagine.

Cortexul
După teoriile biologiştilor Mac Lean, Brown, Auroux, Laborit toate fiinţele vii au la origine un
creier reptilian de la care omul a păstrat instinctele de bază; peste el s-a grefat creierul limbic,
sediul emoţiilor. Şobolanul are numai creier reptilian şi limbic, schiţarea cortexului este timidă.
Cortexul apare la mamiferele superioare (câinele, pisica). După biologul Jerison (1977) cortexul
este stadiul recunoaşterii obiectelor ca realitate externă într-un spaţiu dat. Nivelul următor este
caracteristic numai omului, el constând în operarea cu simboluri, limbaj, gândire abstractă.
Cortexul prin raportare la celelalte formaţiuni nervoase, are o plasticitate şi o supleţe
inexistente la structurile nervoase anterioare din punct de vedere al evoluţiei.
Mac Lean: „Mamă a invenţiei, tată al gândirii abstracte, cortexul permite apărarea şi
procesarea ideilor”.
Cortexul permite omului să aibă limbaj. Până acum ne-am referit la specializarea creierului pe
verticală.
Cortexul cerebral nu este uniform, el poate fi asemănat cu un oraş cu străzi şi monumente. În
fiecare dintre emisferele cerebrale se disting patru zone: lobul frontal, lobul parietal, lobul
temporal şi lobul occipital (figura 2).

Fig. 2

Cele patru zone cerebrale sunt specializate pentru îndeplinirea anumitor funcţii senzoriale şi
motrice (figura 3, figura 4).
 Fig. 3

Fig. 4

Ariile primare senzoriale se ocupă de recepţia mesajelor senzoriale şi de o primă decodificare

a acestora. Aria motrică primară este o zonă de ieşire a mesajelor.
Cele patru zone primare nu ocupă mai mult de 10% din suprafaţa cortexului. Fiecare dintre
cele trei arii senzoriale primare este mărginită de câte o zonă secundară unde se continuă tratarea
informaţiilor începută în zonele primare. Tot ceea ce rămâne în afara zonelor primare şi
secundare se numeşte cortex asociativ, existând două astfel de zone: cortex asociativ frontal şi
cortex asociativ parieto-occipital. În ultima zonă se află localizată memoria, iar cortexul frontal
asociativ este organizatorul percepţiei şi al gândirii (E. Godaux, 1990, pp. 69-73).

Specializarea creierului pe orizontală – creierul drept şi creierul stâng

 Cercetările privind emisfera stângă au ajuns la concluzia că aceasta este mult mai însemnată
decât emisfera dreaptă. Astfel, Broca a localizat centrul cuvântului şi al limbajului în lobul frontal
stâng (aria lui Broca). K. Wernicke (1884) a stabilit că centrul limbajului se găseşte în lobul
temporal stâng (aria lui Wernicke). Dacă această zonă este afectată, atunci pacientul nu mai poate
folosi fraze. Stilul de vorbire este telegrafic şi incoerent. Emisfera stângă a fost declarată emisferă
nobilă.

Descoperirea emisferei drepte

În 1962, pentru vindecarea epilepsiei în California, Roger Sperry împreună cu D.E. Bogen, M.
S. Gazzaniga au separat cele două emisfere prin secţionarea corpului calos situaţie ce a permis
studiul celor două emisfere care lucrează independent una de alta.
Ei au evidenţiat importanţa creierului drept pentru gândirea video-spaţială şi capacitatea de
reprezentare. Datorită emisferei drepte omul poate recunoaşte figura (chipul) celorlalţi. Emisfera
dreaptă este specializată în domeniul muzicii. De exemplu, Maurice Ravel a fost atins la sfârşitul
vieţii de o atrofie a emisferei stângi. Nu mai recunoştea notele muzicale, nu le putea citi, nu putea
scrie muzică, dar simţul muzical a rămas intact, el reuşind să depisteze orice eroare de
interpretare.

1.4.3. Tipuri de emisfericitate

Emisfericitate
Este un termen introdus de biologi pentru a desemna specificitatea funcţională a unei emisfere.
În anumite condiţii, una dintre emisfere lucrează mai mult decât cealaltă. Emisfericitatea este
proprie speciei umane. Animalele prezintă preferinţe funcţionale de slabă importanţă.
Emisfericitatea nu înseamnă ruptură sau independenţă a celor două emisfere, ci dimpotrivă, ele se
informează reciproc în mod constant permiţând o acţiune coordonată în totalitate a creierului.
Funcţiile senzorio-motorii (motricitatea, sensibilitatea, mişcările mâinilor şi ale picioarelor sau
mişcările ochilor) sunt comandate de fiecare emisferă direct şi invers (încrucişat).
Fiecare emisferă comandă jumătatea de corp inversă ei, având aceleaşi funcţii şi aceleaşi
roluri, ceea ce nu se întâmplă în cazul limbajului, gândirii etc.

Tipuri de emisfericitate (Dominique Chalvin 1992, pp. 36-37).

Felul activităţii (sarcinii), al obiceiurilor personale, al ambianţei în care trăim sunt criterii
pentru delimitarea mai multor tipuri de emisfericitate.

Emisfericitate de execuţie
Anumite munci pun în joc mai mult una dintre emisfere. De exemplu – a scrie şi a vorbi
privesc emisfera stângă. Recunoaşterea figurilor, elaborarea desenelor antrenează mai mult
emisfera dreaptă. Dacă una dintre emisfere domină într-un anumit moment, cealaltă contribuie la
realizarea sarcinilor celei dominante. A scrie pune în evidenţă emisfera stângă, dar a scrie
presupune şi reprezentarea lucrurilor la care se referă cuvintele, punând în acţiune şi emisfera
dreaptă.
 Emisfericitate individuală. Prin educaţie, obiceiuri, profesie, o persoană foloseşte mai mult
una dintre emisfere. De exemplu, un jurist foloseşte emisfera stângă mai mult decât un cercetător,
care o utilizează predominat pe cea dreaptă.
Există şi anumite caracteristici înnăscute care determină folosirea predominantă a uneia dintre
emisfere. Biologii nu pot explica aceste diferenţe datorate eredităţii. (O persoană preferă metoda
deductivă şi logică în rezolvarea unei probleme – emisfera stângă; altă persoană o rezolvă intuitiv
– emisfera dreaptă.)
Obiceiurile, preferinţele se pot schimba prin antrenament, formaţie profesională. Se întâmplă
ca cineva care avea teamă de vorbit în public să devină un bun orator.
Emisfericitate culturală. Anumite grupuri de indivizi au tendinţa de a utiliza mai frecvent
una dintre emisfere. Comercianţii au tendinţa de a folosi emisfera dreaptă, în timp ce tehnicienii o
folosesc pe cea stângă.
Manualele după care învăţăm, ne formăm induc folosirea cu precădere a uneia dintre emisfere.
Apartenenţa la o anumită clasă socială, la o anumită societate cu un anumit tip de civilizaţie, la
o anumită ţară etc., creează obiceiuri care favorizează utilizarea uneia dintre emisfere (stângă).
Există profesii şi meserii care duc la dezvoltarea cu precădere a uneia dintre emisfere (D.
Chalvin, p. 118).
Emisfera stângă: inginer, tehnician, domeniile financiar-administrative, medic, jurist,
informatician şi studiile corespunzătoare.
Emisfera dreaptă: muzician, dansator, scriitor, artist, poet, sculptor, psiholog, expert în relaţii
umane, filosof, fondator de politică generală, creator de intreprinderi şi studiile corespunzătoare.
1.4.4. Particularităţi ale funcţionării celor două emisfere

