GENERALITĂŢI PRIVIND SINDICATELE

Dumitru Vieriu
Avocat, Baroul Bucureşti
Conferenţiar universitar doctor, Universitatea de Studii Europene, Chşinău

Rezumat:
Sindicatul este o organizaţie al cărei scop este apărarea intereselor profesionale şi economice ale
membrilor ei. Cu alte cuvinte sindicatul poate fi considerat o asociaţie de oameni care apară drepturile şi ajută
promovarea intereselor profesionale ale salariaţilor diferitelor instituţii. Aceste organizaţii caută să amelioreze
statutul economic şi condiţiile de muncă prin negocieri colective şi forme de luptă sindicală.
Materialul prezentat abordează întro manieră concisă etiologia noţiunii de sindicat, principalele principii
ce guvernează activitatea sindicală, trăsăturile caracteristice ale acestora precum şi atribuţiile organelor sindicale;
de asemenea în cuprinsul materialului vor fi tratate aspect esenţiale referitoare la acţiunile sindicale
Cuvinte cheie: organizaţie sindicală, trăsături caracteristice, atribuţii sindicale, acţiuni sindicale.

Abstract:
The trade union is an organization whose purpose is to defend the professional and economic interests
of its members. In other words, the trade union can be considered an association of people who show rights and
help promote the professional interests of employees of different institutions. These organizations seek to
improve economic status and working conditions through collective bargaining and trade union struggles.
The presented material approaches concisely the etiology of the union notion, the main principles
governing the trade union activity, their characteristic features and the attributions of the trade union organs; also
in the content of the material will be treated essential aspect related to the trade union actions
Keywords: trade union organization, characteristic features, trade union attributions, trade union
actions.

Consideraţii introductive privind noţiunea de sindicat

Cuvantul sindicat provine din latina veche uzuală (din secolul al XIV-lea), respectiv din termenul sindiz
(desemnând un avocat care reprezentă o colectivitate), termen care, la rândul lui, provine din cuvântul grec
sundikos (asistent de justiţie – dike reprezentând norma juridică, dreptul şi sun ceea ce insoţeşte norma pentru
aplicarea ei). Această denumire – sindicate – exprimă obiectul principal al activităţii lor şi anume apărarea
drepturilor şi a intereselor salariaţilor atăt pe plan individual, cât şi pe plan colectiv. 1
Potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, sindicatul reprezintă acea “organizaţie a salariaţilor
dintr-o întreprindere, înfiinţată conform legii, al cărei scop este apărarea intereselor profesionale, economice si
sociale ale membrilor ei”.
Legislaţia naţională de specialitate în vigoare defineşte şi caracterizează sindicatele şi organizaţiile
sindicale astfel:

— Sindicatele, patronatele şi asociaţiile profesionale se constituie şi îşi desfăşoară activitatea

potrivit cu statutele lor , în condiţiile legii. Ele contribuie la apărarea drepturilor şi promovarea
intereselor profesionale, economice şi sociale ale membrilor lor2;

1
Eufemia Vieriu, Dumitru Vieriu, Dreptul muncii, Editura Pro Universitaria, Bucureşti, 2010, p. 171
2
Constituţia României, art. 9
 — Sindicatele, federaţiile şi confederaţiile sindicale, sunt constituite de către salariaţi pe baza
dreptului de liberă asociere, în scopul promovării intereselor lor profesionale, economice şi
sociale, precum şi al apărării drepturilor individuale şi colective ale acestora prevăzute în
contractele colective şi individuale de muncă sau în acordurile colective de muncă şi raporturile
de serviciu, precum şi în legislaţia naţională, în pactele, tratatele şi convenţiile internaţionale la
care România este parte3;
— Sindicatele apără drepturile membrilor lor, ce decurg din legislaţia muncii, statutele
funcţionarilor publici, contractele colective de muncă şi contractele individuale de muncă,
precum şi din acordurile privind raporturile de serviciu ale funcţionarilor publici, în faţa
instanţelor judecătoreşti, organelor de jurisdicţie, a altor instituţii sau autorităţi ale statului, prin
apărători proprii sau aleşi4.
— În exercitarea atribuţiilor organizaţiile sindicale au dreptul de a întreprinde orice acţiune
prevăzută de lege, inclusiv de a formula acţiune în justiţie în numele membrilor lor, în baza unei
împuterniciri scrise din partea acestora. În exercitarea atribuţiilor prevăzute anterior,
organizaţiile sindicale au calitate procesuală activă5.
— Funcţionarii publici pot, în mod liber, să înfiinţeze organizaţii sindicale, să adere la ele şi să
exercite orice mandat în cadrul acestora de asemenea, funcţionarii publici se pot asocia în
organizaţii profesionale sau în alte organizaţii având ca scop protejarea intereselor profesionale. 6
— Persoanele încadrate cu contract individual de muncă, funcţionarii publici şi funcţionarii publici
cu statut special în condiţiile legii, membrii cooperatori şi agricultorii încadraţi în muncă au
dreptul, fără nicio îngrădire sau autorizare prealabilă, să constituie şi/sau să adere la un sindicat 7.
În scopul înţelegerii acestei ultime regelemetări ale art. 3 alin.1 din Legea nr. 62/2011, putem preciza
următoarele: 8

