1

7. Metode de cunoaştere şi activare a grupurilor sociale (II)

Literatura cu privire la metodele eficiente de lucru în cadrul grupurilor mici nu poate

fi cu uşurinŃă sistematizată. Începând de la recomandări generale cu privire la spaŃiile ce
pot fi utilizate sau dispunerea optimă a mobilierului şi participanŃilor (Eitington, 1990, 41-
69), continuând cu exerciŃiile de „spargere a gheŃii”, modalităŃile de orientare a activităŃii şi
cele de extragere a celor mai valoroase concluzii, dezvoltarea metodelor eficiente de
conducere şi dezvoltare a activităŃilor de grup este făcută mai ales în legătură cu tipul de
activitate în care este angrenat grupul.
O astfel de sistematizare a fost efectuată de I. Radu (Radu, IluŃ şi Matei, 1994, 144-
154) cu privire la formaŃiunile eficiente de lucru de tipul discuŃiei. Am ales spre
prezentare această clasificare datorită relevanŃei pentru publicul-Ńintă căruia i se
adresează prezenta lucrare: discuŃiile colective se pot dovedi extrem de adecvate pentru
studenŃi, care pot avea astfel o comunicare de tip academic care să beneficieze de toate
avantajele unui mediu colegial de interacŃiune psihosocială.

A. Grupul de discuŃie-dezbatere

DiscuŃia colectivă începe cu o expunere introductivă (de prezentare a datelor

problemei) care nu trebuie să depăşească 15-20 de minute. Desfăşurarea discuŃiei propriu-
zise presupune parcurgerea a patru faze:

1. o fază de încălzire şi de prezentare a opiniilor, in care fiecare participant îşi expune

punctul de vedere în tema discutată;

2. elaborarea in comun a unui plan de muncă;

3. discuŃia colectivă pe baza punctelor din plan;

4. sinteza finală, care trebuie să intrunească acordul grupului.

 2

În cadrul utilizării acestei metode, conducătorul sedinŃei are de făcut faŃă unor
provocări diverse, cum ar fi:

- reformularea opiniilor exprimate (pentru a obŃine clarificarea lor sau acordul

participanŃilor);

- dezvoltarea de sinteze parŃiale (de reunire a unor păreri apropiate sau uşor
divergente) precum şi a sintezei finale;

- evitarea generării unei stări de competiŃie cu grupul (oferirea propriei idei sau
sugestii numai atunci când nu o oferă altcineva din grup).

În ansamblu, conducătorul şedinŃei de discuŃie în grup înlesneşte schimbul de idei,

dialogul în grup. În acest sens este util să se creeze un cadru problematic, sugerând un
moment de disonanŃă (de diferenŃe sau deosebiri de opinii, care induce un minim de
tensiune în dinamica discuŃiei)

Grupul de decizie poate fi considerat un caz particular al dezbaterii colective, care a

atras interesul psihosociologilor datorită consecinŃelor posibile ale deciziilor unui grup
asupra unui număr mai mare de persoane (de exemplu, grupurile de decizie politică).
În legătură cu decizia luată în cadrul grupului, cercetările au evidenŃiat următoarele
tendinŃe:

- alinierea spre o medie (stabilită în cadrul grupului);

- polarizarea spre extreme;

- inflexiunea spre risc (“Grupul se dovedeşte mai cutezător decât individul”)

 3

B. "Brainstorming" şi tehnici derivate

Metoda "brainstorming" a fost propusă psihologul A. Osborn în 1959. Este vorba de

o formaŃie de lucru cu caracter temporar, ce se desfăşoară în grup restrâns (8-12
persoane). Brainstormingul are ca obiect producerea de idei noi prin participarea
colectivă (şi nu de decizii, aşa cum este greşit apreciat).
Consultarea într-o manieră deschisă, străină de disfuncŃile criticii şi evaluării
imediate, comportă şanse sporite de a găsi idei bune. În esenŃă, reuniunea "brainstorming"
tinde să devină o tehnică de creativitate de grup, fiind utilizată cu succes în activitatea
didactică (Andronic şi Andronic, 2006, 52).
Principiul de lucru este separarea ideaŃiei (a producerii ideilor) de evaluarea
logică şi critică a acestor idei. Cu alte cuvinte, se produce o “evaluare amânată”, pentru
a elibera participanŃii de efectele disfuncŃionale ale criticii imediate în cadrul grupului.

