Sunteți pe pagina 1din 7

COMPARAŢIE ÎNTRE RĂSPUNDEREA FUNCŢIONARULUI PUBLIC DIN

ROMÂNIA ŞI RĂSPUNDEREA FUNCŢIONARULUI PUBLIC EUROPEAN

NICOLAI ROMANDAŞ*

Aspecte privind deontologia funcţionarului public european


Deontologia funcţionarilor publici europeni presupune precizarea unor aspecte specifice
care deosebesc statutul funcţionarului european şi internaţional, în general, de statutul
funcţionarului naţional.
În doctrina contemporană, deontologia funcţionarilor publici comunitari este tratată sub
numele de reguli ale moralei profesionale.1
Termenul de morală profesională cuprinde un ansamblu de îndatoriri, principii şi norme
indispensabile exercitării unei activităţi profesionale.
Deontologia cuprinde norme de comportament care privesc atât relaţiile de serviciu de
toate tipurile, de comportament profesional, cât şi norme care privesc viaţa privată a
funcţionarului public respectiv. Ea trebuie să se regăsească în toate formele de exprimare ale
existenţei omului, pentru că el se exprimă pe sine în toate acţiunile sale, fiind consecvent cu el
însuşi, şi acest lucru atrage un comportament armonios la serviciu şi în viaţa privată.
Deontologia funcţionarilor publici naţionali prezintă specificul că ei acţionează în
numele puterii publice, că reprezintă instrumentul de a voi şi de a acţiona al autorităţii.2
Aşadar, deontologia funcţionarului public naţional impune suveranitatea legii dincolo de
interesele individuale, lucru care atrage necesitatea ca funcţionarul public să aibă aptitudinea de
a sluji legea şi nu de a o folosi în interesul său şi după bunul plac.
În ceea ce priveşte situaţia funcţionarilor europeni, trebuie să avem în vedere atât faptul
că ei acţionează în afara unor state determinate, în organisme suprastatale, cât şi pe acela că
fiecare dintre ei provine dintr-un anumit stat.
Din acest lucru rezultă necesitatea ca funcţionarii europeni să aibă aptitudinea de a sluji
în mod autentic interesele organismului căruia îi aparţin, fără imixtiuni sau influenţe din partea
vreunei puteri naţionale sau supranaţionale.3
Prin urmare, deontologia funcţionarilor publici europeni se fundamentează pe principiul
că aceştia au ca unic scop al activităţii lor servirea intereselor instituţiei europene cărora îi
aparţin, lucru care necesită aptitudini, cunoştinţe, moralitate şi sănătate, în egală măsură.
Deontologia funcţionarilor publici europeni este guvernată de anumite principii care, în
acelaşi timp, îi determină conţinutul. Aceste principii sunt:
 funcţionarii europeni se află în permanenţă la dispoziţia instituţiilor din care fac parte,
prin urmare trebuie să-şi organizeze astfel viaţa şi activitatea încât să fie capabili să
răspundă, în orice moment solicitărilor care vin din partea instituţiei;
 în activitatea lor trebuie să dea dovadă de un spirit internaţional şi european, acest
principiu îi obligă la un comportament prin care să se realizeze un echilibru necesar
între spiritul şi vocaţia lor europeană şi ataşamentul faţă de ţara ai căror cetăţeni sunt;

1
* Profesor universitar doctor, Universitatea de Stat Chişinău, Republica Moldova
Iorgovan Antonie, Drept administrativ, Editura Hercules, Bucureşti, 1993, p. 45.
2
Paul Negulescu, Tratat de drept administrativ, Ediţia a II-a, Bucureşti, 1943, p. 552 (în Verginia
Vedinaş, Constanţa Călinoiu, Statutul funcţionarului public european, Ediţia a II-a, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2007, p. 170).
3
Verginia Vedinaş, Constanţa Călinoiu, Statutul funcţionarului public european, Ediţia a II-a, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 171.

1
 neutralitatea desăvârşită a funcţionarului european, conform căreia este exclusă orice
influenţă, din partea oricărui stat, organism naţional sau internaţional, oricărui alt
subiect de drept intern sau internaţional;
 devotamentul absolut în slujrea intereselor instituţiei europene şi a politicii europene,
în totalitatea sa.
Principalul izvor care reglementează deontologia este Statutul funcţionarilor publici
europeni, regimul juridic aplicabil acestora, drepturile şi obligaţiile care le revin, principiile care
le guvernează activitatea, precum şi sancţiunile pentru încălcarea normelor juridice prevăzute în
această lege şi în Codul de conduită adoptat în 1990.