— Prin persoane încadrate în muncă nu pot fi înţelese şi persoanele care îşi desfăşoară activitatea în
baza unui contract de mandat comercial sau a unui contract civil de prestări de servicii. Ele nu se
pot constitui într-un sindicat, textul referindu-se, în realitate, numai la salariaţi.
— Prin persoane aflate în curs de calificare, având doar dreptul să adere la un sindicat (dar nu şi
dreptul de a constitui un sindicat), trebuie să se înţeleagă cei care nu au calitate de salariat.
În sinteza definiţiilor şi reglementărilor menţionate, putem defini sindicatele ca fiind acele persoane
juridice independente, fără scop patrimonial, ce îşi desfăşoară activitatea potrivit statutelor proprii, constituite în
scopul apărării drepturilor, promovarea intereselor profesionale, economice şi sociale ale membrilor săi,
prevăzute în legislaţia naţională, în pactele, tratatele şi convenţiile internaţionale la care România este parte,
precum şi în contractele individuale şi colective de muncă.
Principii şi trasături caracteristice ale sindicatelor
Din dispoziţiile legale aflate în vigoare, precum şi în baza definiţiilor prezentate mai sus, putem
prezenta o serie de principii ce vizează constituirea organizarea, funcţionarea şi dizolvarea sindicatelor, precum
şi o serie de trăsături specifice acestora.
Principiile generale care definesc activitatea sindicatului sunt:
1. Libertatea sindicală
Aceast principiu se manifestă atât în plan individual, prin consacrarea dreptului unui salariat să adere
sau nu în mod liber la un sindicat şi să se retragă atunci când doreşte, cât şi în plan colectiv recunoscându-se
posibilitatea pentru anumite grupări sindicale de a se asocia sau de a se afilia la o altă grupare sindicală.
Libertatea sindicală dă de asemenea salariaţilor şi altor categorii profesionale dreptul de a-şi constitui
propriile sindicate. Ca orice altă libertate, este de esenţă individualistă şi face parte din categoria drepturilor şi
3
Lg. 53/2003 privind Codul Muncii, art. 214 alin. (1)
4
Lg. 62/2011 privind Dialogul social, art. 28 alin. (1)
5
Lg. 62/2011 privind Dialogul social, art. 28 alin. (2) şi (3)
6
Lg. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, art. 29
7
Lg. 62/2011 privind Dialogul social, art. 3 alin. (2)
8
Eufemia Vieriu, Dumitru Vieriu, Dreptul muncii, Editura Pro Universitaria, Bucureşti, 2010, p. 172
libertăţilor fundamentale ale omului, libertatea sindicală fiind o simplă manifestare a libertăţii de asociere 9, cu
specificaţia că libertatea de asociere are o sferă mai largă.
Aşadar, principiul libertatăţii sindicale este abordat în legislaţia română de drept al muncii ca o
necesitate a dialogului social. Nimeni nu poate fi constrâns să facă parte sau să nu facă, să se retragă sau nu
dintr-un sindicat sau o organizaţie sindicală. În cazul retragerii legea sindicatelor prevede chiar faptul că membrii
unei organizaţii sindicale au dreptul de a se retrage din organizaţia sindicală fără a avea obligaţia de a arăta
motivele.10
Ca urmare, nici legal, nici prin contractele colective sau individuale de muncă nu se pot realiza
discriminări negative sau chiar pozitive după cum salariatul este sau nu membru al sindicatului dintr-o anumită
unitate (sau al sindicatului reprezentativ, ceea ce ar afecta, în acest fel, şi pluralismul sindical). 11
Singura restricţie a asocierii este apartenenţa în acelaşi timp numai dintr-o singură organizaţie sindicală.
Dreptul de a face parte dintr-un sindicat are corespondent şi în sens negativ constând în dreptul
persoanei de a nu face parte dintr-un sindicat. Aşadar, libertatea sindicală se exprimă în ambele drepturi, cel
pozitiv şi respectiv, cel negativ.12
Existenţa în sine a dreptului de asociere la un sindicat şi a libertăţii de asociere are la bază ideea opţiunii
salariatului. Este un drept garantat prin Constituţie, dar dispune de posibilitatea nefolosirii, salariatul având, prin
intermediul lui, opţiunea de a se asocia sau nu în sindicate. Aceasta opţiune este un “corespondent în sens
negativ”13 al dreptului sindical.
Exercitarea acestei libertăţi se face ca manifestare a libertăţii individuale, însă ea are ca subiect şi
sindicatul în sine, prin aceasta determinându-se caracterul colectiv.
Practic, analizând conceptul libertăţii sindicale, constatăm că aceasta se manifestă pe trei paliere:
a) individual – prin dreptul recunoscut fiecărui membru al unei profesiuni de a adera la un
sindicat în mod liber, sau de a se retrage;
b) în raporturile cu sindicatele concurente – prin principiul egalităţii şi pluralităţii. Sindicatele
au dreptul egale, se pot constitui în mod liber;
c) în raportul dintre sindicate şi stat, sindicate şi unităţile în care funcţionează – prin
independenţa acestora faţă de aceste organe.14
2. Pluralismul sindical
Constituie un principiu care derivă din libertatea sindicală, asigurându-se legal, posibilitatea de a se
constitui mai multe sindicate în aceeaşi ramură, în acelaşi domeniu de activitate, teritorial sau chiar în aceeaşi
unitate. Aşadar, în sistemul dreptului nostru în aceeşi unitate se pot constitui mai multe sindicate în cadrul
aceleiaşi unităţi, dar spre a exercita anumite competenţe cu privire la raporturile de muncă, legea le impune
criterii de reprezentativitate (în principal, sub aspectul cuprinderii salariaţilor ca membrii ai lor). 15
De asemenea, organizaţiile sindicale legal constituite se pot asocia după sectoarele de activitate. Două
sau mai multe sindicate constituite în cadrul aceluiaşi sector de activitate se pot asocia în vederea
constituirii unei federaţii sindicale.
Cu privire la asocierile sindicale16, Legea Dialogului social prevede că două sau mai multe federaţii
sindicale din sectoare de activitate diferite se pot asocia în vederea constituirii unei confederaţii sindicale,
condiţia solicitată de lege fiind legată de principiul teritorialităţii de asemenea o federaţie sindicală poate fi
afiliată, la nivel naţional, unei singure confederaţii sindicale.
3. Independenţa sindicatelor
Acest principiu derivă de asemenea din principiul libertăţii sindicale. Orice intervenţie a autorităţilor
publice menită să limiteze sau să împiedice exercitarea drepturilor şi libertăţilor sindicale este interzisă. Se