Diferenţele între emisferele cerebrale (Dominique Chalvin, 1992, pp. 38-42, Itzhak Harpaz,
1990, pp. 161-170)
Emisfera stângă este responsabilă de ceea ce spunem, iar cea dreaptă de felul cum spunem.
Persoanele cu o dominanţă dreaptă sunt vizuale, iar cele cu dominanţă stângă sunt auditive.
Emisfera stângă se referă la limbaj, cuvânt, aspectul lingvistic al limbajului scris, calcul logic,
cifre, raţionament, capacitate de analiză şi de abstractizare, grija de a proceda metodic
(dependenţa de timp – Harpaz).
Emisfera stângă se interesează de arbori în dauna pădurii. P. Watzlawick (Une logique de la
communication, 1983): „Funcţia principală a emisferei stângi este de a traduce orice percepţie în
reprezentări logice, semantice şi fonice ale realităţii şi de a comunica cu exteriorul pe baza acestui
codaj logico-analitic al lumii”.
Predominarea emisferei stângi înseamnă gust pentru dicţionare, vocabular, cuvinte, grija de a
numi obiectele şi clasele. Este arta de a structura fraze şi de a face planuri.
Preferinţa pentru detalii şi nu pentru ansamblu, prezentarea logică a faptelor, relaţii de la cauză
la efect sunt aspecte caracteristice emisferei stângi.
Trăsătura tipică pentru emisfera stângă este abordarea raţională. Persoanele care au emisfera
stângă mai dezvoltată se ocupă puţin de context, care le deranjează puţin. Au grijă să găsească
cauze şi explicaţii pentru orice. Pentru ele inexplicabilul este o slăbiciune. Ele procedează
metodic, nu trec la o etapă următoare până nu au epuizat-o pe cea anterioară. Totul trebuie să se
înlănţuiască logic. Relativa rigiditate a demersului constituie uneori o garanţie a validităţii
demersului (D. Chalvin, 1992, p. 39).
Emisfera dreaptă este universul gândirii fără limbaj, al înţelegerii nonverbale, al recunoaşterii
formelor, al percepţiei spaţiale. Emisfera dreaptă dă tonul şi intonaţiile vocii, ea priveşte stilul de
manifestare al unei persoane. Este apreciată ca locul ritmului, al muzicii, imaginilor şi
imaginaţiei. Informaţiile abordate în emisfera dreaptă se referă la culori, analogii, structuri şi
scheme, la figuri. Emisfera dreaptă este universul visului, imaginaţiei, al culorii, al vederii în
relief.
Sarcina ei este să sintetizeze şi să exprime experienţa noastră într-o imagine. Modalităţile ei de
exprimare sunt nonverbale, modul de funcţionare se bazează pe asociaţii.
Imaginaţia şi intuiţia sunt funcţiile ei dominante, fapt pentru care este socotită sediul
competenţei artistice şi muzicale.
Emisfera dreaptă are ca trăsături specifice gândirea video-spaţială şi capacitatea de a vedea
abstract.
Abordarea este intuitivă (opusă celei raţionale) – ea procedează prin asociaţii de idei, prin
abordarea interactivă, face sinteza relaţiilor între obiecte, ca să reconstituie informaţiile într-un tot
unitar.
Judecă lucrurile în dependenţă de contextul istoric, geografic, economic, sociologic etc. Nimic
nu poate fi luat izolat (un fel de relaţionare cât mai completă pe orizontală faţă de emisfera
stângă, unde relaţionarea este pe verticală).
Abordarea pare puţin dezordonată şi nu îţi dai bine seama unde vrea să ajungă. Avansarea se
face în spirală, aşteptând ca puţin câte puţin elementele să se ordoneze între ele, cât mai suplu
posibil.
Contrar unor idei exprimate de unii autori, creativitatea nu este localizată în emisfera dreaptă.
Biologul californian Dahlia Zaidel (Les fonctions de l'hémisphère droite, 1984) consideră că
artiştii au abordări variate şi diferite. Descoperirea presupune demersul în ambele emisfere.
Creativitatea depinde de ambele emisfere.
Cele două emisfere, pe de o parte se opun şi, pe de altă parte se completează. Faptul că una
dintre emisfere analizează, iar cealaltă sintetizează, una foloseşte dominant raţiunea, iar cealaltă
se bazează pe intuiţie a determinat pe numeroşi autori să inventarieze dualitatea celor două
emisfere. În continuare prezentăm trei exemple.
Dr. Betty Edwards, profesor emerit la Universitatea din Long Beach, California şi conferenţiar
la mai multe Companii celebre, între care amintim AT&T, Walt Disney Corporation, a stabilit în
1979 un tabel cu modalităţile duale de lucru ale celor două emisfere, pe care l-a revizuit în 1999,
în concordanţă cu noile rezultate ale cercetărilor asupra creierului.

Caracteristicile modale ale celor două emisfere (Betty Edwards, 1999, p. 44).

Stânga Dreapta
VERBAL – utilizează cuvinte pentru a NON-VERBAL – conştiinţa lucrurilor,
numi, descrie, defini. dar conexiune minimală cu cuvintele.
Dă tonul vocii (stimulare verbală).
ANALITIC – descoperă lucrurile etapă SINTETIC – plasează lucrurile
cu etapă, element cu element.
SIMBOLIC – foloseşte simboluri în
locul lucrurilor.
ABSTRACT – extrage o informaţie
folosind-o pentru a reprezenta totul.
TEMPORAL – urmează firul timpului,
se încadrează în timp organizând
lucrurile secvenţial, executându-le în
ordine.
RAŢIONAL – trage concluzii fondate
pe fapte şi raţionamente.
NUMERIC sau digital – utilizează
numerele şi modul lor de folosire.
LOGIC – trage concluzii fondate pe
organizarea logică.
LINEAR – gândeşte în termeni de idei
legate unele de altele, gândire
convergentă.
împreună pentru a forma întreguri.
CONCRET – se raportează la lucruri
aşa cum sunt ele în momentul prezent.
ANALOGIC – vede legăturile între
lucruri, înţelege metaforele.
ATEMPORAL – nici un sens al
timpului.
NONRAŢIONAL – nu are nevoie de
fapte şi raţionamente. Tendinţa de a nu
judeca.
SPAŢIAL – vede obiectele în relaţii
unele cu altele şi ca părţi care formează
un tot.
INTUITIV – procedează prin salturi,
pleacă de la impresii, sentimente,
imagini vizuale, elemente de informare.
GLOBAL – percepe ansambluri,
asociaţii ale părţilor, concluzii
divergente.

John C. Eccles (1981), laureat al premiului Nobel pentru medicină, a stabilit performanţele
specifice celor două emisfere cerebrale plecând de la ideile lui Levy-Agresti şi R.W. Sperry.

Funcţiile dominante ale celor două emisfere cerebrale

Emisfera dominantă Emisfera minoră

Legătura cu conştiinţa Nu are un asemenea tip de legătură
Verbal Aproape non-verbal
Descriere lingvistică Muzicală
Ideaţională Sensul desenelor şi formelor
Similarităţi conceptuale Similarităţi vizuale
Analiză în timp Sinteză în timp
Analiza detaliilor Imagini globale
Aritmetică – analoagă computerului Geometrică şi spaţială
Dualităţile între emisfere
J.E. Bogen, „Some Educational Aspects of Hemispheric Specialization” în U.C.L.A.,
Educator, 1975, p. 17.
Observaţie. Această listă se citeşte de la stânga le dreapta: fiecare cuvânt are contrariul său.

Emisfera stângă Emisfera dreaptă

Inteligenţă Intuiţie
Convergenţa Divergenţă
Numeric Analogic
Intelectual Senzorial
Deductiv Imaginativ
Raţional Metaforic
Analitic Relaţional
Vertical Orizontal
Activ Receptiv
Discret Continuu
Secundar Primar
Abstract Concret
Realistic Impulsiv
Orientat Liber
Proporţional Imaginativ
Diferenţial Existenţial
Transfuncţional Asociativ
Linear Nonlinear
Pozitiv Sintetic

Emisfera stângă Emisfera dreaptă

Detaliat Global
Diferenţiator Integrativ
Raţional Intuitiv
Relaţii Corespondenţă
Deschis Închis
Secvenţial Multipolar
Istoric Atemporal
Analitic Holistic
Explicativ Amplificator
Explicit Tacit (implicit)
Reducţionist Cuprinzător
Raţionalizare (normare) Integrare
Discursiv (împrăştiat) Eidetic
Obiectiv Subiectiv
Succesiv Simultan
Atomic Globalizator
 Ierarhic Nonierarhizat (difuz)

1.4.5. Modelul creierului total

Interconexiunile între funcţiile cerebrale
Conexiunea între cele patru specializări
Până acum am prezentat mai mule tipuri de creiere (stâng / drept, reptilian, limbic,
cortical). Nu luăm în considerare creierul reptilian, activitatea acestuia fiind modificată şi
mascată la om de formaţiunile nervoase apărute ulterior pe scara evoluţiei.
O echipă de cercetători de la Universitatea din Texas, Departamentul de Inginerie
Biomedicală, a construit un model în care se intersectează împărţirile pe orizontală cu cele pe
verticală. Astfel, deosebirile între emisfera stângă şi dreaptă se completează cu diferenţele
între sistemul limbic şi sistemul cortical.
Ned Herrmann (1982, p. 36) descrie modelul astfel:
„Există două emisfere cerebrale, dreaptă şi stângă. Fiecare emisferă este conectată cu
limbicul. Sistemul limbic este localizat la baza fiecărei emisfere cerebrale. Fiecare jumătate a
sistemului limbic din cele două emisfere este conectată cu cortexul ei, partea funcţională la
nivel mental. Fiecare limbic, drept sau stâng, are specificitatea lui, la fel ca şi emisferele
cerebrale şi în unitate (concordanţă) cu acestea. Limbicul stâng are aparent o influenţă
preponderentă atunci când este creierul stâng dominant, cel care planifică, organizează,
structurează, controlează. Limbicul drept este sursa activităţii emoţionale şi afective şi are o
acţiune preponderentă atunci când individul se află în relaţii cu alţii.”
Acest model de funcţionare a creierului realizează o sinteză între diferitele explicaţii ale
specializărilor pe orizontală şi verticală ale acestuia. În funcţie de modalitatea `n care
reacţionează fiecare, de mentalitatea pe care o are el poate utiliza mai mult creierul drept sau
stâng, limbicul drept sau stâng.
Acest model poate explica varietatea comportamentelor umane prin combinaţiile între cele
patru specializări.
Modelul lui Ned Herrmann (1982)
 Fig. nr. 5