Forme de răspundere aplicabile funcţionarilor publici din România şi


funcţionarilor comunitari
Regimul juridic al funcţionarilor publici cuprinde şi problema răspunderii acestora pentru
greşelile comise în legătură sau în timpul exercitării funcţiei publice pe care o deţin, răspunderea
lor având atât scop preventiv, cât şi scop sancţionator, la care se mai adaugă şi caracterul
educativ, care include prevenirea, dar nu se confundă cu aceasta.
Indiferent că este funcţionar public naţional sau funcţionar public european, acesta
trebuie să-şi îndeplinească cu conştiinciozitate atribuţiile, nu pentru că i se impune acest lucru, ci
pentru că este convins că ele reprezintă obligaţiile sale profesionale. Răspunderea juridică
intervine ca urmare a răului înfăptuit, dar şi a celui pe cale să se înfăptuiască, dacă avem în
vedere că în dreptul penal este incriminată şi tentativa.4

Asemănări
Un prim aspect este reprezentat de faptul că, atât funcţionarii publici din România cât şi
funcţionarii publici europeni, răspund pentru faptele comise cu vinovăţie în timpul exercitării
funcţiilor pe care le deţin sau în legătură cu aceste funcţii.
Conform Statutului funcţionarilor publici europeni există trei forme ale răspunderii
funcţionarilor publici, răspunderea administrativ patrimonială, răspunderea penală şi o
răspundere administrativ disciplinară, forme care sunt întâlnite şi în Statutul funcţionarilor
publici români.
Răspunderea administrativ disciplinară a funcţionarului public european se angajează
numai cu respectarea anumitor principii ale răspunderii disciplinare, astfel:

 răspunderea disciplinară intervine numai în cazul în care funcţionarul european a


comis o abatere disciplinară, prin care se înţelege orice încălcare a îndatoririlor pe
care funcţionarul sau fostul funcţionar este obligat să le respecte conform dispoziţiilor
Statutului, faptă comisă în mod voluntar sau prin neglijenţă;
 principiul universal de drept non bis in idem conform căruia aceeaşi faptă nu poate
da loc decât la o singură sancţiune disciplinară;5
Conform acestui principiu este interzisă aplicarea a două sancţiuni disciplinare pentru o
singură abatere disciplinară a funcţionarului public european, similar cu răspunderea
funcţionarului public din România.
 principiul neretroactivităţii sancţiunii disciplinare, care rezultă din principiul general
al neretroactivităţii legii, principiu înscris şi în art. 15 alin. 2 din Constituţia
României, dar rezultă şi din caracterul, în esenţă neretroactiv, al actului administrativ;
Din acest principiu rezultă că o sancţiune disciplinară nu poate să producă efecte decât
din momentul în care a fost adusă la cunoştinţă funcţionarului respectiv.
4
Negoiţă Alexandru, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, Editura Atlas Lex, Bucureşti, 1993, p. 120.
5
Verginia Vedinaş, Constanţa Călinoiu, Statutul funcţionarului public comunitar, Ediţia a II-a, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 176.
2
 principiul cercetării prealabile, conform căruia sancţiunea disciplinară se poate
aplica numai după ce s-a realizat o cercetare prealabilă a faptei de săvârşirea căreia
este acuzat funcţionarul european;
 principiul proporţionalităţii individualizării sancţiunii cu gravitatea faptei, conform
căruia la aplicarea sancţiunii disciplinare se ţine seama, la fel ca şi în cazul
funcţionarului public român, de anumite criterii, prevăzute în art. 10-96 din Anexa nr.
IX la Statut. Aceste criterii sunt:
 natura faptei săvârşite şi împrejurările în care a fost săvârşită;
 importanţa prejudiciului produs integrităţii, reputaţiei sau intereselor
instituţiilor prin fapta comisă;
 motivele pe care le-a avut în vedere funcţionarul când a comis fapta;
recidiva actului sau comportamentului greşit;
 conduita funcţionarului de-a lungul carierei sale.
În funcţie de caracterul faptei, circumstanţele în care a fost comisă, persoana
făptuitorului, sancţiunea aplicată poate să varieze de la cea mai simplă, avertismentul, până la
cea mai drastică, revocarea din funcţie, si poate să fie însoţită sau nu de o sancţiune
complementară.
Dispoziţiile art. 12-96 din Anexa IX prevăd că sesizarea Consiliului se face printr-un
raport care emană de la autoritatea învestită cu puterea de numire, prin care trebuie să fie indicate
cu claritate faptele săvârşite, iar dacă este cazul, şi circumstanţele în care acestea au fost comise,
cu specificarea circumstanţelor agravante sau atenuante.
 principiul comunicării, comun răspunderii disciplinare a funcţionarilor publici
naţionali şi europeni.
Acest principiu constituie una din legile de bază şi în cazul răspunderii funcţionarilor
europeni.
Art. 25 alin. 2 dispune că orice decizie referitoare la o anumită persoană şi luată în
aplicarea acestui statut va fi comunicată imediat în scris funcţionarului în cauză. Orice decizie
represivă trebuie să fie motivată.6
Observăm că textul instituie o normă de principiu care vizează orice decizie în legătură
cu funcţionarii europeni, cu atât mai mult aceste decizii care se supun şi obligaţiei motivării,
deciziile care privesc intervenţia unor forme de răspundere.
Comunicarea nu are în vedere doar decizia în sine, ci întreg dosarul care a stat la baza
emiterii ei.
 implicarea organului de disciplină, care are independenţă deplină în exercitarea
atribuţiilor sale.
Art. 5-96 din Statut prevede constituirea unui consiliu de disciplină în fiecare instituţie,
iar în componenţa acestuia trebuie să existe cel puţin un membru din afara instituţiei, acesta
putând fi preşedintele.
Consiliul de disciplină are atribuţii în ceea ce priveşte desfăşurarea procedurii răspunderii
disciplinare şi rolul de a proteja funcţionarul respectiv împotriva unor decizii abuzive sau
arbitrare care ar putea interveni împotriva sa, dar şi de a proteja instituţia europeană, prin
sancţionarea funcţionarilor vinovaţi de comiterea unor încălcări ale obligaţiilor care le revin în
calitatea pe care o au.
 principiul conform căruia autoritatea care este învestită cu puterea de numire este
cea îndreptăţită să sancţioneze pe funcţionarul european.
Conform acestui principiu autoritatea respectivă poate aplica unele sancţiuni în mod
direct, fără a îndeplini nicio formalitate, iar altele le poate aplica numai după ce a fost îndeplinită
procedura disciplinară reglementată în Statut.