9
Alexandru Ţiclea, Constantin Tufan, Curs de Dreptul Muncii, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, pag 97
10
Lg. 62/2011 privind Dialogul social, art. 33
11
Eufemia Vieriu, Dumitru Vieriu, Dreptul muncii, Editura Pro Universitaria, Bucureşti, 2010, p. 174
12
Ion Traian Ştefănescu, Tratat de dreptul muncii, volumul I, Editura Lumina Lex, Bucureşti 2003, pp. 130-131
13
Dumitru Vieriu, Eufemia Vieriu, Dreptul muncii, Editura Pro Universitaria, Bucureşti, 2010, pag 174;
14
Eufemia Vieriu, Tratat de dreptul muncii, Editura Pro Universitaria, Bucureşti, 2016, p. 74
15
Dumitru Vieriu, Eufemia Vieriu, Dreptul muncii, Editura Pro Universitaria, Bucureşti, 2010, p. 174
16
Lg. 62/2011 privind Dialogul social, art. 41
manifestă faţă de organele statului, faţă de partidele politice – sindicatele sunt organizaţii fără caracter politic –
precum şi faţă de orice alte organizaţii din cadrul societăţii civile. 17
Principiul independenţei sindicale este reglementat şi de legea dialogului social care dispune interdicţia
autorităţilor publice, a angajatorilor şi a organizaţiilor acestora de natură să limiteze ori sa împiedice exercitarea
drepturilor. Organizaţiile sindicale nu pot fi dizolvate şi nu li se poate suspenda activitatea în baza unor acte de
dispoziţie ale autorităţilor administraţiei publice sau ale patronatelor.
De asemenea, referiri la acest principiu regăsim şi în Codul muncii, după cum urmează:

— este interzisă autorităţilor publice şi patronatelor orice intervenţie de natură a limita ori întrerupe
exercitarea drepturilor organizaţiilor sindicale.
— este interzis, de asemenea, orice act de ingerinţă al patronilor sau al organizaţiilor patronale, fie
direct, fie prin reprezentanţii sau membrii lor, în constituirea organizaţiilor sindicale sau în
exercitarea drepturilor lor; 18
Semnificativ, sub aspectul independenţei sindicatelor, este şi prevederea legală prin intermediul căreia
se stipulează faptul că organizaţiile sindicale au dreptul de a-şi alege liber reprezentanţii, de a-şi organiza
gestiunea şi activitatea şi de a-şi formula programe proprii de acţiune, cu respectarea legii. 19
Decurge concluzia că, spre deosebire de situaţia altor persoane juridice (societăţi comerciale, regii
autonome, autorităţi sau instituţii publice), legiuitorul nu reglementează, în cazul sindicatelor, organizarea lor
internă - domeniu care rămâne, cu respectarea legii, la latitudinea lor. Aşadar, chiar la momentul legiferării,
legiuitorul se abţine să intervină în organizarea şi activitatea internă a sindicatelor (similar cu poziţia pe care o
adoptă şi în cazul fundaţiilor şi ascociaţiilor). 20
Trăsături caracteristice:

1. Sindicatele sunt persoane juridice independente

Cu privire la etiologia persoanei juridice, literatura de specialtate o caracterizează ca fiind un subiect
colectiv de drept, adica un colectiv de oameni care întrunind condiţiile cerute de lege, este titular de drepturi
subiective şi obligaţii civile.21

2. Apără drepturile şi interesele profesionale, economice şi social-culturale ale membrilor săi

Observăm faptul că, deşi prin natura constituirii lor sindicatele sunt persoane juridice de drept privat,
acestea contribuie, prin natura activităţilor specifice şi la soluţionarea unor probleme de interes public. 22

3. Sindicatele sunt organizaţii care reunesc persoane ce exercită anumite activităţi profesionale
În mod concret, fiind o organizaţie profesională, sindicatul se constituie după criteriul locului de muncă,
pe meserii, profesii, se pot asocia pe ramuri de activitate, precum şi la nivel teritorial sau naţional pentru a-şi
apăra şi promova interesele specifice fiecăruia.23

4. Sindicatele se constituie în temeiul dreptului de asociere

Acest drept face parte din categoria drepturilor fundamentale ale omului fiind consacrat în Constituţia
României24. În virtutea acestui drept cetăţenii se pot asocia liber în partide politice, în sindicate, în patronate şi în
alte forme de asociere. De asemenea, legislaţia de specialitate stipulează nicio persoană nu poate fi constrânsă să
facă sau să nu facă parte, să se retragă sau să nu se retragă dintr-o organizaţie sindicală. 25