Descrierea celor patru sectoare

1. Sectorul cortical stâng. Când acest sector este activat, persoana consideră lucrurile sau
ideile prin componentele lor, `ntregul fiind ignorat (analitic). Ea preferă să utilizeze un
raţionament logic, înţelege uşor conceptele tehnice şi ştiinţifice, măsoară cu precizie, percepe şi
înţelege cifrele manipulându-le cu uşurinţă (matematic), are gustul pentru reflecţie riguroasă şi
precisă, adună faptele înainte de a decide şi analizează posibilităţile ţinând seama de aspectele
financiare.
2. Sectorul limbic stâng. Activarea acestui sector face ca o persoană să aibă grija emoţiilor
sale şi dorinţa puternică de a le controla. Se obligă să rămână stăpâna ei însăşi şi reacţiile sale îi
produc o anumită teamă. Are tendinţa de a urma obişnuinţele ei pentru a avea siguranţă,
dezorientată. De aceea, ea planifică, organizează, aranjează, ordonează, clasifică, pune în
categorii pentru ca totul sa fie cât mai coerent, „se asigură” punând ordine în ideile sale şi în
lucruri. Grija ei este ca totul să fie cât mai bine administrat, cu cât găseşte mai multe defecte
ascunse, cu atât este mai anxioasă, are grija detaliului, organizează proceduri şi trăieşte după un
orar şi un program cât mai precise. Nu-i place schimbarea şi caută să se menţină cât mai bine pe
poziţiile pe care le ocupa.
3. Sectorul cortex drept. Când acest sector este activat o persoană gândeşte vizualizând,
rezolvă problemele prin intuiţie şi dă dovadă de imaginaţie pentru a ieşi din situaţia problematică.
Ea acceptă ambiguitatea şi nu se teme că ar răsturna regulile stabilite. {tie să facă bine sinteza
elementelor disparate pentru a crea ceva nou. Are idei, inventează soluţii avangardă, vede
lucrurile în mare. Ea percepe lucrurile, ideile, faptele într-o manieră globală şi înţelege uşor
ansamblu fără să-l reducă la elementele sale. Plecând de la cazuri particulare, concepe idei noi
sau gânduri şi concepte generale. Se dedică unor activităţi artistice: pictură, muzică, sculptură.
4. Sectorul limbic drept. Când acest sector este activat, o persoană doreşte să stabilească
contacte, se simte bine împreună cu ceilalţi, în grup, în intimitate. Ea simte reacţiile celorlalţi şi
dorinţele acestora (fără ca să fie nevoie să vorbească) deoarece înţelege intuitiv emoţiile şi
sentimentele altora, surprinzând semnele nonverbale ale problemelor interpersonale. Ea practică
în acest moment comunicarea empatică. Nu îi este frică de emoţiile sale, se simte bine sub raport
afectiv. Ea se entuziazmează de valori şi de un ideal. Îi place să vorbească.
Metoda cea mai recentă şi uşor de explicat pentru cunoaşterea celor paru specializări
cerebrale este un inventar cu 120 de întrebări pus la punct de echipa de cercetători de la
Universitatea din Texas sub conducerea lui N. Hermann.
Stimularea creativităţii de grup

1. Caracterizarea grupului creativ

Termenul de grup provine de la cel din limba italiană — „groppo" sau „gruppo" — care
înseamnă nod, legătură. Termenul de grup presupune reunirea unor oameni care sunt în totalitate
egali între ei. In această accepţie locul central îl au calitatea membrilor şi relaţiile dintre ei. In
sens general grupul desemnează un colectiv de oameni care au acelaşi scop comun.
Grupul creativ este un grup mic (2—15 persoane maxim). Sarcinile grupului sunt foarte
clar definite. Ele sunt alese de membrii grupului prin consens comun. Ele sunt preponderent
novatoare şi relativ permanente. Apartenenţa persoanei la grup nu este impusă, ci rezultă din
liberă alegere.
Motivele intrării în grup sunt: rezolvarea problemelor comune; sprijin reciproc;
perfecţionarea propriului stil de gândire şi acţiune; interes nemijlocit pentru acţiunile grupului;
Membrii grupului au conştiinţa foarte clară a scopului şi manifestă o puternică adeziune
faţă de problemele grupului; în general, relaţiile sunt neformalizate şi de aceea sunt foarte bogate,
foarte nuanţate. Există trăiri afective puternice pozitive, afinităţi profesionale şi general uma ne, În
grup există un climat de destindere şi de manifestare liberă, spontană. Acţiunile grupului sunt
planificate dar nu în mod rigid. Grupul are efecte de inducere şi activare a unor componente'
creatoare asupra membrilor.

2. Factori inhibitori ai creativităţii de grup (pe nivele)

Aceşti factori au fost puşi în evidenţă în cadrul cercetărilor efectuate în echipele de

muncă din ţara noastră.

Pentru nivelul individului (referitor la membrii colectivelor de muncă):

— insuficienta activare a imaginaţiei creatoare în rezolvarea problemelor profesionale;
— utilizarea nesistematică a metodelor de gândire logică;
— cunoaşterea parţială şi superficială a metodelor de gândire divergentă (euristice);
— slaba activare a atitudinilor creative care privesc spontaneitatea, receptivitate la experienţă,
asumarea riscului etc;
—. slaba automotivare profesională;
— gamă restrânsă de interese şi preocupări.

La nivel interacţional:
— frecvenţa mult mai mare a interacţiunilor nonprofesionale faţă de cele profesionale;
— relaţiile preferenţiale dintre membri sunt motivate subiectiv şi au caracter fluctuant;
— gradul de integrare socioafectivă a unei persoane în grup depinde în mare măsură de poziţia
ierarhică pe care o deţine în colectiv şi de abilităţile ei socioumane;
— gradul de compatibilitate interumană între membri este redus permiţând formarea subgrupuri
lor şi ducând la scăderea coeziunii şi unităţii grupului pe ansamblu.

Cei mai mulţi dintre factorii inhibitori au fost stabiliţi pentru al treilea nivel —
organizaţional — ;
— definirea şi prezentarea problemelor de specialitate se face în termeni preponderent
tradiţionali, folosindu-se puţine mijloace de prezentare a problemei ceea ce diminuează
posibilitatea de înţelegere a ei;
— mărimea grupului este foarte mare (în general peste 30 de oameni);
— membrii au o pregătire foarte îngustă fiind specializaţi doar pentru anumite aspecte ale
problemei;
— convocarea la adunările de lucru se face de la o zi la alta, uneori de la o oră la alta;
— majoritatea participanţilor cunosc într-o mică măsură problema sau chiar de loc. De aceea, în
discutarea problemelor profesionale se intervine cu aprecieri care blochează creativitatea;
— între structura logică a problemei şi reţelele de comunicare din grup nu există o
compatibilitate;
— stilul de conducere a grupului este preponderent autocratic;
— şeful grupului conduce cu fermitate colectivul fără să se bucure însă de cel mai înalt prestigiu;
— recompensarea şi promovarea oamenilor se fac mai mult după criterii formal —
administrative; în aprecierea activităţii profesionale predomină cantitatea şi nu calitatea şi uneori
criteriile depind şi de aspecte subiective, relaţiile interpersonale, relaţiile cu şefii ierarhici.

3. Tipuri (modele) de grupuri creative

3.1. Brainstorrning — Alex. F. Osborn. Scopul: Producerea unui număr cât mai mare de
idei finite într-un timp foarte scurt (1/2—1 oră).
În şedinţe de brainstorming este recomandabil să nu se abordeze probleme care presupun
luarea deciziilor.

Principii de funcţionare. Principiul de bază din care derivă celelalte patru constă în
evaluarea amânată a ideilor — separarea temporară a momentului de apariţie a ideilor de cel
privind aprecierea lor critică, selectarea celor valoroase:
a) cantitatea generează calitatea;
b) încurajarea imaginaţiei libere;
c) stimularea asociaţiei şi dezvoltării reciproce a ideilor;
d) orice critică este interzisă.

Aspecte organizatorice şi de procedură

a. Mărimea grupului este de 5—12 persoane;

b. Criteriile de selecţie a participanţilor sunt următoarele:
— participarea benevolă (dar odată intrat în grup se participă cu regularitate);
— interes faţă de problemele abordate;
— oameni cu profesii diferite care s-au remarcat prin idei la locurile lor de muncă;
— persoane cu aceeaşi poziţie ierarhică;
— persoane familiarizate într-o oarecare măsură cu problemele abordate.
c. Locul adunărilor grupului este în afara instituţiei.
d. Ţinuta membrilor este foarte lejeră, comodă.
e. Ora adunărilor grupului se stabileşte conform preferinţelor participanţilor.
f. Modul de convocare a membrilor se face prin invitaţie care este transmisă cu două zile înainte
de adunarea grupului.

Model:
Data....................
INVITATIE
Numele participantului ......................................
Sunteţi invitat a lua parte la adunarea de brainstorming care va
avea loc la data de..............................,orele............
in locul........................................................
Problema este următoarea ....................................
Numele conducătorului adunării
Adresa: ............................
Telefon: ............................

g. Durata unei adunări este de maximum 50 de minute, cu sau fără pauze de 5—10 minute
destinate unor acţiuni cu caracter deconectant şi distractiv (de exemplu audierea de muzică).
h. Durata intervenţiilor (luărilor de cuvânt) ale fiecărui participant este de 1—2 minute, acestea
trebuind să fie foarte concise.
i. Prezentarea problemei se face la începutul adunării grupului de un expert, în timp de 5 minute,
moment după care părăseşte şedinţa.
j. Secretarul tehnic al grupului înregistrează în scris toate ideile emise, fără ca să le nominalizeze;
ideile sunt doar numerotate. A doua zi după şedinţă secretarul tehnic al şedinţei telefonează
fiecărui participant întrebân-du-1 dacă nu are idei noi de adăugat.
k. Lista cu ideile grupului este analizată de o comisie de cenzură critică, formată din experţi în
problemă şi prezidată de directorul instituţiei. Rolul acestei comisii este să selecteze ideile
valoroase şi să le reţină pe acelea imediat aplicabile în practică.
l. Fiecărui participant i se trimite lista cu toate ideile valoroase împreună cu mulţumirile pentru
contribuţia sa la rezolvarea creatoare a problemei.

Modalităţi pentru depăşirea momentului de stagnare a producţiei de idei a grupului.