6
Idem, p. 177.

3
 un alt principiu este cel al recunoaşterii dreptului la apărare al funcţionarului
european.
Acest drept este recunoscut prin art. 4-96 şi presupune următoarele elemente:
comunicarea întregului dosar incriminator către funcţionarul respectiv; acordarea unui termen în
cadrul căruia funcţionarul să-şi poată pregăti apărarea; dreptul funcţionarului de a-şi susţine
observaţiile şi apărarea în scris sau oral, în faţa organului de disciplină; dreptul de a fi asistat în
faţa organului de disciplină, precum şi dreptul de a administra probe în apărarea sa sau de a avea
martori.
În ceea ce priveşte sancţiunile disciplinare aplicate funcţionarilor publici europeni,
observăm că există şi aici asemănări cu sancţiunile aplicate funcţionarilor publici români.
Aceste sancţiuni sunt: avertismentul, suspendarea temporară a dreptului de avansare pe
scară ierarhică, retrogradarea în ierarhia gradului profesional, suspendarea din funcţie, precum şi
revocarea din funcţie.
Avertismentul, la fel ca şi mustrarea scrisă a funcţionarului public naţional, este o
sancţiune morală, are mai degrabă rol preventiv decât sancţionator şi se aplică pentru abaterile
disciplinare cele mai uşoare. Avertismentul este o comunicare scrisă făcută funcţionarului public,
prin care i se atrage atenţia asupra faptei săvârşite şi i se cere să nu o mai repete, altfel se va
recurge la alte sancţiuni mai drastice.
Suspendarea temporară a dreptului de avansare pe scara ierarhică intervine pentru
abateri disciplinare mai grave sau repetate.
În cadrul dreptului la carieră al funcţionarului european, precum şi în cadrul sistemului de
notare şi avansare, există o normă de principiu conform căreia orice funcţionar care a împlinit
doi ani vechime pe o anumită treaptă a gradului său, trece automat la treapta superioară pe acest
grad, cu excepţia acelor funcţionari care au comis abateri disciplinare. Această sancţiune are
caracter complex, întrucât ea afectează nu numai cariera funcţionarului în cauză, ci şi drepturile
sale băneşti, deoarece o avansare implică un spor de retribuţie.
Retrogradarea, ca sancţiune disciplinară, vizează coborârea în ierarhia gradului
profesional şi se aplică funcţionarilor care au mai săvârşit abateri disciplinare prin care au adus
prejudicii materiale şi morale însemnate instituţiei, în împrejurări şi cu efecte care au un grad
ridicat de periculozitate.
Retrogradarea este o sancţiune care are efecte asupra carierei, asupra veniturilor, dar şi un
impact moral, deoarece funcţionarul îşi pierde poziţia ierarhică pe perioada cât este retrogradat,
şi poate fi pus chiar în situaţia de a lucra în subordinea unor persoane care sunt inferioare
gradului său, pe perioada cât durează sancţiunea.
Suspendarea din funcţie, tradiţională pentru funcţiile şi demnităţile naţionale, este
specifică şi pentru funcţionarii europeni. Această sancţiune se aplică în scopul de a-l împiedica
pe funcţionarul sancţionat să-şi exercite prerogativele pe o anumită perioadă de timp şi intervine
în situaţia în care funcţionarul respectiv se face vinovat de neîndeplinirea obligaţiilor sale
profesionale, sau de o infracţiune de drept comun.
Decizia de suspendare trebuie să conţină, în mod obligatoriu, precizarea dacă
funcţionarul suspendat îşi păstreză sau nu neafectată remuneraţia, pe perioada suspendării sau,
dacă remuneraţia este afectată de o reţinere, în acest caz cuantumul reţinerii va fi precizat în
decizie.
Decizia de suspendare este un act cu caracter provizoriu, el trebuie definitivat în termen
de şase luni din momentul în care începe să-şi producă efectele. Dacă în intervalul de şase luni
