Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
2
Conform acestei imunitati personale, nu pot fi urmarite si judecate pe teritoriul
statului in care sunt acreditate sau pe al carui teritoriu se afla ca reprezentanti oficiali ai
statelor lor.
Persoanele care au aceasta imunitate sunt: ambasadorul, membrii consulatelor,
ministrul plenipotentiar, atasatul de ambasada sau delegatie, secretarul de ambasada sau
delegatie, precum si membrii familiilor acestora.
Imunitatea diplomatica este o institutie veche a relatiilor juridice dintre state, aceasta
acordandu-se pe baza de reciprocitate prin conventii bilaterale si in conformitate cu principiile
stabilite prin normele cutumiare. De imunitatea de jurisdictie se bucura si trupele stationate pe
teritoriul unui stat ori aflate in trecere.
Acest principiu nu este prevazut expres in legea 302/2004 insa el rezulta din
prevederile „Conventiei cu privire la relatiile diplomatice”, incheiata la Viena la 18.04.1961,
din „Conventia privind relatiile consulare”, adoptata la Viena in 1963, in „Conventia de la
Viena din 1961 privind relatiile dilpomatice” si „Conventia de la Viena din 1963 privind
relatiile consulare”.
IX. Principiul infractiunii – ca unic temei al raspunderii penale
Acesta este prevazut expres in art. 17 al. 2 C. Pen. Conform acestei reguli, DREPT
PENAL INTERNATIONAL functioneaza ca o garantie a libertatii persoanei, caci fara
savarsirea unei infractiuni nu se poate antrena raspunderea penala.
Conform acestui principiu, dreptul penal respinge asa–zisa raspundere
obiectiva pentru o fapta savarsita fara vinovatie sau pentru o fapta care nu indeplineste
cumulativ toate cele trei conditii prevazute de lege.
In doctrina dreptului penal au existat la un momentdat voci care sugerau aplicarea de
sanctiuni penale si atunci cand exista doar o stare de pericol a persoanei (asa numitele masuri
ante delictum), fara ca persoana in cauza sa fi comis vreo infractiune. Desigur ca aceasta
conceptie apartine unui sistem de drept penal totalitar, care incalca flagrant libertatea
persoanei.Transpus in lumina dreptului penal international, acest principiu subliniaza ideea
conform careia, statele in activitatea de cooperae in materie penala, trebuie sa prevada in
cuprinsul tratatelor pe care le incheie dubla incriminare, ceea ce nu lasa loc unei incalcari a
libertatii persoanei.
X. Principiul raspunderii penale pentru fapta proprie
Desi nu este prevazut expres in cuprinsul niciunui tratat international in materie
penala, existenta lui se deduce din conditiile privind raspunderea penala in DREPT PENAL
3
INTERNATIONAL. Este o regula ce guverneaza intreg sistemul de drept penal, conform
caruia fiecare trebuie sa raspunda personal pentru faptele sale.
Daca in cursul judecatii, instanta constata ca persoana trimisa in judecata nu a comis
infractiunea, se va dispune achitarea acesteia conform art. 11 pct. 2, lit. a, raportat la art. 10
lit. c C.p.p.
4
5.CONCLUZII
5
6.BIBLIOGRAFIE
[1] Comisia însărcinată cu elaborarea Codului penal şi de procedură penală a lucrat la ele
aproximativ 3 luni de zile, timp insuficient pentru a ieşi o operă bună. În Camera Deputaţilor
nu au mai avut loc dezbateri pe articole, ci, pur şi simplu, Codurile au fost votate aşa cum au
fost propuse. După 10 ani de aplicare, datorită multiplelor imperfecţiuni, Codul penal a suferit
numeroase modificări începând cu anul 1874. Principalele modificări au constat în trecerea
unor crime în rândul delictelor şi îndulcirea pedepselor.
[1] C. Bulai, B.N. Bulai, Manual de Drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2007 (în continuare, Bulai) p. 7; în acelaşi sens, C. Mitrache, Cr. Mitrache, Drept
penal român. Partea generală, Casa de editură şi presă „Şansa”, Bucureşti, 2002 (în
continuare, Mitrache) p. 8; Prof. Basarab (M. Basarab, Drept penal, Partea generală, ed. a IV-
a revăzută şi adăugită, vol. I, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, în continuare, Basarab I), p.
5, când defineşte dreptul penal ca ramură a sistemului de drept român, îl asimilează cu
legislaţia penală; Prof. Pascu (I. Pascu, Drept penal. Partea generală, ed. a 2-a, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2009, în continuare, Pascu), p. 2 defineşte dreptul penal ca legislaţie penală, având
în vedere conceptul prof. Basarab. Prof. Ion Tanoviceanu definea dreptul penal ca „acea
ramură a dreptului public intern care se ocupă de infracţiuni şi pedepsele ce trebuie aplicate
acelor care le comit” (I. Tanoviceanu, Tratat de drept şi procedură penală, ed. a 2-a, vol. I,
Tipografia Curierul Judiciar, Bucureşti, 1924, p. 13, în continuare, Tanoviceanu I). În
literatura juridică de specialitate europeană, dreptul penal mai este denumit şi drept criminal.
Pe bună dreptate, prof. Mitrache observă că dreptul penal ca ramură de drept nu reprezintă
doar o sumă de norme juridice, ci un ansamblu de norme juridice structurat în sistem după
criterii ştiinţifice, în jurul unor norme cu caracter de principiu, şi pe instituţiile fundamentale
ale dreptului penal – infracţiunea, sancţiunile de drept penal şi răspunderea penală (Mitrache,
op. cit., p. 8). Denumirea „drept penal” derivă de la cuvântul latin poena=pedeapsă, deci de la
sancţiunea aplicabilă pentru fapta interzisă.
[1] I. Oancea, Drept penal, Partea generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971 (în
continuare, Oancea), p. 15-17; el susţine că relaţiile sociale care revin dreptului penal privesc
activitatea socială de luptă împotriva infracţiunilor, prin tragerea la răspundere penală a celor
ce săvârşesc infracţiuni. Această activitate devine obiect de reglementare penală şi, prin
aceasta, obiect al dreptului penal. În acelaşi sens, prof. Basarab (op. cit., p. 6) arată că
obiectul dreptului penal îl constituie raporturile sociale prin care este reglementată lupta
împotriva infracţiunilor sau a unor fapte penale ce se nasc între stat şi infractor sau făptuitor,
ca urmare a comiterii unei infracţiuni sau a unei fapte prevăzute de lege în vederea tragerii la
răspundere penală a acestuia din urmă prin aplicarea pedepselor sau a celorlalte măsuri
penale.
[2] Mitrache, op. cit., p. 9, în acelaşi sens şi prof. Pascu, op. cit., p. 5.
[3] Marele penalist român care a fost prof. Vintilă Dongoroz, în tratatul său de drept penal
din 1939, preciza că: normele penale au o eficienţă activă din însuşi momentul intrării lor în
vigoare, deoarece ele dau naştere unui raport juridic între societate, pe de o parte, şi membrii
săi, pe de altă parte, societatea având dreptul de a pretinde o anumită conduită de conformare
cu normele dreptului penal, iar membrii societăţii având obligaţia corelativă de a respecta
această conduită. În condiţiile în care obligaţia reală de conformare este respectată, spune
6
[5] http://www.creeaza.com/legislatie/drept/Principiile-dreptului-penal-in615.php
[6] https://ro.wikipedia.org/wiki/Categorie:Drept_penal_interna%C8%9Bional
[7] Drept penal european Lichii Boris dr. în drept, lector superior Sergiu Mîțu mg. în drept, lector univ.