Grupurile de brainstor-ming sunt astfel organizate încît să asigure obţinerea unui număr
cât mai mare de idei, soluţii. Se întâmplă încă ca în desfăşurarea şedinţelor grupului să intervină
momente în care nimănui din grup să nu-i vină în minte nici o idee. Acest lucru se poate datora
mai multor cauze. Una dintre ele se referă la apariţia criticii când oamenii încep să formuleze
aprecieri de genul: „conducerea nu va fi de acord", „nu o să ne sprijine nimeni", „este prea fan-
tezist. . ." etc. Asemenea aprecieri formulate cu privire la ideile în grup au fost denumite „fraze
fatale" creativi-tăţii deoarece ele împiedică apariţia oricărei alte idei noi i orientează membrii
grupului în direcţia opusă scopului propus. De aceea s-au elaborat o serie de alte fraze, denumite
„de scuză", prin care să fie anihilată tendinţa spre critică. De exemplu, „Conducerea nu va fi de
acord, dar...", „Cunosc eu oameni care ne pot ajuta..." etc. O altă cauză a diminuării producţiei
de idei se poate datora faptului că oamenii nu se pot concentra intens pe o perioadă de 50 de
minute cât durează şedinţa grupului.

În asemenea situaţie se împarte şedinţa în două reprize a câte 20—25 de minute fiecare,
cu pauză între ele. Stimularea producţiei de idei se poate face prin utilizarea check-listingurilor.
În general acestea conţin:
— „verbe catalizatoare": sporire, extragere, diminuare, omitere, adăugare, multiplicare,
adiţionare, modificare etc;
— indicatori de schimbare, emiterea de idei noi prin asociaţie cu ideile emise în grup.

Vom prezenta mai jos un exemplu de check-list pentru ameliorarea unui produs privind o
funcţie, o piesă, operaţie necesară optimizării produsului:
a) Utilizarea ei contribuie la creşterea valorii produsului?
. b Preţul este proporţional cu utilitatea?
c) Toate caracteristicile produsului sunt indispensabile? (dacă nu, să-l simplificăm).
d) Există un alt mod mai bun pentru atingerea scopului urmărit (căutarea unor procedee şi
materiale existente dar care nu au fost folosite în acest caz).
e) Există o metodă mai puţin costisitoare pentru a face această piesă? (dacă da, cum s-ar putea
adapta).
f) Există în comerţ un articol standard pe care l-am putea utiliza?
g) Folosim oare echipamentul (utilajul) cel mai indicat pentru cantităţile pe care le fabricăm? .
h) Putem.avea un cont mai bun având un furnizor
mai serios?

Limite ale metodei

De obicei, în primele adunări se emit deja idei cunoscute şi nu idei originale.

— Scopul nemijlocit al grupului constă doar în emiterea de idei şi nu vizează în mod direct
valorificarea potenţialului creativ al participanţilor.
— Antrenamentul creativ priveşte doar unul dintre factorii, creativităţii şi anume stimularea
imaginaţiei.
— După rezolvarea problemei, în decursul mai multor şedinţe, grupul îşi încetează activitatea.
Inadecvenţe ale metodei în raport cu preferinţele specialiştilor din ţara noastră
Aceştia nu sunt de acord cu următoarele aspecte ale tehnicii brainstorming:
— evaluarea ideilor să se facă imediat după emiterea lor;
— conducătorul grupului să fie un simplu coordonator al discuţiilor şi nu un expert în
problemă;
— ideile să nu fie nominalizate;
— selecţia ideilor să fie făcută de alţi oameni decât aceia care le-au emis.

În legătură cu preferinţele specialiştilor noştri sunt de făcut o serie de observaţii. În

primul rând atitudinea lor faţă de aspectele tehnicii brainstorming se datorează obişnuinţei şi unor
prejudecăţi privind desfăşurarea adunărilor în cadrul colectivelor de muncă. În al doilea rând
apreciem că pentru stimularea imaginaţiei creatoare sunt absolut necesare aspectele privind eva-
luarea amânată a ideilor, conducătorul grupului să nu fie un expert în problema abordată deoarece
va critica aproape toate ideile emise de alţii, numerotarea ideilor fără ca ele să fie nominalizate
(se poate întâmpla ca unele dintre idei, soluţii să fie absurde, ridicole, ori consemnarea numelor
celor care le-au spus îi poate inhiba să-şi mai exprime spontan alte idei în continuare, deşi s-ar
putea să fie valoroase). Pe de altă parte nu trebuie confundate adunările de lucru ale colectivelor
cu şedinţele grupului creativ. Fiecare din cele două tipuri de şedinţe se desfăşoară după principii
şi reguli specifice adecvate scopului urmărit. Desigur că aceasta nu înseamnă că anumite aspecte
privind stilul de lucru din grupul creativ special constituit nu pot fi preluate cu eficienţă în
colectivele de muncă, după cum alte aspecte referitoare la climatul şi modul de lucru în
colectivele de muncă înalt creatoare pot oferi sugestii utile pentru constituirea grupurilor creative.
Apreciem că preferinţa specialiştilor noştri ca ideile, soluţiile exprimate de ei să fie evaluate critic
tot de ei este justificată, ei fiind primii interesaţi în finalizarea lor. Totuşi este recoman dabil ca
acest lucru să se realizeze în etape distincte pentru a nu diminua fluxul de idei şi soluţii.

3.2. Sinectica — W.J.J. Gordon. Scopul: Rezolvarea creatoare de probleme.

Principiile desfăşurării activităţii în grup:

a) transformarea străinului în familiar (a lucrurilor foarte necunoscute cu totul noi în

lucruri foarte banale şi obişnuite);
b) transformarea familiarului în străin (a lucrurilor foarte banale cunoscute în lucruri cu
totul noi pe care le-ai vedea pentru prima dată);
c) jocul cu legile, cuvintele, metaforele (ignorarea oricăror legi, atribuirea unor accepţii,
semnificaţii diferite de cele obişnuite).

Mecanisme operaţionale utilizate în rezolvarea problemelor:

— detaşarea emoţională şi cognitivă de problemă;
— implicarea în problemă (identificare cu aceasta);
— menţinerea unei tensiuni emoţionale (amânarea tendinţei de a găsi cât mai repede soluţia
problemei);
— exprimarea liberă a impulsurilor imaginative (speculaţia);
— reducerea tensiunii emoţionale în momentul verificării soluţiei finale.
În abordarea problemelor se folosesc cele patru tipuri de analogii: personală, directă,
simbolică, fantezistă.

Selecţia membrilor pentru grupul creativ se face în două etape, ea având un caracter
eliminator.

Criteriile de selecţie pentru prima etapă sunt:

Constituţia emoţională, modul de a reacţiona afectiv faţă de reuşită, sau insucces (eşec).
În grupurile creative nu sunt admişi cei care se bucură exagerat de mult în faţa unei recompense,
sau a unui succes, sau cei care rămân demobilizaţi în faţa unu eşec.

— Reprezentarea. O instituţie are mai multe sectoare de muncă şi anume: cercetare,

inginerie, proiectare, producţie, organizare, administraţie. Grupul sinectic trebuie să cuprindă câte
un membru din fiecare sector. Preferabil este ca personalul de specialitate (tehnic) să fie mai mare
decât cel ne-tehnic (din sfera administraţiei, organizării).

— Nivelul energetic. Fiecare membru pentru a fi ales în grupul sinectic trebuie să

manifeste un interes puternic faţă de problemele de specialitate şi să dispună de energia necesară
pentru realizarea intereselor profesionale. Trebuie făcută distincţie între persoanele autentic
pasionate de munca lor şi cele care reacţionează afectiv foarte intens, se entuziasmează uşor dar
sunt superficiale şi instabile.

— Vârsta membrilor grupului trebuie să fie cuprinsă între 25—40 ani. Până la 25 de ani
omul nu este suficient de format din punct de vedere profesional, iar peste 40 de ani este prea
„format", dobândind seturi limitative care îi diminuează receptivitatea faţă de noile experienţe.
Apreciem că acest criteriu este discutabil deoarece există tineri blazaţi, conformişti, dornici de a
ocupa locuri de muncă cât mai importante (cu o motivaţie pregnant extrinsecă), după cum există
oameni care au depăşit 50—60 de ani, lucru care nu le-a diminuat curiozitatea profesională,
vivacitatea imaginaţiei, interesul faţă de nou.

— Spirit întreprinzător foarte ridicat. În grup sunt aleşi cei care manifestă un interes
deosebit pentru problemele instituţiei participând efectiv cu idei la soluţionarea lor. Membrii aleşi
trebuie să fie interesaţi de creşterea productivităţii muncii în instituţie.

— Diversitate experienţială şi profesională. Oamenii selectaţi trebuie să aibă profesii cât

mai diferite. Diversitatea profesională oferă un câmp larg de cunoştinţe grupului. Fiecare membru
trebuie să aibă un interes major pentru domenii diferite de ale lui, pe care să le şi cunoască într-o
anumită măsură. Această condiţie asigură tuturor membrilor grupului un potenţial metaforic
ridicat.

Deoarece membrii grupului sinectic sunt selecţionaţi din aceeaşi instituţie trebuie să li se
explice, pe de o parte, că un asemenea grup este constituit pentru rezolvarea celor mai dificile şi
importante probleme, iar pe de altă parte, că respingerea lor la grup nu le afectează statutul în
instituţia respectivă.