nu intervine nicio decizie, funcţionarul comunitar are dreptul de a-şi primi înapoi integral
retribuţia, dacă intervine o decizie, situaţia sa va fi rezolvată conform acestei decizii.
În cazul în care funcţionarul public face obiectul unei urmăriri penale, statutul său va fi
definitivat numai după ce organul de jurisdicţie penală va pronunţa o sentinţă definitivă şi
irevocabilă.

4
Revocarea din funcţie este sancţiunea cea mai gravă care intervine în cazul săvârşirii unei
greşeli grave, şi numai în acest caz. Această sancţiune poate fi însoţită şi de suprimarea dreptului
la pensie de vechime, dar nu poate fi extinsă şi asupra altor drepturi ale funcţionarilor publici.
Răspunderea administrativ patirmonială a funcţionarilor publici europeni este cuprinsă
în art. 22 din Statutul funcţionarilor publici europeni, conform căruia funcţionarul public
european poate fi ţinut să repare, în tot sau în parte, prejudiciul suportat de Comunitate, cauzat
de greşelile personale grave pe care acesta le-a comis cu ocazia exercitării funcţiei sale.7
Decizia de reparare a prejudiciului va fi motivată şi luată de autoritatea de numire similar
cu procedurile prevăzute în materie disciplinară, după efectuarea cercetării prealabile, după
comunicarea în totalitate a dosarului de cercetare, respectarea dreptului de a fi asistat pe
parcursul cercetării, precum şi de a aduce dovezi şi martori în favoarea sa.
Răspunderea penală a funcţionarilor publici europeni este reglementată de dispoziţiile
Anexei IX la Statut, secţiunile 6 şi 7.
Conform acestor dispoziţii, în cazul unei infracţiuni de drept comun săvârşite de către
funcţionarul european, autoritatea învestită cu putere de numire are dreptul să suspende
funcţionarul public respectiv pe o perioadă determinată sau nedeterminată. Decizia de
suspendare va fi luată numai după ce a ascultat funcţionarul în cauză, fără a admite circumstanţe
excepţionale.
Situaţia funcţionarului suspendat trebuie să fie rezolvată definitiv în termen de şase luni
începând din ziua când decizia îşi produce efectul şi poate fi prelungită peste acest termen doar
în situaţia în care funcţionarul respectiv face obiectul urmăririi penale sau este reţinut pentru
aceleaşi fapte pentru care a intervenit suspendarea, caz în care funcţionarul va primi integral
remuneraţia numai după ce instanţa competentă a pronunţat ridicarea detenţiunii.
Dacă funcţionarul public european face obiectul urmăririi penale pentru aceleaşi fapte,
situaţia sa va fi definitivă numai după ce decizia luată în jurisdicţia sesizată a devenit definitivă.
Statutul funcţionarului public european cuprinde în titlul VII căile de atac împotriva sancţiunilor
disciplinare.
În acesta se regăsesc două drepturi fundamentale ale oricărei persoane care intră sub
incidenţa Statutului, inclusiv ale funcţionarului european, şi anume dreptul de petiţionare către
autoritatea învestită cu puterea de numire, adică către administraţia europeană competentă şi
accesul liber la justiţia europeană.
Dreptul de petiţionare este garantat oricărei persoane, cu atât mai mult funcţionarului
european, care, în baza acestui drept, poate cere autorităţii învestită cu puterea de numire să ia o
anumită decizie cu privire la persoana sa, iar autoritatea are obligaţia să ia această decizie, care
trebuie să fie motivată şi comunicată în termen de patru luni de la data introducerii cererii.
În cazul în care autoritatea învestită cu putere de numire ia o decizie nefavorabilă sau nu
ia decizia în termenul legal, funcţionarul în cauză are dreptul de a se adresa jurisdicţiei
comunitare.