Brainstormingul a fost dezvoltat sub numeroase forme şi modalităŃi de organizare,

dintre care o serie de metode derivate s-au impus datorită eficienŃei lor:

a. Grupul sinectic (W.J. Gordon, 1961).

Denumirea sa vine de la termenul “sinectică” din limba greacă înseamnând “a pune
împreună elemente diferite şi aparent irelevante”.
“Principiul ce stă la baza metodei poate fi rezumat în două idei:
(a) transformarea a ceea ce este neobişnuit, străin, in ceva familiar, obişnuit,
ceea ce presupune deprinderea cu problema, înlăturarea incertitudinii iniŃiale, punerea ei
în termeni univoci;
(b) transformarea familiarului în ceva neobişnuit, străin, ceea ce presupune a lua
distanŃă faŃă de termenii comuni în care apare problema.” (s.n.) (Radu, IluŃ şi Matei, 1994,
150)
După AI. Roşca (1981, 178), aplicarea metodei sinectice presupune următoarele
etape:
1) problema este dată;
2) straniul este transformat în familiar;
3) problema este înŃeleasă;
 4

4) intervin mecanismele operatorii (tipurile de analogii);

5) familiarul este transformat în straniu;
6) soluŃiile găsite sunt evaluate şi se adoptă aceea care corespunde cel mai bine unor
criterii stabilite in prealabil (de ordin tehnic, financiar, etc.).
Deşi este apreciată ca fiind destul de sofisticată în aplicare (presupunând prezenŃa
unor abilităŃi de lucru cu simboluri verbale), metoda a cunoscut un mare succes în practică.
b. Grupul creativ adaptat. Pornit de la cercetările Mihaelei Roco asupra creativităŃii
în cadrul colectivelor de cercetare româneşti, această metodă derivată din brainstorming
presupune asistenŃa constantă a psihologului în desfăşurarea activităŃilor de grup.

C. DiscuŃia-panel
DiscuŃia - panel este aplicabilă mai ales la întâlniri de lucru cu caracter ştiintific, ca o
modalitate de animare a discuŃiei de grup, prin punerea în contact a unui grup
restrâns de specialişti cu un public mai larg. Termenul "panel" provine din engleză,
desemnând “o listă fixă de nume” (Radu, IluŃ şi Matei, 153).
Practic, într-o sală destul de mare destinată reuniunii, un grup de 5-7 persoane
(competente în tema pusă in discuŃie) - iau loc în jurul unei mese de forma unui arc de
cerc dechis în fata auditoriului. Auditoriul se află în faŃa panelului astfel încât poată auzi cât
mai bine schimburile verbale dintre persoanele competente care formează panelul.
Responsabilul sau conducătorul întâlnirii se situează între panel şi public având rolul
de intermediar între panel şi auditoriu, tot acestuia revenindu-i şi sarcina orientării
discuŃiei.
DiscuŃia debutează cu anunŃarea temei, urmată de o prezentare concisă a
expunerilor. Simultan, sunt distribuite mici cartonaşe în rândul auditoriului, pe care se
notează întrebările puse membrilor panelului. Sarcina responsabilului este să
sintetizeze întrebările primite şi să le transmită panelului, care răspunde la acestea în
cadrul unor discuŃii comune.
“Avantajul acestei forme de lucru constă în faptul că promovează iniŃial un fond de idei şi
informaŃii competente, defineşte cadrul de gândire în care se vor mişca discuŃiile libere, incită
participantii la reflexie asupra temelor schiŃate şi asigură în chip organizat "faza de încălzire",
de antrenare în activitate.” (Radu, IluŃ şi Matei, 153).