Ulterior acestei prime selecţii urmează etapa de alegere finală a membrilor pentru grupul
sinectic, în care se testează următoarele calităţi ale membrilor:
— capacitatea metaforică;
— atitudinea de asistenţă, de acordare a unui ajutor efectiv la desfăşurarea unor activităţi în
comun;
— coordonarea kinestezică (siguranţă şi îndemânare în efectuarea diferitelor acţiuni);
— asumarea riscului;
— maturitate emoţională;
— capacitatea de a generaliza;
— încrederea în forţele proprii;
— nonconformism şi nonconvenţionalism în modul de a gândi şi acţiona la locul de muncă, în
felul de organizare a activităţii profesionale.

Toate aceste calităţi sunt determinate prin teste. La nivel de grup toate calităţile mai sus
menţionate trebuie să fie maxim dezvoltate.

Pregătirea grupului: instruirea participanţilor cu metode de rezolvare creativă a

problemelor în cadrul unor cursuri speciale (ţinute în afara locului de muncă) cu o durată cuprinsă
între 6 săptămâni — 6 luni. Cursurile se ţin eventual şi în afara localităţii, iar durata lor depinde
de natura problemelor care se abordează. Se acordă o importanţă deosebită formei de prezentare a
problemei sub forma unor modele lucrative şi tehnicilor de implicare în problemă (analogiile).
W.J.J. Gordon susţine că eficienţa rezolvării unei probleme depinde în mare măsură de modul ei
de prezentare care trebuie să fie cât mai neconvenţional şi să se realizeze prin mijloace cât mai
diverse.
 Aspecte organizatorice şi de procedură:
a. mărimea grupului: 5—7 persoane;
b. discuţiile se poartă în contradictoriu, bazate însă pe argumente ştiinţifice;
c. durata şedinţelor este de 50—60 de minute;
d. anunţarea tematicii se face cu 24 de ore înainte de şedinţele grupului;
e. toate intervenţiile sunt stenodactilografiate şi numerotate cu număr de ordine;
f. conducerea grupului se face de 2 lideri, unul tehnic (specialist în problema care se abordează)
şi altul ne-tehnic (din afara domeniului problemei, dar din aceeaşi instituţie).

Limitele metodei

Selectarea în grup a unor persoane cu potenţial creativ ridicat (mai ales în privinţa
motivelor şi atitudinilor creative);
Instructajul membrilor este centrat pe antrenarea capacităţii de rezolvare creativă a
problemelor. Instructajul priveşte mai ales relaţiile dintre oameni, în situaţia când fiecare ţine la
ideea lui; se cunoaşte că, în general, între oameni foarte creativi, posibilităţile de comunicare sunt
foarte dificile;
Pregătirea membrilor nu prevede şi o fază de finalizare a soluţiilor elaborate în grup.
Analiza ideilor este făcută de un grup de experţi care le aplică şi le folosesc în practică.

3.3. Grupul de producere a informaţiilor noi. C. Fâcheux şi S. Moscovici. Scop:

elaborarea de idei noi.

Principii:
— emiterea de idei noi este asociată cu sistematizarea acestora şi abordarea critică a ideilor;
— specializarea participanţilor pentru îndeplinirea anumitor roluri în grup.

Aspecte organizatorice şi de procedură:

a) mărimea grupului este de 4 persoane;
b) sunt selecţionaţi membri capabili să îndeplinească următoarele 3 roluri în grup:

1) Emiţător şi creator de informaţii noi. Acesta emite cea mai mare cantitate de
informaţie asupra problemei pe care o adresează, în special, unei singure persoane aşezate în faţa
lui. Este centrat exclusiv pe problemă. Are relaţii intense (de ordin profesional) doar cu un singur
membru al grupului („receptorul" de informaţii).

2) Receptorul şi organizatorul informaţiilor. Acesta primeşte cea mai mare cantitate de

informaţie şi emite cea mai mică cantitate de informaţie comparativ cu ceilalţi doi membri ai
grupului. Îndeplineşte rolul de releu (legătură) între „creator" şi ceilalţi 2 membri ai grupului.
Este centralizator, distribuitor şi organizator al informaţiilor emise în grup. Clarifică şi precizează
informaţiile noi formulate în grup. Emite critici (observaţii) doar faţă de cei doi membri ai
grupului, nu şi faţă de creatorul de informaţii noi.

3) Ceilalţi doi membri ai grupului au rolul de a controla şi întreţine relaţiile umane în

grup. Emit cele mai multe aprobări şi critici faţă de organizator în privinţa
problemei abordate şi primesc cele mai multe informaţii nespecifice în raport cu problema
(aspecte referitoare la forma şi nu la conţinutul ei). În faţa informaţiilor noi, sistematizate de
„organizatorul" grupului ei au posibililitatea de a releva rapid aspecte nefinisate privind forma si
nu conţinutul informaţiilor noi.

Limite ale metodei

Este un grup care urmăreşte direct prezentarea de informaţii noi şi sistematizarea lor,
fiind mai puţin orientat spre elaborarea de idei şi soluţii noi.
Presupune selecţia unor oameni deja specializaţi pentru îndeplinirea rolurilor propuse în modelul
mai sus prezentat.

3.4. Unitatea de descoperire — J.P. Sol. Scop: Organizarea şi conducerea activităţii de

inovare şi creaţie într-o instituţie.

Principiu: Separarea temporară a momentului de apariţie a ideilor noi de cel privind

selectarea şi aplicarea în practică a acestora.

Aspecte organizatorice şi de procedură

a) Mărimea grupului: 6—7 persoane;

b) Grupul este constituit în cadrul instituţiei şi este îndrumat permanent de un expert în

creatologie (care poate să fie membru al instituţiei sau să lucreze în afara acesteia).
c) Criterii de selecţie a persoanelor în grup:
— angajare benevolă;
— interes profesional;
— cultură generală;
— deschidere şi înclinaţie pentru munca în echipă;
— să aibă timp liber disponibil (2—3 zile pe lună);
— să nu existe diferenţe mari de vârstă între membri;
— grupurile să fie mixte (2/3 bărbaţi, 1/3 femei);
— persoanele să aibă profesii, experienţe, centre de interese foarte variate;
— diferenţele de poziţie ierarhică între membri să fie de maximum două nivele;
— membrii să nu aibă probleme profesionale importante (de sănătate, financiare, familiale etc);
— să nu fie reunite în grup persoane între care există antipatii manifeste sau latente.
Autorul tehnicii subliniază faptul că formarea grupului creativ se poate face numai cu persoane
automotivate profesional.
 Pregătirea participanţilor se realizează în două etape.

Prima etapă are ca obiectiv asigurarea unei coeziuni cât mai mari a grupului, pentru
aceasta fiind utilizate tehnici de optimizare a comunicării şi a relaţiilor interumane.
Etapa a doua are drept scop activizarea potenţialului creativ al participanţilor, aceştia
fiind iniţiaţi cu tehnici de definire, analiză şi rezolvare creatoare a problemelor.

Structura grupului creativ

Grupul creativ este format din două subgrupuri:

„Logicienii" — persoane care au un spirit logic foarte dezvoltat, capabile să definească,
să analizeze problemele;
„Poeţii" — persoane care au o imaginaţie foarte bogată, capabile să emită idei foarte
îndrăzneţe (fanteziste); sarcina lor este să găsească idei la subproblemele puse în evidenţă de
logicieni.

În afara grupului creativ există grupul „Experţilor", format din specialişti în problemă,
care pot fi din interiorul sau din exteriorul instituţiei. Sarcina lor este să trieze ideile grupului
creativ, să aleagă soluţiile cele mai bune şi care pot fi cel mai repede şi în condiţii de ma ximă
eficienţă aplicate în practică.

Ca şi în cazul brainstormingului emiterea ideilor noi, pe de o parte, şi alegerea celor care

sunt valoroase şi care urmează să fie aplicate în practică, pe de altă parte, se realizează de către
două grupuri distincte.

Experţii analizează problema cât mai clar, în detaliu şi o trimit cât mai bine formulată, cât
mai documentată „logicienilor". De aici problema este împărţită în subprobleme şi porneşte spre
poeţi, care din nou le trimit experţilor care le triază (există filtrul de idei).

Limitele tehnicii

Alegerea în grupul creativ a unor persoane care au de la începutul activităţii acestuia

pregnant dezvoltate anumite aptitudini necesare rezolvării creatoare a problemelor. Membrii
grupului îndeplinesc în grup roluri corespunzătoare aptitudinilor bine structurate (spiritul logic,
imaginaţia creatoare), fapt care conduce la următoarele 3 inconveniente:
— activism mai redus a unei părţi din grup în dependenţă de felul activităţii desfăşurate
(analiză logică sau emitere de idei); solicitarea membrilor numai în direcţia aptitudinilor
deja dezvoltate, ceea ce accentuează disponibilităţile acestora în privinţa aptitudinilor
relativ opuse; dificultăţi în privinţa comunicării în grup datorate unor stiluri de gândire şi
manifestare cu totul diferite.
 Ca şi în cazul celorlalte tipuri de grupe creative, membrii acestora:
— nu sunt învăţaţi să-şi selecţioneze ideile valoroase, lucru rezervat unor comisii sau grupuri
specializate în această direcţie;
— grupul nu-şi propune ca scop formarea şi activarea motivelor, intereselor, atitudinilor
creative (factori care sunt foarte importanţi pentru creativitate), ci dimpo trivă sunt aleşi
participanţi care să aibă dezvoltate aceste însuşiri.