17
Eufemia Vieriu, Dumitru Vieriu, Dreptul muncii, Editura Pro Universitaria, Bucureşti, 2010, p. 174
18
Lg. 53/2003 privind Codul Muncii, art. 218 alin. 1 şi 2
19
Lg. 62/2011 privind Dialogul social, art. 7
20
Eufemia Vieriu, Dumitru Vieriu, Dreptul muncii, Editura Pro Universitaria, Bucureşti, 2010, p. 175
21
Gheorghe Beleiu, Drept civil roman. Introducere in dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Ediţia a X-a revăzută şi
adaugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2006
22
Eufemia Vieriu, Dumitru Vieriu, Dreptul muncii, Editura Pro Universitaria, Bucureşti, 2010, p. 176
23
Eufemia Vieriu, Dumitru Vieriu, Dreptul muncii, Editura Lucman, 2004, p. 349
24
Constituţia României, art. 40 alin (1)
25
Lg. 62/2011 privind Dialogul social, art. 3 alin. (3)
 5. Sindicatele îşi desfăşoară activitatea în baza statutelor proprii aprobate potrivit legii
Legea Dialogului social prevede că constituirea, organizarea, funcţionarea, reorganizarea şi încetarea
activităţii unei organizaţii sindicale se reglementează prin statutul adoptat de membrii săi, cu respectarea
prevederilor legale.
Statutul este caracterizat a fi actul de bază care dă naştere unui sindicat şi reprezintă cadrul normativ
după care organizaţia respectivă se conduce şi îşi desfăşoară activitatea.
Statutele organizaţiilor sindicale trebuie să cuprindă cel puţin următoarele prevederi cu privire la:
a) scopul constituirii, denumirea şi sediul organizaţiei sindicale;
b) modul în care se dobândeşte şi încetează calitatea de membru al organizaţiei sindicale;
c) drepturile şi îndatoririle membrilor;
d) modul de stabilire şi încasare a cotizaţiei;
e) organele executive de conducere, denumirea acestora, modul de alegere şi de revocare, durata
mandatelor şi atribuţiile lor;
f) condiţiile şi normele de deliberare pentru modificarea statutului şi de adoptare a hotărârilor;
g) mărimea şi compunerea patrimoniului iniţial;
h) divizarea, comasarea sau dizolvarea organizaţiei sindicale, transmiterea ori, după caz,
lichidarea patrimoniului.
Aşadar, menţiunile enumerate de textul legal, ce trebuiesc avute în vedere la elaborarea statutelor, sunt
minime, rămânând la aprecierea şi iniţiativa fondatorilor, detalierea şi nuanţarea unor dispoziţii legale.
Deşi actuala reglementare nu mai prevede caracterul apolitic al sindicatelor, este cert că acestea nu se
pot organiza pentru a urmări obiective politice. Se înţelege însă că ele nu pot fi dezinteresate de modul în care un
guvern administrează afacerile ţării, sindicatele, însă ele nu pot desfăşura direct activităţi politice, nu pot
participa la campaniile electorale, nu pot organiza şi desfăşura greve sau manifestări caracter politic, ori să
protesteze contra ordinii stabilite, a legii sau contra guvernului legal. Raţiunea instituţionalizării şi existenţei lor
nu este de a apăra drepturile şi interesele politice ale membrilor lor, ci drepturile şi interesele profesionale,
economice, etc. ale acestora.
Atribuţiile organelor sindicale:
1. În vederea realizării scopului pentru care sunt constituite, organizaţiile sindicale au dreptul să
folosească mijloace specifice, cum sunt: negocierile, procedurile de soluţionare a litigiilor prin
conciliere, mediere, arbitraj, petiţie, pichet de protest, marş, miting şi demonstraţie sau grevă, în
condiţiile prevăzute de lege
Negocierea colectivă realizează dialogul social necesar în privinţa raportului juridic de muncă. Astfel,
negocierea colectivă este cea mai importantă modalitate de a stabili şi de a detalia drepturile şi obligaţiile
partenerilor sociali, fiind permanent sub influenţa caracteristicilor sociale şi a constrangerilor economice ce
caracterizează societatea26.
Negocierea apare ca o succesiune de discuţii, o comunicare verbal între parteneri care sunt egali în ceea
ce priveşte drepturile şi obligaţiile pe care le au27.
Negocierea apare ca o formă concentrată de comunicare interumană în care două sau mai multe părţi
aflate în dezacord urmăresc să ajungă la o întelegere care rezolvă o problemă comună sau ating un scop comun 28,
a negocia înseamnă a comunica având speranţa de a ajunge la un consens, la un acord.
Concilierea conflictelor colective de muncă se face numai între părţile aflate în conflict şi este o
procedură obligatorie.
Sesizarea adresată inspectoratului teritorial de muncă, respectiv a Ministerului Muncii şi Justiţiei
Sociale, pentru concilierea conflictului colectiv de muncă se formulează în scris şi va cuprinde următoarele
menţiuni:
a) angajatorul, cu indicarea sediului şi datelor de contact ale acestuia/acesteia;
b) obiectul conflictului colectiv de muncă şi motivarea acestuia;
c) dovada îndeplinirii cerinţelor privind declanşarea conflictului colectiv de muncă;
26
Alexandru Athansiu, Luminiţa Dima, Dreptul muncii, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p. 262
27
Sanda Ghimpu, Alexandru Ţiclea, Dreptul muncii, Editia a II-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2001, p. 198.
28
Claudia Ana Moarcăş, Comunicarea şi comportamentul în negocierea contractelor, Editura Artprint, Bucureşti, 2005,
p.85
 d) desemnarea nominală a persoanelor delegate să reprezinte la conciliere reprezentanţii angajaţilor.
Inspectoratul teritorial de muncă, respectiv Ministerul Muncii şi Justiţiei Sociale, îşi desemnează
delegatul pentru participarea la concilierea conflictului colectiv de muncă şi comunică datele persoanei
desemnate atât reprezentanţilor angajaţilor, cât şi angajatorului, în termen de trei zile lucrătoare de la
înregistrarea sesizării, şi convoacă părţile la procedura de conciliere într-un termen de maximum şapte zile
lucrătoare de la data desemnării delegatului.
Pentru susţinerea intereselor lor la conciliere, reprezentanţii angajaţilor desemnează o delegaţie formată
din două-cinci persoane, care va fi împuternicită în scris să participe la concilierea conflictului colectiv de
muncă, dintre persoanele care au capacitate deplină de exerciţiu şi este angajatul unităţii sau reprezintă federaţia
ori confederaţia sindicală reprezentativă la care organizaţia sindicală care a declanşat conflictul colectiv de
muncă este afiliată.
De asemenea, angajatorul îşi desemnează printr-o împuternicire scrisă o delegaţie compusă din două-
cinci persoane care să participe la conciliere. Împuternicirile reprezentanţilor părţilor în conflict vor fi verificate
de delegatul inspectoratului teritorial de muncă, respectiv al Ministerului Muncii şi Justiţiei Sociale.
Susţinerile părţilor şi rezultatul dezbaterilor se consemnează într-un proces-verbal, semnat de către părţi
şi de către delegatul autorităţii, întocmit în număr de trei exemplare, câte unul pentru fiecare parte, respectiv unul
pentru depozitar.
Dacă în urma dezbaterilor se ajunge la un acord cu privire la soluţionarea revendicărilor formulate,
conflictul colectiv de muncă se consideră încheiat, iar dacă soluţionarea revendicărilor este numai parţială, în
procesul-verbal se vor consemna revendicările asupra cărora s-a realizat acordul şi cele rămase nesoluţionate,
precum şi punctele de vedere ale fiecărei părţi referitoare la acestea. 29
Arbitrajul şi medierea conflictelor colective de muncă se fac numai între părţile aflate în conflict şi sunt
proceduri facultative, cu excepţia situaţiei în care părţile au decis de comun acord acest lucru înainte de
declanşarea grevei sau pe parcursul acesteia. 30
Astfel, părţile pot hotărî, prin consens, iniţierea procedurii de mediere, în condiţiile legislaţiei speciale
privind medierea conflictelor.
Protestul poate fi exprimat prin orice mijloace neinterzise de lege şi în primul rând prin petiţii,
mitinguri, demonstraţii şi greve.
În ceea ce priveşte dreptul la grevă, Constituţia României stabileşte că salariaţii au dreptul la grevă
pentru apărarea intereselor profesionale, economice si sociale. 31
Mitingurile şi demonstraţiile pot fi organizate şi desfăşurate de sindicate, numai în apărarea şi
promovarea scopurilor acestora în conformitate cu prevederile legii nr. 60/1991 privind organizarea şi
desfăşurarea adunărilor publice.
2. Să apere interesele membrilor lor ce decurg din lege şi din contractele colective de muncă, în faţa
instanţelor judecătoreşti şi a altor organe de stat sau obşteşti, prin apărătorii proprii sau aleşi;
Potrivit Legii Dialogului social, organizaţiile sindicale apără drepturile membrilor lor, ce decurg din
legislaţia muncii, statutele funcţionarilor publici, contractele colective de muncă şi contractele individuale de
muncă, precum şi din acordurile privind raporturile de serviciu ale funcţionarilor publici, în faţa instanţelor
judecătoreşti, organelor de jurisdicţie, a altor instituţii sau autorităţi ale statului, prin apărători proprii sau aleşi.
De asemenea, în exercitarea atribuţiilor prevăzute mai sus, organizaţiile sindicale au dreptul de a
întreprinde orice acţiune prevăzută de lege, inclusiv de a formula acţiune în justiţie în numele membrilor lor, fără
a avea nevoie de un mandat expres din partea celor în cauză. Acţiunea nu va putea fi introdusă sau continuată de
organizaţia sindicală dacă cel în cauză se opune sau renunţă la judecată. 32
3. Să apere şi să promoveze interesele celor pe care îi reprezintă la negocierea şi încheierea
contractelor colective de muncă;