Deosebiri
Funcţionarii publici naţionali acţionează în numele puterii publice, reprezintă
instrumentul prin care autoritatea publică îşi impune voinţa pentru realizarea intereselor statului
sau ale colectivităţilor locale, în timp ce funcţionarii comunitari acţionează în afara unor state
determinate, unicul lor scop fiind acela de a servi instituţiei europene cărora aparţin, fără
imixtiuni din partea unor puteri naţionale sau supranaţionale.
Legiuitorul român a stabilit şi alte două forme de răspundere, răspunderea administrativ
contravenţională şi răspunderea civilă, pe când normele juridice europene nu stabilesc prin
dispoziţiile lor aceste două forme de răspundere.
7
Verginia Vedinaş, Constanţa Călinoiu, op. cit., p. 174.

5
În Statutul funcţionarilor publici români se prevede că pentru a contesta deciziile pe care
le consideră ilegale, funcţionarii publici se vor adresa instanţelor de contencios administrativ
pentru soluţionarea lor.
Funcţionarii europeni au dreptul de a introduce acţiuni la organele comunitare de
jurisdicţie, ei au dreptul de a ataca atât actele care le sunt adresate cât şi pe cele adresate altor
persoane, cu condiţia ca actul atacat să afecteze, prin conţinutul său, un interes al funcţionarului
reclamant sau un interes al său, iar funcţionarul să acţioneze pentru valorificarea propriului
interes.
Reglementările europene prevăd că funcţionarul european este îndreptăţit să atace orice
decizie care îl afecteză, atât o decizie care a fost luată, cât şi o decizie care trebuia să fie luată şi
pe care instituţia respectivă nu a luat-o.
Statutul funcţionarilor publici din România prevede ca sancţiune disciplinară diminuarea
drepturilor salariale cu 5%-20% pe o perioadă de până la trei luni, pentru funcţionarii europeni
nu este prevăzută această sancţiune.
Perioada de retrogradare din funcţie pentru funcţionarii publici români este de un an, în
timp ce pentru funcţionarii europeni perioada nu este precizată.
Blamul este o sancţiune disciplinară cu caracter moral care se aplică funcţionarilor
europeni, ea se aplică pentru abateri care nu au o gravitate deosebită, dar care, dacă se repetă, pot
avea consecinţe negative atât pentru instituţie cât şi pentru funcţionar. Această sancţiune nu este
prevăzută în Statutul funcţionarilor publici din România.
O altă sancţiune disciplinară prevăzută pentru funcţionarii publici comunitari este
clasamentul într-o grupă de funcţii inferioară, cu sau fără retrogradare, este o sancţiune introdusă
în Statut prin modificările din anul 2004. Conform reglementărilor legale, prin această sancţiune
un funcţionar public coboară din grupa de funcţii administrative în grupa de funcţii de asistent,
păstrându-şi acelaşi grad profesional sau dobândind unul inferior.
Sancţiunea atrage implicaţii complexe, de ordin patrimonial, social şi al carierei.
Statutul funcţionarilor publici din România reglementează că ştergerea sancţiunilor
disciplinare intervine de drept, astfel:
 în termen de 6 luni de la aplicare, pentru sancţiunea disciplinară privind mustrarea
scrisă;
 în termen de un an de la expirarea termenului pentru care au fost aplicate, pentru
sancţiunile disciplinare privind diminuarea drepturilor salariale pe o perioadă de până
la trei luni, precum şi pentru retrogradarea în treptele de salarizare sau retrogradarea
în funcţia publică pe o perioadă de până la un an;
 în termen de şapte ani de la aplicare pentru sancţiunea disciplinară privind destituirea
din funcţie.
În Statutul funcţionarului public european, radierea sancţiunilor disciplinare este
prevăzută în art. 27 – 96, care prevede că funcţionarul public european are dreptul să ceară
radierea sancţiunilor disciplinare care i-au fost aplicate. Constatăm că în acest caz nu intervine o
radiere de drept, ci o radiere la cerere, lăsată la latitudinea autorităţii învestită cu puterea de
numire, şi implică şi decizia consiliului de disciplină.
O altă deosebire este dată de termenele mari care trebuie să curgă pentru a se solicita
radierea sancţiunii, de trei ani de la data când a fost aplicată sancţiunea, în cazul avertismentului
şi al blamului, şi de şase ani pentru cererea de revocare a celorlalte sancţiuni disciplinare, cu
excepţia revocării din funcţie care pune capăt definitiv unei anumite funcţii publice.
Statutul funcţionarului public european prevede ca sancţiune concedierea pentru
insuficienţă profesională. Este posibil că o persoană care a candidat pentru ocuparea unei funcţii
europene, şi a fost selectată ca fiind corespunzătoare pentru funcţia respectivă, ulterior să se
constate că nu întruneşte condiţiile necesare pentru menţinerea în acest post.
În această situaţie, deoarece menţinerea în postul respectiv nu mai este posibilă, va
interveni concedierea funcţionarului respectiv pentru motive de insuficienţă profesională.