3.5. Grupul creativ adaptat. Acesta a fost elaborat de noi (M. Roco, 1979, p. 122—187)
pe baza următoarelor categorii de rezultate ale cercetărilor privind constituirea grupului creativ în
concordanţă cu cerinţele şi condiţiile existente în ţara noastră:

Studiul experimental al particularităţilor persoanelor şi colectivelor de muncă înalt

creatoare (pentru a vedea ce este specific acestora în privinţa factorilor intelec tuali şi
extraintelectuali ai potenţialului creativ individual, stilurilor de muncă şi de conducere, climatului
psihosocial).
Studiul particularităţilor persoanelor şi colectivelor de muncă slab creative şi respectiv al
insuficienţelor privind potenţialul creativ individual şi de grup.
Experimentarea modelelor de grup creativ din literatură (Brainstorrning, Sinectică) în
vederea depistării capacităţii de asimilare a metodelor de antrenare a creativităţii şi a gradului de
acceptare a condiţiilor preconizate de aceste modele.
Selectarea metodelor de activare a potenţialului creativ, precum şi a condiţiilor de
organizare şi funcţionare a grupului creativ care prezintă eficienţa cea mai mare în raport cu
specificul oamenilor şi colectivelor de la noi.

Obiectivul general al grupului creativ constă în stimularea potenţialului creativ

individual şi colectiv.

Funcţiile grupului sunt următoarele:

— rezolvarea unor probleme foarte dificile ale instituţiei care nu pot fi soluţionate într-un alt
cadru;
— identificarea persoanelor creative şi sprijinirea lor pentru finalizarea ideilor;
— depistarea factorilor care împiedică creativitatea la nivel de instituţie şi colective;
— punerea în funcţie a cât mai multor grupuri creative într-o instituţie, ceea ce presupune
formarea liderilor (organizatorilor) de grup creativ.
Grupul creativ are un caracter permanent, constituind un nucleu (staţie pilot) pentru stimularea
creativităţii în instituţie.

Procedura de constituire a grupului

a. Alegerea persoanelor care doresc să facă parte dintr-un grup creativ. Nu are caracter
eliminatoriu şi se face pe baza:
- unei discuţii colective privind rolul grupului,modul de organizare şi funcţionare a acestuia;
- preferinţelor persoanelor referitoare la modul de lucru în grup (determinate pe baza unui
chestionar) si a dorinţei lor privind colegii din grup. '

b. Determinarea potentialului creativ al persoanelor

care şi-au exprimat dorinţa de a participa benevol şi în acelaşi timp sistematic la activitatea
grupului. în acest scop se aplica teste pentru evaluarea gradului de activare a factorilor
creativităţii (gândire divergentă, imaginaţie creatoare, motive şi atitudini).

c. Reunirea participanţilor în grupuri formate din 6—7 persoane. Această acţiune se face
în funcţie de rezultatele de la testele de creativitate, fiind reunite în acelaşi grup persoane al căror
potenţial creativ este relativ asemănător (se obţin rezultate foarte bune, cînd grupul este omogen).
De asemenea, este recomandabil ca mem-
brii sa facă parte din mai multe sectoare de muncă ale instituţiei.

d. Antrenamentul creativ. În această etapă se predă şi seminarizează un curs de

creativitate. Cursul cuprinde noţiuni şi elemente fundamentale despre creativitate, metode şi
procedee de abordare logică, euristică si creatoare a problemelor, tehnici de inducerea motivelor
si atitudinilor creative, precum şi a relaţiilor interpersonale favorabile creativităţii. Cursul este
astfel organizat încât sa aibă în vedere activarea şi stimularea tuturor factorilor de care depinde
obţinerea performanţelor creatoare În funcţie de particularităţile concrete ale fiecărui grup în
cadrul seminarizării cunoştinţelor predate la curs se va insista asupra acelor aspecte ale
potenţialului creativ care trebuie să fie optimizate. Predarea şi' seminarizarea cursului se fac
diferenţiat de la o grupă la alta conform gradului de activare a factorilor creativităţii şi a direc -
ţiilor în care este necesară stimularea creativităţii. Durata cursului variază între 6—8 luni, acesta
avînd loc săptămânal, câte două ore. Foarte important este ca exemplele şi problemele care se
abordează în cadrul seminariilor să fie luate din domeniul profesional în care mem brii grupelor îşi
desfăşoară activitatea.

e. Considerând că antrenamentul creativ trebuie să vizeze exersarea capacităţilor

creatoare ale oamenilor în privinţa tuturor fazelor şi mecanismelor creativităţii am preconizat ca
grupul să aibă 6 feluri de adunări de lucru. Aceste adunări sunt astfel ordonate încît să asigure fa-
miliarizarea şi participarea efectivă a fiecărui membru la toate momentele elaborării unui lucru
nou.

Cele 6 tipuri de adunări de lucru ale grupului sunt următoarele:

— de stabilire a tematicii, alegerea problemelor şi strângerea materialului informaţional necesar
pentru înţelegerea acestora (documentare) — se face liber;
— de definire, analiză a problemelor şi divizarea lor în subprobleme;
—- de emitere de idei, soluţii noi şi originale;
— de evaluare şi selecţie critică a ideilor, soluţiilor;
— de elaborare a tehnologiilor necesare pentru aplicarea în practică a soluţiilor alese;
— de implementare în practică a soluţiilor.

Comun pentru toate cele 6 tipuri de adunări sunt următoarele aspecte:

— au o durată de maximum o oră;
— toate intervenţiile se consemnează în scris;
— se alcătuiesc fişiere cu idei, soluţii pentru problemele abordate.

Fiecare tip de adunare de lucru are principii şi reguli de funcţionare specifice, fiind
utilizate metode adecvate de abordare a problemelor. De exemplu, în cazul unei adunări de
emitere a ideilor, se vor adopta principiile care asigură deplina libertate pentru manifestarea
spontană a imaginaţiei creatoare, se vor folosi procedeele de imaginare creativă, durata
intervenţiilor va fi de 1—2 minute, conducătorul grupului va îndeplini numai rolul de
coordonator al discuţiilor, încurajând participarea spontană a fiecăruia şi dezvoltarea reciprocă a
ideilor.

La începutul activităţii grupului, acesta are doi lideri, unul cunoscător al tehnologiei
creativităţii şi altul specialist în problemele abordate. După ce grupul a devenit autonom,
activitatea lui se poate desfăşura numai sub conducerea specialiştilor din domeniile respective,
aceştia fiind iniţiaţi în problematica creatologiei.

Spre deosebire de alte tipuri de grupuri creative, cel prezent mai sus nu respinge pe
nimeni de la activitatea grupului în urma testărilor care se fac, prin acestea urmărindu-se doar
asigurarea unei compoziţii optime a grupului.
Problema organizării şi funcţionării grupurilor creative trezeşte un mare interes la toţi
participanţii. Aceasta se datoreşte modului de constituire a grupurilor (reunirea unor persoane
între care există afinităţi profesionale şi general-umane, coordonatorul grupului nu este un şef ci o
persoană la fel de competentă ca celelalte din grup fără ca să deţină însă o poziţie de superioritate
în grup, şi alte aspecte).

Există dificultăţi în primele 4—5 şedinţe de lucru ale grupului care se referă la
acomodarea reciprocă, respectarea unora dintre principiile de funcţionare ale grupului
(suspendarea temporară a criticii în momentul emiterii de idei noi). De aceea este recomandabil
ca în primele adunări ale grupului să nu fie abordate probleme cu caracter strict profesional şi nici
într-un caz acelea care necesită o soluţionare rapidă.
Se obţin rezultate mai bune în grupurile creative formate din maximum 10 persoane, dintre care
50% să aibă aceeaşi specializare şi să facă parte din aceeaşi echipă de muncă şi al căror potenţial
creativ să fie relativ omogen.
Sub raport organizatoric au reieşit ca factori favorabili următorii: respectarea intervalelor de timp
la care au loc întrunirile de lucru ale grupului creativ, anunţarea din timp a tematicii grupului (cel
puţin cu două zile înainte), alegerea unui coordonator care să nu fie motivat de funcţia de şef.

Direcţii de optimizare:
— Prevederea unei faze preliminare constituirii propriu-zise a grupurilor, în care împreună cu cei
mai buni specialişti să se găsească cât mai multe exemple adaptate domeniilor din care fac parte
membrii grupurilor creative.
— Elaborarea unui sistem de selecţie şi instruire a liderilor pentru grupurile creative, mai ales
pentru începutul activităţii acestora, etapă în care se întâmpină şi cele mai multe dificultăţi
organizatorice.

UNELE CONCLUZII CU PRIVIRE LA EFICIENŢĂ

De la început precizăm că am selecţionat doar câteva din grupurile creative formate de

noi, pe acelea cu performanţe medii, şi am avut în vedere doar două criterii pentru determinarea
eficienţei, acelea care permit cuantificarea rezultatelor.
Criteriile luate în consideraţie de noi pentru stabilirea eficienţei programului de stimulare
a creativităţii au fost:
a) gradul de activare a potenţialului creativ apreciat prin valorile obţinute pentru factorii
creativităţii în etapa anterioară şi posterioară antrenamentului creativ;
 b) numărul de idei, soluţii înregistrate la începutul activităţii grupurilor creative şi la un
interval de 10—12 săptămâni de la intrarea lor în funcţiune.
Ne vom referi la datele obţinute pentru 18 grupuri creative constituite în cele 6 domenii de
activitate unde au fost studiaţi experimental factorii intelectuali, motivaţionali, atitudinali şi de
climat al creativităţii în cadrul a 12 colective de muncă (Etapa explorativ-investigatorie, p. 28—
45). Cele 18 grupuri creative cuprind între 6—11 membri, în total 94 de persoane. Majori tatea
membrilor din fiecare grup creativ au aceeaşi specializare profesională (70—80%). Media de
vârstă a membrilor este de 35 de ani.