29
Lg. 62/2011 privind Dialogul social, art. 166 – 170
30
Lg. 62/2011 privind Dialogul social, art. 180
31
Constituţia României, art. 43 alin (1)
32
Lg. 62/2011 privind Dialogul social, art. 28
 Legea Dialogului social33 stabileşte că prin negocierea şi încheierea contractelor colective de muncă
organizaţiile sindicale, inclusiv cele de la nivelul unităţii trebuie să întrunească anumite condiţii de
reprezentativitate.
Astfel, sunt reprezentative la nivel naţional, de sector de activitate, de grup de unităţi şi de unitate
organizaţiile sindicale care îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii:
A. la nivel naţional:
 au statut legal de confederaţie sindicală;
 au independenţă organizatorică şi patrimonială;
 organizaţiile sindicale componente cumulează un număr de membri de cel puţin 5% din
efectivul angajaţilor din economia naţională;
 au structuri teritoriale în cel puţin jumătate plus unu dintre judeţele României, inclusiv
municipiul Bucureşti;
B. la nivel de sector de activitate sau grup de unităţi:
 au statut legal de federaţie sindicală;
 au independenţă organizatorică şi patrimonială;
 organizaţiile sindicale componente cumulează un număr de membri de cel puţin 7% din
efectivul angajaţilor din sectorul de activitate sau grupul de unităţi respectiv;
C. la nivel de unitate:
 au statut legal de sindicat;
 au independenţă organizatorică şi patrimonială;
 numărul de membri ai sindicatului reprezintă cel puţin jumătate plus unu din numărul
angajaţilor unităţii.