6
Cu toate că apare ca o sancţiune disciplinară, concedierea pentru insuficienţă profesională
nu are caracter de sancţiune, ea reprezintă consecinţa constatării incapacităţii funcţionarului de
a satisface exigenţele funcţiei care i-a fost încredinţată.8
În opinia autoarelor Verginia Vedinaş şi Constanţa Călinoiu, această măsură este luată
atât pentru protejarea intereselor instituţiei europene cât şi ale salariatului, întrucât instituţia ar
putea fi prejudiciată din cauza incompetenţei funcţionarului public, iar funcţionarul ar putea fi
tras la răspundere în cazul comiterii unor abateri datorate insuficienţei profesionale.

REZUMAT:
Deontologia funcţionarului public impune suveranitatea legii dincolo de interesele
individuale, lucru care atrage necesitatea ca funcţionarul public să aibă aptitudinea de a sluji
legea şi nu de a o folosi în interesul său şi după bunul plac.
Regimul juridic al funcţionarilor publici cuprinde şi problema răspunderii acestora
pentru greşelile comise în legătură sau în timpul exercitării funcţiei publice pe care o deţin,
aceasta având atât scop preventiv, cât şi scop sancţionator.
Există trei forme ale răspunderii funcţionarilor publici, răspunderea penală,
răspunderea administrativ patrimonială şi o răspundere administrativ disciplinară, fiecare
dintre ele angajându-se cu respectarea principiilor generale de drept şi a unor condiţii
specifice.
Cuvinte cheie: funcţionar public, deontologie, răspundere, drepturi şi obligaţii

BIBLIOGRAFIE:

1. Iorgovan Antonie, Drept administrativ, Editura Hercules, Bucureşti, 1993;


2. Negoiţă Alexandru, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, Editura Atlas
Lex, Bucureşti, 1993;
3. Negulescu Paul, Tratat de drept administrativ, Ediţia a II-a, Bucureşti, 1943
4. Vedinaş Verginia, Călinoiu Constanţa, Statutul funcţionarului public european,
Ediţia a II a, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007
5. Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, publicată în Monitorul
Oficial, Partea I, nr. 600 din 8 decembrie 1999, republicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.
365 din 29/05/2007 cu modificările şi completările ulterioare;

8
Verginia Vedinaş, Constanţa Călinoiu, Statutul funcţionarului public comunitar, Ediţia a II-a, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 146.