Vom prezenta numai valoarea medie (calculată la nivelul celor 18 grupuri) pentru fiecare
dintre factorii potenţialului creativ. De asemenea, vom lua ca punct de referinţă rezultatele
obţinute de inventatori.

a.
Loturile de persoane Valorile medii pentru factorii
creativităţii
Fluidi- Flexibi- Origin Atitudin
tate litate alitate i
creative
— Inventatori 29 14 31 15 59 21 45
— Membrii grupurilor 17 8 21 3
creative în clapa 11
anterioară
antrenamentului creativ
— Membrii grupurilor
creative în etapa
posterioară
antrenamentului creativ

Datele prezentate mai sus relevă că au fost activaţi într-o mare măsură factorii cei mai
relevanţi pentru creativitate: originalitatea, flexibilitatea şi atitudinile creative. Salturi remarcabile
s-au constatat pentru următoarele atitudini creative: tenacitate în argumentarea propriilor idei;
elaborarea unor idei, soluţii şi chiar a unor proiecte de specialitate în afara orelor ode program;
atracţie faţă de problemele dificile; spirit fantezist-utopic; încredere în forţele proprii; satisfacţii
datorate muncii de creaţie, respectul faţă de ideile altora.

b. Numărul de idei şi soluţii a crescut in medie de 20 de ori. Este de subliniat faptul că

pentru cele mai multe probleme s-au elaborat multiple variante de rezolvat. De asemenea, este de
menţionat că 30—40% dintre idei, soluţii sunt brevetate.

Aceste rezultate, prezentate fragmentar, denotă faptul că specialiştii din ţara noastră
dispun de un potenţial creativ deosebit pe care însă îl valorifică într-o mică măsură comparativ cu
disponibilităţile pe care le au. Desigur, creativitatea este un fenomen extraordinar de complex,
afirmarea ei presupunând numeroase condiţii, care numai parţial depind de inidivid. Foarte mulţi
factori care influenţează puternic creativitatea privesc climatul psihosocial din colectivele de
muncă. Factorii de conducere din instituţii au un rol deosebit de important pentru stimularea
potenţialului creativ al specialiştilor, pe de o parte prin asigurarea condiţiilor optime necesare
desfăşurării muncii de creaţie, pe de altă parte, prin încurajarea şi sprijinirea oamenilor în valo-
rificarea şi aplicarea în practică a rezultatelor obţinute.

II. INTELIGENŢĂ EMOŢIONALĂ

Inteligenţa emoţională

În viziunea noastra consideram inteligenta emotionala ca fiind un factor deosebit de important al

creativitatii.
Definirea şi caracterizarea inteligenţei emoţionale (IE)

Psihologul W. Mischel de la Universitatea Stanford a aplicat unor copii în vârstă de 4 ani un

test cu „acadele” ce poate preconiza cât de bine se vor adapta aceştia ca liceeni. Testul constă în a
le oferi copiilor o singură acadea chiar în acel moment, sau două acadele, peste o anumită
perioadă de timp când se va întoarce supraveghetorul. Este un test de inteligenţă emoţională.
Copiii care-şi pot controla sentimentele/emoţiile şi au suficientă răbdare pentru a primi două
acadele, se dovedesc a fi nu doar mai capabili din punct de vedere emoţional, ci şi mai competenţi
la şcoală şi-n viaţa de toate zilele.
Toate aceste descoperiri şi alte indicii privind sentimentele noastre şi consecinţele lor sunt
cuprinse în cartea lui Daniel Goleman intitulată Inteligenţa emoţională. Cartea subsumează
rezultatele unor cercetări care arată că dezvoltarea emoţională a elevilor este decisivă pentru
succesul lor în viaţă şi nu doar pentru rezultatele şcolare.
De exemplu, cercetătorii au demonstrat că elevii care au sistem emoţional stabil la vârsta de 4
ani au rezultate mult mai bune la diversele examinări de admitere la facultate. Capacitatea de a
recunoaşte şi de a face faţă emoţiilor duce la performanţe mai mari la şcoală, în muncă şi în
relaţiile interumane.
Plecându-se de la rolul adaptativ al afectivităţii s-a constatat că persoanele care au un cotient
intelectual (QI – indice al nivelului de dezvoltare a inteligenţei, stabilit prin raportarea vârstei
mentale la vârsta cronologică) înalt sau o inteligenţă academică foarte bine dezvoltată se descurcă
mult mai puţin în viaţa de zi cu zi, în timp ce altă categorie de subiecţi, deşi au un QI mai redus în
comparaţie cu primii, au rezultate deosebite în practică. De unde a apărut întrebarea: Cum reuşesc
aceştia să aibă succese în situaţii critice, să facă faţă oricând în împrejurări de viaţă?”. Sternberg
(1988) a rugat oamenii de pe stradă să arate ce înţeleg ei printr-o persoană inteligentă. În urma
analizei răspunsurilor la acest sondaj a ajuns la concluzia că ei dispun de o altă abilitate decât
inteligenţa academică, datorită căreia reuşesc să depăşească obstacolele vieţii de zi cu zi. Această
abilitate a fost raportată iniţial la inteligenţa socială care desemnează capacitatea de a înţelege şi a
stabili relaţii cu oamenii.
Thorndike definea inteligenţa socială ca fiind capacitatea de a înţelege şi de a acţiona
inteligent în cadrul relaţiilor interumane. H. Gardner (1993), în cadrul teoriei sale a inteligenţelor
multiple, rezervă un loc important acelor forme de inteligenţă care permit omului o adaptare
superioară la mediul social mai apropiat sau îndepărtat lui. Astfel, el a introdus termenii de
inteligenţă interpersonală şi intrapersonală.
Inteligenţa interpersonală se referă la abilitatea de a-i înţelege pe ceilalţi, de a cunoaşte ce-i
motivează pe oameni, cum muncesc ei, cum poţi să cooperezi mai bine cu ei. De aceea, Gardner
apreciază că cei mai buni profesori, politicieni, lideri, spirituali dispun în cel mai înalt grad de
această formă a inteligenţei.
Inteligenţa intrapersonală constă în abilitatea de a se întoarce spre sine, în interiorul propriei
persoane; reprezintă abilitatea de a forma cu acurateţe un model vertical riguros al sinelui şi de a
folosi acest model pentru a acţiona adecvat în viaţă. Formarea inteligenţei intrapersonale
echivalează cu un ghid de comportare bazat pe o aprofundată cunoaştere personală.
Mulţi psihologi şi-au dat seama că această abilitate care asigură succesul în viaţa cotidiană
este, pe de o parte, distinctă de inteligenţa academică (teoretică), iar pe de altă parte, constituie un
fel de sensibilitate specifică faţă de practică şi relaţiile interumane şi astfel s-a născut o nouă
formă de inteligenţă – cea emoţională.

Termenul „inteligenţa emoţională” a fost formulat pentru prima dată într-o teză de doctorat, în
S.U.A., în 1985. Wayne Leon Payne considera că inteligenţa emoţională este o abilitate ce
implică o relaţionare creativă cu stările de teamă, durere şi dorinţă.
De fapt D. Wechsler, autorul setului de teste standardizate pentru inteligenţă (academică sau
teoretică), a remarcat că adaptarea individului la mediul în care trăieşte se realizează atât prin
elementele cognitive, cât şi prin cele non-cognitive. Aspectele non-cognitive ale inteligenţei
includ factori de ordin afectiv, personal şi social, fiind esenţiale pentru reuşita în viaţă a
individului.
Studiile privind inteligenţa emoţională sunt relativ recente, ele debutând în jurul anilor ’90. S-
au conturat trei mari direcţii în definirea inteligenţei emoţionale: 1. John D. Mayer şi Peter
Salovey; 2. Reuven Bar-On; 3. Daniel Goleman.
1. Mayer şi Salovey (1990, 1993) consideră că inteligenţa emoţională implică a). abilitatea
de a percepe cât mai corect emoţiile şi de a le exprima, b). abilitatea de a accede sau genera
sentimente atunci când ele facilitează gândirea, c). abilitatea de a cunoaşte şi înţelege emoţiile şi
de a le regulariza pentru a promova dezvoltarea emoţională şi intelectuală. Prin această definiţie
cei doi autori au vrut să evidenţieze intercondiţionările pozitive între emoţie şi gândire.
2. În cadrul celei de-a doua versiuni de tratare a inteligenţei emoţionale se află studiile,
realizate de-a lungul a 25 de ani, de Reuven Bar-On. În 1992, Reuven Bar-On, doctor la
Universitatea din Tel Aviv, a stabilit şi el componentele inteligenţei emoţionale pe care le
grupează în felul următor:

Aspectul intrapersonal
 conştientizarea propriilor emoţii – abilitatea de a recunoaşte propriile sentimente;
 optimism (asertivitate) – abilitatea de a apăra ceea ce este bine şi disponibilitatea de
exprimare a gândurilor, a credinţelor a sentimentelor, dar nu într-o manieră distructivă;
 respect – consideraţie pentru propria persoană – abilitatea de a respecta şi accepta ce
este (la bază) bun;
 autorealizare – abilitatea de a realiza propriile capacităţi potenţiale, capacitatea de a
începe a te implica în căutarea unor scopuri, ţeluri care au o anumită semnificaţie şi un anumit
înţeles pentru tine;
 independenţă – abilitatea de a te direcţiona şi controla singur în propriile gânduri şi
acţiuni, capacitatea de a fi liber de dependenţele emoţionale.