4. Pot interveni şi în activitatea normativă la nivel naţional, având un rol consultativ;

Confederaţiile sindicale reprezentative la nivel naţional pot adresa autorităţilor publice competente, în
condiţiile art. 74 din Constituţia României, republicată, propuneri de legiferare în domeniile de interes sindical.
De altfel, prin organizarea în sistem tripartit a structurilor sindicat-patronat-Guvern, inclusiv prin
constituirea Consiliului Economic şi Social se recunoaşte sindicatelor posibilitatea de intervenţie, cu titlu
consultativ, în activitatea normativă.
Acţiunile sindicale
În acţiunile sindicale se pot identifica patru grupe de interse principale, cum ar fi :
Primul grup îl constituie contractele (convenţiile) colective care influenţează în mod determinat
salariile angajaţilor şi condiţile de muncă.
Un alt grup are în vedere probleme probleme procedurale ale sindicatelor, autoritatea, arbitrariul
patronilor şi garantarea protecţiei salariaţilor la locurile de muncă, echitatea promovării şi pregătirea profesională
continuă a salariaţilor, etc., precum şi reglementarea producţiei şi a repartiţiei în muncă.
Al treilea grup de interese are în vedere contribuţia statului, adică stabilirea salariului minim brut pe
ţară de unde şi a finanţării politicilor sociale şi a facilităţilor, precizarea structurii politico-juridice a acţiunilor
sindicale, politicile macroeconomice cu influenţă asupra situaţiei forţei de muncă, derularea disponibilizărilor de
personal etc.
Un alt grup de interese priveşte în mod special consumul, mediul ambiant şi locuinţa. serviciile etc.34
O problemă importantă se referă la forma de organizare a intereselor, care practic poate fi orizontală şi
respectiv verticală. Structurile orizontale grupează salariaţii în funcţie de statul lor pe piaţa muncii, iar cele
verticale îi grupează în funcţie de domeniu sau de angajatori.
Un factor important al organizării îl constituie gradul de corelare a intereselor, adică legatura
componentelor cu idealurile întregului (confederaţii şi federaţii), care contribuie la depăşirea dimensiunilor
dintre grupări şi ajută la unificarea intereselor tuturor membrilor.
Capacitatea organizatorică se bazează pe următoarele trei componente :
33
Lg. 62/2011 privind Dialogul social, art. 51 – 53
34
Eufemia Vieriu, Dumitru Vieriu, Dreptul muncii, Editura Pro Universitaria, Bucureşti, 2010, p. 239
 Perspicacitatea este o problemă de organizare. Ea poate fi evaluată în funcţie de capacitatea
specializată în cercetarea, în adunarea informaţiilor de care dispun sindicatele şi confederaţile şi de mijloacele de
difuzare a cunoaşterii în interiorul organizaţiei.
Se mai poate evalua şi în funcţie de importanţa care este acordată la toate nivelurile mişcării sindicale,
cunoaşterii ca element component esenţial al forţei sindicale
Strategia depinde de structurile şi tradiţia organizării sindicale care leagă cunoaşterea de acţiune, de-a
lungul unei analize a situaţiei, o evaluare a diferitelor opţiuni şi o pregătire a obiectivelor şi formelor de
intervenţie.
Eficienţa este pe de o parte funcţia realismului politicilor sindicale în contextul social, politic şi
economic, iar pe de altă parte funcţia coerenţei de ansamblu a obiectivelor (în particular, între sindicate şi în
general în cadrul fiecaruia dintre ele) mai uşor de realizat acolo unde există o autoritate centralizată. În sfârşit, ea
este funcţia gradului de care membrii de sindicat recunosc ca pertinente priorităţile strategice şi sunt pregătiţi să
acţioneze în acest sens. Adesea, sindicatele sunt percepute drept “gestionare de nemulţumiri şi revendicări”.
Întradevăr, pentru a obţine reducerea greutăţilor salariaţilor, ele trebuie să identifice şi să exprime clar
revendicările nesoluţionate, nevoile nesatisfăcute şi aspiraţiile nerealizate. Acest lucru este legat în fapt de gradul
de implicare diferită a sindicatelor pe piaţa muncii şi în plan social. Este binecunoscută distincţia între
sindicalismul “de serviciu” şi “sindicalismul mişcărilor sociale”.
Ca organizaţii de tip asociativ, sindicatele au caracter multiform, sunt constituite din istoria şi mediul lor
social, economic şi politic, fară a fi determinate exclusiv de acestea. Le rămâne o libertate de alegere
organizaţională. Distincţia analitică între mijloace, actori si miza mişcărilor sindicale oferă un sistem capabil să
cerceteze şi să aprofundeze solidaritatea şi limitele sale.
Acţiunile de care organizaţiile sindicale pot uza în privinţa conflictelor colective de muncă, condiţiile de
declarare, desfăşurare şi încetare a grevei sunt prevăzute de Legea nr. 62/2011.
Potrivit acestei legi, în conflictele colective de muncă salariaţii sunt reprezentaţi de sindicate. 35
Organizaţiile sindicale au obligaţia sesizării iminenţei unui conflict de muncă conducerii unităţii; ele trebuie să
se adreseze Ministerului Muncii şi Justiţiei Sociale pentru declanşarea procedurii de conciliere. De asemenea,
hotărârea de declarare a grevei se ia de către sindicate, ca şi, în cele mai multe situaţii, cea de încetare a ei.
Petiţia, ca mijloc de acţiune sindicală îşi are temeiul legal în art.51 din Constituţie. Potrivit acestui
text, organizaţiile legal constituite, deci şi sindicatele, au dreptul să adreseze petiţii exclusiv în numele
colectivelor pe care le reprezintă. Autorităţile publice au obligaţia să răspundă la petiţii în termenele şi în
condiţiile stabilite de lege.
Activitatea de soluţionare a petiţiilor este reglementată de Ordonanţa Guvernului nr.27/2002.
Conform acestui act normativ dreptul de petiţionare este recunoscut nu numai persoanelor fizice, ci şi
organizaţiilor legal constituite (deci şi sindicatelor), acestea putând formula petiţii în numele colectivelor pe care
le reprezintă.
Prin petiţie se înţelege cererea, reclamaţia, sesizarea sau propunerea formulată în scris sau prin e-mail,
pe care un cetăţean ori o organizaţie legal constituită o poate adresa autorităţilor publice locale şi centrale,
serviciilor publice descentralizate ale ministerelor şi ale celorlalte organe centrale din unităţile administrativ-
teritoriale, societăţilor naţionale, societăţilor comerciale de interes judeţean sau local, precum şi regiilor
autonome (art.2).
Autorităţile şi instituţiile publice sesizate au obligaţia să comunice petiţionarului, în termen de 30 zile
de la data înregistrării petiţiei, răspunsul, indifferent dacă soluţia este favorabilă sau nefavorabilă (art.8 alin. 1).
Privind alte mijloace de acţiune - mitinguri, demonstraţii, etc- trebuie avute în vedere dispoziţiile
Legii nr.60/1991,care prevăd obligativitatea declarării prealabile a adunărilor publice, autorizării acestora şi
îndeplinirii anumitor condiţii pentru desfăşurarea lor.