Aspectul interpersonal
 empatie – abilitatea de a fi conştient, de a înţelege şi aprecia sentimentele celorlalţi;
 relaţii interpersonale – abilitatea de a stabili şi menţine (întreţine) relaţii interpersonale
reciproc pozitive, acest lucru caracterizându-se prin intimitate, oferire şi primire de afecţiune;
 responsabilitate socială – abilitatea de a-ţi demonstra propria cooperativitate ca membru
contribuabil şi constructiv în grupul social căruia îi aparţii sau pe care l-ai format.
 Adaptabilitate
 rezolvarea problemelor – abilitatea de a fi conştient de probleme şi de a defini
problemele pentru a genera şi implementa potenţialele soluţii efective;
 testarea realităţii – abilitatea de a stabili, a evalua (a aprecia) corespondenţele între ceea
ce înseamnă o experienţă (trăire) şi care sunt obiectivele existente;
 flexibilitate – abilitatea de a-ţi ajusta gândurile, emoţiile şi comportamentul pentru a
schimba situaţia şi condiţiile.

Controlul stresului
 toleranţa la stres – abilitatea de a te împotrivi evenimentelor şi situaţiilor stresante fără a
te poticni şi de asemenea abilitatea de a face faţă acestora `n mod activ şi pozitiv;
 controlul impulsurilor – abilitatea de a rezista sau a amâna impulsivitatea şi de a goni
tentaţia care te determină să acţionezi în grabă.

Dispoziţia generală
 fericire – abilitatea de a te simţi satisfăcut de propria viaţă, de a te distra singur şi
împreună cu alţii, de a te simţi bine;
 optimism – abilitatea de vedea partea strălucitoare a vieţii, de a menţine o atitudine
pozitivă chiar în pofida adversităţilor.
Aceşti cinci factori, componente ale inteligenţei emoţionale (IE) se evaluează prin teste
specifice. Suma punctelor obţinute la aceste teste reprezintă coeficientul de emoţionalitate, QE.
De obicei, tipul de persoană care cunoaşte succesul în viaţă are un QE ridicat considerându-se că
se poate prevedea succesul în viaţă, şi prin stabilirea coeficientului de emoţionalitate.
După cei doi autori, în cadrul inteligenţei emoţionale sunt incluse următoarele capacităţi
grupate în cinci domenii:
 Conştiinţa de sine a propriilor emoţii: introspecţia, observarea şi recunoaşterea unui
sentiment în funcţie de modul `n care ia naştere;
 Stăpânirea emoţiilor: conştientizarea elementelor care stau în spatele sentimentelor,
aflarea unor metode de a face faţă temerilor, anxietăţii, mâniei şi supărărilor;
 Motivarea interioară: canalizarea emoţiilor şi sentimentelor pentru atingerea unui scop,
însoţită de controlul emoţional, care presupune capacitatea de a reprima impulsurile şi de a amâna
obţinerea gratificaţiilor, recompenselor;
 Empatia: capacitatea de a manifesta sensibilitate şi grijă faţă de sentimentele altora,
persoana fiind în stare să aprecieze diferenţele între oameni;
 Stabilirea şi dirijarea relaţiilor interumane: se referă la competenţa şi aptitudinile
sociale, persoana fiind în stare să cunoască, să analizeze şi să controleze emoţiile altora.

3. A treia mare direcţie în abordarea inteligenţei emoţionale este reprezentată de D. Goleman

(1995). D. Goleman a urmat facultatea de psihologie la Harvard fiind preocupat de studiul
creierului, creativităţii şi comportamentului. Este şi ziarist la New York Times, ceea ce l-a condus
spre o extindere a înţelesului conceptului de inteligenţă şi la popularizarea acestuia în reviste fără
profil ştiinţific. În viziunea lui constructele care compun această formă a inteligenţei sunt:
 conştiinţa de sine – încredere în sine;
 auto-controlul – dorinţa de adevăr, conştinciozitatea, adaptabilitatea, inovarea;
 motivaţia – dorinţa de a cuceri, dăruirea, iniţiativa, optimismul;
 empatia – a-i înţelege pe alţii, diversitatea, capacitatea politică;
 aptitudinile sociale – influenţa, comunicarea, managementul conflictului, conducerea,
stabilirea de relaţii, colaborarea, cooperarea, capacitatea de lucru în echipă.
 Steve Hein (1999) încearcă o prezentare a inteligenţei emoţionale pe baza consultării celor
mai recente lucrări. După el, există mulţi oameni care oferă propriile lor definiţii inteligenţei
emoţionale. Peter Salovey şi John Mayer au publicat prima definiţie precisă a inteligenţei
emoţionale în 1990. Tot atunci, Mayer şi Salovey împreună cu M. Di Paolo au publicat primul
test de aptitudini pentru inteligenţa emoţională. De atunci, Mayer şi Salovey s-au plasat `n
fruntea abordării ştiinţifice a inteligenţei emoţionale, numele lui fiind adesea asociat cu acest
concept.
În cartea sa din 1995, Daniel Goleman şi-a bazat definiţia inteligenţei emoţionale pe lucrarea
lui Mayer şi a lui Salovey din 1990. Totuşi, Goleman a adăugat multe lucruri la ceea ce el a
prezentat ca fiind inteligenţa emoţională. În mod evident, el a făcut aceasta singur, fără sprijinul
sau acordul comunităţii academice. Astfel, el a adăugat câteva variabile care ar putea fi mai bine
numite „trăsături de personalitate sau de caracter” decât componente ale inteligenţei emoţionale.
De exemplu, a prezentat optimismul, perseverenţa şi capacitatea de a amâna satisfacţiile ca
aspecte majore ale inteligenţei emoţionale. A inclus, de asemenea, una dintre temele sale favorite
de cercetare, ceea ce el numeşte „curgere” (flow). Acesta este un subiect despre care scrisese pe
când studiase meditaţia, religiile orientale şi stările transformate ale conştiinţei. Cartea lui
Goleman despre inteligenţa emoţională a reuşit să devină foarte populară. Drept rezultat, mulţi
oameni au acceptat rapid definiţia extinsă a inteligenţei emoţionale elaborată de Goleman.
După afirmaţiile sale, S. Hein, ca majoritatea autorilor, a încercat să adauge propria lui
contribuţie „confuziei”, referitoare la inteligenţa emoţională, aşa că în cartea sa din 1996 a oferit
câteva definiţii alternative. Astfel, după el, inteligenţa emoţională înseamnă:
1. Să fii conştient de ceea ce simţi tu şi de ceea ce simt alţii şi să ştii ce să faci în legătură cu
aceasta;
2. Să ştii să deosebeşti ce-ţi face bine şi ce-ţi face rău şi cum să treci de la rău la bine;
3. Să ai conştiinţă emoţională, sensibilitate şi capacitate de conducere care să te ajute să
maximizezi pe termen lung fericirea şi supravieţuirea.
Hein a mai enumerat o serie de componente specifice ale inteligenţei emoţionale, care au
fost preluate din lucrările lui Mayer şi a lui Salovey:
 Conştiinţa de sine – să fii conştient de propriile emoţii atunci când te cuprind;
 Să fii cunoscător din punct de vedere emoţional – să fii capabil să identifici şi să
etichetezi sentimente specifice în tine însuţi şi în alţii; să fii capabil să discuţi despre emoţii şi să
le comunici în mod clar şi direct;
 Capacitatea de a fi empatic `n raport cu ceilalţi, de a simţi compasiune pentru ei, de a-i
confirma, de a-i motiva, de a-i inspira, de a-i încuraja şi de a-i consola (alina);
 Capacitatea de a lua decizii înţelepte folosind un echilibru sănătos al emoţiilor şi al
raţiunii, de a nu fi nici prea emoţional, nici prea raţional;
 Capacitatea de a reuşi să-ţi asumi responsabilitatea pentru propriile emoţii, mai ales
responsabilitatea pentru propria motivare şi propria fericire.
În prezent, există un dezacord dacă inteligenţa emoţională e mai mult un potenţial înnăscut
ori dacă ea reprezintă un set de abilităţi, competenţe sau îndemânări învăţate. D. Goleman
(1998) susţine că „spre deosebire de gradul de inteligenţă, care rămâne acelaşi de-a lungul
vieţii sau de personalitatea care nu se modifică, competenţele bazate pe inteligenţa emoţională
sunt abilităţi învăţate”.
S. Hein, analizând afirmaţia lui D. Goleman consemnată mai înainte, apreciază că acesta
omite în primul rând existenţa unor diferenţe în potenţialul genetic înnăscut pentru inteligenţa
emoţională. Pe de altă parte, afirmaţia lui Goleman potrivit căreia personalitatea nu se
modifică de-a lungul vieţii se află în contradicţie cu viziunea acestuia despre inteligenţa
emoţională, în structura căreia include aspecte ale personalităţii cum ar fi optismul şi
perseverenţa. Cu alte cuvinte, `n opinia lui Goleman orice om îşi poate ridica gradul de
 inteligenţă emoţională prin educaţie şi exerciţii, dar unele componente ale inteligenţei
emoţionale sunt tratate ca însuşiri de personalitate, şi deci nu s-ar putea modifica pe parcursul
vieţii individului.

Bibliografie selectiva (numai din carti)

Mihaela Roco (1985), Stimularea creativitatii tehnico-stiintifice, p.

p.40-104 (Caracterizarea generala a creativitatii, etapele procesului creator,
motivele si atitudinile creative, factorii de climat psihosocial ai creativitatii).

Mihaela Roco (2001, 2004), Creativitate si inteligenta emotionala,

p. 11-97 (Teorii actuale privind natura si evaluarea creativitatii) si p. 135-
203 (Inteligenta emotionala, factor al creativitatii).