35
Lg. 62/2011 privind Dialogul social, art. 87
BIBLIOGRAFIE
— Constituţia României
— Lg. 53/2003 – Codul Muncii;
— Lg. 188/1999, privind Statutul funcţionarilor publici;
— Lg. 62/2003 – privind Dialogul Social;

— ATHANSIU Alexandru, DIMA Luminiţa, Dreptul muncii, Editura All Beck, Bucureşti, 2005;
— BELEIU Gheorghe, Drept civil roman. Introducere in dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Ediţia a
X-a revăzută şi adaugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2006;
— GHIMPU Sanda, ŢICLEA Alexandru, Dreptul muncii, Ediţia a II-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2001
— MOARCĂŞ Claudia Ana, Comunicarea şi comportamentul în negocierea contractelor, Editura
Artprint, Bucureşti, 2005;
— ŞTEFĂNESCU Ion Traian, Tratat de dreptul muncii, volumul I, Editura Lumina Lex, Bucureşti 2003;
— ŢICLEA Alexandru, TUFAN Constantin, Curs de Dreptul Muncii, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2001;
— VIERIU Eufemia, VIERIU Dumitru, Dreptul muncii, Editura Pro Universitaria, Bucureşti, 2010;
— VIERIU Eufemia, Tratat de dreptul muncii, Editura Pro Universitaria, Bucureşti, 2016;
— VIERIU Eufemia, VIERIU Dumitru, Dreptul muncii, Editura Lucman, Bucureşti, 2004.